MARSILIO FICINO

ASUPRA IUBIRII

BANCHETUL LUI PLATON

MARSILIO FICINO CATRE BERNARDO DEL NERO SI ANTONIO MANETTI,

CU SANATATE.

Acele lucruri pe care oamenii le savarsesc indeobste si adeseori, ei ajung sa le savarseasca bine dupa o lunga obisnuinta cu ele ; si cu cat aceasta este mai indelungata, cu atat infaptuirile lor sunt mai bune. Prin nesabuinta noastra si spre a noastra nenorocire, aceasta lege nu se implineste in Iubire. Noi toti si neincetat iubim si fiecare in alt fel, iar toti aproape iubim gresit ; si cu cat iubim mai mult, cu atat iubim mai gresit. [...]

COMENTARIUL LUI MARSILIO FICINO FLORENTINUL ASUPRA BANCHETULUI LUI PLATON

INTRODUCERE

Platon, Parintele Filosofilor, implinea cei LXXXI de ani ai varstei sale ; in ziua de VII Noiembrie, zi in care se nascuse, el isi sfarsi viata, pe cand sedea la masa si bucatele de-abia fusesera stranse. Acest banchet, in care sunt cuprinse impreuna nasterea si moartea lui Platon, a fost sarbatorit in fiecare an de toti Platonicienii antichitatii, pana in vremea lui Plotin si a lui Porfir. Dar dupa acesta, timp de MCC de ani, solemnele intalniri au fost uitate. [...]

CUVANTAREA I

CAPITOLUL II

DESPRE ORIGINEA IUBIRII

[...] Inaintea tuturor lucrurilor este Dumnezeu, Cel care pe toate le-a infaptuit, pe care noi il numim Binele. Dumnezeu creaza mai intai Mintea Angelica ; apoi Sufletul Lumii, cum sustine Platon ; in sfarsit Corpul Universului. Acest Dumnezeu suprem nu se cheama Lume, deoarece Lumea inseamna podoaba alcatuita din multe lucruri compuse ; iar el trebuie inteles drept ceea ce este cu totul simplu. Dar afirmam ca acest Dumnezeu este inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor. Mintea Angelica este cea dintai lume facuta de Dumnezeu ; a doua este Sufletul Universului ; a treia este intreg acest edificiu pe care il vedem.

In aceste 3 Lumi, trebuie considerate desigur si 3 Haosuri. La inceput Dumnezeu creaza substanta Mintii Angelice, pe care noi o numim si esenta. In primul moment al crearii ei, aceasta este lipsita de forme si intunecata ; dar deoarece ea s-a nascut din Dumnezeu, o nazuinta ce este totuna cu fiinta ei o indreapta spre Dumnezeu, cel care este inceputul ei ; intorcandu-se spre Dumnezeu, raza lui o lumineaza si stralucirea acestei raze ii inalta nazuinta fierbinte ca o flacara ; si odata aprinsa aceasta nazuinta, ea se apropie cu totul de Dumnezeu ; apropiindu-se, primeste formele ; caci Dumnezeu care poate totul, sculpteaza in Mintea care de el se apropie, natura fiecarui lucru care este creat. Asadar in aceasta Minte sunt zugravite in forme, in modul spiritului, toate aceste lucruri care sunt in aceasta Lume. Acolo se nasc sferele Cerurilor si ale elementelor, acolo Stelele, acolo de asemenea diferitele alcatuiri de vapori si formele pietrelor, metalelor, plantelor si animalelor. [...]

Apropierea de Dumnezeu este avantul Iubirii ; forma pe care o primeste este perfectiunea Iubirii, iar totalitatea tuturor formelor si Ideilor, Latinii o numesc Lume, iar Grecii Cosmos, ceea ce inseamna podoaba frumos alcatuita. Farmecul acestei Lumi si a acestei podoabe este Frumusetea, spre care Iubirea, de-abia nascuta, a atras si a calauzit Mintea Angelica ; aceasta era urata, dar pe aceasta cale ea a devenit frumoasa. Aceasta este asadar natura Iubirii : ea rapeste lucrurile spre frumusete, iar pe cele urate le face asemenea celor frumoase. [...]

CAPITOLUL III

DESPRE FOLOSUL IUBIRII

Am vorbit pana acum despre originea si nobletea sa ; cred ca este timpul sa discutam despre folosul ei. Si ar fi desigur de prisos sa aratam toate binefacerile pe care Iubirea le inseamna pentru neamul omenesc ; cu atat mai mult, cu cat pe toate le putem strange in una singura. Caci rostul vietii omenesti sta in aceasta, ca ne indepartam de rau si ne apropiem de bine. [...]

Diformitatea si Frumusetea sunt contrarii. Asadar aceste porniri care ne tarasc spre diformitate si frumusete ne apar de asemenea contrarii una alteia. Acest lucru il marturisesc si vechii Teologi care l-au numit pe Dumnezeu Iubire. Acelasi lucru il confirma puternic si Teologii Crestini : caci nici un nume ce este al lucrurilor necinstite nu i se potriveste lui Dumnezeu. De aceea cel ce are mintea sanatoasa, sa se fereasca de a atribui, fara sa judece, numele de Iubire – nume ce este desigur divin – unei necugetate tulburari a simturilor. Asadar rusinea sa-l cuprinda pe Dicearc si pe oricare altul ar indrazni sa-l dojeneasca pe Platon de a fi atribuit prea mult inteles Iubirii. Caci straduinta noastra spre sentimentele cinstite, demne de a fi onorate si divine nu va fi niciodata, nu prea mare, dar nici atat cat trebuie sa fie.

