Motto: „Decret Lege / privind exclusiv evreii din regiunile afectate de deportările în masă. / Se instituie pedeapsa cu moartea pentru evreii de ambele sexe, de peste 15 ani, deportaţi în Transnistria, care ar reveni fraudulos în ţară. Cei care înlesnesc această crimă, se pedepsesc cu munca silnică de la 15-25 ani. Aceeaşi pedeapsă este rezervată instigatorilor, complicilor şi tăinuitorilor.“ (Decret Lege nr. 2786, din 22 sept. 1942, M. O. nr. 221)

Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, îşi ieşea foarte rar din fire. Atunci când l-am auzit ridicând totuşi glasul, m-am ascuns după fusta mamei, iar soră-mea a început să se smiorcăie.

Mai eram îngheţaţi şi înfricoşaţi după drumul prin pădure, printre nămeţii plini cu ochi de lup şi, în acelaşi timp, inimile ne ticăiau fericite pentru isprava de la postul de jandarmi. Mama, foarte bucuroasă mai ales pentru că ne-am întors vii şi nevătămaţi şi, în plus, în braţe cu inimaginabile rezerve de hrană care trebuiau drămuite pe multă vreme, nu-i spusese tatei decât:
. „Vezi, Iosife, că mai e loc şi de speranţă?“

. Dar tata, cu o voce neobişnuit de înaltă şi de aceea ca de străin:

. „Nu, Hana! Nu spera!“, cum nu-i vorbise decât o singură dată în viaţă, atunci când încerca să-i explice, mai pe ocolite, că urma să fim deportaţi, iar ea credea că trebuie să ne mutăm doar în alt cartier...

. „Nu mai spera!", repetă necruţător, deşi chiar întâmplarea prin care tocmai trecuse îl îndreptăţea la speranţă.

. Era târziu, în tot grajdul-lagăr doar o lumânare aprinsă într-o margine, o candelă în alta. Pe puţinele paie şi boarfe întinse pe pământul gol, zăceau familiile una lângă alta ca într-o leprozerie. Gemete, scâncetul unui copil, acea linişte trebuincioasă somnului ca să înşele foamea. Dar cine ştie câţi dormeau cu adevărat. Şoapte şi voci pretinzând: „Mai încet, pentru numele lui Dumnezeu!“. Şi în timp ce mama ne culca în iesle, cum dormeam la Zachişa noi, copiii născuţi sub zodia stelei galbene, înşiruiţi de jur-împrejurul grajdului, tata se adresă vehement tuturor:

. „Nu vă mai puneţi nădejdea-n speranţă!“

. Spusa lui părea să fie doar un joc de cuvinte într-un moment de exaltare şi de aceea m-am întrebat de multe ori, când am învăţat să mă gândesc pe mine însumi: Nu cumva, totuşi, speranţa ca încredere în omenie a fost cea care ne-a ţinut în viaţă, în răstimpul celor trei ani şi jumătate de deportare în lagărele din Transnistria?

. „Deportare“ se spune, dar este vorba deopotrivă de expulzare, exil, detenţie, lagăr de muncă forţată, de exterminare — pentru că evreii duşi în vagoane de vite în spaţiul dintre Nistru şi Bug (ca să i se facă şi lui Hitler pe plac, de bună seamă), şi mânaţi cu biciul şi arma, haotic, dintr-un loc în altul, nu aveau un statut foarte bine precizat. N-a existat vreo judecată pentru vreo vinovăţie, fie şi imaginară, urmată de o condamnare precisă (condamnarea unui popor!), măsurată cu vreun etalon. Nici nu se ştia dacă pentru „curajul“ de a fi evreu (şi, totuşi, un mare curaj era!), aceşti oameni trebuiau ucişi imediat, obligaţi numai la munci nimicitoare sau lăsaţi pur şi simplu să moară de foame.

Dar moartea era oricum o treabă zilnică... Iar speranţa se însufleţeşte întotdeauna între hotarele stărilor incerte, acolo unde viaţa şi moartea derutate de absurd se află într-un veşnic dezechilibru. În această arie devine cu putinţă şi miracolul — iar evreii cred nestrămutat în miracole pentru că în multimilenara lor istorie au avut parte, mai totdeauna, de situaţii limită. Iar miracolele n-au întârziat să apară. Oare nu este chiar un miracol însăşi existenţa poporului evreu, pe care atâţia dictatori au încercat să-l extermine? Imperiile lor, durate ca pentru vecie, au dispărut de pe faţa Pământului, dar poporul evreu este contemporan cu lumea. Faptul ar trebui să dea de gândit celor care nu înţeleg că ar putea exista şi un altfel de „imperiu“, cu adevărat etern.

