Indrumar pentru Restabilirea Sanatatii - Cap. II

B. RUGĂCIUNEA SUB ASCULTARE

 

            Călătoria noastră pe acest pământ nu este întâmplătoare, ci este un pelerinaj de împăcare prin rugăciune, căci numai prin rugăciune se deschid comorile Dumnezeirii şi numai prin rugăciune facem ca bunătatea lui Dumnezeu să se reverse peste noi.

            Problematica rugăciunii o vom discuta îndreptându-ne atenţia în două direcţii:

            1. Rugăciunea particulară.

            2. Rugăciunea în Biserică.

 

            1. RUGĂCINEA PARTICULARĂ

            Edificiul vieţii sufleteşti este susţinut de trei piloni:

            a) – Rugăciunea permanentă;

            b) - Citirea Sfintelor Cărţi;

            c) - Ostenelile trupului.

           

a) Rugăciunea permanentă - element indispensabil oricărui progres duhovnicesc - ne procură puterea Duhului Sfânt, energia harică necreată care izvorăşte din Sfânta Treime şi care vine asupra noastră, ne întăreşte şi ne luminează.

            Prin rugăciune, ne unim cu Dumnezeu printr-un elan personal, ce ne permite, cu întreaga fiinţă, să participăm la viaţa divină. Omul, încă de la creaţie, s-a adresat şi s-a rugat Creatorului, rugăciunea fiind o puternică legătură între om şi Dumnezeu.

            Însuşi Dumnezeu a aşezat rugăciunea în Biserica Sa şi în fiecare creştin, care se pregăteşte pe sine pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Omul, când se roagă, stă de vorbă cu Dumnezeu. De aceea, rugăciunile creştinilor, făcute în duh şi adevăr, sunt luate de Sfinţii Îngeri şi duse înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea întăreşte pe cei slăbănogi şi aduce în staulul Mântuitorului pe cei rătăciţi. Ea este plăcută lui Dumnezeu numai atunci când mintea noastră, curăţită de păcate, se va coborî în inimă.

Rugăciunea produce o schimbare atât în subiectul care se roagă, cât şi în atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi. Şi la Dumnezeu există o alternare de manifestare, oprind pe una şi acţionând pe alta, în funcţie de schimbarea omului. Omul lui Dumnezeu e omul rugăciunii şi numai omul rugăciunii poate să fie omul lui Dumnezeu.

Cine părăseşte rugăciunea şi cuvântul lui Dumnezeu, încetul cu încetul se lasă la vale ca peştele cel mort, după valul lumii, şi se robeşte inima lui de patimi şi de dulceţile acestei lumi trecătoare, depărtându-se de scopul pentru care a fost creat de Dumnezeu.

            Creştinul care nu se roagă, este ca o casă clădită pe nisip, pe care o povârnesc viforele şi o surpă apele, ca o ţară fără armată, care se cucereşte cu multă înlesnire de vrăjmaşii săi. Sufletul creştinului care nu se roagă se biruieşte foarte uşor de diavoli, care îl fac a primi în fiinţa sa tot păcatul şi toată răutatea. Mare este prăpastia care se deschide înaintea lui, mare şi cumplită este căderea lui.

            De creştinul care se îngrădeşte pe sine cu rugăciuni şi molitfe nu cutează a se apropia spiritele rele, fiindcă se tem şi se cutremură de puterea ce o are asupra lor sfânta rugăciune, însoţită de semnul Sfintei Cruci, făcută dreaptă şi cu cugetare adâncă la însemnătatea ei. Casele creştinilor în care se fac rugăciuni se sfinţesc mereu.

            Sfânta rugăciune întăreşte sufletele creştinilor, mai mult decât întăreşte pâinea trupul omenesc. Nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea, în toată viaţa oamenilor.

            Rugăciunea poate să pătrundă până în ceea ce psihologii numesc subconştient, pentru că inima şi mintea, în rugăciune, sunt în mod indisolubil unite.

            Când două, trei, patru sau mai multe persoane se unesc în acelaşi scop, puterea rugăciunii este multiplicată la infinit.

            Sfânta Scriptură spune:“Vai de cel ce rămâne singur”. În schimb, în doi, suntem de neclintit.        Numai prin unitatea în Duhul Sfânt vom fi capabili să lucrăm la mântuirea noastră.

