Fireşte, nu o ţară oarecare, ci una care să înceapă de la Răsărit şi să ţină până la Apus, după care s-o ia de la Miază-Zi şi să tot meargă până la Miază-Noapte.

Ţara noastră este nou-nouţă şi e plină de neprevăzut, ceea ce, de obicei, stârneşte păreri noi şi neprevăzute şi, mai ales, opinii dintre acelea care se bat cap-în-cap.

De pildă, Sebastian şi Miriam sunt de acord că ţara noastră trebuie să se numească în vreun fel, pentru a o putea deosebi de ţările altor copii. Dar cu tot ajutorul meu, numele pe care vrea să i-l pună Sebastian nu-l vrea Miriam, iar numele pe care vrea să i-l pună Miriam, nu-i place lui Sebastian.

Orice părinte ştie cât de greu este să pui numele unui copil, nume pe care el îl va purta toată viaţa, aşa că vă puteţi imagina cât de greu este pentru un copil să pună numele unei ţări, nume pe care ţara aceea îl va purta până la sfârşitul lumii.

Şi căutarea numelui acestei ţări, ţara pentru doi copii, se petrecea în timp ce îmi ţineam copiii de mână — un copil de-o mână, iar celălalt copil de cealaltă mână — fiecare mână cu copilul ei. Aşa se face că era normal să mă întreb în gând, fireşte, ce nume vor da ei acestei ţări atunci când vor fi departe de mâinile mele.

Până la urmă, numele pe care l-am găsit de noi pentru ţara noastră nou-nouţă suna cam ciudat, dar o amesteca pe mama cu tata, adică: „Mamatat“, şi mai avea avantajul că suna la fel de ciudat citit şi invers: „Tatamam“, iar amestecul era la fel de omogen.

Mai mult, se şi înţelegea că este vorba de „mama“ şi de „tata“, numai că — şi în privinţa aceasta copiii au fost imediat de acord — din fiecare cuvânt al amestecului era suspendată litera finală, drept pedeapsă că părinţii erau, totuşi, despărţiţi.

— Aşa ceva mi s-a mai întâmplat, îşi aminteşte băiatul, pe vremea când de abia învăţam să citesc şi tu nu erai încă plecat de-acasă şi-aşa de tare despărţit de mămica...

Mămica ţi-a dat voie să ne iei la plimbare şi tot aşa, de mână cu tine, am intrat într-o grădină pe sub un arc foarte înalt pe care scria: „PARC“ şi când am plecat, acolo era scris că ieşim dintr-un... „CRAP“!...

Ţi-aminteşti, tăticule? Tu ai râs şi ne-ai rugat să nu-i spunem mamei că ai fost cu noi la pescuit, dar noi n-am mâncat peşte în ziua aceea. Nu ştiu dece, am mâncat bătaie…

După care am ajuns cu tine la o tipografie. Tu ai intrat, iar pe noi doi ne-ai lăsat să te aşteptăm la poartă, lângă un greier...

— Îmi amintesc... Numai că nu ştiu de ce există un greier în orice amintire.

— Aşa ar trebui să fie toate cuvintele în ţara Mamtat sau Tatmam! sare Miriam în replică. Dacă sunt adevărate, cuvintele trebuie să poată fi citite oricum, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga şi tot să aibă înţeles.

— Ia-auzi, cică, cică...! o tratează ironic Sebastian. Da` ce, pot fi aşa toate cuvintele? Mai zi tu măcar unul!

Miriam se frământă câteva clipe după care strigă inspirată:

— Care „aia“? se miră Sebastian uitându-se după o doamnă care îşi plimba căţelul printre tufele de liliac.

— Nu femeia, ci cuvântul „aia“, explică Miriam victorioasă. Oricum l-ai citi, are acelaşi înţeles. Încearcă şi-ai să vezi...

În sinea mea sunt şi eu de părerea că nici un cuvânt nu ar trebui să aibă alt sens decât cel dat de omul care l-a rostit sau scris. Miriam mai are nevoie însă de exemple:

— Tăticule, mai spune şi tu unul!

— Da, da, chiar aşa! Radar! exclamă ea fericită. Am avut noi o maşinuţă cu o sită care se învârtea deasupra ei şi sita se numea „radar“. Acesta-i un cuvânt adevărat.

Dar Sebastian tot se mai îndoieşte:

— Tăticule, numai astea sunt cuvinte adevărate? Celelalte sunt mincinoase?

— Mai mult decât minciuna, uitarea este opusul adevărului. Iar adevăratele cuvinte, spun eu cu gândul la ale mele, sunt cele care conţin suflet.