Prietene Mircea Ciobanu, tu care mă somezi să nu uit şi să scriu ce şi cum a fost cu noi acolo, atât din dorinţa de a cunoaşte o pagină de istorie românească aflată încă sub vălul tăcerii, cât şi din sfânta nevoie de a înţelege sufletul omenesc în situaţii excepţionale, nu-ţi dai seama că mă obligi să mă deportez din nou, prin scris — adică, de astă dată fără putinţă de salvare? Dar nici să uit totul pentru totdeauna nu este cu putinţă. Nici Dumnezeu nu poate izbăvi omul de sine însuşi.

Şi sânt iarăşi nevoit să mă întreb dacă, într-adevăr, numai speranţa ne-a ţinut în viaţă acolo (de unde sila aceasta de a pronunţa fie şi numai cuvântul „lagăr“?), pentru că, iată, nu sânt chiar sigur că nădăjduirea nu este, uneori, o formă de laşitate.

Îmi amintesc însă bine acel sfârşit de an din lagărul de la Zachişa, pentru că acolo mi-a fost hărăzită o întâmplare cu totul ieşită din comun, absorbită cu aviditate de mintea mea de copil tocmai pentru că era o oază de copilărie — întâmplare pe care nimic din toate cele trăite după aceea într-o viaţă, nu mi-a izgonit-o din memorie.

...Aşadar, lagărul la poalele unei păduri, adică nişte grajduri ale unui fost colhoz, un dreptunghi uriaş împrejmuit cu sârmă ghimpată. Într-una dintre laturile sale, ghereta santinelei înălţată pe piloni întru o mai lesnicioasă supraveghere.

Într-o margine se mai aflau şi nişte magazii bine ferecate, deşi din cerealele depozitate cândva acolo nu mai rămăsese decât amintirea sub forma unor... şobolani nărăviţi şi la cadavre. Dar, cel puţin iarna, lagărul nu avea nevoie de nici o pază. În primul rând, de la postul de jandarmi din comună şi până la gulagul nostru era ceva drum prin pădurea în care, chiar înarmat fiind, te pândeau destule pericole.

Şi-apoi, la ce bun să păzeşti „prizonierii“ (ghilimele, pentru că nu eram capturaţi din nici o bătălie), români şi ei, numai că de altă etnie, de vreme ce n-ar fi avut nici cum să evadeze în vreme de război şi nici încotro să se îndrepte prin acea imensitate cât o Siberie a Transnistriei, epuizaţi de foame, în zdrenţe, bolnavi şi fără să cunoască limba locurilor?

Şi mai era fiecare legat de câte o familie, părinţi, soţie, copii, fraţi, surori, pe care nimeni nu avea inima aceea să-i părăsească în voia sorţii. Iar patria — ţara în care s-au născut ei şi au trăit bunii şi străbunii lor multe secole împărtăşind destinul autohtonilor — i-a trimis la moarte şi nici nu da vreun semn că ar avea de gând să reprimească supravieţuitorii.

Şi mai era atât de departe încât nici cu departele nu se putea măsura distanţa. Apoi mai exista şi riscul să te întâlneşti cu o haită de lupi sau de nemţi, cu o turmă de porci mistreţi sau de ucraineni din miliţiile recrutate de noua administraţie. Las` că nici cu patrulele de jandarmi nu era de dorit nicidecum o întâlnire, iar „tovarăşii“ partizani de prin hăţişuri, întâi te împuşcau şi după aceea se „dumireau“ ce-i cu tine.

Ei bine, neobişnuita poveste pe care sânt nevoit să o tot amân cu explicaţii — dar cine mai ştie astăzi ce a fost un lagăr din Transnistria? Ba mai sânt pe lumea asta şi nişte troglodiţi care încearcă să ne convingă tocmai pe noi, supravieţuitorii, că aşa ceva nici n-a existat!... Ei fac spume la gură prin gazete „patriotice“ considerând rostirea adevărului o „lezare a demnităţii naţionale“. Asta nu seamănă oare cu pretenţia — ştim noi cui! — de a fi scoase din manualele de istorie toate bătăliile cu turcii pe care le-au pierdut domnitorii români?

Deci, întâmplarea a început din clipa în care tata ne-a înfofolit, pe mine şi pe soră-mea, ca pe nişte faraoni în toate boarfele noastre mai călduroase şi ne-a dus, cu-o alură misterioasă, în ghereta pustie de la poarta lagărului. Ne-a plimbat niţeluş prin fantezie, ne-a făcut tot felul de promisiuni... de bine, numai ca să învăţăm imediat nişte... cântece!