Urmeaza de aici ca orice iubire este cinstita, iar cel care iubeste este intotdeauna drept ; deoarece orice Iubire este frumoasa si este potrivita, caci ea iubeste intr-adevar lucrurile asemenea ei. Dar aprinderea nestapanita care ne impinge spre faptele desfranate este socotita contrara Frumusetii, deoarece ea ne impinge spre ceea ce este urat. [...]

De asemenea, atunci cand 2 oameni se iubesc, ei se straduiesc neincetat unul spre altul si doresc sa-si fie neaparat placut unul altuia ; si intrucat unul pe altul se privesc mereu si unul nu sta niciodata fara celalalt ce-i este alaturi ca un martor neincetat, ei se feresc neincetat de lucrurile necinstite ; fiecare se straduieste sa-i placa celuilalt, si astfel mereu si cu toata grija si sarguinta ei cauta sa infaptuiasca lucruri marete : spre a nu fi dispretuiti de cel iubit, dar spre a fi socotiti demni de Iubirea reciproca. [...]

CUVANTAREA II

CAPITOLUL I

DUMNEZEU ESTE BUNATATE, FRUMUSETE, DREPTATE ; EL ESTE INCEPUT, MIJLOC SI SFARSIT

Filosofii pitagoricieni sustin ca numarul 3 este masura tuturor lucrurilor. Cu dreptate pot socoti ca Dumnezeu cu acest numar carmuieste toate lucrurile, si ca acestea toate sunt infaptuite prin acest numar 3. De aici vine versul lui Vergiliu : „Divinitatea se bucura de numarul nepereche”. Creatorul suprem fara indoiala mai intai creaza toate lucrurile ; in al doilea rand le atrage spre sine ; in al treilea rand le da desavarsirea. [...]

CAPITOLUL III

CUM FRUMUSETEA ESTE STRALUCIRE A BUNATATII DIVINE ;

SI CUM DUMNEZEU ESTE CENTRUL A 4 CERCURI

[...] Unicul centru al tuturor lucrurilor este Dumnezeu. Cele 4 cercuri care neincetat se rotesc in jurul lui Dumnezeu sunt Mintea, Sufletul, Natura si Materia. Mintea Angelica este un cerc nemiscat. Sufletul este mobil prin sine ; Natura se misca in cele ce nu sunt ea, dar nu este miscata de altceva decat ea ; Materia nu numai ca se misca in ce nu este ea, dar este si miscata de ceea ce este altceva decat ea insasi. [...]

CAPITOLUL VI

DESPRE PASIUNILE CELOR CARE IUBESC

Astfel se explica de ce avantul celui care iubeste nu se stinge la vederea si nici la atingerea nici unui corp ; caci el nu doreste corpul acesta sau acela, dar doreste lumina maretiei supreme care straluceste in corpuri ; aceasta il minuneaza. De aceea cei care iubesc nu stiu ce sa doreasca sau ce sa caute ; caci ei nu-l cunosc pe Dumnezeu : esenta lui ascunsa si-a pus in lucruri dulcele ei parfum, pentru ca neincetat acest parfum sa ne fie un imbold. Simtim acest parfum, dar nu simtim farmecul acelei esente. Aceasta inseamna ca, atrasi de parfumul prea limpede, dorim esenta lui ascunsa si cu drept cuvant nu stim ce este acel lucru pe care-l dorim. Tot astfel se explica de ce aceia care iubesc se tem si se simt patrunsi de o admiratie respectuoasa la vederea celui iubit ; iar aceasta li se intampla chiar oamenilor puternici si intelepti atunci cand se afla inaintea celui iubit, chiar daca acesta le este cu mult inferior. Desigur nu ceva omenesc este ceea ce ii inspaimanta, ii patrunde in intregime si ii face sa se plece, deoarece forta omeneasca se arata oricand mai minunata la oamenii tari si intelepti. Dar strafulgerarea divinitatii care straluceste intr-un corp frumos, ea este care ii constrange pe cei ce iubesc sa cunoasca admiratia, teama si veneratia fata de cel iubit, ca in fata unui chip al lui Dumnezeu. Tot de aceea, cel care iubeste dispretuieste bogatiile si onorurile pentru cel iubit. Este fara indoiala o datorie ca lucrurile divine sa fie puse inaintea celor umane. Se intampla totusi adeseori ca cel care iubeste sa doreasca sa se transpuna in fiinta celui iubit ; si aceasta cu buna dreptate. Caci prin acest act el doreste si se straduieste ca din om sa devina Dumnezeu. Si oare cine este acela care sa nu prefere sa fie Dumnezeu decat sa fie om ? Se intampla de asemenea ca aceia care sunt prinsi in lantul Iubirii, uneori suspina, alteori sunt veseli. Ei suspina deoarece se parasesc pe sine si se nimicesc pe ei insisi ; si se bucura deoarece trec intr-o alta lume mai buna. Cei care iubesc simt pe rand caldura si frig, intocmai ca cei care sufera de friguri. Cu drept simt frigul cei care isi pierd propria lor caldura. De asemenea simt caldura si pentru ca sunt patrunsi de stralucirea arzatoare a razei supreme. Din frig se naste timiditatea ; din caldura se naste indrazneala ; de aceea indragostitii sunt uneori timizi si alteori indrazneti. Chiar cei a caror minte este mai inceata, dobandesc prin iubire o minte foarte ascutita. Care ochi nu vede atunci cand il lumineaza raza cereasca ? [...]

