Motto: „…În gulagul comunist au existat artişti de excepţie care, excluşi de la orice onoruri, au avut totuşi tăria morală să-şi făurească, volum după volum, o operă profundă şi originală.“ Constantin Abăluţă (Coperta a IV-a a Antologiei)

S-a născut la 10 aprilie 1936 în comuna Scăieni, Prahova. Licenţiat în filologie al Universităţii din Bucureşti. Debutează cu versuri în revista „Luceafărul“. Debutează editorial în 1967.

Horia Gane posedă o imaginaţie rebelă ce plăsmuieşte în răspăr lucrurile lumii şi le leagă între ele prin legănătoare braţe de pârghie, în genul mobilurilor lui Calder. De aceea, sensurile rămân suspendate între două imagini, existenţialul ca un foc de frunze îşi insinuează fumul alb şi mirosul prin toate interstiţiile poemului dându-i un aer visător, de mărturisire făcută în treacăt.

Sub raport axiologic, această neinsistenţă a poetului credem că este calitatea lui cea mai mare, calitate ce intervine, evident, în poemele cele mai reprezentative.

Acuitatea observaţiei este, de multe ori, motorul tuturor dezvoltărilor ulterioare. Percepţia ultra-fină şi unghiul inedit se constituie în revelaţii pe care poetul ştie apoi să le speculeze. De exemplu, expresivitatea lăsării serii cu tot cu cortegiul ei de ştergeri, umbriri şi îndepărtări este rezolvată stilistic prin imagini clare, coagulate printr-un verb puternic şi lax în acelaşi timp şi printr-o sinestezie sunet ― imagine ― tactilitate:

„Flutură un mal în vânt şi prin sunetele grave, clipe trec intercalând, oamenii cu cer şi nave.“ (Seara).

Această formulă stranie, prin care oamenii, cerul şi navele sunt intercalaţi între ei, dar şi printre sunetele grave, e-o formulă de-un inedit cuceritor şi funcţionează eficient: Parcă şi vedem seara înaintând şi stârnindu-şi confuziile şi intervertirile. („Flutură un mal în vânt" e o posibilă sugestie metafizică. Oricum, introduce o notă de tactilitate atemporală.)

Stenogramă distrată a realităţii (lipsa de atenţie e un truc ce omologhează disparităţile ca pe tot atâtea date constitutive ale poemului), textul poetului e nervos, neexplicativ, repliat, în cele din urmă, spre zone interioare. Dinamica versurilor scurte corespunde sugestiei sintetizatoare şi leitmotivelor îmbogăţite. Aşchia sclipitoare a viului şi fluidul meditaţiei se îngemănează, iar câte o metaforă bine ţintită aureolează poemul dându-i o reverberaţie îndelungată.

Poezia intitulată „Frig" cultivă aceste procedee într-un mod discret şi repurtează victorii făţişe. De la inexplicabila dar convingătoarea imagine cu care debutează:

„Frig. Foarte frig. Parcă respir frunze.“,

„Merg cu înfăţişare de seară, încă vreo câteva pagini. E o maturitate ca şi cum aş fi ajuns, din greşeală, la mare.

Spun aceste cuvinte, Când stelele îşi termină depărtarea şi se face primăvară.“

„E poate imaginea mea aceasta — N-am ştiu că voi arăta aşa, aproape la treizeci de ani. Dar trebuie să existe o zăpadă, care călătoreşte prin ţară şi cheamă poeţii pe nume!“.

În această mitică zăpadă care călătoreşte prin ţară şi cheamă poeţii pe nume, vedem noi şansele poeziei autorului.

Laurenţiu Ulici confirmă existenţa „unor astfel de bijuterii lirice, de o neîndoielnică sugestivitate“ şi le caracterizează astfel: „Aparent neutre afectiv, ele tăinuiesc un patetism al nuanţelor lucidităţii, pentru ca din acest joc de ascundere şi descoperire să rezulte un peisaj lăuntric omologabil ca mediu poetic dar şi ca sursă de interogaţii mai cuprinzătoare.“

(N.n: „Frageda fire", Editura „Ion Creangă“, Bucureşti, 1990, fiind o carte de versuri pentru copii, autorul Antologiei, nu a luat-o, pe nedrept, în consideraţie. De asemenea, nu am avut prilejul să-i ofer nici o carte-manuscris.)

Poemele antologate au fost preluate astfel: „Parc", „Seara", „Frig", din volumul: Lumină întârziată (1967). „Cucul", „Închinare", din volumul: Plante gânditoare (1977). „Îmbătrânesc", „Chiciura se sleieşte...", „Iei o piatră şi-o arunci...", din volumul: Melior (1981). „Întuneric", „Nu", „Cuprins", „Fără leac“, din volumul: Puntea de hârtie (1986).

Citatul critic a fost extras din Laurenţiu Ulici: Volumul: „Literatura română contemporană“, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 269.

