A scrie ceva despre Norman Manea, prozator nu prea bine văzut sau chiar nevăzut în România dar considerat, din Europa şi până în America, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului 20 (îi urez cel puţin aceeaşi consideraţie în continuarea secolelor!), nu este o treabă prea uşoară.
La început, pentru mine, Norman Manea nu a fost decât o cunoştinţă care, la rugămintea poetului Florin Mugur, a pus o vorbă bună acolo unde trebuia ca să obţin o slujbă în Bucureşti. Cu timpul însă, gestul său a dobândit tot mai multe înţelesuri, aşa cum se întâmplă de obicei atunci când îţi intersectezi destinul cu o personalitate pentru că, după aceea, trecerea timpului nu simplifică, ci semnifică lucrurile. Oricum, prima
impresie pe care mi-am făcut-o cunoscându-l a fost că îi lipseşte cu desăvârşire acea valoroasă aptitudine a câinelui de a aparţine cuiva.
Şi iată că nu pot evita nici eu prostul obicei (uneori!), ca atunci când vorbesc despre alţii, să fie vorba mai mult despre mine. Şi poate că este şi firesc să fie aşa. Orice scriitor este tentat „să facă din viaţa sa o continuă materie primă a creaţiei“, cu atât mai mult cu cât sânt unul dintre acei „destui scriitori care nu-şi prea înţeleg în profunzime condiţia, ci doar şi-o trăiesc ca o proiecţie dramatică în idealitate.“ Chiar şi personajele din puţina mea proză nu fac altceva decât să mă „reprezinte“ în împrejurări imaginate, de obicei extrem de dificile şi, astfel, calvarul scrierii se mai ameliorează, pentru că d
evin eu însumi curios cum m-aş comporta dacă ar trebui să mă confrunt, în realitate, cu astfel de situaţii.
Şi nu ştiu de ce acum, la vârsta aceasta, adică ajuns la adânci bătrâneţi, atât de adânci încât nu mai pot ieşi la suprafaţă, am impresia că însuşi destinul nu a făcut altceva decât să-mi testeze rezistenţa în situaţii dramatice, de multe ori tragice, ca „materie primă“ pentru un roman pe care îl va scrie el cândva... Curios destin însă, acesta, care uită că personajul său nu trebuia dus chiar pe buz
a prăpăstiei şi că, din când în când, ar fi bine să-l mai şi odihnească cu puţină fericire. Ştiu de la Marx că pot spera, totuşi, într-o compensaţie a destinului, pentru că toate se petrec, în istorie, de două ori, o dată ca tragedie, a doua oară ca farsă, numai că nici marele Karl nu şi-a imaginat că acestea două îi pot fi destinate cuiva în acelaşi timp şi într-un inuman amestec.
Aşadar, dacă tot am justificat lirismul acestui text, iată-l pe Florin Mugur, prin 1968, rătăcit în Munţii Neamţului, unde puteam să-l întâlnesc mai degrabă pe Calistrat Hogaş, iar pe mine, în calitate de activist cultural (instructor de dansuri populare, ei da!), la Casa de Creaţie Populară a „regiunii“ Bacău, cu un „Gaz“, maşina de teren de pe vremea aceea, urcat la munte ca să
recuperez o formaţie de dansatori şi s-o aduc la Bacău. Acolo era în toi un Festival „Cântarea României“, la care Florin Mugur era în aşa măsură „invitat de onoare“, încât toată lumea uitase de el. Nici eu nu-l cunoşteam personal, îi ştiam numai numele şi începutul de renume, dar l-am recunoscut imediat în mulţimea aceea adunată din toate satele de la poalele muntelui, la un iarmaroc care se voia cultural. Avea alura de ins rătăcit în pustiu, cu adevărat „Jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop“, deşi în jurul său, pe platoul muntelui, norodul bea, mânca şi chiuia, fără să mai ia în seamă scena improvizată pe care îşi prezentau dansurile şi cântecele artiştii... foarte amatori. Şi l-am recunoscut mai degrabă cu senzaţia unei regăsiri decât a unei descoperiri, poate tocmai pentru că evreii sânt de toate naţiile.
