Doamna Albright are dreptate: in Balcani, istoria se repeta



de CRISTIAN STEFANESCU

Nimic nu justifica recurgerea la forta. Nici razbunarea pentru pachetelul furat, in curtea scolii, fratelui mai mic, nici refuzul Bagdadului de a permite accesul unei anumite echipe de experti in anumite obiective "speciale". Cu atat mai mult suntem inclinati sa ne rugam pentru o solutie diplomatica la recenta escaladare a relatiilor tensionate dintre Belgrad si militantii pentru secesiunea provinciei Kosovo cu cat implicatiile regionale ar putea da apa la moara retoricii exacerbat-nationaliste intr-o regiune in care sentimentul national este unul din locurile sfinte ale fiecarui popor. Imaginati-va ce efecte ar provoca un posibil (dar improbabil) Guvern nationalist instalat la Sofia care (dupa ce frontiera apuseana a tarii va fi fost dislocata, odata cu pulverizarea Macedoniei) pretinde, ultimativ, alipirea Dobrogei la Bulgaria!

Desi sunt convins ca Europa Continental-Occidentala, cunoscandu-si interesele, va sufla in iaurt si se va grabi sa anihileze ambitiile revizioniste ale albanezilor, ma tem ca tocmai obiectivul europenilor (transferul, prin Balcani, al petrolului caspic si iranian) ar putea inflama pana la un grad de inalta periculozitate jocurile la Moscova si Washington.

Rusii se tem ca, odata stabilizata Peninsula, vor "sari din schema" oleo- si gazoductelor. Si, atunci, cum vor mai putea santaja Europa? Americanii, la randul lor, stiu si se lauda ca "ei au dat si mai dau banul" pentru securitatea vest-europenilor. Si nu accepta (asa cum au declarat-o, chiar in ultima saptamana) sa fie contrazisi la Paris, Bonn sau Roma. Si, mai mult, nu accepta ideea ca Uniunea Europeana (fructul rodit din samanta americanului Plan Marshall) ar putea deveni independenta economic via Iran. Care Iran si-ar rade, nu-i asa?, in nas de politica externa a Administratiei Clinton...

Nu cred, Doamne fereste!, ca SUA au semanat vrajba in Kosovo. Si nu cred ca vor sustine declansarea unei conflagratii cu efecte imprevizibile, nu sub aspectul evolutiei ci al costurilor. Dar, in ciuda interventiei secretarului de Stat Madeleine Albright, care, la Roma (sambata, 7 martie 1998), a specificat ca exclude "o noua impartire a Iugoslaviei", nu pot sa cred ca starea de instabilitate regionala nu le provoaca liderilor de la Washington o anumita senzatie de satisfactie, manifestata, desigur, in spatele usilor inchise.

Eliminand din ecuatie anumiti factori, as putea spune ca ultimele evolutii ar putea favoriza Romania. Pentru a evita sfera de influenta a Moscovei, strategicele conducte ce vor lega Asia Centrala de Europa de Vest ar avea ca prim nod european portul Constanta. Reintroducand, insa, factorul "psihologia natiunilor din Balcani", trebuie subliniat, inca o data, faptul ca revizionismul reactivat in Kosovo nu se va tine prea mult departe de Romania si va provoca o explozie (de proportii, indubitabil!) a nationalismului care ar putea contamina intreaga zona, pana dincolo de nou-stabilitele (la Madrid) granite ale NATO.

Nu as fi cazut in patima geopoliticelor scenarii horror daca nu as fi ascultat-o, via BBC, pe Doamna Albright, altfel cel mai fascinant dintre actorii scenei diplomatice mondiale. Domnia sa facea referire la o analogie intre criza din Kosovo si momentul izbucnirii razboiului din Bosnia.

Doamna Albright are dreptate. Scenariul aplicat la inceputul deceniului seamana cu cel din Kosovo. Si, deci, istoria se repeta. Ca si atunci, si acum ne situam in fata unei confruntari declansate ca urmare a unei provocari. Membrii gherilelor separatiste autointitulate "Armata de Eliberare a provinciei Kosovo" (AEK - grupare pe care, anul trecut, Departamentul american de Stat a inclus-o pe "lista neagra a organizatiilor teroriste") au atacat si masacrat (sambata, 28 februarie, la ora locala 12:30, pe o strada din localitatea Likosane) un grup de politisti. Adica o institutie (buna? rea? asta nu conteaza in actuala dezbatere!) a statului iugoslav. Mai precis: autorii au declansat atacul soldat cu moartea a patru politisti convinsi ca gestul lor va fi urmat de represalii. E un argument, singurul (poate) dar, oricum, elocvent ca avem de-a face cu o provocare indelung dospita. Ei, si daca riposta nu a fost luata in calcul de rebelii kosaovari, discutia evolueaza spre domeniul (strict) al psihiatriei.