            Dacă vom căuta să împlinim voia lui Dumnezeu cu simplitate, smerenie şi rugăciune, Dumnezeu poate să transforme orice situaţie, chiar şi cea mai grea, în bine. Numai să transformăm tot ceea ce trebuie să facem în rugăciune, după cum ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.

            Nimic nu poate să ţină dacă Dumnezeu nu participă El însuşi la construcţie. Când mintea şi inima noastră sunt îndreptate spre Dumnezeu, totul devine uşor. Deci să nu pierdem timpul trăind fără rugăciune.

            Să ne rugăm dimineaţa, seara, noaptea şi în celelalte clipe ale vieţii noastre de zi cu zi, să ne rugăm unii pentru alţii.

            Ordinea fundamentală în care trebuie să ne rugăm este următoarea:

            a) - rugăciunea de slăvire şi mulţumire;

            b) - rugăciunea de pocăinţă;

            c) - rugăciunea de cerere.

            a) Prin rugăciunea de mulţumire suntem datori întotdeauna a mulţumi lui Dumnezeu pentru viaţă, pentru sănătate, pentru boală, pentru copii, pentru pâinea cea de toate zilele, pentru făgăduinţa vieţii de veci şi pentru Trupul şi Sângele Domnului, atât în cadrul rugăciunilor săvârşite în intimitatea fiinţei noastre, cât şi în Biserică, prin tot felul de rugăciuni de mulţumire şi mai ales prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

            “Doamne, cu umilinţă şi smerenie Îţi mulţumesc pentru boala pe care mi-ai dat-o, pentru a ajunge şi eu nevrednicul la cunoştinţa Adevărului”.

            b) Prin rugăciunea de pocăinţă ne aducem aminte mereu că am greşit şi ne exprimăm părerea de rău pe măsura păcatului săvârşit. Numai prin rugăciunea de pocăinţă luăm virtute şi putere asupra păcatului.

            c) Prin rugăciunea de cerere, fiecare din noi dorim ca Dumnezeu să asculte cererile noastre şi să ne împlinească tot ceea ce cerem. Pentru ca Dumnezeu să asculte cererile noastre şi să ni le împlinească, trebuie ca şi noi să respectăm poruncile Lui şi să împlinim voia Lui.

            “Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi.

            Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale”. (Ps. 49; 16, 15)

            Pentru a primi răspuns bun la rugăciunile pe care le adresăm Tatălui nostru ceresc trebuie:

Ř      să fim vrednici Darului Divin, prin ascultarea, păzirea şi împlinirea cuvântului lui Dumnezeu;

Ř      să ne rugăm după legile şi voia lui Dumnezeu, în duh şi adevăr;

Ř      să ne rugăm pururea, în orice vreme şi în orice loc;

Ř      să nu cerem vreun lucru putred, pământesc, vătămător de suflet;

Ř      ceea ce cerem să nu fie numai spre folosul nostru, ci şi pentru binele tuturor creştinilor, spre mântuirea şi fericirea sufletelor şi spre slava lui Dumnezeu;

Ř      să nu ne rugăm pentru a deveni nefericiţi vrăjmaşii noştri, nici pentru pieirea lor - ci pentru mântuirea lor.

            Primul folos al rugăciunii este pacea sufletului şi mulţumirea duhovnicească. Oriunde suntem, suntem liniştiţi, orice facem, suntem mulţumiţi, ştiind că toate sunt rânduite de la Dumnezeu, care ne vede permanent şi cunoaşte nevoile noastre.

            Următorul folos al rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, indiferent că rugăciunea o realizăm prin cuvinte, cu mintea sau cu inima.

            Fiecare, după cum îl îndeamnă cugetul, duhul şi duhovnicul, aşa să se roage, numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos care izvorăşte lacrimi de umilinţă, care ne ajută să părăsim păcatele şi să creştem în dragoste, în smerenie şi în credinţă. Prin lacrimi multe, ne limpezim ochii sufletului, iar prin rugăciunea neîntreruptă a minţii ne învrednicim de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Mintea este liturghisitorul, iar inima este altarul pe care mintea noastră aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii.

            Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune şi pocăinţă.

