Călătoria noastră pe acest pământ nu este întâmplătoare,
ci este un pelerinaj de împăcare prin rugăciune, căci numai prin
rugăciune se deschid comorile Dumnezeirii şi numai prin rugăciune
facem ca bunătatea lui Dumnezeu să se reverse peste noi.
Problematica rugăciunii o vom discuta îndreptându-ne atenţia
în două direcţii:
1. Rugăciunea particulară.
2. Rugăciunea în Biserică.
Edificiul vieţii sufleteşti este susţinut de trei piloni:
a) – Rugăciunea permanentă;
b) - Citirea Sfintelor Cărţi;
c) - Ostenelile trupului.
a)
Rugăciunea permanentă -
element indispensabil oricărui progres duhovnicesc - ne procură
puterea Duhului Sfânt, energia harică necreată care izvorăşte
din Sfânta Treime şi care vine asupra noastră, ne întăreşte
şi ne luminează.
Prin rugăciune, ne unim cu Dumnezeu printr-un elan personal, ce ne
permite, cu întreaga fiinţă, să participăm la viaţa
divină. Omul, încă de la creaţie, s-a adresat şi s-a rugat
Creatorului, rugăciunea fiind o puternică legătură între om
şi Dumnezeu.
Însuşi Dumnezeu a aşezat rugăciunea în Biserica Sa
şi în fiecare creştin, care se pregăteşte pe sine pentru Împărăţia
lui Dumnezeu. Omul, când se roagă, stă de vorbă cu Dumnezeu. De
aceea, rugăciunile creştinilor, făcute în duh şi adevăr,
sunt luate de Sfinţii Îngeri şi duse înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea
întăreşte pe cei slăbănogi şi aduce în staulul Mântuitorului
pe cei rătăciţi. Ea este plăcută lui Dumnezeu numai
atunci când mintea noastră, curăţită de păcate, se va
coborî în inimă.
Rugăciunea
produce o schimbare atât în subiectul care se roagă, cât şi în
atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi. Şi la Dumnezeu există o
alternare de manifestare, oprind pe una şi acţionând pe alta, în
funcţie de schimbarea omului. Omul lui Dumnezeu e omul rugăciunii
şi numai omul rugăciunii poate să fie omul lui Dumnezeu.
Cine
părăseşte rugăciunea şi cuvântul lui Dumnezeu, încetul
cu încetul se lasă la vale ca peştele cel mort, după valul
lumii, şi se robeşte inima lui de patimi şi de dulceţile
acestei lumi trecătoare, depărtându-se de scopul pentru care a fost
creat de Dumnezeu.
Creştinul care nu se roagă, este ca o casă clădită
pe nisip, pe care o povârnesc viforele şi o surpă apele, ca o ţară
fără armată, care se cucereşte cu multă înlesnire de
vrăjmaşii săi. Sufletul creştinului care nu se roagă se
biruieşte foarte uşor de diavoli, care îl fac a primi în fiinţa
sa tot păcatul şi toată răutatea. Mare este prăpastia
care se deschide înaintea lui, mare şi cumplită este căderea
lui.
De creştinul care se îngrădeşte pe sine cu rugăciuni
şi molitfe nu cutează a se apropia spiritele rele, fiindcă se tem
şi se cutremură de puterea ce o are asupra lor sfânta rugăciune,
însoţită de semnul Sfintei Cruci, făcută dreaptă
şi cu cugetare adâncă la însemnătatea ei. Casele creştinilor
în care se fac rugăciuni se sfinţesc mereu.
Sfânta rugăciune întăreşte sufletele creştinilor,
mai mult decât întăreşte pâinea trupul omenesc. Nu este altă
avere mai cinstită decât rugăciunea, în toată viaţa
oamenilor.
Rugăciunea poate să pătrundă până în ceea ce
psihologii numesc subconştient, pentru că inima şi mintea, în
rugăciune, sunt în mod indisolubil unite.
Când două, trei, patru sau mai multe persoane se unesc în acelaşi
scop, puterea rugăciunii este multiplicată la infinit.
Sfânta Scriptură spune:“Vai de cel ce rămâne singur”. În
schimb, în doi, suntem de neclintit.
Numai prin unitatea în Duhul Sfânt vom fi capabili să lucrăm
la mântuirea noastră.
Dacă vom căuta să împlinim voia lui Dumnezeu cu
simplitate, smerenie şi rugăciune, Dumnezeu poate să transforme
orice situaţie, chiar şi cea mai grea, în bine. Numai să
transformăm tot ceea ce trebuie să facem în rugăciune, după
cum ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel: “Ori de mâncaţi, ori de beţi,
ori altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.
