CAP COMPAS
#0 - NUMAR DE GARDA



Textele incluse in acest numar reprezinta o colectie a catorva dintre comentariile politice semnate, in 1997, de redactorul sef al revistei, Cristian Stefanescu. Textele au fost preluate cu acordul directorului general al ziarului ZIUA, Sorin Rosca Stanescu.



Clinton: misiune imposibila


Au trecut (inutil) mai bine de cinci ani de la istoricul moment al ceremoniei desfasurate pe esplanada Casei Albe, cand, in prezenta sefului Executivului american, Bill Clinton (aflat, in plina ascensiune, la inceputul primului mandat), premierul de atunci al Israelului, defunctul Yitzhak Rabin, si co-prorpietarii Premiului Nobel pentru Pace, secretarul israelian al Externelor Shimon Peres si liderul Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei, fostul terorist fruntas Yasser Arafat, ratificau cu mare pompa acordul convenit in mare taina la Oslo, acord care permitea deschiderii unei cai a dialogului intre doua natiuni situate, aparent, in posturi ireconciliabile. Saptamana aceasta, dupa indelungi consultari cu cei mai apropiati consilieri pe probleme ale Orientului Mijlociu (deveiti, intre timp, navetisti prin zona cu pricina), intr-un moment in care criza arabo-israeliana se indreapta spre o noua si periculoasa escaladare, liderul Administratiei americane se implica, din nou, personal. De aceasta data - dovada clara a impasului greu de depasit - Clinton nu mai este un simplu garant (cum a pozat, glorios, in 1993), ci chiar mediator. Probabil ca aceasta din urma calitate rezida din prima, dar misiunea sa este, oricum, extrem de dificila. çn fruntea statului evreu nu se mai afla gruparea pacifista a tandemului Rabin-Peres, ci un politician de orientare conservator-nationalista. Premierul Benjamin Netanyahu nu a dat nici un semn ca ar fi inteles ca este incoltit nu doar de arabi, ci si de traditionalii sai asociati, interni si externi. Nici macar faptul ca se afla in pragul colapsului guvernamental. Benjamin Netanyahu, care depinde, acolo, la el, pe pamantul Tarii Promise, de bunavointa unor formatiuni minuscule dar de un extremism exacerbat, a venit, marti dimineata, la Washington, cu un bagaj de pretentii, dar fara sa semnalizeze are intentia sa accepta un oarecare compromis. Dificultatea misiunii Casei Albe a luat conotatii dramatice ieri dimineata, cand premierul israelian a primit sprijinul neconditionat al unor structuri ultraconservatoare evreiesti ce activeaza in Statele Unite (aceleasi care refuzau accesul lui Arafat in Muzeul Holocaustului).

Netanyahu a anuntat ca ii va solicita lui Clinton sa obtina, joi, de la Arafat eliminarea definitiva a clauzei care, in Carta OEP, prevede distrugerea statului evreu. Conditie fireasca. Dar, complementar, Netanyahu doreste modificarea acelor puncte din acordul de la Oslo ce se refera la retragerea armatei israeliene din Cisiordania. Conform tuturor specialistilor interogati de canalul de stiri CNN, cifra (cel mult 9% din teritoriu, fata de 12% intr-o prima faza, cat propune Departamentul de Stat) si conditiile inaintate de Israel nu vor fi acceptata de palestinieni. Cat despre un nou acord, consecutiv, nu alternativ, "nu-l putem semna, cat timp primul a fost violat", referire la faptul ca, desi Parlamentul palestinian in exil a ratificat excluderea articolului referitor la distrugerea statului israelian, Autoritatea Nationala Palestiniana nu a facut-o.