Şi atunci, asumându-mi riscul, am lăsat de izbelişte formaţia de dansuri populare şi m-am mulţumit cu „prada“ Florin Mugur, pe care l-am adus teafăr şi nevătămat la Bacău. Pentru treaba asta
n-am fost decât dat afară din serviciu şi cu mare greutate angajat pe un post de „reporter“ la Staţia de Radioficare a Bacăului — mare instituţie, n-ai treabă! N-am considerat acest „transfer“ al meu cine-ştie-ce eveniment, din care cauză nici nu l-am mai pomenit vreodată până acum, dar din dialogul cu Florin Mugur de sub prelata „Gaz“-ului, în timp ce eram bine hurducaţi şi realmente ninşi de praful drumului, am ţinut minte pe totdeauna o încurajare a sa: Şi literatura este un blestem, precum acela al regelui Midas, ca tot ceea ce simţi şi iubeşti şi crezi să se transforme în literatură. Aceasta este o literatură de care nu poţi să te îndoieşti, pentru că face parte din blestemul tău, nu din mântuirea ta.
Peste aproape un deceniu, de astă dată la un „Festival Bacovia“ (lumea era, pe atunci, plină de festivaluri!), când devenisem deja membru al Uniunii Scriitorilor, dar eram cercetat (chinuit) de Securitate, despărţit de copii şi soţie şi obligat să lucrez ca muncitor întru „reabilitare politică“, la Fabric
a Proletarul, eu eram cel neajutorat, precum Florin Mugur rătăcit în mulţime...
Tot despre o maşină era vorba, acum însă un autocar în care se îmbarcau scriitorii festivalişti ca să-şi clameze vocaţia undeva, în teritoriu, în faţa „maselor largi populare de oameni ai muncii“. Am dat să urc şi eu în autocar, dar dramaturgul local, de meserie activist de partid, George Genoiu, mi-a pus aprig mâna în piept: „Tu ce cauţi aici?! Dă-te jos imediat! Aici sânt numai scriitori!“. Am coborât ruşinat, dar nu imediat şi nici atât de jos cât ar fi dorit el — fireşte, ce căutam eu, cel trimis la „munca de jos“, printre scriitori? Toţi marii scriitori (şi erau destui!) dar şi cei mai mărunţi au înţeles gravitatea momentului, dar numai temătorul şi veşnicul neliniştitul Fl
orin Mugur (doar pentru cei aleşi, conştiinţa de sine înseamnă nelinişte), a fost singurul care a avut firescul sentiment de solidaritate, nu de etnie ci de omenie şi curajul să se dea jos din autocar tremurând de indignare şi să declare, împotriva „sentinţei de partid“, cu o voce guturală, neobişnuit de puternică pentru el: „Dacă nu merge poetul Horia Gane, nu merg nici eu!".
În sfârşit, a urmat puţintică tevatură, s-a încercat convingerea lui Florin că eu nu merit un loc în autocarul cu scriitori, dar autorităţile neavând încotro, am fost luat şi eu „de suflet“ cum s-ar zice. M-am aşezat, fireşte, lângă Florin Mugur care nu-şi mai putea stăpâni tremurul capului parcă prea greu pentru gâtul său firav. Într-un târziu, m-a întrebat: „Dar ce scrii tu, în afara
poemelor despre Holocaust, de vor toţi să te aducă pe calea cea bună?“. Şi ţin minte bine că i-am răspuns: „Scrisul meu este plin de fantasme, ceea ce înseamnă că mă aflu în pustiu...“, cuvinte care l-au mulţumit pe deplin.
...Florin Mugur, cel care voia să înţeleagă fericirea fără a fi el însuşi fericit decât poate uneori, la masa lui de scris, Norman Manea, care îşi esenţializează literatura până a o face fericită de sine, sânt nume pe care destinul meu nu le poate despărţi. Pentru că, atunci când nu am mai avut puterea de a răbda Bacăul în care orice şefuleţ, dacă nu putea realmente să mă distrugă, reuşea măcar să-mi facă viaţa acră şi amară, şi din teama de a nu deveni ca ei, i-am scris lui Florin Mugur. Şi, surprinzător, mi-a răspuns prietenul lui, Norman Manea. O carte poştală, atât. Dar a luat condeiul din mâna acelui destin care mă voia numai personaj de sacrificiu şi a scris în biografia mea câteva cuvinte de bine.