CAPITOLUL VIII

INDEMN LA IUBIRE SI DISCUTIE ASUPRA IUBIRII SIMPLE SI A CELEI RECIPROCE

Dar pe voi, Prieteni, va indemn si va rog sa imbratisati Iubirea cu puterea voastra intreaga, deoarece ea este fara indoiala un lucru divin. Si sa nu va sperie ceea ce a spus Platon despre un Indragostit oarecare ; caci vazandu-l, Platon s-a exprimat astfel : acel Indragostit este un Suflet mort in propriul lui corp si este viu in corpul altuia. Sa nu va sperie de asemenea nici cantul lui Orfeu despre soarta amara si nenorocita a celor care iubesc. Va voi spune eu cum trebuie intelese acestea si cum pot fi indreptate ; dar va rog sa ma ascultati cu luare aminte.

Platon numeste Iubirea amara, si nu fara dreptate, deoarece acela care iubeste moare iubind ; Orfeu numeste de asemenea Iubirea un fruct dulce-amar. Iubirea fiind moarte voluntara, ea este amara intrucat este moarte ; si este dulce intrucat este voluntara. Oricine iubeste moare iubind ; caci gandul lui, uitandu-se pe sine, se indreapta spre cel iubit. Daca nu se gandeste la sine, desigur nici nu gandeste in sine, si deci sufletul sau nu lucreaza el insusi : caci gandirea este activitatea principala a Sufletului. Acela care nu lucreaza in el insusi, acela nici nu este in sine insusi, deoarece aceste doua lucruri, existenta si actiunea, coincid. Nu poate fi existenta fara actiune ; actiunea nu depaseste existenta ; nimeni nu actioneaza acolo unde nu este, si oriunde este, el actioneaza. Asadar sufletul celui care iubeste nu este in el insusi ; iar daca nu este in sine insusi, de asemenea nici nu traieste in el insusi ; cel care nu traieste este mort, si deci este mort in sine oricine iubeste ; sau el traieste in altul.

Exista fara indoiala doua feluri de Iubire. Unul este Iubirea simpla, celalalt este Iubirea reciproca. Iubirea simpla este aceea in care cel ce este iubit nu iubeste pe cel care-l iubeste. Aici, cel care iubeste este cu totul mort, deoarece el nu traieste in el insusi, dupa cum am aratat, si nu traieste nici in cel iubit, deoarece este dispretuit de acesta. Atunci unde traieste ? Traieste el oare in Aer, in Apa, in Foc sau in Pamant sau in corpul vreunui animal ? Nu ; caci sufletul omenesc nu traieste in alt trup decat cel omenesc. Traieste poate in corpul vreunei alte persoane pe care n-o iubeste ? Nici aici ; caci daca el nu traieste acolo unde doreste fierbinte sa traiasca, cu mult mai putin va putea trai in alta parte. Asadar nu traieste nicaieri acela care iubeste pe un altul si nu este iubit de acesta ; asadar indragostitul neiubit este cu totul mort. Si nu va invia niciodata, daca indignarea nu-l va face sa invie. Dar acolo unde cel iubit raspunde Iubirii, cel care iubeste traieste de indata ce este in cel iubit. Se intampla astfel un lucru minunat atunci cand 2 oameni se iubesc : unul traieste in celalalt, iar acesta de asemenea traieste in cel dintai. Ei se dau reciproc si fiecare se da pe sine celuilalt pentru a-l primi pe celalalt. Si putem vedea in ce fel se dau pe ei insisi, caci se uita pe sine ; nu este insa tot atat de limpede cum primesc pe celalalt. Caci cel care nu se are pe sine, cu atat mai putin il poate poseda pe celalalt. Mai mult chiar, si unul si altul se are pe sine, dar in celalalt, si acesta se are pe sine in cel dintai. Desigur, atunci cand eu te iubesc pe tine care ma iubesti pe mine, ma regasesc pe mine insumi in tine care te gandesti la mine ; iar pe mine, de mine insumi dispretuit, ma redobandesc in tine care ma pastrezi ; iar acelasi lucru il faci si tu in mine.

Si acest lucru mi se pare de asemenea minunat : caci daca m-am pierdut pe mine si prin tine ma redobandesc, inseamna ca prin tine ma am pe mine. Daca prin tine ma am pe mine, atunci eu te am pe tine mai intai si mai mult decat pe mine ; si iti sunt tie mai aproape decat mie. Ceea ce inseamna ca nu pe alta cale ma apropii de mine, decat prin tine.

Intr-aceasta se deosebeste insusirea lui Eros de forta lui Marte ; caci astfel se deosebesc intre ele Puterea si Iubirea. Imparatul poseda prin el pe ceilalti. Cel care iubeste, prin celalalt se dobandeste pe sine, iar atat unul cat si celalalt, acesti 2 care se iubesc, se indeparteaza fiecare de el insusi si se apropie de celalalt : mort in sine insusi, el gaseste invierea in celalalt. Una singura este moartea in Iubirea reciproca ; invierile sunt doua, caci cel care iubeste, moare o data in el insusi atunci cand pe sine se paraseste ; invie indata in cel iubit, atunci cand acesta il primeste cu gand fierbinte ; si invie din nou cand in sfarsit se recunoaste in cel iubit si nu se indoieste ca este iubit. O moarte fericita careia ii urmeaza doua vieti, minunata legatura in care omul se da pe sine pentru celalalt si-l are pe celalalt, iar pe sine nu inceteaza de a se avea. Nepretuita bogatie ce se naste atunci cand 2 devin unul singur in asa fel ca fiecare dintre cei 2 prin unul singur devine 2 ; si, ca si indoit, cel care avea o singura viata, are deodata doua vieti prin mijlocirea unei morti ; astfel ca cel care a murit o data, invie de doua ori, si pentru o viata dobandeste fara indoiala doua vieti, iar pentru el unul, dobandeste doua existente. In Iubirea reciproca apare limpede razbunarea cea mai dreapta. Ucigasul trebuie pedepsit cu moartea ; si cine va putea spune ca cel care este iubit nu este ucigas ? caci el este cel care desparte de propria sa fiinta sufletul celui care il iubeste. Si cine va putea tagadui ca el insusi moare de asemenea ? ca moare atunci cand si el iubeste pe cel care de el este indragostit. Aceasta inseamna a restitui ceva in mod foarte drept, unul inapoiaza celuilalt iar acesta ii da inapoi celui dintai sufletul pe care i-l rapise. Iubind, si unul si altul si-l dau pe al sau ; raspunzand iubirii, restituie sufletul celuilalt in schimbul propriului sau suflet. De aceea ratiunea ne spune ca cel care este iubit, trebuie sa iubeasca la randul sau ; iar cel care nu-l iubeste pe cel indragostit de el, este un ucigas, este chiar, mai mult, hot si nelegiuit. Corpul poseda banii ; iar sufletul poseda corpul ; asadar cel care rapeste sufletul, in a carui posesie sunt atat corpul cat si banii, acela rapeste in acelasi timp sufletul, corpul si banii ; de aceea el trebuie condamnat la 3 morti, ca hot, ucigas si nelegiuit. Si ca pe un nevrednic si un nelegiuit, oricine il poate ucide fara pedeapsa ; caci el insusi prin fapta sa nu implineste legea : aceasta lege cere ca el sa iubeasca pe cel care-l iubeste. Daca se supune, atunci laolalta cu cel care a murit o data, moare si el de asemenea o data ; si laolalta cu cel care de doua ori invie, invie si el de asemenea de doua ori.