Presedintele american nu este prea fericit ca pragul resedintei sale va fi trecut de actualul sef al Executivului evreu. Casa Alba a mai refuzat sa-i ofere acestuia din urma, in ultimele luni, sansa unor discutii cu numarul 1 al Statelor Unite. Admis, in sfarsit, in prima resedinta a lumii (ce-i drept, pentru a sasea oara), Bibi nu dispune de protocoalele aferente unei intrevederi de un asemenea nivel, avand la dispozitie pentru a-l convinge pe liderul american o singura ora. çnainte de discutiile cu oaspetele israelian, Clinton s-a intalnit, luni, cu liderii comunitatii evreiesti din SUA. Cu toate resentimentele sale, din surse interioare acestor organizatii, se stie ca Administratia americana nu va recurge la masuri punitive (tip sanctiuni) in cazul in care Tel Aviv-ul va impiedica evolutiile pozitive ale procesului de pace. Cand criza din Golf este inca fierbinte, sa fie oare necesar un alt poligon de incercari pentru producatorii de arme?

20 ianuarie 1998


=== 0 ===

Dinspre Moscova, numai de bine

Niste stafii, care mai bantuie, pana la desteptarea rusilor (data despre care, am aflat intre timp, din surse sigure, demne de toata increderea, coincide cu Pastele cailor), prin Duma de Stat au depus o a doua motiune de neincredere in Cabinetul lui Viktor Cernomirdin. Inextirpabili din corpul legislatorilor moscoviti, comunistii rusi incearca, din rasputeri, sa impresioneze. Fiindca altceva nu pot. Decat daca operatiile la care a fost supus anul trecut Boris Eltin, cardiacul patriarh laic al rusilor care-si zic (de prin 1991) liberi , nu i a fracturat uzul ratiunii.

În cazul a doua voturi de neincredere acordate, intr-o singura sesiune, Guvernului, presedintele, zice Constitutia, trebuie sa renunte fie la Executiv, fie la Parlament. Nu-i bai. Aceeasi lege fundamentala il obliga pe Tar sa faca ce o vrea. Si, unde-i lege, nu i tocmeala.

Sa zicem (la ora la care aceste randuri se leaga unele de altele, dezbaterile din Camera inferioara de-abia au inceput) ca Duma, compusa din 450 de alesi ai popoarelor, din care 215 sunt rosii pana si sub unghii (la unii, petele de sangele de pe maini nici ca se vor curata vreodata), a votat contra Cabinetului. Sigur, veti spune, 215 nu reprezinta jumatate. Da, dar liberalul grup parlamentar Iabloko (Marul), compus din 46 de fotolii, a anuntat ca va sustine motiunea. Am spus fotolii si nu parlamentari pentru ca, si am sa ma explic, oamenii lui Iavlinski nu au dat , de aceasta data, dovada de ratiune.

Deci: Cernomirdin se alege cu acest vot de neincredere. Ce-i ramane de facut Tarului? Simplu: sa aleaga una din cele doua variante.

Îl destituie pe Cernomirdin? Bine. Cine nominalizeaza, insa, noul premier? Tot Borea. Pe cine va numi in fruntea Guvernului? Daca nu pe acelasi Cernomirdin, cel mai sigur pe Anatoli Ciubais, mana stanga a Tarului (unii spun ca Tolea ar fi chiar creierul de sub coroana Tarului). Daca nu pe Ciubais, atunci pe Boris Nemtov, pe care Tarul il educa intensiv pentru ipostaza inaltatoare de Tarevici. Presedinte mostenitor, ca sa zicem asa. Ei, si daca nu e sa fie nici Nemtov, va fi gasind Boris Nikolaevici vreun altul, la fel de fidel cauzei .

A doua varianta pare si mai avantajoasa. Regele muta si ia nebunii. Adica dizolva Duma. Un sondaj (pe care l-am regasit ieri in paginile Timpului de Sankt Petersburg ) zice asa: in acest moment, rusii liberi ar vota pentru un rosu mai intens. Tot degeaba. Acum un an, un an si ceva, intre doua tururi prezidentiale de scrutin si doua operatii ale Tarului, presa avea timp sa dea si cu presupusul (ca de aceea e presa!) asupra soartei Parlamentului rus. Si spunea ca Eltin va chema rusii la urne pana cand isi va vedea Duma decolorata. Ei bine, se pare ca s-a pornit dominoul.