In plina replica a fortelor anti-teroriste ale Ministerului federal de Interne, o stire a trecut cvasi-neobservata: "bande de talhari" originari din Albania au patruns in Kosovo, operand in satele din preajma frontierei. Ce anume "operau" aceste "bande"? Exista vreo legatura intre ele si cateva imagini cutremuratoare surprinse dupa un masacru de tip algerian si difuzate, exclusiv, pe o pagina albaneza de pe INTERNET? Fotografiile au fost facute in interiorul caselor. Marile agentii de presa s-au abtinut de la a prelua aceste imagini, desi ele sunt insotite de explicatii si relatari ale "martorilor oculari", sub titlul "Masacrul de la Drenica" (locul primei actiuni anti-AEK lansate de fortele iugoslave). Iar marile agentii de presa sustin, in telegramele de la fata locului, ca brigazile anti-teroriste utilizeaza armament greu. Nici un cuvant despre lupte de strada. Tentativa de manipulare? Doamna Albright are din nou dreptate: istoria se repeta. Si in razboiul incheiat, formal, la Dayton, imagini falsificate (in august 1992, un reporter al ITN "descopera" un lagar de concentrare "de tip nazist" in care erau incarcerati musulmani, la Trnopolje), au generat emotii, conducand la "satanizarea" poporului sarb. "Imaginea care a isterizat planeta" (un grup de barbati slabi, dezbracati pana la brau, in spatele unui gard de sarma ghimpata), care s-a dovedit, ulterior, a fi un fals grosolan, a convins Administratia americana sa renunte la neutralitatea post-vietnam si sa intervina in criza iugoslava.

"Asediatii" kosovari nu au stat cu mainile in san, asteptand - cum reiese din relatarile albanofile - sa se intalneasca in Ceruri cu Allah. Insurgentii albanofoni au folosit, la randul lor, aruncatoare de grenada, lansatoare manuale de racheta si mitraliere. In operatiunea ce a urmat asasinatului de la Likosane, politia sarba a confiscat o impresionanta cantitate de armament conventional (mitraliere, pusti, grenade, bombe cu ceas, detonatoare s.a.) despre care nu se poate vorbi decat pe un ton interogativ: de unde provine? Raspunsul se lasa asteptat, dar cu o asemenea dotare, pe langa AEK, organizatii teroriste de genul ETA, IRA si Hamas (care obisnuiesc sa plaseze bombe artizanale in autoturisme-capcana, sub banchetele autobuzelor sau in carca unor magari... sinucigasi) par niste simpli amatori.

Intra in discutie, automat, politica dublului standard. Sa luam cazul Ceceniei. Independentistii transcaucazieni au fost catalogati teroristi pentru ca isi aparau tara care le-a apartinut din vremuri imemorabile pana cand au fost calcati in picioare de talhari de teapa lui Stalin. Kosovo (despre care unele agentii de presa se rezuma la a scrie, doar, ca a apartinut - fara o localizare temporala - timp de 500 de ani Imperiului Otoman) nu a avut destinul Ceceniei. La o adica, daca luam istoria "de la maimuta lui Darwin", de ce nu ar cere si romanii provincia? In antichitate (care, in Balcani, a fost mai lunga decat in Occident si, uneori, nici nu s-a sfarsit), zona era locuita de triburi iliro-trace de pastori razboinici. Peste ei s-au asezat slavii. Spre deosebire de slavii altoiti de Ginghis Han (e vorba despre rusi), sarbii, bulgarii si croatii nu au "epurat" populatia bastinasa. Iliro-tracii s-au stabilit unde le-a priit - pe dealurile care le permiteau sa-si apere si hraneasca turmele. Abia pe la 1400, odata cu cucerirea otomana, a inceput musulmanizarea regiunii. Operatiunea, spun istoricii, nu a fost opresiva, dar documentele vremii atesta caracterul ei faustian. Pe de alta parte, "Kosova" (cum numesc albanezii provincia) este un nume propriu, derivat din slavul "kosovo", care inseamna "a/al mierlei" (kos=mierla).

Revenind la dublul standard, AEK este recunoscuta ca fiind o grupare terorista. Ca si Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK). Ca si gherilele siite pro-iraniene Hezbollah. Turcia este, insa, un aliat pretios al Statelor Unite. Despre Israel ce sa mai vorbim... Asa ca, in fiecare an, armata Turciei trece, fraudulos, frontiera cu Irakul, ucigand sute, chiar mii de civili si distrugand cateva amarate baze ale PKK. Iar Israelul a ocupat (si cu greu s-ar retrage din) Libanul de Sud. Lumea araba nu lasa comunitatea internationala sa uite evenimentele de acum circa doi ani cand Armata (israeliana) a Libanului de Sud a bombardat cateva tabere ONU, pline de refugiati, omorand cateva sute de civili dar nici un terorist Hezbollah.

