II. ETAPELE RESTABILIRII SĂNĂTĂŢII SUFLETEŞTI ŞI TRUPEŞTI

            Restabilirea sănătăţii sufleteşti şi trupeşti în viaţa creştină se poate dobândi parcurând următoarele etape:

            A. Intrarea sub ascultarea unui părinte duhovnic iscusit;
            B. Rugăciunea sub ascultare;
                  C. Postul sub ascultare.

A.     INTRAREA SUB ASCULTAREA UNUI PĂRINTE DUHOVNIC ISCUSIT

            Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El imită pe Hristos Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării. Cel ce ascultă şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este pururea în Dumnezeu şi Domnul îi dă harul Său. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi dacă-l iubeşte, îi dă ceea ce sufletul a cerut de la Dumnezeu. Cel ce ascultă este înger pământesc, dacă face ascultare fără cârtire şi cu simplitate.

            Duhovnicul, pentru creştin, este întocmai ceea ce este calapodul pentru încălţăminte, tiparul pentru cărămizi.

            Spitalele de psihiatrie ar fi goale dacă creştinii s-ar mărturisi drept, curat, cu sinceritate, smerenie şi ascultare, la duhovnici distinşi, fie ei şi severi, după care să se împărtăşească cu vrednicie.

            Ca printr-o sită este cernută întreaga omenire. Trec anii peste noi, suntem surzi la clopotele Bisericilor care ne cheamă la pocăinţă şi doar când vine moartea, durerea şi boala, îngroziţi că toată ştiinţa medicală nu poate face nimic corpului nostru ruinat, atunci alergăm la rugăciunile preoţilor.

            E cam târziu! Totuşi ... dacă această nădejde este sinceră, din inimă, ca a tâlharului de pe cruce, atunci mila lui Dumnezeu vine chiar în ceasul acela să aline durerea celui ce-L strigă cu disperare.

            Metamorfozând rolul părintelui duhovnic, acesta introduce pe bolnav în sala de aşteptare a Doctorului trupului şi sufletului nostru. Părintele duhovnic pătrunde dincolo de atitudinile şi gesturile convenţionale, în spatele cărora ne ascundem personalitatea atât de alţii cât şi de noi înşine. El sesizează persoana unică, cea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

            Când ne îndreptăm către duhovnic, nu cerşim doar iertarea păcatelor, care să ne ofere nădejdea mântuirii, ci mai ales aşteptăm întărirea voinţei, pentru a nu mai păcătui, ştiind prea bine că voinţa de până acum nu ne-a ajutat suficient, n-am învăţat a o folosi. Această întărire a voinţei se face în mod sigur prin rugăciuni şi prin împlinirea canonului ce-l primim, dar mai ales prin alegerea căii de a nu mai păcătui. Iar CALEA, duhovnicul este dator să ne-o arate, să ne încurajeze să călcăm pe ea, să ne ia de mână şi să ne conducă paşii noştri neştiutori, nehotărâţi pe deplin, neînvăţaţi la acest mers întru curăţire, în lumina totală. Să făptuim astfel şi când suntem singuri, să putem fi văzuţi de oricine fără să ne ruşinăm.

            Sfatul duhovnicului are mare valoare pentru credincios. Dacă duhovnicul ne va da tămada cea mai potrivită pentru boala noastră, în mod sigur ne vom vindeca.Dacă ascultăm de părintele nostru duhovnic, dacă avem încredere în el, să nu ne fie teamă că suntem povăţuiţi greşit. Dumnezeu va găsi întotdeauna mijlocul prin care să ne descopere adevărul. A trăi în ascultare, înseamnă să ne facem inima sensibilă la orice schimbare duhovnicească din viaţa noastră. Cine nu ascultă de duhovnic, nu ascultă nici de Dumnezeu.