Nu ne ardea nouă chiar deloc să cântăm şi nici nu aveam destulă putere pentru aşa ceva. Şi, totuşi — mai ales că le cam ştiam noi din altă viaţă... Soră-mea avea realmente un glas de înger, mă străduiam şi eu în felul meu, iar tata nu ne da răgaz pentru clipe de descurajare.

...Astăzi aş putea să mă mir că el ştia atât de bine cântecele, dar nu mă miră că ştia valoarea unui glas în pustiu.

Slavă-domnului, versurile curgeau ca de la sine şi când nu ne-am mai poticnit mai deloc, hai-repejor să ne îmbogăţim lagărul cu ceea ce nu se aştepta nimeni nicidecum!

...Adică, tata ne împingea în dreptul culcuşului câte unei familii, pe nu ştiu ce criterii aleasă, ca să întrebăm: „Primiţi cu colindul?“. Iar el explica de îndată: „E seara de Crăciun! Crăciunul românesc... Deci, într-un fel şi al nostru...“. Şi nu se ştie cu anume care sentimente, destui evrei din lagăr ne-au primit cu colindul care vestea naşterea lui Mesia, dăruindu-ne pentru această bună vestire zâmbete, mulţumiri sau chiar câte ceva de-ale gurii.

La urma-urmei, nu era vorba decât de un cântec, nu? În lagăr se cânta! Şi în cântec se proslăvea naşterea unui prunc — adică viaţa. Cei care nu voiau să ne audă, se prefăceau că dorm. Şi, în înţelegerea lor, chiar dormeau.

Mulţi aruncau priviri îngrijorate spre ungherul în care rabinul îl tot implora pe bunul Dumnezeu să-şi salveze poporul de năpasta care s-a abătut asupra lui. Oare nu şi pentru faptul că nu eram creştini se dezlănţuise această cruciadă a secolului douăzeci împotriva noastră? Dar rabinul mai ştia şi faptul că evreul Ioşua, în Iordan botezându-se a întemeiat o religie a toleranţei şi dragostei, a iubirii aproapelui, care nu era cu nimic vinovată de genocidul pus la cale de Hitler.

...Ci, iată-ne ajunşi şi la dumnealui, rabinul: „Primiţi cu colindul?“. Şi rabinul, cu vocea stinsă şi zâmbetul unui înţelept din vechime:

„...Cântaţi, copii! Speranţa ca şi dragostea au în suflet un cântec".

Iar glasurile noastre, acum deplin libere, au făcut să vibreze de emoţie până şi scândurile ieslei în care dormeam precum pruncul Isus: „Moş Crăciun cu plete dalbe,/ A sosit de prin nămeţi,/ Şi ne-aduce daruri multe,/ La fetiţe şi băieţi.../ Moş Crăciun!... Moş Crăciun!“.

Şi, odată terminată treaba în lagăr, tata a decis să extindă aria de cuprindere a lumii în cântec.

Mama plângea şi zadarnic încerca să-l oprească: „Nu te duce, Iosife!... Or să te omoare!... Ucizi şi copiii!...“, însă tata, cu soră-mea în cârcă şi cu mine în braţe, o şi pornise spre uşile grajdului, spre porţile lagărului şi, cu voinţa nestrămutată, păşea prin pădurea troienită, zidită într-o linişte de catedrală şi pe sub un crâmpei de lună scoţând aburi ca animalele gonite din culcuşurile lor. Ce altceva decât încrederea în omenie şi speranţa îl purtau? Dar, desigur, şi un curaj ieşit din comun. Şi poate că am adormit în legănarea mersului său şi m-a trezit, brusc, bufnitura unui troian de zăpadă prăvălit de pe o creangă.

În sfârşit, ne aflam în chiar inima satului, la postul de jandarmi... Nu se auzea de nicăieri nici o colindă, de parcă toate casele fuseseră părăsite de suflet. Una dintre santinele ne-a somat (erau mai multe — se puteau aştepta la orice, mai ales în noaptea aceea) şi a ascultat, cu degetul pe trăgaciul armei, propunerea tatei. Şi chiar jandarmul cu pricina ne-a condus sub geamurile îngheţate prin care se zărea, totuşi, un brad împodobit, o masă întinsă şi mai multe siluete de jur-împrejurul ei. Se sărbătorea parcă un Crăciun al tăcerii.