Una peste alta, daca nu e de bine, cel putin nu e de rau. Desigur, repet: daca nu s-o fi sucit Eltin. Sau, daca, Doamne fereste (si, atunci, Doamne fereste mai ales pentru noi, romanii, aspiranti la valul doi) nu i s-a suit trilaterala franco-ruso-germana la cap si trage de timp, amanand cat poate inevitabila perpetua extindere a Aliantei Atlanticului de Nord. Prin santaj, mai precis. Va extindeti? Bine, dar eu nu am ce face si, uite, daca asa a vrut Duma, daca asa au zis popoarele federate, mi-am facut Executiv comunist .

Nota explicativa: De ce sunt necoapte merele ? Pai, crede Iavlinski, cel asa-zis liberal, ca mai voteaza vreun rus, fie el si liber , mai voteaza (dupa atatia ani de reforme a la Cernomirdin) vreo platforma de dreapta? Poate numai rusii noi , care-si fac sejururi nesfarsite pe la Palma de Mallorca. Si vor deveni acestia majoritari exact in ziua in care restul rusilor se vor fi saturat sa se tot prezinte la urne. Adica in ziua in care va fi cazut ultima piesa din dominoul lui Eltin. Dasvidania!

ZIUA , 16 octombrie 1997.


=== 0 ===



Victoria Romaniei asupra Romaniei


Daca n-ar fi in joc soarta Romaniei, agitatia ce a cuprins cancelariile occidentale acum, in preajma reuniunii NATO de la Madrid, ar fi cea mai hilara dintre disensiunile diplomatice ce au afectat vreodata unitatea Aliantei Nord-Atlantice. Americanii, care au importat, la preturi de dumping, democratia in Europa Occidentala post-belica, se zgarcesc acum la a asista financiar accelerarea unei reparatii morale. E treaba lor. In Statele Unite, sentimentele sunt verzi si seamana cu primul lor presedinte. Iar beneficiile pe care le-ar avea de pe urma admiterii Romaniei in structurile aliate trans-atlantice nu sunt chiar asa de clare incat americanul de rand sa le sesizeze din prima. Mai ales ca in ultimii ani au fost indoctrinati ca Rusia nu mai este un adversar, ci un viitor aliat. Actuala Administratie americana a stiut, insa, sa aleaga formularea ideala: Rusia este un aliat perfid, care isi pastreaza actualul statut doar cat timp nu sangereaza. Motiv pentru care politica externa a democratilor a marsat pe ideea intaririi ,cuceririlor democratice" ale Moscovei. In paranteza fie spus, sintagma este la fel de stupida ca si cea utilizata de 12 iunie, cand rusii isi sarbatoresc independenta fata de Uniunea Sovietica.

Asta este. Pentru contribuabilul american nu mai exista pericole in Europa. Iar pentru contribuabilul american, NATO, prin definitie, are rolul de a preveni ca acele potentiale pericole sa afecteze interesele economice ale americanilor. Si cum americanii nu stau foarte stralucit cu geografia, zona cea mai fierbinte a momentului - Orientul Mijlociu si Golful Persic - este departe de Europa. Pentru americani, in Asia conflictului arabo-israelian si a terorismului iarniano-irakian se ajunge traversand Pacificul, nu Atlanticul.