      Puţin contează dacă părerea părintelui nostru duhovnic este imperfectă. În măsura în care sunt împlinite poruncile în ascultare şi credinţă în Hristos, Dumnezeu va îndrepta faptele noastre. Ceea ce părea fals se va adeveri. În schimb ceea ce părea desăvârşit, după judecata noastră, nu va fi, adesea, decât reflexul voinţei noastre păcătoase şi Dumnezeu nu va mai fi cu noi.“Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine”. (Luca 10, 10)

            Fără ascultare, fie el patriarh, episcop sau preot, mirean sau călugăr se poate pierde, pentru că Dumnezeu îl părăseşte pe acela care are prea multă încredere în propria sa inteligenţă.

Dacă suntem gata să ne urmăm duhovnicul şi să avem încredere în el, Dumnezeu sfârşeşte întotdeauna prin a rândui lucrurile întru-un sens pozitiv.

Taina ascultării este una din realităţile cele mai serioase pe drumul mântuirii. Toată lucrarea este a lui Dumnezeu. Preotul numai deschide gura, iar toate le face Dumnezeu.

            În om pot sălăşlui trei voinţe:

q       voinţa sa,

q       voinţa diavolului şi

q       voinţa lui DUMNEZEU.

            Cea din urmă, voinţa lui Dumnezeu, nu o putem afla decât prin gura părintelui nostru duhovnicesc la scaunul Tainei Sfintei Spovedanii.

            Când vine moartea, pe suflet îl iau diavolii, dacă n-a făcut voia lui Dumnezeu. Aceste duhuri rele nu fug de noi decât atunci când văd asupra nostră harul lui Dumnezeu (flacără dumnezeiască ce-l înconjoară pe omul ascultător), pe care îl vom dobândi în urma ascultării de duhovnic.

            Lumea şi pofta trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.

            Ascultarea este o renunţare totală la voinţa personală şi la cea a diavolului. Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm pentru a deveni liberi, pentru a auzi în inima noastră vocea Duhului Sfânt.

            Toţi câţi s-au mântuit au făcut ascultare, fără ascultare neajungându-se acolo unde dorim să fim şi să rămânem pentru veşnicie.

            Adevăratul ascultător urăşte voia sa şi o acceptă pe cea a părintelui său duhovnicesc. Pentru aceasta primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu minte curată şi sufletul său contemplă liber, fără gânduri, pe Dumnezeu şi se odihneşte întru El. El vine degrabă la iubirea lui Dumnezeu, datorită smereniei şi pentru rugăciunile părintelui său duhovnicesc.

            Sfinţii Părinţi au pus ascultarea mai presus de post şi rugăciune, fiind mucenicie de bunăvoie. Pentru că, din nevoinţe ascetice făcute fără ascultare, se naşte slava deşartă, dar cel ce ascultă face totul aşa cum i se spune şi nu are motiv să se trufească.

            Dacă îngerii căzuţi ar fi păzit ascultarea, ar fi rămas în ceruri şi ar fi cântat întru slava Domnului. Şi dacă Adam ar fi păzit ascultarea, atunci el şi neamul lui ar fi rămas în Rai.

Ascultarea e mai mare ca jertfa, după învăţătura Sfintei Scripturi. “Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Facerea 22, 18, momentul când Dumnezeu îi încearcă ascultarea lui Avraam, prin porunca de a jertfi pe unicul său fiu Isaac).

            Dacă ne vom pune întrebarea cine este preotul (duhovnicul) atunci vom putea spune următoarele: Preotul este un om al lui Dumnezeu şi chemat de Dumnezeu la cinstea aceasta a preoţiei. Nimeni nu este mai mare ca preotul pe pământ. Şi după moartea sa, preotul tot preot rămâne când se va scula la Judecata cea Mare. Harul preoţiei nu se şterge niciodată.

            “Fraţilor, ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă”. (Evr. 13, 17)

            În fiecare parohie este un om care este al tuturora, pentru că e părintele sufletesc al tuturor, care este chemat ca martor, ca sfătuitor ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvântează ori sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul, un om la picioarele căruia creştinii merg a depune mărturiile lor cele mai intime, un om care, prin starea sa, este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletului şi ale trupului, un om care ştie toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti.