Nimic nu poate să ţină dacă Dumnezeu nu participă
El însuşi la construcţie. Când mintea şi inima noastră
sunt îndreptate spre Dumnezeu, totul devine uşor. Deci să nu pierdem
timpul trăind fără rugăciune.
Să ne rugăm dimineaţa, seara, noaptea şi în
celelalte clipe ale vieţii noastre de zi cu zi, să ne rugăm unii
pentru alţii.
Ordinea fundamentală în care trebuie să ne rugăm este următoarea:
a) - rugăciunea de slăvire şi mulţumire;
b) - rugăciunea de pocăinţă;
c) - rugăciunea de cerere.
a) Prin rugăciunea
de mulţumire suntem datori întotdeauna a mulţumi lui
Dumnezeu pentru viaţă, pentru sănătate, pentru boală,
pentru copii, pentru pâinea cea de toate zilele, pentru făgăduinţa
vieţii de veci şi pentru Trupul şi Sângele Domnului, atât în
cadrul rugăciunilor săvârşite în intimitatea fiinţei
noastre, cât şi în Biserică, prin tot felul de rugăciuni de mulţumire
şi mai ales prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
“Doamne, cu umilinţă şi smerenie Îţi mulţumesc
pentru boala pe care mi-ai dat-o, pentru a ajunge şi eu nevrednicul la cunoştinţa
Adevărului”.
b) Prin rugăciunea
de pocăinţă ne aducem aminte mereu că am greşit
şi ne exprimăm părerea de rău pe măsura păcatului
săvârşit. Numai prin rugăciunea de pocăinţă luăm
virtute şi putere asupra păcatului.
c) Prin rugăciunea
de cerere, fiecare din noi dorim ca Dumnezeu să asculte cererile
noastre şi să ne împlinească tot ceea ce cerem. Pentru ca
Dumnezeu să asculte cererile noastre şi să ni le împlinească,
trebuie ca şi noi să respectăm poruncile Lui şi să împlinim
voia Lui.
“Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi
izbăvi şi Mă vei preaslăvi.
Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte
Celui Preaînalt făgăduinţele tale”. (Ps. 49; 16, 15)
Pentru a primi răspuns bun la rugăciunile pe care le adresăm
Tatălui nostru ceresc trebuie:
Ř
să
fim vrednici Darului Divin, prin ascultarea, păzirea şi împlinirea
cuvântului lui Dumnezeu;
Ř
să
ne rugăm după legile şi voia lui Dumnezeu, în duh şi adevăr;
Ř
să
ne rugăm pururea, în orice vreme şi în orice loc;
Ř
să
nu cerem vreun lucru putred, pământesc, vătămător de
suflet;
Ř
ceea
ce cerem să nu fie numai spre folosul nostru, ci şi pentru binele
tuturor creştinilor, spre mântuirea şi fericirea sufletelor şi
spre slava lui Dumnezeu;
Ř
să
nu ne rugăm pentru a deveni nefericiţi vrăjmaşii noştri,
nici pentru pieirea lor - ci pentru mântuirea lor.
Primul folos al rugăciunii este pacea sufletului şi mulţumirea
duhovnicească. Oriunde suntem, suntem liniştiţi, orice facem,
suntem mulţumiţi, ştiind că toate sunt rânduite de la
Dumnezeu, care ne vede permanent şi cunoaşte nevoile noastre.
Următorul folos al rugăciunii este împlinirea scopului ei,
adică iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, indiferent că
rugăciunea o realizăm prin cuvinte, cu mintea sau cu inima.
Fiecare, după cum îl îndeamnă cugetul, duhul şi
duhovnicul, aşa să se roage, numai să nu piardă mântuirea.
Acea rugăciune este mai de folos care izvorăşte lacrimi de umilinţă,
care ne ajută să părăsim păcatele şi să creştem
în dragoste, în smerenie şi în credinţă. Prin lacrimi multe,
ne limpezim ochii sufletului, iar prin rugăciunea neîntreruptă a minţii
ne învrednicim de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Mintea este
liturghisitorul, iar inima este altarul pe care mintea noastră aduce lui
Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii.
Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să
sporească mai mult în fapte bune şi pocăinţă.
