E. M. FORSTER (1879 – 1970)
[...] „Ciudata doamna”, murmura
el, uitandu-se spre Vorta, si incercand sa distinga campanila in lumina
crescanda a lunii. „De ce te-ai hotarat pentru lipsa de confort ? De ce te
amesteci in certurile dintre oameni, care nu se inteleg si pe care nu-i
intelegi ? Ce prostuta esti sa crezi ca dumneata le-ai provocat. Ai convingerea
ca ai scris o carte care a minat farmecul locului si i-a facut pe oameni
corupti si abjecti ? Stiu exact ce gandesti. Numai din cauza ta ai sa fii
nefericita si ai sa incerci mereu sa indrepti ceea ce n-a fost drept. Ciudata
doamna !”
Foarte aproape, la picioarele lui, putea sa distinga fragmentele
albe ale scrisorii surorii sale. Jos in vale campanila incepuse sa se vada,
ridicandu-se din aburii argintii.
„Scumpa doamna”, sopti el si cu mainile, facu un mic semn spre
sat.
II
Primul roman al lui miss Raby, Clipa cea vesnica, avusese
la baza ideea ca omul nu traieste numai in timp, ca o seara care a trecut poate
sa insemne cat mii de veacuri in gradinile raiului – o ideea expusa mai tarziu,
mai filosofic, de Maeterlinck. Ea insasi declara acum ca era o carte
plicticoasa, afectata si ca titlul sugera mai degraba scaunul dentistului. Dar
o scrisese cand se simtise tanara si fericita ; si acesta e momentul mai
prielnic decat maturitatea – cand iti poti formula un crez. Pe masura ce anii
trec, conceptia poate deveni mai serioasa, dar dorinta de a o impartasi altora
slabeste in aceeasi masura. Nu-i displacea cu totul ca prima ei lucrare era si
cea mai ambitioasa.
Printr-o ciudatenie a soartei, cartea facuse mare senzatie, mai
ales in cercurile lipsite de imaginatie. Oamenii fara ocupatie o interpretara
in sensul ca nu are nici o importanta daca iti pierzi timpul ; oamenii vulgari
isi spuneau ca nu e nici un pacat sa fii nestatornic ; cei cucernici o
interpretau ca un atac la adresa moralitatii. [...]
[...] - E absolut ingrozitor.
Nu poti inainta : nu poti face nici un progres. In ceea ce ne priveste pe noi,
cei de pe drum.
- Da. Stiu.
- Vroiam sa spun, noi inaintam mereu.
- Stiu.
- Mereu invatam, ne perfectionam, ne dezvoltam. Iata, chiar in
scurta mea viata am vazut o gramada de lucruri foarte avansate : Razboiul din
Transvaal, Chestiunea fiscala, Christian Science, radium... Uite, de exemplu...
Mi-am scos pedometrul, dar el arata tot 25, nici o diviziune mai
mult.
- Oh, s-a oprit ! Vreau sa ti-l arat. Ar fi trebuit sa
inregistreze tot timpul cat am umblat cu dumneata. Dar nu arata decat tot 25.
- Multe lucruri nu functioneaza aici, spuse el. Intr-o zi unul a
adus o masina, Lee-Metford (marca imaginara)
si nici aia nu a vrut sa functioneze.
- Legile stiintifice sunt universale in aplicarea lor. Desigur
ca apa din sant a stricat mecanismul. In conditii normale totul functioneaza.
Stiinta si spiritul de emulatie – acestea sunt fortele care ne-au facut ceea ce
suntem.
A trebuit sa ma intrerup si sa raspund la salutarile pline de
amabilitate ale celor pe langa care treceam. Unii din ei cantau, altii vorbeau,
altii se ocupau cu gradinaritul, cu stransul fanului sau cu alte mestesuguri
rudimentare. Toti pareau fericiti ; si as fi putut poate fi fericit si eu daca
nu-mi aduceam aminte ca locul asta nu ducea nicaieri. [...]
Incepusera inca de pe acum sa se culce ca vitele – unii pe
dealurile golase, altii in grupuri, sub fagi. In lumina portocalie a unui apus
de soare am mers mai departe dupa calauza mea cea nedorita, frant de oboseala,
lesinat de foame, dar murmurand cu incapatanare : „Da-mi viata, cu luptele ei,
cu adancul ei sens moral si cu telul ei necunoscut”. [...]
Ca intr-un vis vazui cum batranul inchidea poarta si l-am auzit
spunand : „Aici ti se sfarseste drumul si prin poarta asta omenirea – cat a mai
ramas din ea – va veni din nou la noi”.