— Şi cum le recunoşti? devin curioşi amândoi copiii.

— Păi... Seamănă foarte mult cu cel care le spune.

— Da, da, chiar aşa e! Acestea sunt cuvintele - oameni.

— Totuşi, copii, când este de inventat o ţară întreagă, oamenii nu prea au timp să-şi aleagă vorbele. Iau totul de la început şi sunt ocupaţi până peste cap. Însă, pe măsură ce-şi fac treburile, încep să iasă de sub ele astfel: Întâi li se iveşte creştetul, apoi fruntea, apoi sprâncenele şi imediat ochii...

— După care, nasul! precizează Sebastian.

— Şi de îndată ce ochii pot vedea, oamenii îşi privesc ţara pân-la... viitor! mă ajută Miriam.

— Ba pân-la orizont! o corectează Sebastian.

— Ba pân-la viitor! o ţine Miriam pe a ei. Nu-i aşa, tăticule, că viitorul este la orizont?

— Nu-i aşa tăticule că orizontul este în viitor?

Cum nu prea am chef să mă las amestecat în această complicată trebuşoară a zărilor dat fiind faptul că nu am mai fost de mult în vizită nici la orizont, nici la viitor, mă fac că plouă. Şi chiar spun:

— Plouă! şi mă uit cu un singur ochi în sus ca un cocoş dacă vine uliul. Sus e foarte mult cer care a transpirat după muncile de peste zi. Este foarte greu să ştii cu ce treburi se ocupă cerul, dar din cauza muncilor sale, el este albastru mai tot timpul. Uneori însă roşeşte de ruşine, alteori chiar plânge.

— În ţara noastră nu plouă decât atunci când vrem noi! declară el. Şi iat-o şi pe Miriam revenind dintr-un zbor de pansea care zboară. Zboară şi cu sprâncenele, puternice şi îmbinate, moştenite de la maică-sa pentru a le duce încă o viaţă prin lume.

Şi pe nepusă masă, îmi sare de gât şi se agaţă şi băiatul de mine. Îi ridic pe amândoi în braţe şi le reamintesc un joc născocit pe vremea când, fiind de nedespărţit de mămica lor, mă făleam că aş fi acasă:

— Ia să văd eu, cât mă iubiţi?

Şi ei mă cuprind zdravăn într-o îmbrăţişare comună, mă strâng din toate puterile şi strigă închizând ochii:

Închid şi eu ochii, din alte motive însă, şi-i las încetişor jos gândindu-mă la cât de „taaaree“ mă vor mai iubi când vor ajunge la „timpul-orizont“. Numai că este foarte greu de stabilit de pe acum, din ziua de astăzi, cumva arăta acel timp.

— Cât... Câtă toamnă este pe Pământ!

Şi e foarte multă toamnă acum pe Pământ, cel puţin în această emisferă a sa.

Bine-nţeles că mi-am propus să aflu, până la urmă, câtă toamnă este în întreaga omenire acum, spre sfârşitul secolului douăzeci.

Miriam observă că o privesc cu atenţie, cu o anumită luare aminte pentru neuitare şi găseşte prilejul să mă întrebe:

— Tăticule, dar când te întorci odată acasă? Că doar nu locuieşti în alt oraş, nu? Vii astă-seară la desene-animate să ne citeşti textul? Textul se dă prea repede şi mămica nu are timp... Tocmai la desene animate vine la noi un domn cu pălărie, mama se duce cu el în cealaltă cameră şi tot vorbesc... Ce vorbesc?

— Desene animate! e de părere Sebastian.

— Nu, fetiţă scumpă, nu se poate... Nu numai că locuiesc în alt oraş, dar locuiesc precis şi în altă lume.

— Nici duminică? Uite, duminica putem sta toată ziua împreună... Oricum ne încuie mama-n camera noastră şi ea…

— Îmi pare rău, dar nici duminica. Tocmai duminica să i-o deranjez?

— Atunci când? De ziua mea? Nici atunci? Nici măcar atunci?!... Am să mă supăr şi pe tine şi pe mămica!

— „Niciodată“ este un cuvânt... care nu se poate!

— Hai, Miriam, intervine Sebastian sfătos, mama ţi-a interzis să spui prostii! Ai uitat că oamenii mari, atunci când se ceartă sunt şi tot sunt supăraţi? Ce crezi că sunt ca noi? Noi când ne certăm, nu ne supărăm, pentru că după aceea nu mai avem cu cine ne certa.

— Lasă, băiete, îl consolez, nu se moare din atâta... Asta ţi-o spun eu care, vorba unui poet: „De câte ori am murit şi nu m-am mai săturat!“