Mulţi creştini se plâng că Dumnezeu i-a părăsit
şi nu le-a dat cele ce au cerut şi aşteptat ei. Aceasta este
şoapta diavolului, care întotdeauna caută a îmbrânci lumea în prăpastia
deznădejdii. Dumnezeu nu părăseşte
pe nimeni, însă oamenii, din nefericire, pironindu-şi minţile
lor la deşertăciunile veacului acestuia înşelător, uită,
părăsesc pe Dumnezeu sau nu se roagă aşa cum trebuie, precum
ne învaţă Mântuitorul. “Rugaţi-vă şi privegheaţi
neîncetat ca să nu cădeţi în ispită...”. Până acum
n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca
bucuria voastră să fie deplină”. (Ioan 16, 24)
Vom aminti, în continuare, principalele însuşiri ale rugăciunii
în familie:
Ř
rugăciunea
trebuie să se facă în taină, ca să nu ştie vecinii
şi rudele cum şi cât se roagă şi posteşte fiecare în
casă;
Ř
rugăciunea
să se facă în comun, cu toţi membrii familiei - părinţi,
fii şi nepoţi, căci zice Domnul: “Unde sunt doi sau trei, adunaţi
în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20);
Ř
rugăciunea
să se facă din inimă, cu credinţă, cu post şi
metanii după putere, cu statornicie şi multă smerenie;
Ř
rugăciunea
să se facă neîncetat, adică în tot timpul şi tot locul, atât
din carte, cât şi liber, din memorie, repetând mereu pe cale şi la
lucru rugăciuni scurte, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel:
“Rugaţi-vă neîncetat”. (I Tesaloniceni 5, 17)
Rugăciunile pe care
trebuie să le facă familia sunt următoarele:
- rugăciunile
dimineţii din Ceaslov sau din Cartea de rugăciuni. La
acestea se mai adaugă, după râvna şi timpul fiecăruia, un
acatist şi una sau două catisme din Psaltire şi cel puţin
zece metanii;
- rugăciunile
serii: înainte de culcare, să se citească întâi rugăciunile
spre somn şi Paraclisul Maicii Domnului; apoi să se citească o
catismă din Psaltire şi să se facă cel puţin zece
metanii şi astfel cerându-şi iertare cei mai mici de la cei mai mari,
adică copiii de la părinţi şi însemnându-şi patul cu
semnul Sfintei Cruci, să sărute icoana Mântuitorului şi a Maicii
Domnului şi să se culce fiecare în patul său, dând laudă
lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut.
Acestea sunt rugăciunile zilnice minime, obligatorii creştinului
ortodox, iar cine doreşte să se roage mai mult, să urmeze sfatul
părintelui duhovnic.
Bolnavii şi creştinii infirmi sunt datori să ştie pe
de rost şi să spună în fiecare seară şi dimineaţa
măcar rugăciunile începătoare, adică Împărate Ceresc,
Preasfăntă Treime..., şi Tatăl nostru, apoi Crezul, Psalmul
50 şi Cuvine-se cu adevărat... şi să facă câteva
metanii sau închinăciuni după putere.
Cei foarte bolnavi, ca şi copiii sub 6 ani sunt datori să facă
Sfânta Cruce şi să rostească măcar Tatăl nostru de câteva
ori pe zi sau să le citească cineva regulat rugăciuni din
Ceaslov, lângă patul de suferinţă.
Cei ce sunt la spitale, cei grav bolnavi, cei operaţi, infirmi,
orbi, neştiutori de carte şi mamele care nasc trebuie să se roage
în taină, cu mintea şi cu inima curată rostind mereu Tatăl
nostru şi să-şi facă semnul Sfintei Cruci. Apoi să
repete în gând Rugăciunea lui Iisus zicând: ”Doamne Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”.
Dacă nici atât nu pot, din cauza durerii, să zică de mai multe
ori: Doamne miluieşte-mă! Doamne ajută-mi! Doamne iartă-mă!
Doamne ai milă de mine!
Dumnezeu cere în mod deosebit de la cei bătrâni şi bolnavi, să
rabde cu bărbăţie boala şi bătrâneţea şi să
nu cârtească în suferinţă, ca să nu-şi piardă mântuirea.
Apoi să se roage mereu, să nu-şi lipească inima de avere, să
fie în pace cu Dumnezeu şi împăcaţi cu toţi oamenii, să
fie spovediţi din copilărie, să primească lunar Sfânta Împărtăşanie
şi să mulţumească Domnului pentru toate, aşteptând cu
nădejde despărţirea de trup.
Cel ce rabdă toate şi se roagă Domnului cu lacrimi şi
smerenie dobândeşte sfârşit bun şi odihnă veşnică
sufletului său.
De va fi cazul să nu ne mai putem scula cu viaţă, atunci să
fim cu grijă să ne găsească moartea rugându-ne, cu nădejdea
la Dumnezeu. “Căci în ce ne va găsi moartea în aceea ne va
judeca...”
