POSTUL
CREŞTIN ORTODOX
Este o înfrânare pe un anumit timp, fie parţial, fie definitiv, de
la mâncare, băutură, viaţă conjugală, distracţii,
vorbire multă şi alte desfătări, cu scopul de a ne ruga mai
mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi, a ne spovedi şi a ne împărtăşi
cu Trupul şi Sângele Domnului.
Porunca postului a fost dată în Rai: “Nu mâncaţi din pomul
cunoştinţei binelui şi răului” (Fac. 2, 17), a poruncit
Dumnezeu lui Adam şi Evei.
Acest pom avea un dublu simbol: al dependenţei faţă de
Dumnezeu şi al avertizării că în ziua în care vor mânca, vor
amesteca binele cu răul şi vor muri cu trupul. Dacă Adam şi
Eva ar fi postit, n-am mai fi avut nevoie de postul de acum.
Ne-am îmbolnăvit prin neascultare şi trebuie să ne vindecăm
prin ascultarea de Dumnezeu şi prin post (înfrânare).
Cei
ce se plâng că nu pot posti o fac din două motive: fie că nu înţeleg
rostul postului, fie că sunt bolnavi sufleteşte şi nu vor să
pornească pe calea însănătoşirii morale. Acei oameni care
nu postesc nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să
realizeze lucrări duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă
ajutorul lui Dumnezeu.
Disciplinarea
biologicului, schimbarea traiectoriei tentaţiei, canalizarea energiei înmagazinate
în fiinţa noastră pot fi foarte uşor controlate cu ajutorul
harului Duhului Sfânt din Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe. Deci
numai Biserica, prin Sfintele Taine, prin preot, ne poate ajuta.
1.
Temeiul scripturistic al postului
Dumnezeu a dat în Rai porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei
binelui şi răului, pentru ca omul să practice virtutea înfrânării,
care este prima măsură şi condiţie a însănătoşirii
morale.
Omul este chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), prin raţiune, voinţă,
sentiment (Treimea umană) şi este asemenea lui Dumnezeu prin sfinţenie,
care se obţine prin practicarea virtuţilor.
Atunci când omul se înfrânează în ceea ce priveşte mâncarea,
el devine stăpânul trupului, nu se mai lasă ispitit de el şi nu
mai este robul lui.
Adam,
nesocotind porunca Divină, a amestecat binele cu răul, porunca lui
Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca, rezultând păcatul
care a adus blestemul lui Dumnezeu şi moartea trupească. (Rom. 7, 13)
Astfel, Adam şi Eva au pierdut, prin MÂNDRIA MINŢII şi POFTA
TRUPULUI, comuniunea harică cu Dumnezeu, fiind dezbrăcaţi de
haina cea ţesută de Dumnezeu - cămaşa Duhului Sfânt, care
i-a protejat până la acea dată împotriva greutăţilor vieţii.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe arată că lăcomia
pântecelui este primul păcat capital, din care izvorăsc toate
patimile. Într-adevăr, îmbuibarea duce adesea la beţie şi lene,
iar acestea aprind trupul spre desfrânare.Toate acestea, având nevoie de bani,
conduc la furt, înşelăciune, avariţie. Cine nu poate dobândi
bani se întristează, se mânie şi invidiază pe cei care au
şi, astfel, rezultă păcate mari a căror urmare este moartea
sufletească şi trupească.
Postul este, în schimb, spre folosul trupului şi al sufletului, pe
care le purifică şi le întăreşte prin harul lui Dumnezeu.
Din aceste motive şi legea Vechiului Testament recomandă postul şi
arată foloasele lui: “Nu fi nesăţios întru toată deşertăciunea
şi nu te apleca spre mîncăruri multe... pentru nesaţ mulţi
au pierit, iar cel înfrânat îşi va spori viaţa”. (SIRAH 37,
32-34)
Mântuitorul a postit 40 de zile şi 40 de nopţi (Mt. 4, 2)
şi tot El ne învaţă cum să postim (Mt. 6, 16-18), pentru că
“diavolul nu poate fi izgonit decât prin post şi rugăciune”.
(Matei 17, 21) În Noul Testament “Sfinţii Apostoli slujeau Domnului, se
rugau şi posteau”. (Fapt. 14, 23, 13, 2-3; II Cor. 6, 5)
2.
Temeiul patristic şi canonic al postului
Biserica Creştină Ortodoxă a rânduit postul pe temeiul
practicii Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor
acestora, pentru toţi creştinii.
În mod special, în perioada celor patru posturi (Crăciunului, Paştelui,
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi Sfintei Marii) - creştinii
se pregătesc sufleteşte şi trupeşte pentru Sfânta
Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.
Sfinţii Părinţi spun că postul:
Ř
potoleşte
poftele trupului (Sf. Evagrie Monahul);
Ř
deprinde
voinţa să domine asupra lăcomiei pântecelui, care alungă
toate virtuţile (Nil Ascetul);
Ř
este
o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu şi deci un act de cult;
Ř
înlesneşte
săvârşirea tuturor virtuţilor şi ajută rugăciunea;
Ř
purifică
organismul de toxine, îl înnoieşte şi-l fereşte de boli, iar de
unele îl vindecă.
Având
în vedere importanţa postului, s-a ajuns la stabilirea obligaţiei de
a ţine posturile rânduite de biserică prin canoanele Sfinţilor
Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, canonul 69
apostolic sancţionează pe clerici cu caterisirea dacă nu ţin
Postul Mare şi Postul de miercuri şi vineri, iar pe laici cu
afurisirea (excepţie fac bolnavii).
Canonul 52 de la Laodiceea repetă obligaţia de a posti miercuri
şi vineri. Canonul 8 al lui Timotei din Alexandria dezleagă de post pe
femeia care naşte, iar canonul 10 dezleagă de post pe cei bolnavi.