            Mulţi creştini se plâng că Dumnezeu i-a părăsit şi nu le-a dat cele ce au cerut şi aşteptat ei. Aceasta este şoapta diavolului, care întotdeauna caută a îmbrânci lumea în prăpastia deznădejdii. Dumnezeu  nu părăseşte pe nimeni, însă oamenii, din nefericire, pironindu-şi minţile lor la deşertăciunile veacului acestuia înşelător, uită, părăsesc pe Dumnezeu sau nu se roagă aşa cum trebuie, precum ne învaţă Mântuitorul. “Rugaţi-vă şi privegheaţi neîncetat ca să nu cădeţi în ispită...”. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină”. (Ioan 16, 24)

            Vom aminti, în continuare, principalele însuşiri ale rugăciunii în familie:

Ř      rugăciunea trebuie să se facă în taină, ca să nu ştie vecinii şi rudele cum şi cât se roagă şi posteşte fiecare în casă;

Ř      rugăciunea să se facă în comun, cu toţi membrii familiei - părinţi, fii şi nepoţi, căci zice Domnul: “Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20);

Ř      rugăciunea să se facă din inimă, cu credinţă, cu post şi metanii după putere, cu statornicie şi multă smerenie;

Ř      rugăciunea să se facă neîncetat, adică în tot timpul şi tot locul, atât din carte, cât şi liber, din memorie, repetând mereu pe cale şi la lucru rugăciuni scurte, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: “Rugaţi-vă neîncetat”. (I Tesaloniceni 5, 17)

            Rugăciunile pe  care trebuie să le facă familia sunt următoarele:

            - rugăciunile dimineţii din Ceaslov sau din Cartea de rugăciuni. La acestea se mai adaugă, după râvna şi timpul fiecăruia, un acatist şi una sau două catisme din Psaltire şi cel puţin zece metanii;

            - rugăciunile serii: înainte de culcare, să se citească întâi rugăciunile spre somn şi Paraclisul Maicii Domnului; apoi să se citească o catismă din Psaltire şi să se facă cel puţin zece metanii şi astfel cerându-şi iertare cei mai mici de la cei mai mari, adică copiii de la părinţi şi însemnându-şi patul cu semnul Sfintei Cruci, să sărute icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului şi să se culce fiecare în patul său, dând laudă lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut.

            Acestea sunt rugăciunile zilnice minime, obligatorii creştinului ortodox, iar cine doreşte să se roage mai mult, să urmeze sfatul părintelui duhovnic.

            Bolnavii şi creştinii infirmi sunt datori să ştie pe de rost şi să spună în fiecare seară şi dimineaţa măcar rugăciunile începătoare, adică Împărate Ceresc, Preasfăntă Treime..., şi Tatăl nostru, apoi Crezul, Psalmul 50 şi Cuvine-se cu adevărat... şi să facă câteva metanii sau închinăciuni după putere.

            Cei foarte bolnavi, ca şi copiii sub 6 ani sunt datori să facă Sfânta Cruce şi să rostească măcar Tatăl nostru de câteva ori pe zi sau să le citească cineva regulat rugăciuni din Ceaslov, lângă patul de suferinţă.

            Cei ce sunt la spitale, cei grav bolnavi, cei operaţi, infirmi, orbi, neştiutori de carte şi mamele care nasc trebuie să se roage în taină, cu mintea şi cu inima curată rostind mereu Tatăl nostru şi să-şi facă semnul Sfintei Cruci. Apoi să repete în gând Rugăciunea lui Iisus zicând: ”Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”. Dacă nici atât nu pot, din cauza durerii, să zică de mai multe ori: Doamne miluieşte-mă! Doamne ajută-mi! Doamne iartă-mă! Doamne ai milă de mine!

            Dumnezeu cere în mod deosebit de la cei bătrâni şi bolnavi, să rabde cu bărbăţie boala şi bătrâneţea şi să nu cârtească în suferinţă, ca să nu-şi piardă mântuirea. Apoi să se roage mereu, să nu-şi lipească inima de avere, să fie în pace cu Dumnezeu şi împăcaţi cu toţi oamenii, să fie spovediţi din copilărie, să primească lunar Sfânta Împărtăşanie şi să mulţumească Domnului pentru toate, aşteptând cu nădejde despărţirea de trup.

            Cel ce rabdă toate şi se roagă Domnului cu lacrimi şi smerenie dobândeşte sfârşit bun şi odihnă veşnică sufletului său.

            De va fi cazul să nu ne mai putem scula cu viaţă, atunci să fim cu grijă să ne găsească moartea rugându-ne, cu nădejdea la Dumnezeu. “Căci în ce ne va găsi moartea în aceea ne va judeca...”