Să nu ne întristăm peste măsură pentru păcate,
chiar dacă am făcut multe, căzând în deznădejde. “Căci
nu este păcat care să biruiască iubirea Lui de oameni”.
Să ne ostenim a face rugăciuni cu toată evlavia şi
credincioşia şi să nu ne pierdem nădejdea în mila cea mare
a lui Dumnezeu. “Petreceţi întru Mine şi Eu întru voi”, deci El
însuşi ne-o cere poruncindu-ne pentru a ajunge cu toţii să trăim
simţul rugăciunii.
Dacă cei bolnavi, din pricina neputinţei lor, nu vor putea lua
parte la slujbele care se săvârşesc în Sfânta Biserică, să-şi
trimită gândul în Biserică şi să cugete la Dumnezeu în
tot timpul săvârşirii slujbelor. Lucrul acesta va echivala pentru ei
cu o rugăciune făcută în Biserică.
Membrii familiilor care au bolnavi în casă, să-i întărească
în credinţă şi răbdare, amintindu-le de suferinţele
Domnului pe Cruce precum şi de suferinţele altor bolnavi care au pătimit
cu răbdare.
Apoi, trebuie să-i îngrijească cu multă răbdare, blândeţe
şi dragoste, având datoria creştinească pentru ei aşa cum
spune Mântuitorul:“Bolnav am fost şi M-aţi cercetat”. (Matei 25,
36)
Dacă cei bolnavi şi infirmi sunt inconştienţi sau
muribunzi, să se roage rudele apropiate zilnic pentru ei, citindu-le câteva
rugăciuni scurte şi să atingă de fruntea lor Crucea şi
Icoana Mântuitorului. Apoi să cheme preotul să le citească rugăciuni
speciale de iertare şi uşurare, să facă Taina Sfântului
Maslu pentru ei, să-i spovedească şi să-i împărtăşească
cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
În situaţia când soţii nu pot să se roage, fiind
bolnavi, să pună pe copii să se roage în locul lor şi să
facă metanii.
Dorim, în continuare, să menţionăm cele mai uzuale rugăciuni
ale familiei:
a) Rugăciunea Tatăl nostru;
b) Rugăciunea lui Iisus;
c) citirea psalmilor, acatistelor şi paracliselor.
a) Rugăciunea
Tatăl nostru ne-a fost dată de Însuşi Domnul nostru
Iisus Hristos. (Matei 6, 9-13)
b) Rugăciunea
lui Iisus sau rugăciunea minţii: “Doamne
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
constă în repetarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos mereu, cu căinţă
şi smerenie.
Rostirea ei taie ca o sabie toate patimile şi gândurile din inimile
noastre, izgoneşte diavolii şi uneşte mintea cu inima prin darul
lui Dumnezeu. Poate fi rostită oriunde şi oricând şi este foarte
potrivită pentru tensiunea lumii moderne actuale, fiind recomandată în
toate etapele vieţii duhovniceşti, de la cea mai elementară până
la cea mai avansată.
c) Psalmii,
acatistele şi paraclisele se recomandă de părinţii
duhovniceşti la vreme de ispite, pagube, judecăţi, primejdii, vrăjitorie,
boală şi alte necazuri.
Cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc
al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este
mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie
aduce puţin folos. Cine citeşte Psalmi imită pe îngeri şi cântă
împreună cu ei. “Unde este psalmul cu umilinţă, acolo este
şi Dumnezeu cu Îngerii”. (Sf. Efrem Sirul) După învăţăturile
Sf. Vasile cel Mare, Psaltirea este cea mai mare autoritate medicală din
lume, fiind inspirată de Dumnezeu şi scrisă de Duhul Sfânt, având
o practică de cca. 3000 ani. În Psaltire găsim un întreg spital
sufletesc cu doctoria potrivită pentru boala fiecăruia, care face să
înceteze suferinţele cele mari.De asemenea, tot Sf. Vasile cel Mare, arată
că Psaltirea îngrijeşte de creştinul bolnav şi-l păstrează
întreg pe cel sănătos. Ea face ca patimile adunate de-a lungul vieţii
să nu se mai întoarcă în suflete şi să fie îndepărtate.
Prin acatiste şi paraclise, cerem Maicii Domnului şi tuturor
sfinţilor să fie alături de noi în rugăciunile noastre către
Dumnezeu, să se roage pentru noi, să mijlocească pentru noi.
Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie, spune: “Pe acestea să le
faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”. Adică să
le facem şi pe unele şi pe altele, după a noastră râvnă
şi putere.