Cel ce nu poate posti din cauza bolii, să facă mai multă
milostenie, să se roage mai mult, să împlinească cu râvnă
poruncile dumnezeieşti.
Principiul călăuzitor cu privire la hrană este, după
Sf. Casian, de a nu da trupului spre satisfacerea plăcerii ci spre îndreptarea
slăbiciunii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Cei ce se împărtăşesc
de mâncare, din alte motive decât de hrană şi tămăduire,
se vor osândi cu cei care s-au dat desfătării“.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că postul ni s-a dat de
Dumnezeu ca leac salvator, prin care să se stârpească păcatul
desfrânării şi grija lumească să se îndrepte spre
activitatea duhovnicească.
Există postul simţurilor, al minţii şi al duhului. Păcatul
vine prin două izvoare: prin mânie şi prin lăcomie, iar prin
post şi rugăciune acestea seacă.
Înainte de a posti trebuie să ne împăcăm cu toţi
semenii noştri. De la Mântuitorul Iisus Hristos am aflat că Dumnezeu
este iubire şi porunca cea mai mare este porunca iubirii de Dumnezeu şi
de oameni.
Una din legile iubirii se numeşte iertare şi, împlinind-o, vom
înfrânge mânia. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus: “De veţi ierta
oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel
Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl
vostru nu vă va ierta greşealele voastre”. (Mt. 6, 14-15)
Pentru a fi numiţi “fiii Tatălui Ceresc” trebuie să
iubim pe vrăjmaşii noştri, să facem bine celor ce ne urăsc
şi să ne rugăm pentru cei ce ne asupresc. (Mt. 5, 43)
A răsplăti binele cu răul este lucrare diavolească, a
răsplăti răul cu răul este lucrare dobitocească, a răsplăti
binele cu bine este lucrare omenească, iar a răsplăti răul
cu bine este lucrare dumnezeiască şi virtute creştină.
Prin iubire şi iertare biruim mânia, din care izvorăsc atâtea
rele, iar prin post secăm fântâna otrăvitoare a atâtor patimi aducătoare
de moarte.
Trebuie apoi să mergem la duhovnic pentru a ne spovedi şi a ne
uşura sufletul de păcate. După aceea vom primi binecuvântarea de
a posti şi astfel voinţa noastră va fi ajutată de puterea
harului dumnezeiesc.
Cu privire
la post, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă astfel: “Nu numai
gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochii,
picioarele şi mâinile şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile
să postească, rămânând curate de hoţie şi lăcomie,
picioarele nealergând spre locuri păcătoase, ochii să nu
privească la frumuseţi străine, gura să postească de
sudalme şi de vorbiri ruşinoase”.
Vremea postului este o vreme de bucurie duhovnicească, în care simţi
cum te eliberezi de lanţurile patimilor care te ţineau în robie.
Numai fariseii erau trişti când posteau, fiindcă o făceau ca să
fie lăudaţi de oameni şi nu pentru a se apropia de Dumnezeu.
Vom enumera în continuare treptele postului, adică cele şapte
feluri de hrană pentru creştini:
1. Prima treaptă a postului este cea a CARNIVORILOR. În această
categorie intră persoanele care, în afara zilelor de miercuri, vineri
şi posturile rânduite de Biserică, folosesc în alimentaţie
şi carne. Acest tip de alimentaţie încetineşte foarte mult
progresul la rugăciune.
2. A doua treaptă este aceea a LACTO-VEGETARIENILOR, adică a
acelora care nu mănâncă niciodată carne, ci lapte şi
produse lactate, ouă şi legume fierte.
Aceasta este de obicei viaţa de obşte a călugărilor.
3. A treia treaptă a postului este aceea a VEGETARIENILOR, adică
a acelora care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau
crude. În această treaptă a postului ajung de obicei călugării
cei mai râvnitori. De aici încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc
de obicei, cu binecuvântarea duhovnicilor, sihaştrii şi pustnicii cei
mai nevoitori.
4. A patra treaptă a postului este aceea a FRUCTIVORILOR, adică
a acelora care mănâncă o dată în zi pâine şi fructe
fierte sau crude. Cine a ajuns în această treaptă a postului, poate
stăpâni cu uşurinţă trupul, gândurile şi poate spori
repede pe calea rugăciunii.
5. A cincea treaptă a postului este cea a HRANEI USCATE, la care
ajung de obicei pustnicii cei mai râvnitori, care, în această aspră
nevoinţă, mănâncă numai pesmeţi muiaţi în apă
cu sare sau puţin oţet, o dată în zi, cu măsură.
Astfel se nevoiau sihaştrii de pe Valea Nilului.
6. A şasea treaptă a postului este MANA DUMNEZEIASCĂ, la
care ajung foarte puţini asceţi, după o îndelungată nevoinţă,
întăriţi fiind cu darul Duhului Sfânt.
Aceştia se îndestulează numai cu Sfânta şi Dumnezeiasca
Împărtăşanie, pe care o primesc o dată sau de două ori
pe săptămână, fără a mai gusta altceva, decât puţină
apă. Ei trăiesc pe pământ viaţă îngerească,
mintea lor fiind răpită în extaz, nu au nevoie de nimic material
(hrană, îmbrăcăminte, odihnă), fie că este iarnă
sau vară nu simt frigul sau căldura, fiind acoperiţi cu Harul lui
Dumnezeu.
Postul creştinilor variază, după râvna şi puterea
postitorilor:
1. - primul post este postul negru, când postitorii nu beau şi nu mănâncă
nimic în ziua când postesc;
2. - al doilea post este postul mijlociu, în care se mănâncă
o dată pe zi după ora 15 puţină pâine şi apă;
3. - al treilea post este atunci când creştinii mănâncă
mâncare fiartă (de post), o dată în zi, cu cumpătare;
4. - al patrulea post este atunci când creştinii mănâncă
mâncăruri de post fierte, de două ori sau de trei ori pe zi;
5. - postul îngăduitor este acela în care creştinii mănâncă
mâncăruri îndulcite cu untdelemn sau peşte şi beau puţin
vin.