Am aratat prin argumentele de mai sus ca cel iubit trebuie sa iubeasca la randul sau pe cel care-l iubeste. Se arata ca el nu numai ca trebuie sa faca aceasta, dar este constrans s-o faca la randul sau. Iubirea se naste dintr-o asemanare ; asemanarea inseamna o insusire oarecare ce este aceeasi in mai multe subiecte ; astfel ca, daca eu sunt asemenea cu tine, tu imi esti in mod necesar asemenea mie. Asadar o aceeasi asemanare care ma constrange pe mine sa te iubesc, tot ea te constrange pe tine sa ma iubesti. Afara de aceasta, cel care iubeste se ia pe sine lui insusi si se da celui iubit, devenind astfel aproape ca un obiect al celui iubit. Asadar acesta are grija de el ca de un lucru al sau ; caci fiecaruia ii sunt pretioase lucrurile sale. Sa mai adaugam ca cel care iubeste isi zugraveste in suflet figura celui iubit. Astfel sufletul celui indragostit devine un fel de oglinda in care straluceste imaginea celui iubit. De aceea, atunci cand cel iubit se recunoaste pe sine in cel care-l iubeste, el este constrans sa-l iubeasca. [...] Medicii si psihologii sustin ca asemanarea constitutiei, a educatiei, a invataturii primite, a prieteniilor si a parerilor sunt cauze ale unor sentimente asemenea intre ele. In sfarsit Iubirea reciproca apare mai mult acolo unde se intalnesc laolalta mai multe motive ; iar acolo unde ele se intalnesc toate, vedem rasarind dragostea lui Pitias si a lui Damon, a lui Pilade si Oreste.

CUVANTAREA III

CAPITOLUL II

IN CE FEL IUBIREA ESTE FACTOR SI PASTRATOR A TOTUL

Dorinta de a-ti creste propria perfectiune este Iubirea. Cea mai inalta perfectiune se afla in puterea cea mai inalta a lui Dumnezeu. Inteligenta divina o contempla ; iar vointa divina vrea mai departe sa produca in afara ei : si prin aceasta dorinta de inmultire, care este Iubire, sunt create toate lucrurile. [...]

CAPITOLUL III

IN CE FEL IUBIREA ESTE MAESTRA A TUTUROR ARTELOR

Ne-a mai ramas acum sa aratam in ce fel Iubirea este maestra si stapana tuturor Artelor. Vom intelege ca ea este maestra tuturor Artelor daca ne vom gandi ca nimeni nu poate descoperi si nici invata vreo arta daca nu este manat de placerea de a cauta adevarul, si daca acel care ii invata pe ceilalti nu-si iubeste discipolii, si de asemenea daca discipolii nu simt dragoste fata de acea invatatura. Iubirea este numita totodata si Stapana si Carmuitoare a Artelor, deoarece acela poate duce la desavarsire operele artei, care iubeste aceste opere si iubeste pe aceia pentru care le face. Adaugam ca artistii nu cauta in orice arta decat Iubirea. [...]

CUVANTAREA IV

CAPITOLUL I

AICI SE EXPUNE TEXTUL LUI PLATON CU PRIVIRE LA VECHEA NATURA A OAMENILOR

In acea vreme natura oamenilor nu era cea de acum, ci mult deosebita : existau la inceput 3 neamuri de oameni ; nu erau numai Barbati si Femei, ca acum, ci si un al treilea fel alcatuit din acestea doua. Iar in fiecare dintre aceste fiinte aparea intreaga natura omului, deoarece ele aveau spatele rotund si coastele in forma de cerc, aveau 4 maini si 4 picioare ; aveau de asemenea doua chipuri asemenea unul celuilalt si asezate pe un gat rotund. Neamul barbatesc s-a nascut din Soare ; cel femeiesc din Pamant, iar cel compus, din Luna. Sufletul lor era mandru si trupul il aveau puternic. De aceea au inceput lupta impotriva Zeilor si au vrut sa se ridice in Cer. Atunci Jupiter i-a taiat cu ferastraul de-a-curmezisul si dintr-unul a facut 2, dupa cum fac aceia care cu un fir de par despica un ou tare in doua jumatati. Si ii ameninta ca daca se vor rascula din nou cu trufie impotriva lui, ii va taia din nou si in acelasi fel.