            Să nu ne întristăm peste măsură pentru păcate, chiar dacă am făcut multe, căzând în deznădejde. “Căci nu este păcat care să biruiască iubirea Lui de oameni”.

            Să ne ostenim a face rugăciuni cu toată evlavia şi credincioşia şi să nu ne pierdem nădejdea în mila cea mare a lui Dumnezeu. “Petreceţi întru Mine şi Eu întru voi”, deci El însuşi ne-o cere poruncindu-ne pentru a ajunge cu toţii să trăim simţul rugăciunii.

            Dacă cei bolnavi, din pricina neputinţei lor, nu vor putea lua parte la slujbele care se săvârşesc în Sfânta Biserică, să-şi trimită gândul în Biserică şi să cugete la Dumnezeu în tot timpul săvârşirii slujbelor. Lucrul acesta va echivala pentru ei cu o rugăciune făcută în Biserică.

            Membrii familiilor care au bolnavi în casă, să-i întărească în credinţă şi răbdare, amintindu-le de suferinţele Domnului pe Cruce precum şi de suferinţele altor bolnavi care au pătimit cu răbdare.

            Apoi, trebuie să-i îngrijească cu multă răbdare, blândeţe şi dragoste, având datoria creştinească pentru ei aşa cum spune Mântuitorul:“Bolnav am fost şi M-aţi cercetat”. (Matei 25, 36)

            Dacă cei bolnavi şi infirmi sunt inconştienţi sau muribunzi, să se roage rudele apropiate zilnic pentru ei, citindu-le câteva rugăciuni scurte şi să atingă de fruntea lor Crucea şi Icoana Mântuitorului. Apoi să cheme preotul să le citească rugăciuni speciale de iertare şi uşurare, să facă Taina Sfântului Maslu pentru ei, să-i spovedească şi să-i împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

            În situaţia când soţii nu pot să se roage, fiind bolnavi, să pună pe copii să se roage în locul lor şi să facă metanii.

            Dorim, în continuare, să menţionăm cele mai uzuale rugăciuni ale familiei:

            a) Rugăciunea Tatăl nostru;

            b) Rugăciunea lui Iisus;

            c) citirea psalmilor, acatistelor şi paracliselor.

            a) Rugăciunea Tatăl nostru ne-a fost dată de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. (Matei 6, 9-13)

            b) Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea minţii: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” constă în repetarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos mereu, cu căinţă şi smerenie.

            Rostirea ei taie ca o sabie toate patimile şi gândurile din inimile noastre, izgoneşte diavolii şi uneşte mintea cu inima prin darul lui Dumnezeu. Poate fi rostită oriunde şi oricând şi este foarte potrivită pentru tensiunea lumii moderne actuale, fiind recomandată în toate etapele vieţii duhovniceşti, de la cea mai elementară până la cea mai avansată.

            c) Psalmii, acatistele şi paraclisele se recomandă de părinţii duhovniceşti la vreme de ispite, pagube, judecăţi, primejdii, vrăjitorie, boală şi alte necazuri.

            Cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos. Cine citeşte Psalmi imită pe îngeri şi cântă împreună cu ei. “Unde este psalmul cu umilinţă, acolo este şi Dumnezeu cu Îngerii”. (Sf. Efrem Sirul) După învăţăturile Sf. Vasile cel Mare, Psaltirea este cea mai mare autoritate medicală din lume, fiind inspirată de Dumnezeu şi scrisă de Duhul Sfânt, având o practică de cca. 3000 ani. În Psaltire găsim un întreg spital sufletesc cu doctoria potrivită pentru boala fiecăruia, care face să înceteze suferinţele cele mari.De asemenea, tot Sf. Vasile cel Mare, arată că Psaltirea îngrijeşte de creştinul bolnav şi-l păstrează întreg pe cel sănătos. Ea face ca patimile adunate de-a lungul vieţii să nu se mai întoarcă în suflete şi să fie îndepărtate.

            Prin acatiste şi paraclise, cerem Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor să fie alături de noi în rugăciunile noastre către Dumnezeu, să se roage pentru noi, să mijlocească pentru noi.

            Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie, spune: “Pe acestea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”. Adică să le facem şi pe unele şi pe altele, după a noastră râvnă şi putere.