Postul adevărat este totala înfrânare de mâncare şi mâncare
uscată; iar mâncarea cu untdelemn, peşte şi vin în timpul
postului se numeşte dezlegare parţială a postului.
După durată, postul este de o zi, de trei zile, de o săptămână
şi mai lung, cum sunt cele patru posturi de peste an:
v
Postul
Paştelui, de şapte săptămâni;
v
Postul
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel care variază între o zi şi
câteva săptămâni, în funcţie de data Paştelui;
v
Postul
Adormirii Maicii Domnului, de două săptămâni;
v
Postul
Crăciunului, de şase săptămâni.
Miercurea postim căci atunci a fost vândut Mântuitorul la evrei de
către Iuda vânzătorul, pe 30 de arginţi. Iar vinerea postim căci
atunci a fost judecat Iisus Hristos şi răstignit pe crucea Golgotei la
orele 12, iar după trei ore şi-a dat duhul pe Cruce şi a fost înmormântat,
pentru mântuirea întregii lumi.
În aceste zile postesc obligatoriu în tot cursul anului toţi
credincioşii, când mănâncă numai legume şi zarzavaturi,
afară de unele excepţii prevăzute în calendar.
Postul de luni este obligatoriu pentru călugări şi benevol
pentru credincioşi. Lunea postim ca să întreacă postul creştinilor
cu o zi faţă de postul Legii vechi, care ţinea numai două
zile, lunea şi joia.
Pentru a fi primit de Dumnezeu, postul trebuie ţinut de creştini
numai cu sfatul şi binecuvântarea duhovnicului şi nu după
propria rânduială a fiecăruia.
Participând
la toate slujbele Sfintei Biserici în timpul postului, sufletul şi trupul
nostru se vor întări cu puterea harului dumnezeiesc pentru a posti.
Chiar dacă nu am postit, trebuie să ne spovedim, pentru a ne uşura
sufletul de păcate şi astfel să punem început bun mântuirii
noastre. În acest caz, vom primi după spovedanie Sfânta Agheasmă
mare.
Rugăciunea împreună cu postul sunt ca două aripi cu
ajutorul cărora vom putea urca la înălţimea vieţuirii
duhovniceşti, adumbriţi în permanenţă de darul lui
Dumnezeu.
7.
Dezlegări de posturi pentru bolnavi şi suferinzi
Bolnavii şi suferinzii, pentru a via lui Dumnezeu, după cuvântul
Dumnezeieştii Scripturi, dobândesc dezlegare de la cei în drept. Această
dezlegare se dă însă cu multă atenţie, spre a folosi, iar
nu spre a păgubi.
Astfel, bolnavii şi suferinzii, numai după consultarea unui
medic iscusit, drept credincios creştin, temător de Dumnezeu, care
este lămurit că pacientul său are trebuinţă de
supraalimentaţie pentru reînsănătoşire şi întărire,
pot căpăta dezlegare în posturi de la Arhiereul ori Duhovnicul lor,
spre a mânca anumite feluri de bucate de dulce (frupt), care sunt oprite cu desăvârşire
a se mânca de cei sănătoşi, în posturile anului (Can. 69
Apost.). Aceasta se recomandă atât bolnavilor care sunt internaţi în
spitale, cât şi celor ce sunt acasă.
Sf. Apostol Pavel zice: “Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască
pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu
judece pe cel ce mănâncă, fiindcă Domnul l-a primit... Cel ce mănâncă,
pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu;
şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă şi
mulţumeşte lui Dumnezeu. Căci nimeni dintre noi (drept-credincioşii,
temătorii şi iubitorii de Dumnezeu creştini) nu trăieşte
pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim,
pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci
şi dacă trăim şi dacă murim, ai Domnului suntem...”
(Rom. 14, 3, 6-8; Mt. 15, 11; Mc.
7, 15; F. Ap. 10, 15; Rom. 14, 20; I Tim. 4,
4; Tit. 1, 15)
Postul este o potrivire a vieţii omului, ca apa din oala pe care o
pui la foc. Dacă oala pusă la foc este goală, mai pui apă în
ea, ca să nu se spargă de tăria focului; iar dacă e plină
ochi, mai deşerţi din ea, ca nu cumva fierbând, să curgă în
foc şi să-l stingă.
La întreţinerea vieţii omeneşti trebuie alimentaţie
cu chibzuială, sănătoasă şi înţeleaptă. Ce e
prea mult vatămă şi ce e prea puţin păgubeşte. Sf.
Vasile cel Mare zice aşa: “Înfrânarea (de bucate) se măsoară
fiecăruia după puterea sa trupească”.
După mărturisirea Sfintei Scripturi, postul este de folos:
Ř
în
vremea judecăţii lui Dumnezeu (Ioan 3, 4-7);
Ř
în
vreme de nenorociri şi primedjii (2 Regi 1, 12);
Ř
pentru
izbăvirea de primejdiile viitoare (Ioil 12, 12);
Ř
în
vreme de suferinţă a Bisericii (Mt. 9, 15);
Ř
pentru
a ajuta pe cei în suferinţă (Ps. 34, 12), vindecându-se de tot felul
de boli sufleteşti şi trupeşti;
Ř
pentru
întoarcerea la Dumnezeu (2 Par.
20, 13).
Sfântul Apostol Pavel ne spune că: “...trupul pofteşte împotriva
Duhului, iar Duhul împotriva trupului”. (Gal. 5, 17) Deci să tăiem
plăcerile trupului pentru a întări prin Harul Dumnezeiesc sufletul
şi astfel să biruim, prin post, patimile şi pe diavol.