Desi simtamintele mele incepeau sa se afunde in uitare, se parea
ca inainte de a uita totul cu desavarsire, se amplificau din ce in ce. Auzeam
cantecul magic al privighetorilor, simteam parfumul fanului invizibil si vedeam
stelele care luceau pe cerul ce palea. Omul caruia ii furasem berea ma culca cu
duiosie ca sa-mi treaca ameteala si atunci vazui ca e fratele meu.
[...] - Unul din baietii mei a fost ucis pe cand calatorea in
Macedonia. Poate ca l-ai omorat dumneata.
- Foarte posibil.
Cele doua suflete se inaltara plutind mana in mana. Domnul
Andrews nu mai deschise gura caci era cuprins de oroarea tragediei care se
apropia. Omul asta, lipsit de credinta, nesupus legilor, crud, desfranat,
credea ca va fi primit in rai. Si in ce fel de rai – un loc plin de placerile
pamantesti ale unui ticalos ! Dar domnul Andrews nu simtea nici dezgust, nici
vreo indignare de ordin moral. Era cuprins doar de o mila nemarginita si nu se
simtea infruntat de propriile sale virtuti. Ardea de dorinta de a contribui la
izbavirea omului a carui mana o tinea din ce in ce mai strans si care, credea
el, se agata acum si mai strans de el. Iar cand ajunse la portile raiului, in
loc sa spuna : „Pot sa intru ?”, dupa cum avusese intentia, striga :
- Nu poate oare sa intre el ?
Si in aceeasi clipa turcul striga acelasi lucru. Pentru ca in
amandoi se manifesta aceeasi stare sufleteasca.
De sub portal, o voce le raspunse :
- Puteti sa intrati amandoi. [...]
Nu canta mult timp la harpa, dar cauta, inutil, pe vreunul din
prietenii lui decedati. Si desi sufletele intrau mereu in rai, acesta parea
totusi ciudat de gol. Desi avea tot ce-si dorise nu simtea vreo fericire
deosebita, nu ajungea la o contemplare mistica a frumusetii, la o comuniune
mistica cu divinitatea. Aici nu era nimic care s-ar fi putut compara cu acea
clipa cand, dincolo de porti, se rugase ca turcul sa poata intra impreuna cu
el, si auzise pe turc rostind aceeasi rugaciune si pentru el. Si cand, in
sfarsit, isi vazu tovarasul il intampina cu un strigat de bucurie omeneasca.
Turcul sedea adancit in ganduri si, in jurul lui, cate 7, stateau
fecioarele fagaduite de Coran.
- Oh, dragul meu prieten ! striga el. Vino incoace si nu ne vom
mai desparti niciodata, iar bucuriile mele vor fi si ale tale. Unde sunt
ceilalti prieteni ai mei ? Unde sunt oamenii pe care ii iubesc, sau cei pe care
i-am ucis ?
- Si eu nu te-am gasit decat numai pe dumneata, spuse domnul
Andrews. Se aseza langa turc, iar fecioarele, care erau aidoma una cu alta, ii
privira gales cu ochi negri ca taciunele.
- Desi am tot ceea ce mi-am dorit, spuse turcul, nu simt vreo
fericire deosebita. Nu e nimic care sa se poata compara cu acea clipa de
dincolo de porti cand m-am rugat sa poti intra impreuna cu mine si cand te-am
auzit rostind aceeasi rugaciune si pentru mine. Aceste fecioare sunt atat de
frumoase si de bune pe cat mi le-am inchipuit, dar as fi dorit sa fie si mai
incantatoare.
De cum isi exprima aceasta dorinta, fecioarele devenira si mai
nurlii, iar ochii li se facura mai negri si mai mari. Iar domnul Andrews,
printr-o dorinta de acelasi fel, vazu cum vesmantul ii devine si mai pur, harpa
si mai stralucitoare. Pentru ca aici dorintele li se realizau, dar nu si
sperantele.
- Plec, spuse domnul Andrews in cele din urma. Dorim infinitul
si nu ni-l putem imagina. Cum de ne putem astepta ca ne va fi acordat ! Nu
mi-am inchipuit niciodata nimic infinit de bun sau de frumos, decat numai in
visele mele.
- Plec si eu cu dumneata, spuse celalalt.
Impreuna se indreptara spre porti si turcul se desparti de
fecioare si de hainele lui cele mai bune, iar domnul Andrews arunca si
vesmintele si harpa.
- Putem pleca ? intreba el.
- Puteti pleca amandoi daca asta va e dorinta, spuse vocea, dar
luati aminte la ceea ce veti gasi afara.
De indata ce iesira pe poarta, simtira din nou constrangerea
spiritului pamantesc. Pentru o clipa ramasera mana in mana, rezistandu-i. Apoi
se dadura batuti si, cu toata experienta pe care o dobandisera, cu toata
intelepciunea si iubirea pe care o raspandisera, se integrara lui si il facura
mai bun.
†