Timpul cel mai potrivit pentru Sfânta rugăciune este la miezul nopţii,
după cum ne îndeamnă şi psalmistul: “La miezul nopţii
m-am sculat, ca să Te laud pe Tine, pentru judecăţile dreptăţii
Tale”. (Ps. 118; 62) “Noaptea ridicaţi mâinile voastre către cele
sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din
Sion, Cel ce a făcut cerul şi pământul”. (Ps. 133, 2-3) şi
aceasta pentru că, noaptea, mintea şi inima sunt eliberate de grijile
trecătoare, iar creştinii se pot ruga în linişte. De aceea, Sfinţii
Părinţi numesc rugăciunea de noapte, rugăciune de aur, cea
de dimineaţă, rugăciune de argint şi cea din timpul zilei,
rugăciune de lut, fiindcă este amestecată cu multe griji şi
gânduri, după cum bine ne mărturiseşte dumnezeiescul apostol
Pavel:“Rugaţi-vă neîntrerupt, fără mânie şi gânduri”.
(I Tes. 5, 15 şi I Tim. 2, 8) Şi bine a zis Sfântul: fără gânduri,
căci tot gândul despărţind mintea de Dumnezeu, chiar de pare
bun, e diavol întreg, care se străduieşte să depărteze
şi să distragă mintea de la Dumnezeu şi s-o atragă la
grijile şi la plăcerile lumeşti, iar înlăuntrul inimii să
sugereze porniri, satisfacţii şi alte idei bune sau rele, cărora
nu trebuie să le dăm atenţie. Iar toată lupta sufletului
nostru este să nu despărţim mintea de Dumnezeu. Vom putea realiza
acest lucru dacă vom ţine mintea tot timpul acolo unde avem şi
trupul, ca să nu se găsească între Dumnezeu şi inima noastră
nimic ca zid despărţitor, ce poate să ne întunece şi să
ne despartă de Dumnezeu.
În finalul acestor câtorva aspecte legate de rugăciunea permanentă,
dorim să reamintim că toată rânduiala creştinească din
familie, adică rugăciunea zilnică, canonul de rugăciuni
şi metanii pentru păcate, postul, spovedania, Sfânta Împărtăşanie,
să le împlinim sub ascultarea şi sfatul duhovnicului familiei, pentru
a căpăta fiecare din noi voinţa şi puterea de a împlini
toate, obţinând în final liniştea în casă, pace în suflet
şi împliniri în viaţă.
Când ne rugăm cu evlavie, stăm de vorbă cu Dumnezeu, ne
punem sub scutul Lui, iar când citim, prin Sfintele Cărţi stă de
vorbă Dumnezeu cu noi, făcându-ne cunoscută voia Lui cea Sfântă.
Biserica îndeamnă pe credincioşii săi a citi: Sfânta
Scriptură, Vieţile Sfinţilor, Proloagele şi alte cărţi
de învăţătură binecuvântate de Sfinţiţii
Ierarhi.
Sfânta Scriptură, stâlp de reazăm şi motiv de inspiraţie
în arta trăirii după Dumnezeu, porneşte izvorul lacrimilor
şi ne ajută să dobândim pacea sufletească, mai ales în
vremuri de cumpănă. Aşa cum este cu neputinţă a se spăla
rufele fără apă, la fel şi sufletul nu se poate curăţi
de murdăria păcatelor fără apa cea vie a cuvântului lui
Dumnezeu. “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese
din gura lui Dumnezeu”. (Matei 4, 4)
Este necesar de asemenea să citim fără odihnă,
minunatele fapte şi pătimirile Sfinţilor pentru:
Ř
a
ne minuna de credinţa lor şi a ne forma reprezentarea modelelor de
oameni care au trăit după Evanghelie;
Ř
a
vedea nevrednicia noastră;
Ř
a
ne stăpâni trebuinţele cele trupeşti.
Sunt un mijloc de progres duhovnicesc, atât prin faptul că slăbesc
intensitatea impulsurilor fireşti ale trupului, cât şi prin faptul că
pironesc mintea asupra lucrului, oprind-o astfel de la vagabondări
nefolositoare. Deasemenea, să reţinem învăţătura sfinţilor
părinţi că “Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup
istovit”.