Prin post ne smerim trupul, iar prin priveghere şi rugăciune ne
luminăm mintea. Mâncărurile grase şi alcoolul ridică din
stomac un nor material gros, care împiedică luminile Duhului Sfânt să
se pogoare asupra minţii.
Dacă vrei să fii înţelept, dă fiecărei părţi
din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt vrednice:
¨
părţii
raţionale a sufletului dă-i să citească scrieri duhovniceşti
şi rugăciuni;
¨
mâniei
dă-i dragoste duhovnicească care se opune urii;
¨
poftei
dă-i cumpătare şi înfrânare;
¨
trupului
dă-i hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât sunt de
trebuinţă.
Dacă postim, diavolii se îndepărtează iar îngerul păzitor,
plin de bucurie, se apropie de noi. Postul este zid puternic aşezat de
Dumnezeu în calea păcatelor, palat al lui Hristos şi cetate a Duhului
Sfânt, pavăză a credinţei, semn al dragostei şi întărire
a înţelepciunii.
Postul face ca sufletul să strălucească şi înalţă
simţurile, supune pe trup duhului, face inima zdrobită şi smerită,
nimiceşte norul poftelor, stinge aprinderea desfrânării şi
luminează înţelepciunea omului.
Postul păzeşte pe prunci, face curat pe tânăr, umple de
vrednicie pe bătrân, este păzitorul fecioriei, goneşte râsetele
dezmăţate, cântecele desfrânate, dansurile deşucheate.
“Dacă
lumea ar posti, nu s-ar mai face arme, n-ar mai fi războaie, tribunale
şi închisori. Postul i-ar ajuta pe toţi să se înfrâneze, nu
numai de la mâncare, ci să izgonească iubirea de arginţi, lăcomia
şi orice vicleşug. Postul ne face asemenea cu îngerii”. (Sf. Vasile
cel Mare)
Medicina recomandă înfrânarea şi postul ca mijloace de preîntâmpinare
şi de vindecare a bolilor. Medicii au constatat că după trei zile
de mâncare cu carne, în organism se află 67.000 de microbi/cm3,
iar după un regim vegetarian se găsesc numai 1.500 de microbi/cm3.
Cel
care nesocoteşte porunca postului fără motive îndreptăţite
de vârstă, sănătate şi condiţii de muncă, este călcător
de poruncă dumnezeiască.
Vremea postului este vreme de luptă pentru a înfrânge mândria minţii
prin smerenie, mânia prin iertare şi lăcomia trupului prin înfrânare.
Postul care îi place lui Dumnezeu (Is. 58, 3) este atât cu sufletul, cât
şi cu trupul, sprijinit şi întărit de rugăciune, fapte
bune, spovedanie şi pecetluit cu Sfânta Împărtăşanie.
Postul este mica noastră jertfă, pe care o aducem lui Dumnezeu
din dragoste, ca răspuns la jertfa şi dragostea Sa mare pentru mântuirea
noastră. Postul este mărturie a legăturii noastre harice cu
Dumnezeu.
Drept aceea, lăsând să încolţească aceste învăţături
în inima noastră, să umblăm în vremea postului: “Cuviincios
ca ziua: nu în ospeţe şi în
beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în
ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul
Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte”.
(Rom. 13, 13-14)
Rezultatele postului vor fi optime numai în măsura în care
credinciosul îşi îndumnezeieşte firea sa omenească prin har,
care transformă persoana omului într-un mediu de acţiune a energiilor
divine.
În concluzie, reamintim că postul este cea dintâi poruncă
dumnezeiască, dată pentru mântuirea noastră.
Omul, prin procesul chimic de metabolism, încorporează elemente
chimice din mediul exterior în mediul interior pe baza individualităţii
organismului său. Astfel, substanţa primită din exterior este
metabolizată, transformată în compuşi chimici din care se alcătuieşte
trupul omenesc, devenind ţesuturi şi organe. Dar ţesuturile
şi organele noastre mor în fiecare clipă şi, de aceea, sunt înlocuite,
tot în fiecare clipă, prin procesele chimice permanente de la nivelul
celulelor.
Principala funcţie a celulei este nutriţia, termen care poate
ţine locul termenului de “metabolism”. Nutriţia înseamnă viaţă.
În cadrul proceselor metabolice de nutriţie, celula furnizează
organismului şi energia de care acesta are nevoie.
Pentru a fi utilă organismului, deci celulelor, hrana trebuie
radical transformată în compuşi chimici care pot fi primiţi de către
celule.
Celula primeşte proteine, zaharuri şi grăsimi, iar cu
ajutorul enzimelor, ea divizează aceşti compuşi în fragmente din
ce în ce mai mici. Apoi, tot celula recompune fragmentele în substanţe
complexe, pe care le încorporează în propria sa substanţă,
realizând astfel permanenta înlocuire a ţesuturilor noastre.
Schimburile chimice la nivelul celulelor îşi menţin ritmul
şi în cele mai vitrege condiţii, adică şi în situaţia
în care organismul nu mai este hrănit. În acest caz, celula consumă
substanţe din rezervele organismului.
Orice schimb chimic produce deşeuri la nivel celular. Când aceste
deşeuri devin importante, ele perturbă mecanismele de nutriţie,
în special în prima lor componenţă, aceea de fragmentare a substanţelor
primite de celulă. Mai pe înţelesul tuturor, celula rupe aceste
substanţe conform unor scheme precise pentru a obţine nişte compuşi
precişi; exactitatea este esenţială, fiindcă altfel aceşti
compuşi nu pot fi folosiţi mai apoi.
Din diverse cauze, printre care se numără şi acumularea
acestor deşeuri, celula face la un moment dat o greşeală: în loc
să rupă corect o substanţă, o fragmentează aberant,
ceea ce rezultă din această operaţie fiind un compus pe baza căruia
nu se poate sintetiza nici o substanţă utilă, fiind şi nociv
în acelaşi timp. Asemenea compuşi aberanţi sunt celebrii
“radicali liberi”, iar nocivitatea lor este dată de faptul că pot
afecta ADN-ul, informaţie genetică necesară celulei pentru a funcţiona.