Ca sa nu pierd una din ideile de baza: Doamna Albright are dreptate, din nou. Istoria se repeta. In timpul confruntarilor din Bosnia, ONU a stabilit cateva "zone de securitate" (va amintiti? Srebrenica, Zepa, Gorazde, chiar Sarajevo...). Sarbilor li s-a cerut (ultimativ, desigur!) sa nu traga impotriva acestor localitati "controlate de FORPRONU". Dar, din interiorul acestor "zone speciale", musulmanii lansau, periodic, atacuri impotriva pozitiilor sarbe. Gherilele kosovare folosesc tot tactica scuturilor umane. Ca si militiile bosniace (devenite, astazi, Armata Federatiei Bosnia si Hercegovina), teroristii albanofoni se ascund, lasi, in spatele unor oameni nevinovati si, mai ales, lipsiti de aparare. Inapoi, la politica dublului standard: cand, umiliti, izolati, demonizati si abandonati, au legat, de portile unitatilor militare, soldati FORPRONU (prizonieri de razboi, deci) numai pentru a evita noi bombardamente (fara a trage), sarbii si-au semnat condamnarea la moarte. Gherilele kosovare trag, insa, din spatele unor scuturi umane si isi transforma, cu buna stiinta, consatenii, civili, in carne de tun pentru politia sarba.

Si Slobodan Milosevici are, in felul sau, dreptate. Kosovo nu este Libanul de Sud. Nici Irakul de Nord. Nu este nici Cecenia, nici Afganistan, nici Ungaria, nici Cehoslovacia si lista este lunga, inca... Kosovo ar trebui sa fie o problema a institutiilor abilitate cu asigurarea securitatii nationale a Iugoslaviei. Cum ar fi, oare, daca un batalion de protectie si interpunere, compus din militari pakistanezi, polonezi si mongoli, ar fi trimis in Tara Bascilor, pentru a servi drept tampon intre "Gherilele Mortii" (mosite cu binecuvantarea fostului premier socialist al Spaniei Felipe Gonzales) si militiile separatiste ETA? Sau daca o echipa de "restabilire a sperantei", din care sa nu lipseasca militari greci, kirgizi si gabonezi, s-ar plasa intre fortele de ordine mexicane si zapatistii din Chiapas? Si exemplele pot continua! Iugoslavia de astazi nu este o tara neguvernata sau neguvernabila. Nu este Albania anului 1997, nici Ruanda fracturata intre doua entitati semicanibale.

Nu sunt un fanatic admirator al presedintelui federal de la Belgrad. Acum cativa ani, un oficial al Federatiei Romane de Fotbal (care a uitat ca, de sovin ce este, m-a jignit in propira casa, suparat ca la un meci de fotbal Iugoslavia-Romania am avut nerusinarea sa tin cu "ai nostri"), un roman de etnie sarba, deci, ma injura ca, lansandu-ma in comentarii critice la adresa politicii promovate de Milosevici, "fac jocul fascistilor" (sau cam asa ceva). Dar ma vad obligat sa sustin ca, de data aceasta, patriarhul comunist de la Belgrad si, mai ales, poporul sarb, nu meritau tratamentul aplicat de Doamna Albright.

Si, cu toate acestea, nu pot sa nu remarc, insa, o greseala inadmisibila comisa de Milosevici: a aplicat aceeasi metoda a discursului arogant, frate cu prostia, care a atras, in ultimii ani, atatea necazuri poporului sarb. In loc sa declame, de la bun inceput, caracterul strict intern al crizei, Milosevici (care stie foarte bine in ce ape se scalda separatistii si pe ce pozitii se plaseaza comunitatea internationala) ar fi trebuit sa solicite convocarea, de urgenta, a Grupului de Contact pentru Fosta Iugoslavie, compus din emisarii Statelor Unite, Rusiei si cei ai Troikai Europene (Franta, Germania si Marea Britanie, plus Italia), sa-i suie, frumos, in elicoptere si sa-i duca la Pristina, la negocieri cu liderii kosovari. Ar fi putut negocia orice, exceptand, desigur, integritatea Iugoslaviei. Nimeni nu i-ar fi cerut sa o sacrifice: pentru comunitatea internationala, autoproclamata Republica Kosovo (scuzati cacofonia!) nu exista, iar liderul albanofonilor din zona, Ibrahim Rugova, este, daca nu cumva numai un sef de trib, cel mult un fel de lider de "formatiune politica fondata pe criterii etnice". Milosevici ar fi ramas acelasi din fotografia de la Dayton, iar comunitatea internationala ar fi aflat, pe propria piele, ca nu are cu cine discuta.

Una petse alta, secesiunea este o solutie partial acceptata. Exista doua grupari distincte de etnici albanezi in Kosovo: separatistii radicali ("eroii" evenimentelor "la zi") si, respectiv, loialistii (reprezentati chiar in Guvernul federal, de ministrul adjunct al Justitiei, Rexhep Hodgea). Iar daca, vreodata, insurgentii albanofoni din Kosovo au recunoscut vreo institutie a statului iugoslav, aceasta este postasul care aduce pensia.

Cristian Stefanescu, licentiat in sociologie, psihologie si pedagogie, specializarea sociologie al Universitatii Bucuresti , este jurnalist de politica internationala, activand in cadrul echipei redactionale a ziarului ZIUA. Este colaborator al revistelor LUMEA MAGAZIN si POLITICA EXTERNA.

COPERTA