Astfel, deoarece natura omeneasca fusese despicata, fiecare parte a ei era dornica sa-si reia jumatatea ; si de aceea alergau unul spre celalalt, si aruncandu-si bratele unii spre altii se imbratisau arzand de dorinta de a-si redobandi prima lor forma.

Si ar fi murit fara indoiala de foame si de lipsa unei alte activitati, daca Zeus nu ar fi gasit calea impreunarii lor. Astfel s-a nascut in oameni iubirea unuia fata de celalalt, acea iubire care infaptuieste din nou intr-o unire vechea Natura ; ea se straduieste sa faca din doua fiinte una si sa vindece suferinta omeneasca. Fiecare dintre noi este numai o jumatate dintr-un om, ca si cum ar fi fost taiat in doua, asa cum se intampla cu acei pesti care se cheama crapi aurii : daca ii taiem cu bagare de seama de-a-curmezisul, atunci capatam dintr-unul singur 2 pesti vii. Fiecare om isi cauta jumatatea sa ; si, oricare ar fi sexul spre care se indreapta dorinta lui, o tulburare mare il cuprinde atunci cand isi regaseste cealalta parte ; cu dragoste fierbinte el se leaga de aceasta si nu sufera sa se desparta nici o clipa de ea. Asadar dorinta de a reface intregul se cheama Iubire ; astazi ea ne este de mare folos deoarece pe fiecare ea il readuce la jumatatea sa, care ii este lui fiinta ce-i poate fi mai apropiata ; si tot ea ne ingaduie speranta cea mai mare pentru viitor : caci daca il vom cinsti pe Dumnezeu astfel precum trebuie, atunci el ne va readuce la infatisarea noastra cea dintai si vindecandu-ne ne va face fericiti.

CAPITOLUL II

CUM TREBUIE INTERPRETATA CREDINTA LUI PLATON DESPRE VECHEA INFATISARE A OAMENILOR

[...] Cuprinsul expunerii noastre va fi acesta : Oamenii, adica sufletele oamenilor ; in timpurile vechi, adica atunci cand au fost creata de Dumnezeu ; sunt intregi, deoarece sunt suflete care poarta doua lumini, una naturala si o alta supranaturala, pentru ca prin cea dintai sa contemple lucrurile egale si inferioare, iar prin cealalta pe cele superioare. Vor sa fie egali lui Dumnezeu, indreptandu-se insa numai spre lumina naturala. Aici au fost impartiti, pierzandu-si stralucirea supranaturala atunci cand s-au intors numai spre lumina naturala ; de aceea s-au prabusit indata in trupuri. Daca din nou vor fi trufasi, atunci din nou vor fi impartiti, ceea ce inseamna ca, daca se vor increde prea mult in inteligenta naturala, atunci si lumina lor naturala in parte se va stinge. [...]

CAPITOLUL III

OMUL ESTE SUFLET SI SUFLETUL ESTE NEMURITOR

Corpul este alcatuit din materie si din cantitate ; materiei ii apartine faptul de a primi, iar cantitatii ii apartine faptul de a fi impartita si imprastiata in intindere ; atat primirea cat si impartirea sunt moduri ale pasiunii. De aceea prin natura lui, trupul este supus numai pasiunii si coruptiei. [...]

CAPITOLUL IV

SUFLETUL A FOST CREAT AVAND DOUA LUMINI ; SI DE CE A VENIT IN CORP CU DOUA LUMINI

[...] Sufletul nostru a cazut in corp atunci cand, parasind lumina divina, el s-a indreptat numai spre lumina sa ; si a voit de atunci inainte sa fie multumit socotindu-se sie-si de ajuns. Dar Dumnezeu singur poate fi multumit cu sine si-si poate fi lui insusi suficient, caci lui nu-i lipseste nimic si deasupra lui nimic nu exista. Astfel sufletul s-a inchipuit asemenea lui Dumnezeu atunci cand a vrut sa fie multumit cu el insusi ; ca si cum, nu mai putin decat Dumnezeu, si-ar fi fost sie insusi suficient.

CAPITOLUL V

PE CATE CAI SE INTOARCE SUFLETUL LA DUMNEZEU

[...] Aceste lucruri le-a spus Platon in Epistola catre Regele Dionis. Sufletul omului doreste sa inteleaga lucrurile divine privind acele lucruri pe care le are aproape, in jurul sau. Dar cand Dumnezeu a patruns sufletul de lumina lui, el a oranduit indeosebi astfel ca ea sa-i calauzeasca pe oameni spre Fericirea suprema : iar aceasta inseamna posesiunea lui Dumnezeu. Exista 4 cai ce ne duc spre aceasta : Prudenta, Taria sufleteasca, Dreptatea, Cumpatarea. [...]

Si se stie ca in aceasta s-au inselat mult cei care l-au cautat pe Dumnezeu cu prea multa incredere in puterea de aflare a inteligentei lor naturale, sau cei care – dupa exemplul lui Diagora – au spus ca Dumnezeu nu exista, sau ca Protagoras s-au indoit de el ; ca si cei care, dupa Epicur, dupa Stoici, dupa Cirenaici si dupa multi altii, au afirmat ca Dumnezeu este un corp sau, ca Marcus Varro si Marcus Manilius au spus ca el este Suflet al Lumii. Au fost oameni fara nici o lege, acestia, si de aceea, nu numai ca nu au redobandit Lumina divina pe care de la inceput au dispretuit-o, dar si-au corupt insasi lumina lor naturala pentru ca s-au folosit rau de ea. Ceea ce este corupt se cheama pe drept a fi frant si impartit ; de aceea sufletele lor, care pline de mandrie aveau incredere in puterile lor, au fost din nou despicate in doua, precum spune Aristofan.