Deci, nutriţia, esenţială vieţii, este în acelaşi
timp cauza îmbătrânirii şi morţii şi se află la
originea unor afecţiuni extrem de grave, cum ar fi cancerul.
Revenind la problema bolii, trebuie făcute câteva precizări:
Ř
bolile
infecţioase sunt boli de atac, produse de agresiuni asupra organismului;
ele sunt rezultatul viruşilor şi bacteriilor pătrunse în corp.
Chiar şi o banală “răceală” este, în realitate, o viroză,
iar o amigdalită este o infecţie bacteriană;
Ř
bolile
degenerative sunt rezultatul fie al lipsei unor hormoni (de pildă cazul
diabetului), fie al absenţei unor vitamine sau a altor elemente chimice
necesare organismului;
Ř
bolile
fără leac cele mai grave au la origine ceea ce am putea numi
“auto-intoxicaţia”, adică prezenţa în organism a unor
substanţe nocive produse chiar de ţesuturile umane.
Cea mai mare parte a cazurilor de cancer se pot explica prin această
noţiune de “auto-intoxicaţie” prin care radicalii liberi pot
deregla informaţia genetică a celulei, prin afectarea lanţului
ADN, perturbând ritmul de multiplicare a celulelor, în urma căreia se
formează ţesuturile.
Tumorile maligne sunt dezvoltări aberante ale unui ţesut,
rezultate în urma unei multiplicări celulare incorecte.
Perturbarea procesului de diviziune celulară se datorează
erorilor ivite în mecanismul de nutriţie, iradierilor puternice sau îndelungate,
atmosferei din ce în ce mai poluate din oraşe, stilului de viaţă
caracterizat prin stress, supraalimentaţie şi sedentarism.
Mâncăm şi bem ceea ce ne place, nu neapărat ceea ce ne
face bine. În tot ceea ce priveşte stilul de viaţă, ne-am depărtat
de natural, de ceea ce-i prieşte organismului. De pildă, unele
mecanisme fiziologice esenţiale, numite funcţii adaptative, sunt din
ce în ce mai puţin folosite. Prin aceste funcţii, organismul se
adaptează la modificările mediului exterior, mecanismul de
termo-reglare fiind una din aceste funcţii.
În atmosfera vieţii moderne de astăzi, aceste funcţii au
ajuns aproape nefolosite, ele fiind înlocuite cu mecanisme artificiale, de
investiţii ale omului în perpetua sa căutare a maximei plăceri
prin efort minim.
Stingerea funcţiilor adaptative duce la dispariţia funcţiilor
fiziologice importante. Organismul nostru, creat de Dumnezeu cu legi precise de
funcţionare, este dereglat datorită acestor schimbări petrecute
într-un interval foarte scurt de timp.
Am înlocuit din dieta noastră produsele naturale, îmbuibându-ne
cu o grămadă de otrăvuri bine ambalate. S-a perturbat de asemenea
până şi ritmul alimentaţiei. Frecvenţa şi mai ales
abundenţa meselor noastre au făcut să dispară o funcţie
esenţială a organismului nostru, aceea de adaptare la lipsa hranei.
Societatea contemporană, făcând din ce în ce mai puţin efort
fizic, ar fi normal să mănânce mai puţin. S-a întâmplat însă
invers: sedentarismul lumii contemporane este asociat unei abundenţe
alimentare incredibile.
Singurul obicei bine încetăţenit, prin care s-a păstrat
funcţia de adaptare la lipsa de hrană, este postul. El este urmaşul
normalităţii alimentare pe care am uitat-o de demult. Există o
ordine, o înţelepciune în aşezarea posturilor:
Ř
postul
Paştilor se ţine primăvara şi reprezintă cea mai
benefică şi mai radicală cură de dezintoxicaţie, fiindcă
în mesele zilnice apar o mulţime de plante cu efecte depurative
(diuretice);
Ř
postul
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi postul Adormirii Maicii
Domnului deschid vara şi, respectiv, anunţă venirea toamnei,
dispunerea lor fiind deosebit de utilă în cadrul igienei alimentare din
acea perioadă a anului;
Ř
postul
Crăciunului este ultima perioadă de detoxificare din cursul anului.
Acestor intervale de post le corespund perioade fără oprelişti
alimentare, în care gastronomia românească se desfăşoară
în toată bogăţia sa. În timpul unei perioade de post negru intră
în acţiune o multitudine de mecanisme subtile în care este implicat întregul
organism, până la nivelul celular:
§
lipidele
din ţesuturile sub-cutanate sunt consumate;
§
arderile
se obţin şi pe seama proteinelor din ţesutul muscular;
§
tot
ce este în exces în trupul nostru se consumă, tot organismul participând
la efort.
Cea mai mare parte a “miraculoaselor” vindecări de cancer sunt
asociate unui regim alimentar foarte sărac în proteine animale, grăsimi
şi zaharuri.
Sub numele de cancer se ascund diverse tumori maligne caracterizate de înmulţirea
aberantă a unor celule care au degenerat; acestea invadează ţesutul
în care au apărut şi, prin metastază (fiind transportate prin
vasele de sânge sau prin sistemul limfatic), proliferează în noi zone ale
organismului. Interesant
este însă faptul că organismul nu poate, practic, lupta împotriva
acestor tumori. Sistemul imunitar nu reacţionează cum ar trebui,
fiindcă nu consideră noile ţesuturi surse ale unei agresiuni. Ele
nu sunt în mod fundamental străine organismului pe care-l invadează
şi de aceea nu sunt distruse.