            Timpul cel mai potrivit pentru Sfânta rugăciune este la miezul nopţii, după cum ne îndeamnă şi psalmistul: “La miezul nopţii m-am sculat, ca să Te laud pe Tine, pentru judecăţile dreptăţii Tale”. (Ps. 118; 62) “Noaptea ridicaţi mâinile voastre către cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul şi pământul”. (Ps. 133, 2-3) şi aceasta pentru că, noaptea, mintea şi inima sunt eliberate de grijile trecătoare, iar creştinii se pot ruga în linişte. De aceea, Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte, rugăciune de aur, cea de dimineaţă, rugăciune de argint şi cea din timpul zilei, rugăciune de lut, fiindcă este amestecată cu multe griji şi gânduri, după cum bine ne mărturiseşte dumnezeiescul apostol Pavel:“Rugaţi-vă neîntrerupt, fără mânie şi gânduri”. (I Tes. 5, 15 şi I Tim. 2, 8) Şi bine a zis Sfântul: fără gânduri, căci tot gândul despărţind mintea de Dumnezeu, chiar de pare bun, e diavol întreg, care se străduieşte să depărteze şi să distragă mintea de la Dumnezeu şi s-o atragă la grijile şi la plăcerile lumeşti, iar înlăuntrul inimii să sugereze porniri, satisfacţii şi alte idei bune sau rele, cărora nu trebuie să le dăm atenţie. Iar toată lupta sufletului nostru este să nu despărţim mintea de Dumnezeu. Vom putea realiza acest lucru dacă vom ţine mintea tot timpul acolo unde avem şi trupul, ca să nu se găsească între Dumnezeu şi inima noastră nimic ca zid despărţitor, ce poate să ne întunece şi să ne despartă de Dumnezeu.

            În finalul acestor câtorva aspecte legate de rugăciunea permanentă, dorim să reamintim că toată rânduiala creştinească din familie, adică rugăciunea zilnică, canonul de rugăciuni şi metanii pentru păcate, postul, spovedania, Sfânta Împărtăşanie, să le împlinim sub ascultarea şi sfatul duhovnicului familiei, pentru a căpăta fiecare din noi voinţa şi puterea de a împlini toate, obţinând în final liniştea în casă, pace în suflet şi împliniri în viaţă.

b) Citirea Sfintelor Cărţi

            Când ne rugăm cu evlavie, stăm de vorbă cu Dumnezeu, ne punem sub scutul Lui, iar când citim, prin Sfintele Cărţi stă de vorbă Dumnezeu cu noi, făcându-ne cunoscută voia Lui cea Sfântă.

            Biserica îndeamnă pe credincioşii săi a citi: Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Proloagele şi alte cărţi de învăţătură binecuvântate de Sfinţiţii Ierarhi.

            Sfânta Scriptură, stâlp de reazăm şi motiv de inspiraţie în arta trăirii după Dumnezeu, porneşte izvorul lacrimilor şi ne ajută să dobândim pacea sufletească, mai ales în vremuri de cumpănă. Aşa cum este cu neputinţă a se spăla rufele fără apă, la fel şi sufletul nu se poate curăţi de murdăria păcatelor fără apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu. “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”. (Matei 4, 4)

            Este necesar de asemenea să citim fără odihnă, minunatele fapte şi pătimirile Sfinţilor pentru:

Ř      a ne minuna de credinţa lor şi a ne forma reprezentarea modelelor de oameni care au trăit după Evanghelie;

Ř      a vedea nevrednicia noastră;

Ř      a ne stăpâni trebuinţele cele trupeşti.

           

c) Ostenelile trupului

            Sunt un mijloc de progres duhovnicesc, atât prin faptul că slăbesc intensitatea impulsurilor fireşti ale trupului, cât şi prin faptul că pironesc mintea asupra lucrului, oprind-o astfel de la vagabondări nefolositoare. Deasemenea, să reţinem învăţătura sfinţilor părinţi că “Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup istovit”.

            Demn de reţinut este şi faptul că omul se poate împărtăşi cu Dumnezeu în două chipuri:

            a) - în mod văzut;

                        b) - în mod nevăzut.

            a) Împărtăşirea în mod văzut se realizează cu TRUPUL şi SÂNGELE DOMNULUI  NOSTRU  IISUS  HRISTOS, o singură dată pe zi, la un anumit interval de timp, de obicei în posturi.   

b) Împărtăşirea în mod nevăzut cu Dumnezeu o putem realiza de mii de ori pe zi în funcţie de sârguinţa noastră. Aşa s-a împărtăşit nevăzut cu Dumnezeu Maria Egipteanca, în cei 47 de ani cât a vieţuit în pustie, de stătea la rugăciune ridicată în văzduh ca de trei palme, şi numai o singură dată s-a împărtăşit în chip văzut cu Sfintele Taine.