Şi după prima chenzină, mă şi aflam la Bucureşti, în apartamentul lui Florin Mugur. Aici am făcut cunoştinţă cu Norman Manea. Avea încă de pe atunci o alură de bufniţă înţeleaptă, sprâncenele puternice parcă erau rama de sus a ochelarilor săi, fruntea foarte înaltă urca în pofida podoabei capilare fără şansa de a se opri prea curând. Vorbea potolit, aproape în şoaptă. Renunţase deja la „meseria de bază“ (inginer) în favoarea literaturii, decizie la care nu se poate încumeta decât cel care crede în vocaţia sa mai mult decât în sine însuşi:
„Alegerea nu s-a făcut într-o voioasă jubilare...“, va spune el mai târziu. Cred că în ochii lui arătam precum toţi provincialii literaturii, neîndemânatici, veşnic dezorientaţi, capabili de un zâmbet ca răspuns la o mârşăvie, fără pretenţii la gloria literară, ci doar cu rugămintea, nici aceasta rostită, ca să nu treci prin ei fără să observi că există. Acest soi de literaţi sânt convinşi că vor avea şi ei, cândva, răsplata lor, cel puţin pentru frumuseţea de a se sacrifica pentru ceea ce n-au reuşit să devină, indiferent dacă aceasta va veni atunci când nu vor mai putea afla că le-a fost acordată. Căci, cine ştie ce ne rezervă viitorul? Vorba unui amic: Ştiu aceia care fac viitorul, dar nici ei prea precis.
Deşi eu venisem să-i cer ajutorul (lagărele din copilărie mi-au fost un coşmar iar Bacăul continuarea), intuiam cumva că şi el trebuie ajutat, pentru că se simte imediat omul care are neliniştea faptelor sale. Obţinuse cu greu un serviciu subaltern acolo unde ar fi trebuit, de fapt, să fie primit cu onoruri, pentru că tocmai acela care trebuia să fie cel mai uman, ca să zic aşa, îşi pierduse darul omeniei.
Mi-a re-ascultat păsul (îl ştia de la Florin Mugur), în mai multe reprize, pentru că, trăitori în România fiind („O, ţară tristă, plină de umor!“ — G. Bacovia), mai luam şi noi ghionturile vieţii la modul hazos, numai cât să nu ne întristăm, dar nici să nu murim de râs.
Florin era niţeluş supărat pe mine pentru că, din greşeală (deh, provincial neîndemânatec!), am vărsat o guriţă din foarte gradatul său coniac pe biroul lui şi lichidul a ars pur şi simplu lemnul închipuind o aură misterioasă ca a lui Dumnezeu. Şi poate că Dumnezeu chiar era atent, în clipa aceea, la cele trei asemănări ale sale care încercau şi ele să creeze prin puterea cuvântului şi şi-a ales pentru treaba asta (ştiu precis astăzi!), numai două. Ceea ce pare că vrea să demonstreze sfârşitul secolului 20 este tocmai faptul că lumea a fost creată prin puterea cuvântului şi este bine să ne gândim că tot astfel poate sfârşi.
Atunci n-am înţeles (astăzi ştiu!) de ce, când i-am expus proiectele mele de viitor, Norman Manea s-a mirat cu uimirea diavolului, când i s-a strigat: „Lua-te-ar dracu`!“, drept pentru care mi-a replicat cu o parafrază la o spusă a lui Eistein: „Eu nu mă mai gândesc la viitor, pentru că oricum vine prea repede.“
Deşi am mai avut multe de pătimit de la viaţă după aceea, din clipa întâlnirii cu Norman Manea am devenit (şi sânt şi până în ziua de astăzi) bucureştean. În puţina lume în care trăiesc, am acasa mea, tihna şi camera de lucru în care stau faţă în faţă două altare, cel la care mă închin şi cel la care scriu. Şi cum nu m-am dezis niciodată de convingerea că literatura trebuie să respecte adevărul pe care să-l redea prin propriul ei adevăr, pentru că numai astfel devine existenţă transfigurată, n-am să omit tocmai aici surprinzătoarea descoperire pe care am făcut-o atunci, la Florin Mugur acasă:
Norman Manea fiind deportat din Suceava iar eu din Gura-Humorului, am avut parte, în copilăria noastră, cam de aceleaşi lagăre în Transnistria. Precis am fost duşi cu acelaşi tren al morţii în vagoane de vite, poate că am avut culcuşurile chiar alături, pe ţoalele întinse pe jos, în cazarma de la Moghilev, poate că ne-am şi jucat împreună pe după aceleaşi sârme ghimpate, la Jachişa, cum puteau să se joace copiii în lagăr, poate că am împărţit o coajă de pâine, la Kazmazov, sau poate că am zăcut alături, de tifos, în cumplita iarnă a anului 1943, la Obuhov. Şi chiar dacă nu am parcurs situaţii atât de asemănătoare, este sigur că suferinţa noastră a fost identică.