Medicina, în lupta împotriva unui inamic atât de perfid, cunoaşte
trei mari mijloace:
¨
extirparea
chirurgicală a tumorilor;
¨
chimioterapia
prin citostatice;
¨
radioterapia.
Soluţia chirurgicală se pretează în situaţiile în
care cancerul a fost depistat devreme, iar celelalte mijloace au ca scop încetinirea
sau chiar stoparea multiplicării celulare în ţesuturile canceroase,
adică oprirea dezvoltării tumorilor, fie prin substanţe chimice,
fie prin iradiere.
Există, în medicina populară, atât de dispreţuită
astăzi, plante cu efect anticancerigen, o parte din aceste plante urmând a
fi prezentate în această lucrare. Dar la fel de important este regimul
alimentar.
Tumorile sunt considerate de către organism ţesuturi normale
şi, din acest motiv, sunt perfect irigate; toate substanţele necesare
dezvoltării lor le parvin din abundenţă. Dar, într-o perioadă
de abţinere de la hrană, organismul începe să consume din
propria sa substanţă, tot ce este în exces contribuind la acest efort
de a menţine necesarul energetic fără “aprovizionare” din
exterior.
După ce lipidele din ţesuturile sub-cutanate sunt consumate
primele, organismul foloseşte, într-o ordine precisă, tot ce poate fi
necesar arderilor. Din moment ce până şi proteinele din ţesutul
muscular sunt consumate, este logic ca ţesuturile bolnave, tumorile
maligne, să fie şi ele utilizate.
Explicaţiile de mai sus, aşa simplist cum au fost enunţate,
sunt singurele care pot arunca o rază de lumină asupra aşa
numitelor “vindecări miraculoase” în care postul apare ca o constantă.
Natura este cel mai bun medic şi abţinerea de la hrană a
organismelor bolnave este o regulă. Să ne aducem aminte de reacţia
în faţa bolii a unui animal bolnav care este mult mai normală decât
a noastră. El refuză orice fel de hrană, mulţumindu-se cu puţină
apă.
S-a observat, chiar şi statistic, că în “vindecările
miraculoase” există o relaţie între aceste cazuri şi ceea ce
se numeşte “stare de rugăciune”, “starea mistică”.
Indiferent dacă suntem credincioşi şi înţelegem că rugăciunile
pot fi împlinite sau dacă suntem raţionalişti şi ajungem la
concluzia că auto-sugestia face minuni, realitatea rămâne: există
oameni care se vindecă în cazuri pe care medicina le consideră
pierdute, iar, în vindecarea lor, o anumită stare de spirit
- specifică momentelor în care ne rugăm cu credinţă
nestrămutată - are o importanţă covârşitoare.
Trebuie să fim convinşi că vindecarea adevărată
nu se datorează doar regimului alimentar, stilului de viaţă
şi ceaiurilor de plante pe care le-am băut; toate acestea nu ar fi de
ajuns fără acea convingere intimă stimulată de rugăciune,
că bunătatea lui Dumnezeu se poate revărsa asupra omului în
suferinţă, vindecându-l.
Mergând pe firul acestei dimensiuni spirituale, putem cita în
continuare cuvintele Mântuitorului nostru: “Eu sunt calea, adevărul
şi viaţa” şi tot Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă:
“Rugaţi-vă neîncetat”. Mântuitorul nostru este viaţa pentru
că ne-a răscumpărat din păcatul săvârşit în urma
neascultării protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care
au creat pe pământ boala şi moartea.
Mântuitorul ne-a repus la dispoziţie ENERGIILE HARICE NECREATE ALE
DUHULUI SFÂNT, care vor ajuta celulele organismului nostru să-şi împlinească
funcţia de nutriţie normal, suplinind în acelaşi timp lipsa de
energie rezultată în urma abţinerii de la mâncare. (vezi anexa 2)
Prin
urmare, se poate afirma că postul nu este numai un mijloc de prevenire a
bolilor degenerative, între care cancerul are un loc de frunte, ci şi cea
mai naturală cale de vindecare în acest tip de afecţiuni.
10.
Aspectele terapeutice şi profilactice ale postului în tratamentul afecţiunilor
tumorale
Pentru obţinerea de rezultate favorabile în tratamentul afecţiunilor
tumorale, vom avea nevoie de o perioadă de aproximativ un an de zile, în
care efortul nostru se va îndrepta atât către regimul alimentar, cât
şi către domeniul pregătirii spirituale.
Meniul zilnic va consta din:
v
ceaiuri
de plante neîndulcite, cu aproximativ 2-3 h înainte de masă;
v
fructe,
legume crude rase cu aproximativ 1, 1/2 - 2 h înainte de masă, din care
morcovul să fie nelipsit;
v
o
farfurie de ciorbă (borş), ce va fi însoţită de o cantitate
tot mai mare de ceapă, usturoi, hrean, crude şi puţină pâine.
Usturoiul şi ceapa sunt plante care ar putea înlocui farmacii întregi.
Ele stimulează circulaţia, scad tensiunea, combat arteroscleroza
şi sunt un bun antidiabetic; în plus sunt deosebit de eficace împotriva
bolilor contagioase. Consumate crude, au un rol preventiv în unele forme de
cancer. În uz extern, cataplasmele cu usturoi sunt excelente în cazul
reumatismului şi diverselor nevralgii.
v
Vinerea
vom ţine post negru.
În toată perioada de vegetaţie a grădinii noastre să
preparăm cât mai des borşul străveziu de ştevie. Iarna,
ciorba e bine s-o acrim cu zeamă de varză murată.
Plantele medicinale pentru ceaiuri, proaspăt culese, să le
folosim o perioadă cât mai mare de timp, în funcţie de sezonul lor,
după care le folosim uscate. Gama ceaiurilor, care se beau de mai multe ori
pe zi, trebuie să se lărgească din ce în ce mai mult.
Dieta alimentară să fie însoţită şi de un efort
fizic mediu (lucrul mâinilor).