            Căile de împărtăşire nevăzute sunt:

1. Împărtăşirea pe calea Rugăciunii Duhovniceşti Mintale.

2. Împărtăşirea pe calea Poruncilor lui Hristos.

3. Împărtăşirea prin auz.

4. Împărtăşirea prin Miride.

 

            1. Împărtăşirea pe calea Rugăciunii Duhovniceşti Mintale o realizăm când împlinim rugăciunile uzuale ale familiei menţionate în materialul anterior.

            2. Referitor la împărtăşirea pe calea Poruncilor lui Hristos, Mântuitorul ne promite:

            “Cel ce mă iubeşte pe Mine şi are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face locaş în el”.

            “Domnul nostru Iisus Hristos se află ascuns în poruncile Lui” - zice Sfântul Marcu Ascetul. Deci lucrând noi poruncile lui Hristos, ţinând post, dând milostenie, făcând rugăciuni, priveghere, înfrânare, Îl primim pe Hristos pe calea poruncilor Lui.

            3. Împărtăşirea prin auz o realizăm prin ascultarea Cuvântului rostit în Sfintele Biserici şi Citirea în Sfintele Cărţi acasă, după cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel:

            “Credinţa vine prin auz şi auzul prin Cuvântul lui Dumnezeu”.

            4. Împărtăşirea prin Miride.

            În fiecare Duminică, sărbătoare şi peste săptămână, când pot şi au nevoie pentru casa şi sufletul lor, credincioşii sunt datori să meargă la Biserică din timp, la începutul utreniei, să dea pomelnic la Sf. Altar şi să li se scoată la Proscomidie părticele pentru ei, pentru toţi ai casei lor, vii şi răposaţi şi mai ales pentru cei bolnavi. Pomenirea regulată la Sfânta Liturghie un timp cât mai îndelungat este de mare ajutor atât pentru noi cei vii, cât şi pentru cei răposaţi.

            Cunoscând acum că rugăciunile au o mare valoare, putere şi trecere înaintea Atotputernicului Dumnezeu, ştiind că prin ajutorul lor noi dobândim toate cele de folos, în toate împrejurările, trebuinţele, strâmtorările şi primejdiile vieţii, să ne rugăm lui Dumnezeu fierbinte, din adâncul inimii şi sufletului nostru, zicând ca psalmistul:

            “Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne!

            Doamne, auzi glasul meu”. (Ps. 129, 1)

            “Dumnezeule, spre ajutorul meu, ia aminte !

            Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-Te”. (Ps. 69, 1)

 

EFECTELE MEDICALE ALE RUGĂCIUNII

 

            Abordând problematica rugăciunii şi din punct de vedere medical, dorim ca, prin aceste informaţii, să intrăm şi la sufletul semenilor noştri care au dobândit un bagaj deosebit de cunoştinţe din multe domenii ale ştiinţei şi au reţineri în manifestarea sentimentului religios.

       Alexis Carel, medic chirurg fiziolog, savant de renume mondial, laureat al Premiului Nobel, în studiile sale din perioada anilor 1940-1944, a urmărit îndeaproape efectele fiziologice şi curative asupra celor ce se roagă.

       Vom reda, în continuare, câteva din rezultatele studiilor sale.

            Nevoia reală şi subtilă a naturii umane este dezvoltarea simţului sacru sau al rugăciunii. Societatea modernă contemporană susţine că raţiunea este superioară intuiţiei şi sentimentului. De aceea, în timp ce ştiinţa noastră înfloreşte, sentimentul religios se ofileşte şi piere. În acest fel omul modern a devenit, din punct de vedere spiritual, o fiinţă oarbă, pentru că ignoră să-şi dezvolte simţul religios (sacru), care influenţează mult mai mult personalitatea individului decât raţiunea.

            Simţul sacrului se exercită şi se exprimă mai ales prin rugăciune. Ca simţ al sacrului, rugăciunea este un fenomen spiritual, este o tensiune a spiritului uman spre Creatorul lumii.