Prin credintele lor gresite, ei intuneca si acea lumina naturala care se pastreaza in ei, si ea se stinge inabusita de purtarile lor prea pline de pacat ; de aceea lumina naturala este folosita drept numai de aceia care inteleg cat este de saraca si de neputincioasa si o socotesc suficienta spre a judeca prin ea poate doar lucrurile naturale ; dar ei stiu ca spre a intelege lucrurile supranaturale ne este necesara o lumina sublima. Cu sufletul purificat, ei se pregatesc asadar pentru ca lumina divina sa poata straluci din nou in ei ; stralucirea acestei lumini le va da intelegerea dreapta a lui Dumnezeu si astfel isi vor redobandi desavarsirea lor de altadata.

CAPITOLUL VI

IUBIREA POARTA SUFLETELE IN CER, EA IMPARTE TREPTELE FERICIRII SUPREME

SI EA DARUIESTE BUCURIA CEA VESNICA

[...], daca 2 oameni care iubesc se bucura de lucrurile iubite, fiecare este multumit cu bucuria ce i-o da ceea ce el iubeste, si nu-l preocupa nicidecum faptul ca altul se bucura de un obiect mai frumos decat al lui. Bunatatea Iubirii oranduieste asadar astfel incat pe treptele deosebite ale fericirii, fiecare traieste multumit de soarta sa si lipsit de orice invidie. [...]

CUVANTAREA V

CAPITOLUL I

IUBIREA ESTE PREA-FERICITA PENTRU CA ESTE BUNA SI FRUMOASA

[...] Platon spune in Fileb ca este fericit acela caruia nu-i lipseste nimic ; si ca astfel este acela care este desavarsit in toate privintele. O perfectiune este interioara iar alta este exterioara. Cea interioara, o numim Bunatate ; cea exterioara Frumusete, si de aceea numim desavarsit de fericit aceea ce este intru totul bun si frumos ; caci este desavarsit atat inauntru cat si in afara. [...]

CAPITOLUL II

CUM TREBUIE SA-L INCHIPUIM PE EROS ;

SI PRIN CARE PARTI ALE SUFLETULUI CUNOASTEM FRUMUSETEA SI PRIN CARE SE NASTE IUBIREA

[...] Modelele adevarului necorporal, Culorile, Formele, Glasurile impresioneaza putin si de abia ating corpul ; dar ele dau sufletului avantul inaripat de a le cauta si atrag spre ele dorinta lui. Hrana Sufletului este adevarul ; spre a-l gasi ne ajuta ochii si spre a-l invoca, urechile ; astfel sufletul doreste pentru el singur, ca pe o hrana a sa proprie, acele lucruri care apartin ratiunii, vazului si auzului ; [...]

CAPITOLUL IV

FRUMUSETEA ESTE STRALUCIREA CHIPULUI LUI DUMNEZEU

[...] acelasi chip al lui Dumnezeu straluceste in aceste 3 oglinzi care se urmeaza intr-o ordine anumita, in Mintea Angelica, in Suflet si in corpul lumesc : el straluceste cel mai limpede in Inger, pentru ca acesta ii este cel mai apropiat ; apoi straluceste mai putin limpede in Suflet, caci acesta se departeaza de el ; si straluceste sters de tot in corpul lumesc ce-i este foarte departe. [...]

Dar sufletul nostru a fost creat cu conditia de a se inconjura de un trup pamantesc ; si astfel el se apleaca spre functia corporala ; si ingreunat de aceasta aplecare, el da uitarii comoara pe care o tine ascunsa in pieptul sau. Invaluita de vreme indelungata in trupul pamantesc, ea slujeste nevoilor corpului si neincetat isi indreapta simturile spre aceasta actiune ; si tot spre aceasta isi indreapta si ratiunea mai mult decat trebuie. Astfel, cu toate ca Lumina chipului divin straluceste vesnic in el, sufletul nu o priveste pana ce corpul lui nu devine adult si pana ce ratiunea nu i se trezeste ; cu ea va contempla chipul lui Dumnezeu care straluceste limpede ochilor in toata alcatuirea Lumii. [...]

CAPITOLUL V

CUM SE NASTE IUBIREA SI URA ; IAR FRUMUSETEA ESTE SPIRITUALA

[...] Iubim asadar pe un om anumit intrucat el este o parte a ordinii universale ; si il iubim mai cu deosebire atunci cand in el straluceste limpede scanteia frumusetii divine. [...] Sufletul recunoaste aceasta corespondenta a armoniei lor ; si in aceasta corespondenta sta Frumusetea ; iar in aceasta recunoastere sta sentimentul Iubirii. [...]

CAPITOLUL VI

CATE ELEMENTE SUNT NECESARE PENTRU CA UN CORP SA FIE CREAT FRUMOS ;

IAR FRUMUSETEA ESTE UN DAR SPIRITUAL

[...] Asadar, dupa cum nu trebuie sa-i adaugi nimic aurului pentru ca el sa para mai frumos, ci este suficient sa separi din el particelele de pamant care il intuneca, tot astfel nu este nevoie sa adaugam nimic sufletului pentru a-l face sa apara mai frumos ; trebuie insa sa renuntam la grija si preocuparea chinuitoare a corpului si sa ne desfacem de tulburarea poftelor si a fricii ; atunci va aparea indata frumusetea naturala a sufletului. [...]