Demn de reţinut este şi faptul că omul se poate împărtăşi
cu Dumnezeu în două chipuri:
a) - în mod văzut;
b) - în mod nevăzut.
a) Împărtăşirea în mod văzut se realizează cu
TRUPUL şi SÂNGELE DOMNULUI NOSTRU
IISUS HRISTOS, o singură
dată pe zi, la un anumit interval de timp, de obicei în posturi.
b)
Împărtăşirea în mod nevăzut cu Dumnezeu o putem realiza de
mii de ori pe zi în funcţie de sârguinţa noastră. Aşa s-a
împărtăşit nevăzut cu Dumnezeu Maria Egipteanca, în cei 47
de ani cât a vieţuit în pustie, de stătea la rugăciune ridicată
în văzduh ca de trei palme, şi numai o singură dată s-a împărtăşit
în chip văzut cu Sfintele Taine.
Căile de împărtăşire nevăzute sunt:
1.
Împărtăşirea pe calea Rugăciunii Duhovniceşti Mintale.
2.
Împărtăşirea pe calea Poruncilor lui Hristos.
3.
Împărtăşirea prin auz.
4.
Împărtăşirea prin Miride.
1. Împărtăşirea pe calea Rugăciunii Duhovniceşti
Mintale o realizăm când împlinim rugăciunile uzuale ale familiei menţionate
în materialul anterior.
2. Referitor la împărtăşirea pe calea Poruncilor lui
Hristos, Mântuitorul ne promite:
“Cel ce mă iubeşte pe Mine şi are poruncile Mele şi
le păzeşte pe ele, Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom
face locaş în el”.
“Domnul nostru Iisus Hristos se află ascuns în poruncile Lui” -
zice Sfântul Marcu Ascetul. Deci lucrând noi poruncile lui Hristos, ţinând
post, dând milostenie, făcând rugăciuni, priveghere, înfrânare, Îl
primim pe Hristos pe calea poruncilor Lui.
3. Împărtăşirea prin auz o realizăm prin ascultarea
Cuvântului rostit în Sfintele Biserici şi Citirea în Sfintele Cărţi
acasă, după cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel:
“Credinţa vine prin auz şi auzul prin Cuvântul lui
Dumnezeu”.
4. Împărtăşirea prin Miride.
În fiecare Duminică, sărbătoare şi peste săptămână,
când pot şi au nevoie pentru casa şi sufletul lor, credincioşii
sunt datori să meargă la Biserică din timp, la începutul
utreniei, să dea pomelnic la Sf. Altar şi să li se scoată la
Proscomidie părticele pentru ei, pentru toţi ai casei lor, vii şi
răposaţi şi mai ales pentru cei bolnavi. Pomenirea regulată
la Sfânta Liturghie un timp cât mai îndelungat este de mare ajutor atât
pentru noi cei vii, cât şi pentru cei răposaţi.
Cunoscând acum că rugăciunile au o mare valoare, putere şi
trecere înaintea Atotputernicului Dumnezeu, ştiind că prin ajutorul
lor noi dobândim toate cele de folos, în toate împrejurările, trebuinţele,
strâmtorările şi primejdiile vieţii, să ne rugăm lui
Dumnezeu fierbinte, din adâncul inimii şi sufletului nostru, zicând ca
psalmistul:
“Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne!
Doamne, auzi glasul meu”. (Ps. 129, 1)
“Dumnezeule, spre ajutorul meu, ia aminte !
Doamne, să-mi ajuţi mie, grăbeşte-Te”. (Ps. 69, 1)
EFECTELE
MEDICALE ALE RUGĂCIUNII
Abordând problematica rugăciunii şi din punct de vedere
medical, dorim ca, prin aceste informaţii, să intrăm şi la
sufletul semenilor noştri care au dobândit un bagaj deosebit de cunoştinţe
din multe domenii ale ştiinţei şi au reţineri în
manifestarea sentimentului religios.
Alexis Carel, medic chirurg fiziolog, savant de renume mondial, laureat
al Premiului Nobel, în studiile sale din perioada anilor 1940-1944, a urmărit
îndeaproape efectele fiziologice şi curative asupra celor ce se roagă.
Vom reda, în continuare, câteva din rezultatele studiilor sale.
Nevoia reală şi subtilă a naturii umane este dezvoltarea
simţului sacru sau al rugăciunii. Societatea modernă contemporană
susţine că raţiunea este superioară intuiţiei şi
sentimentului. De aceea, în timp ce ştiinţa noastră înfloreşte,
sentimentul religios se ofileşte şi piere. În acest fel omul modern a
devenit, din punct de vedere spiritual, o fiinţă oarbă, pentru că
ignoră să-şi dezvolte simţul religios (sacru), care influenţează
mult mai mult personalitatea individului decât raţiunea.
Simţul sacrului se exercită şi se exprimă mai ales
prin rugăciune. Ca simţ al sacrului, rugăciunea este un fenomen
spiritual, este o tensiune a spiritului uman spre Creatorul lumii.