            În general, rugăciunea este un spirit de durere, un strigăt de ajutor. Este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa invizibilă, cu Acela care este Creatorul a tot ce există, Înţelepciunea supremă, Puterea şi Frumuseţea absolută, Tatăl şi Mântuitorul nostru.

            Departe de a fi o recitare mecanică, adevărata rugăciune este transfuzie de viaţă divină în sufletul credinciosului şi o absorbire a conştiinţei acestuia în Dumnezeu.

            În sensul ei cel mai adevărat, Rugăciunea este un avânt al iubirii care trece dincolo de noaptea obscură a inteligenţei. Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la sfinţii creştini, care timp de 20 de veacuri au iniţiat lumea în viaţa religioasă.

            Creştinismul L-a adus pe Dumnezeu la îndemâna tuturor. I-a dat înfăţişare, L-a făcut Tatăl nostru, Fratele nostru, Mântuitorul nostru.

            În rugăciune, efortul trebuie să fie mai mult afectiv decât intelectual .Puţini oameni ştiu să se roage, dar Stăpânul lumii acceptă până şi cele mai smerite cuvinte de laudă, ca şi cele mai frumoase invocaţii. Ba chiar şi rugăciunile rostite maşinal şi chiar numai aprinderea unei lumânări pot reprezenta, deşi în formă redusă, elanul spre Dumnezeu al unei fiinţe omeneşti.

            Ne putem ruga prin acţiune şi fapte, dar şi prin vorbă sau gând. Sf. Aloisiu spunea: “Cea mai bună rugăciune este îndeplinirea voii lui Dumnezeu, Tatăl nostru”.

            Oricare ar fi locul în care ne rugăm, Dumnezeu nu ne vorbeşte dacă nu facem linişte în suflet. Echilibrul fizic şi psihic este greu de obţinut în învălmăşeala şi zgomotul oraşului modern, de aceea un loc potrivit pentru rugăciune este Biserica, în care putem găsi condiţii prielnice pentru liniştea interioară.

          Numai când devine un obicei, rugăciunea influenţează cu adevărat asupra sufletului, caracterului şi fiinţei noastre. Ea trebuie să devină pentru noi un mod de viaţă, un fel de a trăi.

Efectul rugăciunii se produce în mod imperceptibil, insesizabil. Foarte puţini oameni au ocazia de a observa efectele rugăciunii în mod precis. Rugăciunea îşi exercită influenţa asupra sufletului şi trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea şi de frecvenţa sa.

            Felul de a trăi al celui ce se roagă, poate să dezvăluie calitatea rugăciunii. Când rugăciunea este frecventă, influenţa este foarte clară. Ea constă întru-un fel de transformare mintală şi organică a fiinţei noastre, care se produce în mod progresiv şi adeseori insesizabil. S-ar putea spune că rugăciunea aprinde în adâncul conştiinţei o lumină, iar la această lumină, omul începe să se vadă pe sine aşa cum este, se recunoaşte pe sine şi se simte înclinat spre împlinirea dorinţelor morale.

            Rugăciunea îl stabileşte într-un echilibru de modestie, umilinţă şi supunere. În acest fel omul îşi deschide sufletul şi este gata să primească împărăţia harului divin. Încetul cu încetul, rugăciunea, înţeleasă în acest fel, produce în suflet calmitate, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi activitatea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieţii, sărăcia, lăcomia, calomnia, boala şi moartea.

            Rugăciunea, pe lângă calm şi echilibru, produce o integrare a activităţii mintale, un fel de reconfortare a personalităţii, uneori chiar naşterea eroismului.

            Echilibrul cauzat de rugăciune devine puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Rugăciunea scoate la iveală tezaurul ascuns în fiinţa umană.

Rugăciunea are darul de a ridica oamenii peste nivelul obişnuit de cunoaştere şi de trăire morală dobândit prin educaţie. Contactul cu Dumnezeu imprimă în sufletul omului pacea, care apoi radiază din el şi se difuzează pretutindeni.

            Acolo unde rugăciunea este aplicată în mod afectiv, se obţine vindecarea, datorită invocării puterii lui Dumnezeu sau a Sfinţilor Săi. Rugăciunea are câteodată efect exploziv. S-au vindecat aproape instantaneu bolnavi de diverse afecţiuni ca: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonială. Efectul se produce aproape totdeauna în acelaşi chip, la început o mare durere, după aceea sentimentul de a fi vindecat, apoi în câteva clipe, cel mult în câteva ore, simptomele bolii dispar, iar leziunile anatomice se repară.