CAPITOLUL VIII

DESPRE VIRTUTILE IUBIRII

[...] semnul cel mai vadit al puterii unice a Iubirii este acesta : anume ca totul o asculta, iar ea nu asculta de nimic. Intr-adevar cei ce sunt in Ceruri, iubesc ; iubesc de asemenea fiintele toate si toate corpurile ; oamenii bogati si regii puternici isi pleaca si ei capul sub puterea Iubirii ; dar Iubirea nu se supune nimanui. Caci darurile celor bogati nu pot cumpara Iubirea ; dupa cum amenintarile si violentele celor puternici nu ne pot constrange sa iubim si nici nu ne pot face sa renuntam la Iubire. Iubirea este libera si ea se naste spontan in vointa libera ; iar pe aceasta nici Dumnezeu nu o poate constrange, deoarece de la inceput el a poruncit ca vointa sa fie libera. [...] Iubirea este desavarsit de fericita deoarece este desavarsit de frumoasa si de buna ; frumusetea ei perfecta apara in aceea ca lucrurile frumoase o bucura, ca fiind lucrurile asemenea ei ; iar bunatatea ei perfecta se arata in faptul ca pe cei care iubesc, ea ii face desavarsit de buni ; insa cel care da altuia bunatatea perfecta, trebuie el insusi sa o posede.

CAPITOLUL XIII

CARE ARTE LE-AU FOST DATE OAMENILOR DE CATRE ZEI

[...] 12 Zeitati stau deasupra celor 12 semne ale zodiacului. Palas domina Berbecele, Venus este deasupra Taurului, Apollo deasupra Gemenilor, Mercur domina Cancerul, Jupiter se afla deasupra Leului, Ceres deasupra Fecioarei, Vulcan deasupra Cumpenei, Marte deasupra Scorpionului, Diana domina Sagetatorul, Vesta domina Capricornul, Junona stapaneste Varsatorul, iar Neptun in sfarsit se afla deasupra zodiei Pestilor. Ei au daruit neamului nostru toate artele : caci fiecare dintre aceste constelatii ale zodiacului transmite corpurilor noastre forta ce-i apartine si care este a fiecarei arte, iar Divinitatile pe care le-am numit transmit aceleasi forte sufletului nostru. [...]

CUVANTAREA VI

CAPITOLUL I

INTRODUCERE LA EXPUNEREA ASUPRA IUBIRII

[...] Asadar voi, care nelegiuti, stati departe, ramaneti departe de aceste bucate ceresti ; caci sunteti ca si infasurati in tot ceea ce pe acest pamant oamenii arunca cu dispret, si sunteti cu totul devotati lui Bachus si lui Priap ; iata de ce voi injositi pana la pamant Iubirea, care este dar ceresc, si o aruncati in noroi, spre a fi hrana porcilor. Dar voi, oaspeti cu sufletul pur si voi toti ceilalti care o slujiti pe Palas sau pe Diana, voi puteti fi primiti in gloria bucuriei prin libertatea sufletului vostru curat si prin bucuria perpetua a Mintii [...]

CAPITOLUL II

IUBIREA SE AFLA INTRE FRUMUSETE SI CONTRARIUL ACESTEIA ;

SI ESTE TOTODATA DUMNEZEU SI DEMON

[...] Asadar sufletul cunoaste aprinderea iubirii arzatoare atunci cand, regasind imaginea rationala a unui lucru frumos si gustand prin judecata sa, tot farmecul ei, se simte indemnat prin aceasta cunoastere directa, spre posesiunea intreaga a acelui lucru. Astfel, deoarece sufletul va poseda in parte acel lucru frumos si in parte va fi lipsit de el, vom putea spune cu deplina ratiune ca el este in parte frumos si in parte nu este astfel. [...]

CAPITOLUL VIII

CUM IN TOATE SUFLETELE EXISTA DOUA FELURI DE IUBIRE, IAR IN SUFLETELE NOASTRE EXISTA 5

[...] In Mintea omului exista fara indoiala Iubirea vesnica ce vrea sa vada frumusetea divina, si imboldurile ei ne fac sa urmam studiul Filosofiei si sa implinim fapte de dreptate si mila. In puterea de a zamisli exista de asemenea imboldul tainic de a procrea fii ; aceasta iubire este vesnica si ea ne indeamna neincetat sa sapam in chipul copiilor nostri o imagine a frumusetii supreme. Aceste doua Iubiri sunt in noi perpetue. Cei 2 Demoni, despre care Platon spune ca sunt totdeauna prezenti sufletelor noastre (si dintre care unul ne trage in sus iar celalalt in jos) se numesc respectiv Calodemon, ceea ce inseamna Demon bun si Cacodemon, adica Demon rau. De fapt ambii sunt buni ; deoarece faptul de a procrea fii este tot atat de necesar si de cinstit ca si faptul cautarii adevarului. [...]

CAPITOLUL IX

CE SUFERINTE INDURA CEI CARE IUBESC, DIN CAUZA MAMEI SARACE CARE A ZAMISLIT IUBIREA

[...] Cuvintele Diotimei sunt acestea : „Deoarece Iubirea s-a nascut la nasterea Afroditei, ea pe aceasta o urmeaza ; si deoarece Afrodita este desavarsit de frumoasa, Iubirea doreste cu lacomie lucrurile frumoase. Intrucat ea este copilul saraciei, este uscata, slaba si trista ; merge cu picioarele goale ; este umila, fara adapost, fara culcus si fara nici un acoperamant deasupra ei ; doarme pe la usi, pe drumuri, sub cerul liber si intotdeauna o apasa nevoile. Si pentru ca este copilul belsugului, ea intinde totdeauna mici curse oamenilor frumosi si buni ; este viteaza ca un barbat, indrazneata, salbatica, violenta, calda, agera, stie sa intinda laturi si mereu urzeste curse noi spre inselaciune ; este harnica in cautarea intelepciunii, limbuta in vorbire si toata viata ei umbla filosofand ; stie sa vrajeasca, sa-ti faca un deochi ; este puternica, rautacioasa si adevarata sofista si prin natura ei nu este cu totul nemuritoare nici cu totul muritoare ; dar adeseori in aceeasi zi ea incolteste si totodata traieste, si aceasta ori de cate ori are hrana din belsug, iar alteori ea moare si apoi din nou prinde vigoare multumita naturii tatalui ei ; dar tot ceea ce el a agonisit, se pierde. De aceea Iubirea nu este cersetoare si nu este bogata ; ea se afla la mijloc intre intelepciune si ignoranta”.