Poeziile antologate:

Parc Aproape şapte bănci întregi, şi paznicul, care cunoaşte, cum vorbele îngână crengi, când sare lacul dintre broaşte.

El ia o jordie, alungă copiii. Pune-n cer o scară, trage amurgul de pe-o dungă, şi peste noi îl lasă seară,

deschide poarta prinsă-n arcuri, şi pleacă într-aşa un fel, de parcă paznicul de parcuri, ne ia veşmintele cu el.

Seara Flutură un mal în vânt, şi prin sunetele grave, clipe trec intercalând, oamenii cu cer şi nave.

Orizontul cerne tuş. Se smulg ager din culoare, doar catarge-n legănare, terminate-n pescăruşi.

Poate-un marinar... Sau cine cântă-a dor şi-a alte ore? Numai cântecul mai ţine portul ancorat de prore.

Frig Frig. Foarte frig. Parcă respir frunze. Merg cu înfăţişare de seară, încă vreo câteva pagini. Este-o maturitate ca şi cum, aş fi ajuns, din greşeală, la mare.

Spun aceste cuvinte, când stelele îşi termină depărtarea, şi se face primăvară: Rămâne târgul în petice albe şi negre.

E poate imaginea mea aceasta. N-am ştiut că voi arăta astfel, aproape la treizeci de ani.

Dar trebuie să existe o zăpadă, care călătoreşte prin ţară, şi cheamă poeţii pe nume!

Îmbătrânesc Zaruri tocite, osoase, ochi, râsul cu-n capăt de gură, de celălalt capăt… Din rochii, din coapse, din sâni, ţiganca stârneşte cercuri ca fumul ţigării de scârbă. De-a valma cu copiii cocoşaţi mănânc dintr-o cratiţă. Îmi văd degetele îmbătrânind chiar acum, deasupra cartofilor.

Chiciura se sleieşte... În case bătrâneşti, se mai doarme cu picioarele la sobă. Luna fâlfâie în pumnul unui deal. Aseară, s-au copt felii de bostan pe marginea plitei şi cu palmele s-au făcut fluturi de umbră pe perete, pentru copii. Pe laviţe, ca pentru damigene cu vin vechi, târziu se adoarme pe saltele de paie şi zăpada se urcă cu-ncetul prin zarzări.

Iei o piatră şi-o arunci cât mai departe „Ce caut, ce caut eu aici?" se-ntreabă piatra. „Rămâi acolo, răspunzi. Acolo sânt viile imaginare cu margini de salcâmi şi lubeniţe printre rânduri.“ O, de câte ori, copil fiind, nu băteam cu nuiele în gard, şi mă visam piatră-ntr-o vie...

Întuneric În teatrul pentru orbi, dus de mână-am intrat. Mi s-au dat, de la uşă, păpuşi ca actorii. Şi chiar după ce a fost trasă cortina, pe jos, printre scaune, piesa, o jucau mai departe păpuşile, în întunericul tuturor orbilor.

Nu Nu mă iubeşti, nu m-ai iubit niciodată. Păcat de metafora ceaiului. Calc cu grijă. Pământul acesta, îmi urcă noi inimi în piept. O pasăre lucrează din zori, să facă o spărtură în cer. Floarea stă drepţi pe un lujer de apă.

Cuprins Demult, demult, cu o stea şi un castan alcătuiam înserarea. Arondam trecutului crini, aveam câţiva meri fericiţi, trăiam într-un cuprins de mărinimie. Aruncă zarul din nou, ca să vezi dacă se mai opreşte, câte puţin pe fiecare parte. O, de-ai ştii, inimă, cum vine sarea şi se-aşează la masă, cum vine pâinea şi se-aşează la masă, cum vine vinul şi nu mai găseşte pe nimeni.

Fără leac Lampa cu abajur de pe masă, foi albe, cuvinte fără leac. Nu mi s-a răspuns la nici o întrebare, şi totuşi trăiesc mai departe. N-am să propun eu întâmplării, sensul ordinii. Corabia mea simte marea apăsată de alte corăbii. O şoaptă zboară dintr-o carte, şi mă privează de singurătate.

Cucul Acelaşi sunet plâns pe două tonuri… De unde mai ai glasul sfâşiat, cucule,-ntre două anotimpuri? Îţi spui cântecul, te-ascunzi într-o scoarţă oltenească. Sub cerul mântuit de tine, nu mai trecem decât singuri, şi cu-n anumit număr de ani. Când să-ţi hrăneşti puii? Pentru toţi, tu trebuie să mănânci pământ.

Închinare Şlefuitorul de lentile, singur ca eterul — un pat lângă fereastră, o cană pentru apă şi sub pâine, masa. Sufletul meu, părtaş substanţei sale, certat cu fericirea tocmai la prânzul mare, nainte de-a se-atinge de bucate. Şi chiar dacă îmi este rătăcită materia într-un alai de nea, cheamă-mă, bolnav sânt de imagini, şi-not prin crengi până la casa ta

 .