În general, rugăciunea este un spirit de durere, un strigăt de
ajutor. Este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa invizibilă, cu
Acela care este Creatorul a tot ce există, Înţelepciunea supremă,
Puterea şi Frumuseţea absolută, Tatăl şi Mântuitorul
nostru.
Departe de a fi o recitare mecanică, adevărata rugăciune
este transfuzie de viaţă divină în sufletul credinciosului
şi o absorbire a conştiinţei acestuia în Dumnezeu.
În sensul ei cel mai adevărat, Rugăciunea este un avânt al
iubirii care trece dincolo de noaptea obscură a inteligenţei. Tehnica
rugăciunii am învăţat-o de la sfinţii creştini, care
timp de 20 de veacuri au iniţiat lumea în viaţa religioasă.
Creştinismul L-a adus pe Dumnezeu la îndemâna tuturor. I-a dat înfăţişare,
L-a făcut Tatăl nostru, Fratele nostru, Mântuitorul nostru.
În rugăciune, efortul trebuie să fie mai mult afectiv decât
intelectual .Puţini oameni ştiu să se roage, dar Stăpânul
lumii acceptă până şi cele mai smerite cuvinte de laudă, ca
şi cele mai frumoase invocaţii. Ba chiar şi rugăciunile
rostite maşinal şi chiar numai aprinderea unei lumânări pot
reprezenta, deşi în formă redusă, elanul spre Dumnezeu al unei
fiinţe omeneşti.
Ne putem ruga prin acţiune şi fapte, dar şi prin vorbă
sau gând. Sf. Aloisiu spunea: “Cea mai bună rugăciune este îndeplinirea
voii lui Dumnezeu, Tatăl nostru”.
Oricare ar fi locul în care ne rugăm, Dumnezeu nu ne vorbeşte
dacă nu facem linişte în suflet. Echilibrul fizic şi psihic este
greu de obţinut în învălmăşeala şi zgomotul oraşului
modern, de aceea un loc potrivit pentru rugăciune este Biserica, în care
putem găsi condiţii prielnice pentru liniştea interioară.
Numai când devine un obicei, rugăciunea influenţează cu
adevărat asupra sufletului, caracterului şi fiinţei noastre. Ea
trebuie să devină pentru noi un mod de viaţă, un fel de a trăi.
Efectul
rugăciunii se produce în mod imperceptibil, insesizabil. Foarte puţini
oameni au ocazia de a observa efectele rugăciunii în mod precis. Rugăciunea
îşi exercită influenţa asupra sufletului şi trupului într-un
fel care pare să depindă de calitatea şi de frecvenţa sa.
Felul de a trăi al celui ce se roagă, poate să dezvăluie
calitatea rugăciunii. Când rugăciunea este frecventă, influenţa
este foarte clară. Ea constă întru-un fel de transformare mintală
şi organică a fiinţei noastre, care se produce în mod progresiv
şi adeseori insesizabil. S-ar putea spune că rugăciunea aprinde
în adâncul conştiinţei o lumină, iar la această lumină,
omul începe să se vadă pe sine aşa cum este, se recunoaşte
pe sine şi se simte înclinat spre împlinirea dorinţelor morale.
Rugăciunea îl stabileşte într-un echilibru de modestie,
umilinţă şi supunere. În acest fel omul îşi deschide
sufletul şi este gata să primească împărăţia
harului divin. Încetul cu încetul, rugăciunea, înţeleasă în
acest fel, produce în suflet calmitate, linişte interioară, armonie
între activitatea nervoasă şi activitatea morală, o putere mai
mare de a suporta încercările vieţii, sărăcia, lăcomia,
calomnia, boala şi moartea.
Rugăciunea, pe lângă calm şi echilibru, produce o
integrare a activităţii mintale, un fel de reconfortare a personalităţii,
uneori chiar naşterea eroismului.
Echilibrul cauzat de rugăciune devine puternic ajutor terapeutic
pentru omul bolnav. Rugăciunea scoate la iveală tezaurul ascuns în
fiinţa umană.
Rugăciunea
are darul de a ridica oamenii peste nivelul obişnuit de cunoaştere
şi de trăire morală dobândit prin educaţie. Contactul cu
Dumnezeu imprimă în sufletul omului pacea, care apoi radiază din el
şi se difuzează pretutindeni.