Şi, deodată, în locul exploziilor şi rafalelor de mitralieră, la care se aşteptau dintr-o clipă în alta cei dinăuntru, de sub ferestrele lor au izbucnit glasuri de copii care cântau pe româneşte: „Din an în an sosesc la noi,/ La geam cu Moş Ajun,/ E ger cumplit şi drumu-i greu,/ Dar e-obicei străbun...// E sărbătoare şi e joc,/ În casa ta acum,/ Mai sânt bordeie fără foc,/ Dar vine-un an mai bun.// E veselie şi e cânt/ În casa ta acum,/ Dar nu uita, când eşti voios,/ Române să fii bun!// Vă fie pruncii sănătoşi,/ Să crească năzdrăvani,/ Voi, oameni buni şi trecători,/ Mulţi ani, mulţi ani, mulţi ani!...“

După un moment, cât să-şi dea fiecare răgaz sufletului său să se dezgheţe până în cele mai ascunse unghere, din interior au izbucnit urale ca pentru mareşal! Pe braţe am fost duşi la masa îmbelşugată, fiecare voia să ne strângă la pieptul lui, aşa zdrenţăroşi, cum eram şi nu mai apucam să atingem cu tălpile duşumeaua. Şi nu se mai ştie de câte ori a trebuit să intonăm, cu gura plină de bunătăţi: „Moş Crăciun“ şi „Din an în an...“ şi: „Iată vin colindători...“, acompaniaţi de vocile lor grave, de parcă interpretau un imn. Unui gradat îi curgeau lacrimile cu nemiluita — şi noi, copii, nu înţelegeam cum de nu-i este ruşine unui om mare să plângă, iar altul a rostit:

„Măi, nefericiţilor! Voi sânteţi acum, pentru noi, România!“

Tatei i s-au îndesat tot felul de provizii în traistă şi cu fiecare în parte a fost nevoit să-şi ciocnească paharul, îndatorire pe care şi-a îndeplinit-o cu hărnicie.

...A fost, din păcate, ultimul Crăciun al acelor „oameni buni şi trecători“. Partizanii au atacat postul de jandarmi... Colindele noastre au fost, desigur, cele din urmă pe care ei le-au auzit pe acest Pământ.

Fireşte, nu-mi amintesc cum ne-a readus tata în lagăr. Dar n-am să uit niciodată vocea sa, ca de străin, când a rostit: „Nu, Hana! Nu spera!“ Şi a continuat fără milă de nimeni, nici de sine însuşi, nici de ceea ce scriu eu acum:

„Dacă n-am fi sperat până în ultima clipă că vom fi salvaţi prin sfânta lege a omeniei, nu ne-am fi lăsat mânaţi ca vitele la abator! Ne-am fi apărat cu ghearele şi cu dinţii, cum am mai făcut-o noi în multimilenara noastră istorie la Masada, orice ni s-ar fi întâmplat după aceea. Cel puţin am fi murit în demnitate. Dar noi am sperat, am sperat!... Inumană speranţă!“.

...Şi nu ştiu cum i-a venit mamei într-o seară, când eram eu deja de vârsta pe care a avut-o ea în Transnistria, ca să-i amintească tatei:

— Ţii minte, Iosife, seara aceea de Crăciun din lagărul de la Zachişa, când te-ai întors cu copiii de la postul de jandarmi?

...Uite că nu ţi-am spus până acum, dar eu cântam atunci, în sinea, mea un cântec. Dar ce-a spus rabinul când l-aţi colindat, îţi mai aminteşti?

„Speranţa ca şi dragostea au în suflet un cântec.“

Zachişa Şi cum se agăţau scaieţii de mine, să mă reţină în copilărie... Luam, seara, cuvintele: „Moarte“ şi „Ură“ şi „Foame“, şi le aruncam într-o râpă: — acolo îşi scotea luna pielea, ca să se înnoiască — şi după ele aruncam şi cu pietre, să crape-n ecouri. Amurgul îşi stivuia razele în spatele grajdului. Mama îmi pieptăna ciuful blond, altfel nu avea cum să se întunece. Apoi îşi culca, fiecare, umbra în umbră. Dimineaţa scoteam de sub pietre lumini, aşa cum prinzi păstrăvi în apele repezi. Şi cum se agăţau sârme ghimpate de mine, să mă păstreze în copilărie! Acolo am lăsat însă moartea... Răbdătoare mă aşteaptă şi astăzi. Şi totuşi, nu ştiu când, nu ştiu cum şi de ce, mă voi întoarce în copilărie.