Folosirea
vegetalelor nefierte în alimentaţie ne va ajuta şi la dispariţia
senzaţiei de foame.
Nu trebuie să uităm că omul primitiv avea o alimentaţie
vegetariană: 50-60 % din alimente erau cereale, iar restul erau muguri,
fructe şi legume din flora spontană. Mai târziu, după ce oamenii
au descoperit focul şi au început să vâneze, schimbându-şi
alimentaţia, echilibrul sănătăţii lor a fost
destabilizat şi au apărut primele boli.
Noi, oamenii moderni, continuăm şi acum acest obicei nesănătos,
iar efectele le vedem zilnic.
Practic, nici un produs de sinteză nu poate înlocui vitaminele, sărurile
minerale şi enzimele vegetale. Enzima este un ferment natural proteic, care
se găseşte numai în crudităţi şi alimente neprelucrate
termic. Este bine să se ştie că la temperatura de 38° enzimele
încep să se deterioreze, iar la 54°, ele dispar complet din alimente.
Orice om bolnav are o carenţă de enzime. Iată deci cum numai una
din componentele naturale, de care avem atât de multă nevoie, este practic
exclusă din alimentaţia noastră zilnică.
Respectând meniul amintit, cu timpul va apare indiferenţa faţă
de orice tentaţie culinară, ceea ce înseamnă un progres, renunţând
practic la desfătarea alimentară. De asemenea, va apare senzaţia
de uşurinţă fizică datorată reducerii vizibile a greutăţii
corporale. Alimentaţia foarte săracă trebuie să ducă la
consumarea completă a ţesuturilor tumorale, fie ele chiar maligne
şi metastazate.
Celălalt element al curei ţine de domeniul pregătirii
spirituale prin:
Ř
participarea
la slujbele mănăstirii şi împlinirea Tainelor Bisericii,
amintite la timpul potrivit în lucrare;
Ř
implicarea
în viaţa bisericească, prin însuşirea cântărilor. Aceste
cântări au rol vindecător pentru că transpun pe bolnav
într-o stare de linişte, de contemplaţie relaxantă în
care gândurile negre sunt cu totul izgonite, canalizându-ne mintea spre o gândire
pozitivă.
Câteva luni la rând, singura noastră ocupaţie trebuie să
devină respectarea unui stil de viaţă aspră, în care să
îmbinăm disciplina spirituală stimulată de cântec (cântări
de rugăciune), alimentaţia foarte săracă şi efortul
fizic.
Importantă este, în primul rând, credinţa bolnavului în
Dumnezeu şi voinţa de a lupta. La fel de importantă este şi
întoarcerea la un regim de viaţă mai aproape de natură, în care
raportul dintre efortul fizic şi hrana de zi cu zi este diferit de cel din
lumea de astăzi.
Vindecarea celor bolnavi trebuie să fie doar punerea în practică
a unei înţelepciuni străvechi, inspirată din natură: un
animal bolnav se abţine de la orice mâncare. În plus, omul, văzându-se
în această situaţie gravă, trebuie să lupte împotriva
convingerii sale că nu o va putea înfrânge, împotriva gândurilor
pesimiste care îi fac mai mult rău decât ne putem închipui. Pentru
izgonirea lor este foarte indicat efortul fizic (preocuparea de a face ceva).
Osteneala fizică atrage asupra noastră Duhul Sfânt şi
alungă lucrarea diavolească din jurul nostru. Munca, împreună cu
postul, au un efect conjugat. Ca urmare a efortului, arderile sunt mai intense,
organismul consumă energie din orice, nevoile energetice sunt mai mari,
oferta nutritivă fiind mai mică.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că Duhul Sfânt
nu vine decât într-un trup istovit (obosit). Prin atragerea Duhului Sfânt
asupra noastră, deschizându-ne mintea şi inima către Dumnezeu,
nu facem decât să compensăn lipsa de energie, cauzată de aportul
alimentar scăzut, cu Energiile Harice Necreate pe care ni le oferă
Duhul Sfânt. În esenţă, îndemnăm organismul uman să
utilizeze ENERGIA HARICĂ DUMNEZEIASCĂ, realizând, cu mila şi
atotbunătatea proniei cereşti, minunea vindecării asupra noastră
şi, în acelaşi timp, devenim şi lucrători ai asemănării
noastre cu Dumnezeu. Amintim aici faptul că omul a fost creat după
chipul lui Dumnezeu, prin cele trei dimensiuni pe care le are personalitatea sa:
voinţa, raţiunea şi sentimentul, şi totodată ne putem
asemăna cu Dumnezeu numai prin Sfinţenie. Iar sfinţenia nu o
putem dobândi decât prin chemarea şi ţinerea Duhului Sfânt asupra
noastră pe o perioadă cât mai mare de timp.
Duhul Sfânt este a treia persoană a Sfintei Treimi, având Energie
Harică Necreată Sfinţitoare, ce izvorăşte din Sfânta
Treime, fiind pretutindeni în acest univers şi împlinitoare a tot lucrul
bun. De aceea, ne îndeamnă Mântuitorul să ne rugăm neîncetat
şi să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. “Veniţi la
Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă
voi odihni pe voi”. (Mt. 11, 28)
Reamintim,
încă o dată, că mijloacele de dobândire a Duhului Sfânt nu ni
le pune la dispoziţie decât Biserica, parcurgând sub îndrumarea ei cele
trei etape ale restabilirii omului pe pământ, pentru însănătoşire.
Pe
cei sănătoşi, postul, însoţit de rugăciune, îi va
ajuta să se ferească de boală. Pentru că e mult mai uşor
să prevenim boala decât să o vindecăm.