Ca John Doe nu invata ca Budapesta nu este in Romania (tara cu capitala la Sofia), treaba lui. Dar ca cel mai in masura sa-l invete ca lucrurile nu stau tocmai asa tace ca mortu-n papusoi (si l-am nominalizat aici pe trimisul special, pe banii mei si ai dumneavoastra, al Romaniei la Washington, Mircea Geoana), nu prea mi se pare in regula. Nu am sesizat, in acest rastimp, ca dinspre Ambasada noastra din capitala Statelor Unite au venit semne de transpiratie. Dar ce sa mai vorbim, cand, iata, chiar si acasa diplomatia si-a dat cu stangul in dreptul.

Intre timp, daca cei meniti sa promoveze imaginea Romaniei in lume nu dau randamentul scontat, ne-am trezit, asa, peste noaptea de 17 spre 18 noiembrie 1996, cu un avocat pe cinste, care a atras in caruta romanofililor un grup mare de personalitati cu greutate. Rasturnarea de orientare politica a puterii de la Bucuresti, credibilitatea acesteia si energia consumata in reasamblarea societatii romanesti din cioburile zdrobite, timp de 50 de ani, de cizmele comuniste a insemnat ceva. Au fost, mai intai, numele de marca ale latinitatii euro-atlantice (Jacques Chirac, Jean Luc Dehaene, Romano Prodi, Jean Chretien si, mai taras, mai grapis, Jose Maria Aznar), solidaritatea coreligionara (Grecia) sau zonala (Turcia). Iata ca, acum, si motorul Europei, despre care ne temeam ca ne poarta sambetele, este cu noi.

Nu suntem buricul pamantului. Nu trebuie sa ne-o luam in cap sau sa ne culcam pe o ureche. Nimeni nu a facut-o de dragul romanilor. Dar romanii i-au convins ca merita sa joace pe cartea romaneasca, atunci cand s-au lansat intr-un pocher al carui miza este orgoliul ranit de metodele de jandarm universal pe care, vrand-nevrand, le-a aplicat Washingtonul. Ca nu asta a dorit Administratia Clinton, e posibil. Dar la Paris si la Bonn - presa locala si luarile oficiale de pozitie - stau dovada. Acum, vorba presedintelui Constantinescu, e nevoie de prudenta maxima. Compromisul asteptat de Europa vizeaza mutarea urmatoare (fiindca trenul de la Madrid e deja la capatul peronului) si ne poate fi mult mai favorabila. Mai ales ca e greu de crezut ca SUA vor ceda conducerea flancului sudic. Iar o a treia varianta nu exista.

ZIUA , 4 iulie 1997


=== 0 ===



Eurasia si hartoapele din Balcani


Intr-o saptamana care a inceput, pentru romani, la Bucuresti, printr-o dubla mini-criza politica, si se termina in inima geometrica si financiara a Europei, la Luxemburg, au trecut relativ neobservate doua reportaje difuzate de prestigioasa agentie de presa Reuters. Doua relatari despre romanii care traiesc la nord de Prut, in interiorul a ceea ce ne-am obisnuit sa numim "harta care ne doare". Reporterul Reuters surprinde drama unor oameni vinovati doar de apartenenta la alta etnie decat cea majoritara, intre niste frontiere abuziv stabilite de cativa schizofrenici avizi de putere, intr-o epoca in care idealismul parea inca o filosofie acceptabila.

Dincolo de relatia nu foarte ortodoxa dintre bastinasii de secole si un regim semnificativ non-european, din discursul liderilor comunitatii romane transpare speranta. O speranta toleranta si moderna: interlocutorii se considera cetateni ai Ucrainei si stiu ca, in timp, vor detine instrumentele necesare pastrarii identitatii etno-culturale.

Independent de aceste reportaje, cotidianul budapestan Magyar Hirlap a publicat rezulatele unui sondaj efectuat in Ardeal. Rezultate naucitoare. Surprinde ca, in grup, fortele politice de la Bucuresti au omis sa le comenteze. Ei bine, maghiarii din Transilvania se asteapta ca Budapesta sa dovedeasca un interes sporit fata de mostenirea culturala pe care doresc sa o transmita si ei mai departe, dar se considera cetateni ai Romaniei. Si atat! Autoritatile ungare, comenteaza Magyar Hirlap, sunt invitate sa nu se amestece in jocurile politicii dambovitene.