            Preotul, în scaunul spovedaniei, împlineşte trei lucrări:

            1. PĂRINTE
            2. DOCTOR
            3. JUDECĂTOR

            Poartă în el Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt ne iartă păcatele.

            Dacă am vedea slava Harului Dumnezeiesc în care slujeşte preotul, atunci la această vedere am cădea la pământ, şi dacă preotul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă când îşi săvârşeşte slujirea sa, ar deveni un mare nevoitor (ascet) ca să nu întristeze cu nimic Harul Duhului Sfânt care viază în el.

            Preotul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi asemenea unor îngeri vede cu mintea pe Dumnezeu. Are destulă putere să desfacă mintea noastră de cele pământeşti şi să o statornicească în Domnul.

            Cine-l întristează pe preot, îl întristează pe Duhul Sfânt care viază în el.

            Un preot bun poate transforma duhovniceşte şi poate mântui mii şi mii de suflete. Dar şi credincioşii iubitori de Hristos, prin rugăciunile lor, pot schimba viaţa şi sufletul preotului mai puţin bun.

            Toate slujbele săvârşite de preoţi hirotoniţi canonic de Biserică sunt primite la Dumnezeu, indiferent de viaţa lor personală, căci nu ei, ci harul Duhului Sfânt primit la hirotonie lucrează prin ei şi săvârşeşte toate. Preotul este numai un slujitor, un colaborator al Harului, un mijlocitor  între Dumnezeu şi oameni. El numai cât rosteşte cu cuvântul şi Duhul Sfânt care lucrează prin episcopi şi preoţi toate le săvârşeşte.

            Ştiind că zilele vieţii noastre sunt tot mai puţine, că părinţii duhovniceşti iscusiţi sunt tot mai rari, iar setea de cuvânt de folos este tot mai mare, să cerem de la Dumnezeu, prin rugăciune şi lacrimi, păstori cu râvnă fierbinte către Dumnezeu.

            Are Dumnezeu încă destui aleşi necunoscuţi, care pot să călăuzească sufletele pe calea mântuirii. Iar calităţile unui duhovnic bun sunt acestea:

·        să fie mai întâi om de rugăciune;

·        să iubească biserica şi pe toţi oamenii;

·        să fie smerit şi blând cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele lor şi aspru cu cei leneşi, care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele;

·        să nu fie iubitor de bani şi de lucruri pământeşti, nici să fie iubitor de laudă şi cinste;

·        iar cununa tuturor, să fie gata la nevoie a-şi pune viaţa şi sufletul pentru Biserica lui Hristos şi  pentru fiii săi sufleteşti.

            Creştinul îşi poate schimba duhovnicul în următoarele situaţii:

§         dacă duhovnicul său a decedat;

§         dacă nu este mulţunit cu duhovnicul său pentru că nu-l spovedeşte cu răbdare, după canoane:

§         dacă este rudă cu preotul din sat;

§         dacă spovedeşte în comun;

§         dacă preotul este prea tânăr şi nu are timp să asculte spovedania fiecăruia;

§         dacă s-a smintit de el.

            Însă nimeni nu-şi poate schimba duhovnicul, fără voia celui dintâi, dacă este în viaţă. Cel mai bine şi canonic este ca fiecare creştin să se spovedească la preotul parohiei respective rânduit de Dumnezeu, căci toţi preoţii au acelaşi har.

            Nimeni nu poate vorbi de rău pe slujitorul şi robul Domnului - preotul. El spre această slujbă e sfinţit. Şi când o săvârşeşte, chiar păcate de ar fi făcut cumva, el e curat şi luminat ca şi îngerul.