CAPITOLUL XV

IN CE FEL SE ARATA CA DEASUPRA CORPULUI ESTE SUFLETUL,

IAR DEASUPRA SUFLETULUI ESTE INGERUL SI DUMNEZEU

[...] deasupra Mintii Angelice exista acel principiu al universului si acel Bine suprem pe care Platon in Parmenide il numeste Unul. Caci deasupra oricarei multiplicitati a lucrurilor compuse trebuie sa existe acest Unul simplu prin natura sa ; iar de aceasta existenta ce este Una ca numar si de ceea ce este simplu atarna orice existenta compusa. [...]

CAPITOLUL XVII

CE COMPARATIE PUTEM FACE INTRE FRUMUSETEA LUI DUMNEZEU,

A INGERULUI, A SUFLETULUI SI A CORPULUI

[...] Forma corpului consta in compunerea multor parti ; ea este marginita intr-un spatiu si timpul o distruge treptat. Esenta Sufletului este supusa schimbarilor timpului si contine o multime de parti, dar ea nu este marginita intre limitele unui spatiu. Esenta Mintii Angelice cuprinde doar multiplicitatea numarului fara a fi supusa actiunii celorlalte doua caractere. Natura lui Dumnezeu nu este insa supusa nici unei margini din cele aratate. Tu vezi acum infatisarea unui corp ; spune-mi insa daca doresti sa vezi dincolo de ea esenta Sufletului ? Gandul tau sa inlature din forma corporala acea povara a materiei care o sustine ; sa dea la o parte marginile locului anumit si sa pastreze ceea ce ramane ; astfel vei gasi forma Sufletului. Vrei sa cunosti de asemenea forma Mintii Angelice ? Inlatura mai departe din forma pe care o ai, nu numai distantele spatiului, dar si desfasurarea in timp ; pastreaza insa compunerea din parti multiple si atunci vei gasi indata forma pe care o cauti. Vrei sa vezi Frumusetea lui Dumnezeu ? Inlatura mai departe, dupa toate celelalte, si compunerea din forme multiple ; lasa numai forma in intregime simpla si natura lui Dumnezeu ti se va arata in aceeasi clipa. Imi vei spune insa : oare ce mi-a mai ramas acum dupa ce am dat la o parte acele 3 lucruri ? Iar eu iti voi raspunde ca esti intr-adevar lipsit de orice cunoastere daca socotesti ca Frumusetea este altceva decat lumina. [...]

Dumnezeu este izvorul intregii Frumuseti. Dumnezeu este izvorul intregii Iubiri. [...]

CAPITOLUL XVIII

CUM SE INALTA SUFLETUL DE LA FRUMUSETEA CORPULUI LA FRUMUSETEA LUI DUMNEZEU

[...] iubeste aceasta imagine pe care sufletul tau a alcatuit-o si iubeste mai mult acest suflet al tau care este fauritorul ei, decat acel chip al frumusetii exterioare care este nedesavarsita, imprastiata in mai multe corpuri si lipsita de putere. Dar ce iti cer eu sa iubesti in suflet ? Iti cer sa iubesti frumusetea lui. Frumusetea corpurilor este lumina ce se vede ; frumusetea sufletului este lumina ce nu se vede. Lumina sufletului este adevar ; si in rugaciunile sale pe aceasta singura o cerea Platon lui Dumnezeu spunand : ingaduie-mi, Doamne, ca sufletul meu sa dobandeasca aceasta Frumusete si ca acele lucruri care apartin corpului sa nu intunece Frumusetea sufletului ; si eu sa-l socotesc bogat pe acela singur care este intelept. In aceasta rugaciune, Platon afirma ca Frumusetea sufletului sta in adevar si in intelepciune si ca Dumnezeu o daruieste oamenilor. [...]

CUVANTAREA VII

CAPITOLUL XVI

CAT ESTE DE FOLOSITOR CEL CARE IUBESTE IN ADEVAR

Ma intrebati care este folosul Iubirii socratice. Va raspund ca ea ii este mai intai utila omului insusi spre a redobandi acele aripi cu care sa zboare inapoi in patria sa. Pe langa aceasta, ea este folositoare Tarii sale facand-o sa dobandeasca o viata cinstita si fericita. O cetate nu este alcatuita din pietre, ci din oameni ; iar acestia, ca niste arbori tineri, trebuie sa primeasca ingrijirea care inseamna cultura si sa fie astfel indrumati incat sa produca roade. [...]

CAPITOLUL XVII

CUM TREBUIE SA MULTUMIN SPIRITULUI SFANT CARE NE-A LUMINAT SI NE-A INFLACARAT

IN ACEASTA EXPUNERE ASUPRA IUBIRII

[...] Asadar, prieteni, sa adoram aceasta divina Iubire care pentru noi are atata bunatate si atat bine ne aduce, si s-o veneram precum veneram Intelepciunea ; si cu admiratie sa cunoastem sfiala in fata Puterii ei ; caci Iubirea apleaca spre noi bunatatea deplina a Dumnezeirii, si intrucat o iubim cu deplinul sentiment al Iubirii, ne bucuram de ea intreaga intr-o neincetata Iubire.

†