Doua marturii-cheie bine-venite intr-un moment de cumpana al Europei. Daca momentul Luxemburg va trece (oarecum meritat) ca si momentul Madrid, iar Romania va fi invitata sa-si revada medicatia aplicata in convalescenta post-totalitara, vom avea parte de o orchestra de gornisti ai groazei intonand un imn halucinant. Una din sintagmele-cheie in propozitiile pompieristic lansate cu aceasta ocazie va fi extrasa din vocabularul nationalismului fundamentalist. Va fi invocata minoritatea maghiara, se va arunca anatema, practic, peste o parte din populatia Romaniei care, culmea, s-a dovedit, nu o data, un bun de patrimoniu. Formule de genul "Extremismul maghiar se manifesta la nivelul politicienilor si nu al maselor" pot fi combatute prin replica "Ei i-au ales!". De vina este, insa, un sistem electoral care te obliga sa votezi un partid si nu un om si sa inhalezi (De sila? Bucuros!) chiar parlamentari de etnie romana fara scaun la cap.

Tentatiile segregationiste nu-si mai gasesc suportul financiar si politic intr-o Europa care nu s-a cicatrizat, inca, dupa experimentul iugoslav. Statul-natiune de la sfarsitul secolului XX nu mai poate fi cladit pe schelele ridicate in 1848. Nici macar americanii, cu tot monopolarismul de care se bucura, nu mai par interesati de o alta experienta de genul Vietnamului balcanic. Dovada sta tot in Iugoslavia: Casa Alba a incercat, o vreme, sa transforme Albania intr-un fel de Hawai european. Dar secesionismul kosovar, activ de mai multe decenii, nu mai primeste, astazi, nici un fel de binecuvantare. Un razboi (Doamne fereste!) in Ardeal s-ar extinde si spre vest, si spre nord. Si ar avea replici in intreaga regiune. Un singur chibrit aprins in Balcani ar distruge intregul dosar alcatuit cu greu de arhitectii geopoliticii economice a secolului XXI. Miliardele de dolari invesiti in deturnarea Asiei ex-sovietice spre Occident s-ar duce de rapa daca traseul spre Vest ar fi minat in Balcani. Pentru Europa, secolul XXI va fi comunitar sau nu va fi deloc.

ZIUA , 12 decembrie 1997


=== 0 ===



Pompierul Orientului, un câstigator fara glorie
in goana dupa petrolul lui Mahomed


Terorismul arab tine capul de afis. Ca e vorba despre armele de distrugere in masa, ascunse in uzinele lui Saddam, de procesul atentatorului de la World Trade Center sau de masacrele din Algeria, de atacul anti-american din Pakistan si, mai nou, de asasinarea turistilor straini care ancoreaza pe malurile Nilului, teama comunitatii internationale este alimentata de gesturile (i)rationale ale fanaticilor islamisti. Daca la acest sir de evenimente adaugam si sfidarea permanenta a regimurilor de la Teheran si Tripoli, avem o reprezentare relativ completa a argumentelor in baza carora Statelor Unite isi elaboreaza strategia diplomatica. Reprezentarea problemelor globale, vazuta prin lentilele Casei Albe, nu este, insa, atât de simpla.

