Hai să râdem la oglindă!
Poezii pentru copii
Stârcul
Vine-un stârc dintre aluni.
Dacă vine, azi e luni.
Vine-un stârc de la Galaţi.
Dacă vine, azi e marţi.
Vine-un stârc rotind mari cercuri.
Dacă vine, azi e miercuri.
Vine-un stârc din Dorohoi.
Dacă vine, azi e joi...
Da, dar voi nu ştiţi că stârcul,
care scormoneşte smârcul,
căutând în baltă broaşte,
vine fiindcă ne cunoaşte...
Iute, hai, ca clipele,
să ne spună dânsul cum
a vâslit cu-aripile,
nopţi şi zile-atâta drum!
Stârcul stă într-un picior:
„Vin copiii!... Ştiu ce vor:
Surioară... Frăţior...“
Vine-un stârc pentru cei tineri.
Dacă vine, azi e vineri.
Vine-un stârc la dumneata.
Dacă vine,-i sâmbăta.
...Zice stârcul:
„Bine că,
s-a făcut duminică!“.

Racii
― Prea-şi întind mustăţile,
racii-n toate părţile!...
Unde-o iei sau te clinteşti,
dai de unghii şi de cleşti:
Nu mai e loc pentru peşti!
se plângea un crap curat,
ca lacrima de bărbat,
pe obrazul zdrumicat.
― Să trăiască pe uscat!
― Bine zici! adause-o ştiucă.
Să ne lase!... Să se ducă,
unde vor, dar cât mai hăt!
Şi să nu dea îndărăt!...
Că ne mai gândim apoi:
Iazu-i mic şi foamea-i mare...
N-avem hrană pentru noi,
să le dăm şi lor mâncare?
...Auzind ei, racii,
astfel de cuvinte,
au roşit, săracii,
ca-n apă fierbinte,
şi au suspinat
(iar suspinul scapă
mult mai greu sub apă):
― Să-ncercăm pe-uscat...
Deci, pe îndelete:
„Muşcă? Taie? Frige?
E mai bine-n ghete,
sau pe catalige?"
Dar pe mal, alt bai:
Şoarecii îi saltă,
şi-i aruncă-alai,
înapoi în baltă...
― Ei, frumos!... Poftim!...
Noi unde trăim?
― Poate că... pe sus!
― Ce face? Ce-aţi spus?!
― Fără nici un vaier!
zise-o cucuvaie.
Nu e loc în aer!
― Dar noi?
― La tigaie!
Cucul şi privighetoarea
― Cucule, cine ţi-a dat,
glasul? Faci să mi se pară,
că din cântec şi oftat,
işti bucăţi de primăvară...,
se mira Verde-'mpărat,
cel cu glas înlăcrămat,
de o lacrimă mai verde,
decât cea ce nu se vede.
...Vino, stai cu noi la curte,
ia palatul meu, de-l vrei,
lasă-ţi zborurile-abrupte,
ca un râs de cuc holtei!
...Auzind, privighetoarea,
s-a plâns albă ca răcoarea,
ce în inimă se lasă,
când un dor te face casă:
― Nu-i o cântăreaţă sfântă,
împărate!... E-un năuc!
Cucul nici măcar nu cântă,
dacă nu e singur-cuc!
Dar şi cântecul lui, ce-i?
„Zdrânga-zdrânga", pe curmei.
Şi, mărite, ai uitat?
Cucul e... împrăştiat!
Iar eu, iată: Sunt pe cale,
să scot pui... Şi eu clocesc,
instrumente muzicale!
Împăratul meu ceresc,
zise-un sfetnic: Nu-i, fireşte,
mare zor să ni-l aduci...
Dacă dumneaei cloceşte,
lasă, c-o să-avem şi cuci...
Artă
A ajuns motanul Victor,
peste noapte, mare pictor...
În ajun de calendar,
nici nu se gândea măcar...
Asta-i casa lui... Nu juri
că a pogorât din stele?
Toată-i plină de picturi,
în ulei şi acuarele:
Pe pereţi, pe jos, la uşă,
în fereastra dintre tei,
ca să le adauge-o tuşă
ziua, cu penelul ei...
― A pictat? Dar oare ce?
se întreabă neam pe neam,
şoarece pe şoarece.
― Cine ştie? Habar n-am!
Dar cum vestea a dat rod,
toţi spuneau că sunt pe pânză,
numai şoareci care rod
roţi de caşcaval şi brânză!...
(E-o profundă desfătare,
şi înaltă ― şi pe brânci,
arta ta, să fii în stare,
s-o şi faci, s-o şi mănânci.)
Deci, veniră ca la teatru,
îmbrăcaţi în haine noi...
Şi intrau tot câte patru,
dar ieşeau doar câte... doi!
― Noi veneam să te-admirăm,
Iar tu ne înfuleci soarta?!
plânse-un şoarec. Iar motanul:
― Ei băieţi, aceasta-i arta!
Tigrul şi musca
In amiaza de sidef,
stă sub umbra de cacao,
tigrul ― fără nici un chef,
nici sprânceana n-ar mişca-o.
Şi, întins în păpădie,
în papuci şi pijama,
moţăie visând să vie
un izvor la el, să-l bea...
Musca ― n-are altă treabă?
Încurcată ca o şoaptă,
se aşează şi-l întreabă:
― Asta ce-i? Urechea dreaptă?
Şi auzi cu ea? Nu doare,
fără... microprocesoare?!
Iar aceştia-s ochii? Vrei
să-mi spui cum de vezi cu ei?
Vai, şi ce mustaţă lungă!...
...Tigrul sare ca o minge:
Dă cu coada ― n-o alungă,
dă cu laba ― n-o atinge...
― Te zdrobesc! Te dau la râme!
urlă tigrul din rărunchi,
şi se-aruncă s-o sfărâme...
Buf!... cu capul într-un trunchi.
...În amiaza de sidef,
stă sub umbrele mărunte,
tigrul ― iarăşi fără chef,
dar cu un cucui în frunte!
Şi îl zumzăie-n zadar,
musca, negul de pe var,
o-ntrebare să-i mai puie:
― Dai cu capul în cucuie?!
Greierele şi poetul
Greierele, negru, mic,
mai pe după primul frig,
când să cadă neaua, a
poposit la casa mea...
Cum ştiam din altă pană,
că nu are, iarna, hrană,
eu mă pregătisem ca să
aibă tot, precum acasă:
Chilioară ca la ţară,
trasă-n formă de chitară,
pat cu pilotă de puf,
şi căldură ca-n burduf,
vin în beci şi-n pod merinde,
să şi dai, căci ai de unde...
Şi-apoi, cadă cu toptanul,
neaua ― să-odihnească anul.
Însă, de abia venit,
― strănuta, era răcit ―,
a şi zis o sârbă pre
toate şapte strunele...
― Stai! îl rog. Da' treabă-i asta?
Am copii... îmi scoli nevasta!
Iar eu, cum se vede, scriu.
― Aş! răspunse. Las' că ştiu...
Mie-mi spune ― auzi ! ― că
îl conturb cu muzică...
Şi-i convins că-i melodie,
„scârţa-scârţa“ pe hârtie!
― Ce-ai spus, gâză cât nimica?!
...Să mai am cu dânsa pace?
Biiine o-ncălţă furnica,
când a pus-o-n frig să joace!