Dragii nostri,
E greu să redai in cateva cuvinte întreaga gamă de imagini, senzatii si sentimente în care parcă am plutit, imensa bucurie ce-am simtit-o în cele trei săptămâni petrecute la Paris. Poate ar fi suficient să spun că mi-am dorit cu ardoare si am asteptat această călătorie toată viata si că împlinirea ei a contat substantial si definitiv în adâncul sufletului meu.
Plecarea a fost dificilă. In ciuda faptului că aveam invitatii, vize, bani si bilete de călătorie si că totul era pregătit pentru realizarea "marelui vis", pe masură ce se derula numărătoarea inversă, mă simteam tot mai nelinistit la găndul că "ceva" s-ar putea ivi, ceva care să amâne sau să impiedice această plecare. In panica ce mă cuprinsese, o banală durere de cap, niste întepături în tâmple îmi păreau fatale. Si dacă totusi reuseam să plecam, va rezista oare coloana Danielei, care cu trei săptămâni în urmă zăcuse 10 zile întepenită în pat? Dar spinarea mea la căratul bagajelor?! Cu inima mică, am plecat în sfârsit duminică 6 octombrie, ora 23 — cam nepregătiti, cam neputinciosi, cam prea săraci.
Am călătorit cu vagonul de dormit până la Viena unde, am schimbat cu trenul de Paris! Acesta era foarte putin aglonerat, astfel ca am avut un compartiment numai al nostru si am dormit comod. Am ajuns in Paris marti la ora 10. Din gară am intrat în prima cafenea si am comandat cafele. Ne-am ciupit, neîncrezători încă. De emotie, gâfâiam. Cafeneaua mică si cochetă, tigarea, cafeaua si bucuria care ne revărsa lacrimi pe obraji - mi-ar fi fost deajuns si atât din Paris!
Ne-am întâlnit cu Sophie si cu Lidia, mama ei. Un prim tur cu masina prin Paris. La Notre Dame am aprins o lumânare de multumire pentru mama si una pentru săracul tata care si-a dorit atât de mult să facă această călătorie.
In cele trei săptămâni am bătut Parisul de la un cap la celălalt. Am avut cam 120 de franci pe zi de cheltuială, ceea ce ne ajungea pentru metrou, una-doua intrări la muzee, o cafea si o bere.
Masa de dimineată o serveam "în familie", cu Lidia (veselă, inteligentă, boemă si sleampătă); Sophie n-a stat cu noi, ci în apropiere, în apartamentul bunicii. Prânzul îl serveam pe o bancă într-un parc sau pe malul Senei – sandwich-uri cu Sibiu de acasă si o fructă. Seara mâncam din nou în familie, participa si Sophie. Zilnic cumpăram si noi câte ceva pentru casa – un unt, un kil de struguri, un vin etc. – adică vezi Doamne, să nu părem prea calici sau profitori. N-am avut destui bani pentru câte tentatii erau (cine are?), dar nici nenorociti nu ne-am simtit. Când si când ne-am mai permis o prăjitură, o clătită sau un suc. Ba chiar, într-o seara am facut nebunia de a cumpăra de la cel mai bun furnizor, un platou de stridii si creveti si un crab, cu 200 de franci (enorm si pentru ei); am mâncat împreuna cu Lidia – a fost extra, cu vin alb, ne-am simtit nobili si rafinati.
Am văzut tot ce era renumit ca monumente, cartiere, muzee - fatade, turnuri, arcade, vitralii, tablouri, mii de tablouri. Am intrat în cele mai scumpe magazine si am cumparat câteva fleacuri de la Tati, magazinul cel mai ieftin.
Clădirile sunt elegante, cochete, fiecare cu stil si personalitate propie, în armonie cu celelalte. Vitrinele si cafenelele, decorate savant cu flori proaspete în vaze sau ghivece. Reteaua de metrouri este comodă, rapidă si la indemană în orice colt al orasului. Am fost invitati la un restaurant chinezesc, unul mexican si o berărie nemtească. De doua ori am servit înghetată – enormă, colorată, cu jucărele înfipte, durează o jumătate de oră s-o dai gata – când ai terminat, ti-au înghetat si unghiile de la picioare!
Am fost în vizită la Suzanne, la France si la Valentin. Suzanne si familia, minunati după cum ne asteptam. Fiecare vizită ne-a costat cam 100 franci - vinul si florile.
Am mâncat zeci de soiuri de brânză, am băut vinuri rosii, am mâncat fructe exotice, unele pentru prima data – avocado, papaia.
Ne-am plimbat până la epuizare si am privit trecătorii. Autohtonii sunt doar în proportie de 50% francezi. Restul, făcând parte tot din populatia stabila, erau algerieni, marocani, asiatici, negrii. Pe lângă locuitorii Parisului, întâlnesti cam tot atâtia sau poate chiar mai multi turisti – de toate natiile, dar mai ales japonezi. Am întâlnit si cinci cersetori, dintre care trei erau români.
Ne-a făcut bine la urechi să auzim "frantuzeste", suna plăcut chiar cănd venea de la o fosta cocotă, beata, care scurgea paharele într-un bistrou. Am înteles în proportie de 99%, mai ales când ne vorbea Lydia. Evident că am vorbit si noi, dar vorbirea noastra corect nu a fost chiar dacă ei întelegea la noi!
Ne-am simtit grozav, într-un oras superb, într-o lume minunată, atât de diferită de cea în care trăisem până atunci, încât dupa trei săptămâni de vis, asteptam să ne întoarcem cu aceeasi nerăbdare cu care am plecat. Să ne întoarcem în casa noastră, în lumea din care făceam parte. Să-i aducem Hanei fructe proaspete de la Fauchon si un walkman.
N-am avut nici un soc când ne-am întors: mizeria era asa cum o stiam, doar că ni s-a parut putin mai neagră.
12.11.91