Aproape jumatate din populatia Planetei a fost condamnata

O scurta fisa tehnica: intre 1993 si 1996, presedintele Statelor Unite a dictat, din proprie initiativa sau in acord cu Congresul, 61 de sanctiuni unilaterale (23 numai anul trecut) impotriva a 35 de tari in care traieste 42% din populatia Planetei. Cele mai multe decizii si, totodata, cele mai aspre au avut ca tinta Irakul, Iranul si Libia. Intr-o expunere prezentata la Nicosia si preluata de prestigioasa revista World Report, Robert Pelletreau, fost adjunct al secretarului de stat, explica: Irakul nu a renuntat la intentia de a se transforma in superputerea Golfului Persic; Iranul sustine terorismul international, adoptând o politica agresiva fata de vecinii sai (a se citi Israel); in fine, Libia a asimilat si chiar a perfectionat modelul iranian. In plus, se presupune ca atât Bagdadul cât si Teheranul (ca de altfel si Coreea comunista) detin arme de distrugere in masa sau cel putin au capacitatea sa le produca.

Sanctiunile si ura ancestrala

Ce efect au aceste initiative americane? Sa spunem, mai intâi, ca, la Bagdad si Tripoli, Saddam Hussein si, respectiv, Moammar el Ghaddafi si-au consolidat autoritatea. Experienta iugoslava a fost, insa, o lectie din care americanii par a nu fi inteles mare lucru. Sârbii, deveniti un fel de paria a civilizatiei europene, si-au gasit refugiul in discursul asa-zis nationalist (catalizator al sufletelor deznadajduite din societatile in deriva) al sefului statului. Finalitatea: abandonat intr-un fel de groapa de gunoi a istoriei, printr-o nemeritat aplicata vina colectiva, poporul i-a ridicat lui Slobodan Milosevici o statuie pe care Occidentul va fi nevoit sa o poarte in spate inca multa vreme. Istoria se repeta la Bagdad, iar românii care au lucrat in Libia depun marturie ca soarta i-a fost prielnica si lui Ghaddafi.

Aproape un milion de copii au murit de foame in Irak

Efectele acestei politici se repercuteaza, insa, nu asupra cârmuitorilor, ci, nemeritat, asupra natiunilor inchistate in aceste veritabile lagare de concentrare de dimensiuni impresionante (acest tip de regim se naste in tari cârmuite de dictatori). Foametea din Coreea de Nord este un simplu vârf de iceberg. Opinia publica are doar o perceptie epidermica a crizei globale. Diferitele rapoarte despre efectele embargoului impus Irakului arata ca, in sase ani, patura cea mai sensibila a populatiei (copiii) au fost principala victima a confruntarii surde: intre 500.000 si 900.000 de cazuri de copii morti prin malnutritie. In schimb, ca si in Serbia, in Irak, Iran sau Libia, populatia s-a trezit suferind de o ancestrala ura antiamericana. Si de aici pâna la manifestari extreme nu mai este decât un pas. çn lumea musulmana, pericolul este amplificat de internationalizarea terorismului, prin conexiunile dintre coreligionarii de diferite etnii, atât de uniti, când e vorba despre „razboiul sfânt" impotriva celor nesupusi lui Allah (in fanatismul lor, semanatorii terorii integriste uita, insa, ca, in acceptiunea sa initiala, Jihadul insemna cu totul altceva, un razboi sfânt cu sinele, o lupta permanenta pentru „purificare" interioara).

Razboiul petrolului

Miza ramâne, insa, bursa titeiului. Un studiu efectuat de expertii Universitatii Erasmus din Rotterdam indica anul 1996 ca fiind primul an in care, dupa un sfert de secol, pretul petrolului s-a stabilizat la o cota relativ inalta. Dar nici costurile mentinerii acestei hegemoii americane in sistemul petrolier international nu sunt de lepadat.

Thomas Chauffer, consilier la Washington, apreciaza (in World Report, vol.6, nr.15 din 1-14.IX.1997) ca instituirea si mentinerea sanctiunilor prejudiciaza Statele Unite de sapte miliarde de dolari si au provocat pierderea a 200.000 de locuri de munca. Numai prin embargoul impus Iranului, companiile americane au „ratat" 4,326 miliarde de dolari si 3000 de locuri de munca, remarca, la 2 mai 1997, Middle East Intenational. La fel de impresionante sunt si efectele legii Helms-Bruton, aplicata Cubei.