Aşadar, şi cu Norman Manea am avut o „regăsire“ la fel de ciudată în realitate şi atât de firească în idealitatea ei, ca aceea cu Florin Mugur din Munţii Neamţului, în aglomeraţia de poporeni puşi pe mare distracţie, de pe platoul de pe care se înălţau la cer, dimpreună cu praful stârnit de mişcarea mulţimii, cântecele, chiuiturile şi tropăitul dansatorilor care evoluau pe scenă ca pe o bandă rulantă.
Şi revenind acum cu gândul la acea fără doar şi poate dramatică renunţare a lui Norman Manea la ingineria care îi asigura o existenţă lipsită de griji, în favoarea uneia în care grija stă călare pe şapte cai, gestul mi se pare cu atât mai ciudat cu cât pentru cei mai mulţi ingineri, scriitorul nu este mai mult decât un clovn al cuvintelor. Într-o viaţă, am cunoscut oameni de origine divină, de origine animală, vegetală, minerală sau numai umbrele lor şi mi s-a întâmplat de multe ori să mă nimeresc printre ingineri şi de fiecare dată se găsea câte unul care să exclame: „Ehei, ce mare scriitor ajungeam eu, dacă aveam timp!“. Şi ar fi fost zadarnic să-i explic că acest timpeste însăşi viaţa scriitorului care are curajul să şi-o mizeze pe utopia care este, în fond, literatura. Cu atât mai puţin ar fi înţeles un astfel de personaj că există şi o anume presiune, precum aceea a luminii, a talentului asupra destinului care te obligă şi la o „anormalitate socială“, pitorească la o privire superficială, dar de cele mai multe ori plină de înfrângeri şi dezastre. Nu „timp“ n-a avut insul cu pricina, pe care poate că natura l-a înzestrat, realmente, cu înclinaţii artistice, ci frica de ratare i-a smuls condeiul din mână, teama că ar putea fi obligat să trăiască în sărăcie şi singurătate, dispreţuit de semenii săi, devorat de sentimentul inutilităţii, de neputinţe şi dezamăgiri cu tot cortegiul lor de compromisuri şi de abdicări până la ultima laşitate, aceea de a se preda morţii cu toate zilele pe care le-ar mai fi avut de trăit. Inconştienţă sau un foarte mare curaj semnifică această opţiune? Alegi sau ai fost ales? Citez din Norman Manea:
„Ar trebui să poată răspunde acum de ce literatura alege pe unul anume, în ce fel rămâne acesta, fără scăpare
legat, ce îi ia şi ce îi dă în schimb. Să fii fost doar o lentă, insidioasă contaminare de lecturi din care, treptat, se naşte în mai toţi, iar în unii şi răzbeşte până la urmă, acel confuz monolog, nebuloasă de cuvinte ce se caută... Scrii ca să scapi de tine şi ca să-l regăseşti pe cel adevărat, ascuns în tine; n-ar mai avea rost să vrei să ştii câţi dintre intelectualii cu un prag al sensibilităţii şi inteligenţei de o anume valoare ar fi, potenţial, disponibili acestei ciudate cumulări şi înfruntări a tuturor bolilor spiritului... Până la urmă, aşa cum ai visat dintotdeauna, ai devenit, iată, Scribul, fără să mai ştii dacă ar fi putut fi şi altfel, chiar când toate încercările de a te ascunde şi a te rătăci şi a te apăra de această patetică, poate şi fericită (rareori) ruinare dovedeau mereu şi iar că nu, nu se putea altfel, decât cu un preţ încă şi mai mare decât cel prohibitiv pe care îl plăteşti oră de oră.“
Despre scriitorul Norman Manea nu ştiam, la vremea aceea, decât că era un prozator incomod pentru autorităţi, care îşi punea inginereşte cuvintele la treabă, adică fără putinţa de a fi dislocate din context şi îşi construia, meticulos, densul „edificiu“ literar din idei limpezi şi riguros exprimate. Aşa că l-am întrebat, fireşte, dacă are de gând să folosească, în vreun fel, în scrisul său,
amintirile tragediei numită Transnistria.