            Miracolul este caracterizat printr-o rapidă accelerare a proceselor de vindecare.

            Adeseori nu este nevoie ca însuşi bolnavul să se roage pentru ca fenomenele de vindecare să se producă. Dar totdeauna să fie lângă el cineva care să se roage. Efectul depinde de calitatea şi intensitatea rugăciunii şi de dorinţa celui bolnav de a se îndrepta. De asemenea, marele savant recomandă că nu trebuie să facem din rugăciune o doză  de calmant sau remediu contra fricii de suferinţă, boală sau moarte.

            În altă ordine de idei, un mare istoric englez susţine că marile civilizaţii s-au dezvoltat datorită simţului sacru şi au pierit datorită atrofierii acestui simţ. Ca urmare a acestui fenomen, simţul moral dispare la scurt timp după dispariţia simţului sacru, omul aflând-se atunci într-o stare de mare primejdie.

            Simţul sacrului s-ar putea compara cu nevoia noastră de oxigen, iar rugăciunea ar avea funcţia similară cu cea a respiraţiei. Cu alte cuvinte, rugăciunea este o funcţie normală a corpului şi sufletului nostru.

            S-a constatat că, la cel ce are simţul sacrului format şi se roagă permanent, scade consumul de proteine şi o energie nouă, necunoscută, ţine locul unei hrane abundente. Prin spirit şi prin rugăciune, omul scoate în evidenţă o energie calitativ nouă, superioară, care întreţine viaţa sau care face să renască viaţa celui bolnav.

            Regulile de igienă biologică, alimentară, morală şi socială, pe care le cuprinde religia lui Iisus Hristos, fac din această religie cea mai vestită ştiinţă. Profitând de această ştiinţă, medicii ar putea reda permanent bolnavilor puterile pierdute.

            Electrofiziologii Redkin şi Hikley susţin că forţa rugăciunii constă în declanşarea unor biocurenţi electrici, demonstrând că boala este o manifestare bioelectrică, iar greşelile de comportament moral aduc modificări mecanice, chimice şi fiziologice, modificări ce au la origine biocurenţii gândului opţiunilor omeneşti.  De asemenea, electrofiziologia a descoperit că biocurenţii se pot crea şi înmulţi prin exerciţiu religios, făcându-i să acţioneze în fiecare celulă, în fiecare neuron. Austeritatea religioasă se dovedeşte, astfel, o metodă de prevenire şi tratament al bolilor din punct de vedere electrofiziologic. IUBIREA, pe care a predicat-o Iisus şi care implică spălarea picioarelor, servirea aproapelui, devotamentul, e un generator de biocurenţi.     Prin activitatea de rugăciune, bioelectricitatea umană nu se concentrează numai într-o porţiune a scoarţei cerebrale, ci se difuzează peste tot în organism.

            Efectele rugăciunii şi intervenţia divinităţii nu se produc decât după ce omul s-a rugat cu stăruinţă, până la completa purificare a trupului şi sufletului. Cu ajutorul rugăciunii, celulele omului şi fiziologia lor intră în substratul divin al vieţii. Stimulul rugăciunii, odată ajuns în neuron, se propagă prin circuite neuronale corticale şi subcorticale, iar de acolo se comunică întregului ansamblu fiziologic.

Boala este în cele mai multe cazuri urmarea încălcării legilor firii. În acest sens ni se spune în Biblie: “Inima omului este nespus de înşelătoare şi rea, cine poate s-o cunoască?”

            Dar rugăciunea ne transformă şi ne dă o inimă nouă, asemănătoare cu a lui Hristos. Rugăciunea este o forţă care restabileşte echilibrul organic, reaşezând toate celulele şi funcţiile corpului în faţa Puterii infinite a lui Dumnezeu, de la care obţinem “odihnă” şi refacere. Totul se petrece în aşa fel, ca şi cum Dumnezeu l-ar asculta pe om şi i-ar da răspuns.

            “Rugaţi-vă neîncetat”. (I Tesal. 5, 17)

            “Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” se spune în Scriptură.

            Cine seamănă rugăciune, culege roadele ei binefăcătoare şi tămăduitoare.