Contabilitatea militara nu este nici ea de neglijat. Starea de beligeranta pasiva ancoreaza in apele Golfului Persic o intreaga flota americana (a V-a), formata din 220 de avioane de lupta, 35 de nave de razboi, (intre acestea un port-avion, USS Nimmitz, caruia i se alatura, periodic, port-avionul celei de-a VI-a flote, USS George Washington), si cel putin un submarin atomic. Plus 20.000 de militari.

Razboi cu toata lumea

Costurile diplomatice nu sunt, nici ele, de neglijat. In primul rând prin prejudiciile aduse unor economii nationale ancorate puternic in schimburile comerciale cu Orientul Mijlociu. Urcand spre sferele inalte, intre Washington, de o parte, si, respectiv, Beijing, Paris si Moscova, de cealalta, s-a incins un fel de „Je t'aime, moi non plus". Zbigniew Brzezinski remarca, in revista Foreign Affairs, ca sanctiunile aplicate unilateral Iranului prin legea D'Amato-Kennedy au indepartat Statele Unite de partenerii traditionali si, mai mult, au apropiat Teheranul de Moscova si Beijing. Si, nu in ultimul rând, aceste din urma doua capitale intre ele, intr-un mult dorit prim pas spre „multipolarizarea" lumii. Si aici nu este vorba numai de orgoliul ranit al Rusiei sau de ambitiile unei Chine nou-venite in arena superputerilor.

Nevoia de stabilitate

Pentru Moscova, agravarea relatiilor cu lumea araba inseamna, in fapt, un atentat la propria securitate (exprimata prin doctrina militara elaborata in 1993 si care defineste „proxima vecinatate a Rusiei" ca fiind perimetrul strajuit de frontierele fostului imperiu sovietic). In artificial createle republici central-asiatice, rusofonii reprezinta un procent destul de ridicat (pâna la 45%, in Kazahstan). Stabilitatea Asiei Centrale depinde in mare parte de izolarea tendintelor de tip nationalist ale bastinasilor pre-sovietici, musulmani, prin fracturarea legaturilor cu restul lumii islamice. Aceasta explica moderatia Moscovei, când se discuta despre masuri punitive impotriva Iranului sau Irakului. La fel se intâmpla si cu Beijingul (care are in Vest o impresionanta comunitate musulmana). Cât despre relatiile dintre Statele Unite si Franta, avem de-a face cu un fel de cor de camera (G-8) in care Washingtonul da tonul iar Parisul cânta cu un semiton mai jos.

„Genocid" nedovedit

Din nefericire, cum remarca si Edward Moses, de la Energy Intelligence Group, situatia persista si nu sunt sanse de imbunatatire. Casa Alba, amintea Moses, nu a dat nici un semn de bunavointa fata de Iran, chiar daca la Teheran s-a instalat un presedinte „liberal" (termen relativ, totusi, raportat la standardele lumii islamice, careia ii apartine). Pe de alta parte, daca privim in sânul societatii americane, descoperim doua categorii socio-politice: americanii clasici si cei moderni. Primii, „paznici" ai „visului american", vor aprecia politica externa (de „pompier" al Orientului Mijlociu) ca fiind una viabila (cât timp evita sau reduce la maxim inutile varsari de sânge), in timp ce dreapta va clama mereu succesul ei fata de marele dusman al „fortaretei", defuncta Uniune Sovietica.

Un ultim amanunt: conform protocolului semnat in 1977 si anexat Conventiei de la Geneva, modul in care Statele unite isi pedepsesc dusmanii poate fi considerat genocid prin infometare. Cu un singur amendament: legislatia internationala nu poate fi aplicata, intrucât Statele Unite nu se afla in razboi deschis cu nici una din tarile supuse sanctiunilor.

ZIUA , noiembrie 1997



Astept comentarii pe adresa mea.

COPERTA