Acolo unde rugăciunea este aplicată în mod afectiv, se obţine
vindecarea, datorită invocării puterii lui Dumnezeu sau a Sfinţilor
Săi. Rugăciunea are câteodată efect exploziv. S-au vindecat
aproape instantaneu bolnavi de diverse afecţiuni ca: lupus al feţei,
cancer, infecţii renale, tuberculoză pulmonară, osoasă sau
peritonială. Efectul se produce aproape totdeauna în acelaşi chip, la
început o mare durere, după aceea sentimentul de a fi vindecat, apoi în câteva
clipe, cel mult în câteva ore, simptomele bolii dispar, iar leziunile
anatomice se repară.
Miracolul este caracterizat printr-o rapidă accelerare a proceselor
de vindecare.
Adeseori nu este nevoie ca însuşi bolnavul să se roage pentru
ca fenomenele de vindecare să se producă. Dar totdeauna să fie lângă
el cineva care să se roage. Efectul depinde de calitatea şi
intensitatea rugăciunii şi de dorinţa celui bolnav de a se îndrepta.
De asemenea, marele savant recomandă că nu trebuie să facem din
rugăciune o doză de
calmant sau remediu contra fricii de suferinţă, boală sau moarte.
În altă ordine de idei, un mare istoric englez susţine că
marile civilizaţii s-au dezvoltat datorită simţului sacru şi
au pierit datorită atrofierii acestui simţ. Ca urmare a acestui
fenomen, simţul moral dispare la scurt timp după dispariţia simţului
sacru, omul aflând-se atunci într-o stare de mare primejdie.
Simţul sacrului s-ar putea compara cu nevoia noastră de oxigen,
iar rugăciunea ar avea funcţia similară cu cea a respiraţiei.
Cu alte cuvinte, rugăciunea este o funcţie normală a corpului
şi sufletului nostru.
S-a constatat că, la cel ce are simţul sacrului format şi
se roagă permanent, scade consumul de proteine şi o energie nouă,
necunoscută, ţine locul unei hrane abundente. Prin spirit şi prin
rugăciune, omul scoate în evidenţă o energie calitativ nouă,
superioară, care întreţine viaţa sau care face să renască
viaţa celui bolnav.
Regulile de igienă biologică, alimentară, morală
şi socială, pe care le cuprinde religia lui Iisus Hristos, fac din
această religie cea mai vestită ştiinţă. Profitând de
această ştiinţă, medicii ar putea reda permanent bolnavilor
puterile pierdute.
Electrofiziologii Redkin şi Hikley susţin că forţa
rugăciunii constă în declanşarea unor biocurenţi electrici,
demonstrând că boala este o manifestare bioelectrică, iar greşelile
de comportament moral aduc modificări mecanice, chimice şi
fiziologice, modificări ce au la origine biocurenţii gândului opţiunilor
omeneşti. De asemenea,
electrofiziologia a descoperit că biocurenţii se pot crea şi înmulţi
prin exerciţiu religios, făcându-i să acţioneze în fiecare
celulă, în fiecare neuron. Austeritatea religioasă se dovedeşte,
astfel, o metodă de prevenire şi tratament al bolilor din punct de
vedere electrofiziologic. IUBIREA, pe care a predicat-o Iisus şi care
implică spălarea picioarelor, servirea aproapelui, devotamentul, e un
generator de biocurenţi.
Prin activitatea de rugăciune, bioelectricitatea umană nu se
concentrează numai într-o porţiune a scoarţei cerebrale, ci se
difuzează peste tot în organism.
Efectele rugăciunii şi intervenţia divinităţii
nu se produc decât după ce omul s-a rugat cu stăruinţă, până
la completa purificare a trupului şi sufletului. Cu ajutorul rugăciunii,
celulele omului şi fiziologia lor intră în substratul divin al vieţii.
Stimulul rugăciunii, odată ajuns în neuron, se propagă prin
circuite neuronale corticale şi subcorticale, iar de acolo se comunică
întregului ansamblu fiziologic.
Boala
este în cele mai multe cazuri urmarea încălcării legilor firii. În
acest sens ni se spune în Biblie: “Inima omului este nespus de înşelătoare
şi rea, cine poate s-o cunoască?”
Dar rugăciunea ne transformă şi ne dă o inimă
nouă, asemănătoare cu a lui Hristos. Rugăciunea este o forţă
care restabileşte echilibrul organic, reaşezând toate celulele şi
funcţiile corpului în faţa Puterii infinite a lui Dumnezeu, de la
care obţinem “odihnă” şi refacere. Totul se petrece în aşa
fel, ca şi cum Dumnezeu l-ar asculta pe om şi i-ar da răspuns.
“Rugaţi-vă neîncetat”. (I Tesal. 5, 17)
“Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” se spune în
Scriptură.
Cine seamănă rugăciune, culege roadele ei binefăcătoare
şi tămăduitoare.