Norman Manea ştia, desigur că, în ceea ce mă priveşte
, mi-am asumat evreitatea chiar de la debut (placheta de versuri: „Lumină întârziată“, 1967), este drept însă, mai mult ca un dat aparte al biografiei mele şi ca o încercare de a mă dumiri cum a fost cu putinţă dezumanizarea secolului. Apoi, deşi am tot scris, m-am întrebat, totuşi, dacă este bine să mai scriem despre „lagărele noastre“ (vai, cât ne-au aparţinut!) şi dacă veacul nu are deja prea multe riduri ruşinoase pe obrazul pe care şi-l arată bunului Dumnezeu. Şi cu o mult prea mare întârziere, am aflat că ezitarea aceasta îl mai încercă şi astăzi pe Norman Manea:
„N.M.:
Da, o chestiune pe care am tot ocolit-o şi pe care nu cred că mai am mult timp s-o ocolesc ar fi chiar apartenenţa sau, mai bine zis, definirea, identitatea mea, aşa cum s-au impus, treptat, prin presiunea mediului în care am trăit (România, adică, şi chiar şi exilul românesc) şi cum le-am conştientizat greu, cu încăpăţânate amânări şi eschive şi pe care, în cele din urmă, a trebuit să mi le asum. Mă refer, evident, la evreitatea mea pe care niciodată n-am negat-o, dar ale cărei consecinţe nu am fost dispus să le scrutez. Poate şi pentru că nu vroiam să admit că este un continuu focar de adversitate din partea celorlalţi, nu suportam să mă auto-victimizez şi nu eram încă pregătit, probabil, să devin ceea ce eram, să mă definesc în funcţie de premisa care îmi fusese, cu atâta generos sarcasm, dăruită de destin.“
Şi: „Nu-mi place rolul de victimă. Mă dezgustă când mi-e impus de autorităţi, îl resping când e revendicat de semenii mei. Profesionalizarea ca victimă mi-este foarte antipatică, mă oripilează. Chiar şi ceea ce am scris despre Holocaust a fost transfigurat, codificat, fără localizare precisă.“
De bună seamă că:
„Pentru mine, România nu este doar Zelea Codreanu, „Căpitanul“ Gărzii de Fier, nici doar Antonescu sau Ceauşescu sau Securitatea sau cei care, mai ieri, în presa ceauşistă, mă numeau străin, elitar, anti-partinic, iar azi, în presa liberă, mă numesc trădător, detractor, noul american etc. Pentru mine, România este şi ţăranca tânără şi frumoasă care a străbătut, în anii războiului, sute de kilometri, înfruntând mari primejdii din partea autorităţilor antonescene, pentru a ajunge în stepele Ucrainei şi a ne aduce, în lagărul în care fusesem deportaţi de autorităţile româneşti antisemite, mâncare şi haine. Din dragoste pentru părinţii mei şi pentru mine ea cerea, plângând, să rămână acolo, în lagăr, cu noi... România este suferinţa de neuitat, dar şi bucuria, atâta cât a putut să fie. Dar România este astăzi, pentru mine, m
ai ales limba română“.
…Trebuie să acordăm trecutului mai multă atenţie pentru că, la urma-urmei, nu sântem decât nişte fiinţe producătoare de trecut. În timp, Holocaustul este la doi paşi de noi, dar copiii noştri l-au şi uitat, iar nepoţii, din fireasca nevoie de puritate, frumos şi bine, vor refuza să afle că a existat şi aşa ceva în istorie. Astăzi însă, iată că în staţiile de autobuze din Bucureşti sânt lipite afişe care convoacă tineretul la un
Cuib de legionarii (chiar aşa!), unde criminalii din vechea gardă transmit tinerei generaţii experienţa antisemitismului. Da, astăzi, în anul 2000!