            “De va avea şi învăţătură şi aşezare nedreaptă, să nu-l ascultaţi pe el. Iar, de va învăţa drept, apoi la viaţa lui să nu vă uitaţi, ci cuvintele lui să le ascultaţi... Deci, de nu-l vei asculta pe el, te vei osândi”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

            Satana nu-i poate suferi pe slujitorii preoţeşti pentru că ei aduc jertfa cea fără de sânge prin care este biruit şi ruşinat. De aceea ei încearcă să bârfească pe slujitorii Domnului Hristos, cei sfinţiţi prin Duhul Sfânt, ca să îndoiască pe credincioşi, şoptindu-le multe bârfeli la urechi. Domnul Dumnezeu, însă, nu îngăduie aceasta şi le va cere El odată socoteală pentru faptele lor.

            Precum focul curăţă fierul, transformându-l din rece şi negru în arzător şi luminos, tot astfel Dumnezeu curăţă de păcate şi sfinţeşte pe preoţii Săi liturghisitori. Îngerii vin şi iau toate păcatele preotului ce sunt scrise pe foi albe de hârtie şi le aruncă în foc, pentru că “Sângele cel Sfânt al lui Hristos le-a curăţat”, iar preoţii rămân curaţi şi luminaţi.

            Preoţii sunt făcuţi vrednici de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu, pentru ca şi ei să îndrepte şi să sfinţească pe credincioşi.

            De va avea cineva oricâte cărţi şi, citindu-le, să se ostenească a face fapte bune cât de multe, dar de nu va avea duhovnic, nu se poate mântui, fiind cuprins de boala neascultării. Toate patimile, puţin câte puţin, se vindecă prin ascultare.

            Vindecarea şi, în final, mântuirea stă în deasa sfătuire şi, unde nu este deasă sfătuirea, cad sufletele ca frunzele.

            În concluzie, rolul capital al duhovnicului este de a fi călăuză şi îndreptător al credinciosului, ajutându-l să se desprindă din amorţeala păcatului şi a morţii şi să afle Raiul prin pocăinţă, smerenie şi iubirea de vrăjmaşi.

CUVÂNT DESPRE ASCULTARE DIN PATERICUL EGIPTEAN

            A zis un stareţ: “Cel ce stă în ascultare, la un părinte duhovnicesc, mai mare plată are, decât cel ce stă în pustie şi de sine petrece”.
            Şi zicea: “A spus unul din stareţi: am văzut patru rânduieli în ceruri.
            Întâia rânduială este a omului bolnav, care laudă pe Dumnezeu.
            A doua rânduială este a aceluia ce are iubire de străini şi pe aceasta o slujeşte.
            A treia rânduială este  a aceluia ce vieţuieşte în pustie şi nu vede om.
            A patra rânduială este a aceluia ce stă în ascultare la un părinte duhovnicesc şi i se supune, pentru Dumnezeu.

            Iar acela ce avea ascultarea, purta un brâu de aur şi avea mai mare slavă decât ceilalţi. Deci, am zis celui ce mă purta pe mine: cum de are mai multă slavă acest călugăr decât ceilalţi ? Iar acela răspunzând mi-a zis: De vreme ce cel ce iubeşte pe străini, a sa voie face, asemenea şi pustnicul, de a sa voie se duce în pustie, iar cel ce are ascultare, toată voia sa lăsându-şi, se supune lui Dumnezeu şi părintelui său duhovnic, pentru aceasta mai mare slavă decât ceilalţi are.

            Deci, acum ştiţi, o fraţilor, că bine este a face ascultare pentru Dumnezeu, auzindu-i în parte, cinstea şi slava faptelor ei, căreia  şi cuvinte de laudă îi voi cânta, ca să o cinstesc:

O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune,
            O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor,
            O, ascultare, aflătoarea Împărăţiei,
            O, ascultare, deschizătoarea cerurilor, care înalţi pe oameni de pe pământ,
            O, ascultare, vieţuitoarea cea împreună cu îngerii,
            O, ascultare, deschizătoarea tuturor sfinţilor, că prin tine s-au sădit şi cu tine s-au săvârşit”.

            Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luarea aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Evrei 13, 7)