Iar mie iată că îmi iese în cale, mai deunăzi, un anume Grigore Traian Pop, zice-se filozof, autor a câtorva maculaturi de laudă a legionarismului (nazismul românesc), ins pe care îl cunosc şi din alte câteva întâmplări neplăcute de la restaurantul Casei Scriitorilor de pe vremuri (îl pomenesc aici pentru că bănuiesc că l-a cunoscut şi Norman Manea), care „mă ia tare“ că, adică, de ce îndrăznesc eu să vorbesc despre
„Holocaust“ (termen provenit din greacă şi care înseamnă: „ardere de tot“), de vreme ce sânt viu şi mai stau şi de vorbă cu el? Atâta timp cât mai există evrei pe lumea asta, înseamnă că n-a existat nici un Holocaust!
Desigur, nevolnicul suferă cel puţin de o gravă anemie intelectuală dacă preferă să stea de vorbă cu un săpun („Reine jüdische Seife“) decât cu un evreu. Şi sânt destui de teapa sa care nu numai că neagă Holocaustul cu argumentele unei „filozofii“ de mahala, dar îşi şi declară făţiş imensa
părere de rău că nu toţi evreii lumii au fost arşi de vii în cuptoarele de la Auschwitz-Birkenau.
Un alt „literat“ a cărui „operă“ nu poate fi înghiţită decât pe cale anală, îmi tot caută prietenia (este cât se poate de adevărată o spusă mai veche de-a mea cum că orice antisemit are un evreu
, dar orice evreu are mai mulţi antisemiţi!). Dumnealui i-au cam slăbit balamalele trupeşti şi sufleteşti, a devenit un bătrânel lacrimogen cu umbră de câine şi încearcă să mă convingă tocmai pe mine, un supravieţuitor, că Holocaustul nu este decât un gheşeft prin care evreii storc mila lumii şi banii de la nemţi.
Deşi sânt convins că de atunci când ne-am cunoscut, nu mi-a mai pomenit niciodată numele, eu m-am întrebat, totuşi, ce ar fi făcut Norman Manea astăzi, aici, în această ţară săracă dar bogată în scandaluri în care a fost pusă în funcţiune noua maşină politică, originală prin faptul că îmbină armonios design-ul american cu patosul partinic al fostei Uniunii Sovietice? Nu mai ştiu de unde am aflat că norocul ar fi momentul în care strădania întru edificar
ea vocaţiei se întâlneşte cu şansa. Munca depinde de hărnicia fiecăruia dintre noi, şansa este în mâna lui Dumnezeu. Eu n-am avut parte niciodată de o şansă reală, ci doar de mici şi sporadice întâmplări norocoase ― dar el este, oare, acum, acolo, în America, fericit, adică vede în sine însuşi scriitorul recunoscut de publicul său? Sau mai există şi altă fericire?
Eu ştiu că vârsta ideală pentru a fi fericit este între secunda în care te-ai născut şi clipa în care mori. Poate că în cazul personalităţilor tenace, această dislocare în spaţiu (chiar şi în timp!), care pe alţii i-ar distruge, este creatoare şi dacă ar fi rămas în crisalida lor, ar fi ieşit în lume fluturi modeşti, lipsiţi de originalitate. Dar mai ştiu şi că există inşi care o duc foarte rău şi în Paradis, tocmai pentru că acolo li se împlinesc toate dorinţele.
...Ce minunată poate fi o ţară în care oamenii n-au altă obligaţie decât aceea de a fi fericiţi! Ciudat este însă că, deşi acest teritoriu nu poate exista în afara lumii, el nu este de găsit pe Pământ, nici măcar în America. Acum vreo treizeci de ani, poate că aş fi exclamat şi eu ca Maria
Banuş: „Ţie îţi vorbesc, America!“, adăugând însă imediat: „Aşteaptă-mă, că vin şi eu!“. Şi cu toate că nu stă la taclale chiar aşa, cu oricine, dacă Dumnezeu mi-ar auzi glasul şi m-ar întreba: „Unde eşti? Ce faci acolo?“, i-aş răspunde: „Mă aflu, Doamne, într-o ţară europeană care nu este primită în Europa şi aştept ca norocul să mă scoată în lume.“