Nu trebuie să facem din postul negru sau din vegetarism nişte
principii absolute. Oamenii trebuie să ţină post atunci când
este necesar şi când a rânduit Biserica, după sfatul părinţilor
duhovnici la care sunt sub ascultare, şi să mănânce suficient
atunci când este îngăduit. Această îngăduinţă nu
este acordată întâmplător, existând o logică în alternanţa
sezonieră a posturilor din timpul unui an. Totul este perfect armonizat în
această desfăşurare, de la alternanţa intervalurilor de post
şi a celor de dulce, până la perioadele de maximă eficienţă
a ierburilor de leac de care ne vom ocupa în paginile următoare.
Dorim să menţionăm că, atunci când ne-am propus a
concretiza un model practic de regim alimentar, necesar de urmat în caz de
tumori, am plecat de la exemple concrete de bolnavi care s-au vindecat. Amintim
aici cazul medicului german Alexander Reinhardt, de confesiune catolică
care, în 1987, a aflat că nu mai are de trăit mai mult de un an.
Suferea de un cancer pulmonar inoperabil, deja metastazat. Întrerupe
tratamentul radioterapic şi chimioterapic, fiindcă nu făceau decât
să-i întârzie sorocul morţii şi să-i facă aşteptarea
chinuitoare. În primăvara aceluiaşi an, a hotărât să plece
la Mănăstirea Agapia, unde a parcurs în întregime toate treptele
restabilirii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti,
prin intrarea sub ascultarea unui părinte duhovnic iscusit, împlinind rugăciunea
particulară, rugăciunea în Biserică şi postul după
toată rânduiala ascultării. După un an de zile, ţesuturile
canceroase fuseseră aproape complet consumate, iar medicul vindecat. Având
ca puternic suport motivaţional vindecarea sa, editează cartea POVEŢELE
MAICII SOFRONIA (Editura L.V.B., 1991) unde, în termeni simpli, explică
minunea vindecării sale, în care arată că importantă a fost
în primul rând credinţa în Dumnezeu, în vindecarea sufletească
şi voinţa de a lupta. De
asemenea, a fost importantă întoarcerea la un regim de viaţă mai
aproape de natură. Bineînţeles, plantele de leac au puteri nebănuite,
dar ele singure nu pot vindeca pe oricine de orice.
Într-o epocă în care atât de mulţi oameni se îndepărtează
tot mai mult de modul de viaţă naturist şi sunt ameninţaţi
de boli grave din cauza unei false atitudini în faţa vieţii, ar
trebui să regăsim drumul ce duce spre plantele noastre medicinale, pe
care Dumnezeu, prin bunătatea Sa, ni le-a dăruit încă din
timpuri străvechi.
“Domnul lasă doctoria să crească din Pământ şi
un înţelept n-o dispreţuieşte”. (Sirah 38, 4)
Dumnezeu a lăsat pentru fiecare boală să crească o
mică plantă. Astfel, fiecare om îşi poate ajuta propria sănătate,
dacă va culege, va folosi cu grijă şi la timp plante din
“farmacia Domnului”.
Ca urmare a faptului că, în perioada postului, utilizarea plantelor
medicinale în dieta alimentară zilnică are un rol important în
restabilirea echilibrului metabolic, ne vom ocupa în continuare de problematica
terapiei prin plante (fitoterapia), oferind date despre avantajele, culegerea,
uscarea, păstrarea şi formele prin care pot fi administrate plantele
de leac. Există încă imens de multe valenţe inexplicabile ale
acestor medicamente naturale.
Medicina chimioterapeutică, folosind substanţe de sinteză,
lucrează cu un număr mai mic de principii active decât putem întâlni
în regnul vegetal.
Fitoterapia este tot o chimioterapie, numai că “laboratorul”
este însăşi planta, iar produsele sunt mult mai benefice. Ştiinţa
a demonstrat că elementele chimice benefice ale plantelor sunt mai asemănătoare
compuşilor organismului uman, decât compoziţia medicamentelor de
sinteză. De aceea, asimilarea lor şi influenţa asupra proceselor
noastre metabolice este mult mai bună.
De asemenea, substanţele active din plante nu sunt sub formă
pură, ele având în compoziţia lor o serie întreagă de compuşi,
care potenţează acţiunea terapeutică, scăzându-le în
acelaşi timp şi toxicitatea. De multe ori, efectul benefic este
datorat interacţiunii mai multor principii active, unele încă
nestudiate de farmacologi.
Planta, în întregimea ei, este un medicament şi nu doar o sumă
de substanţe, fiindcă acestea din urmă se potenţează
reciproc şi o fac să fie mult mai bine tolerată de organismul
uman. Din acest motiv, nici un medicament de sinteză, în care autorii îşi
închipuie că au concentrat toate valenţele plantei, nu va fi la fel
de folositor trupului nostru ca planta în sine.
Interesant de subliniat este una din credinţele cele mai misterioase
din întreg domeniul ierburilor de leac: înainte ca boala
să fi dat primele semne de alarmă, înainte deci de orice
simptom, plantele “simt” afecţiunea ce e pe cale de a se naşte! De
aceea, în jurul casei ţărăneşti cresc şi ierburi de
leac, care pot contracara o parte din bolile gospodarului, iar apariţia
şi dezvoltarea acestora este departe de a fi întâmplătoare. De aici
rezultă că ţăranul trăieşte într-o comuniune
profundă cu natura, uimitoare pentru noi, cei crescuţi la oraş.
Însă, cea mai mare parte dintre plantele medicinale sunt culese din locuri
sălbatice, din luminişurile pădurilor.
De la majoritatea plantelor se folosesc părţile aeriene,
recoltate îndeosebi în timpul înfloririi. Momentul recoltării depinde de
mulţi factori, dar, în general, următoarele principii trebuie să
fie respectate:
·
rădăcinile,
rizomii, tuberculii şi bulbii se recoltează toamna târziu, după
căderea primei brume, sau primăvara, înainte de a da frunza; în
aceste perioade, principiile active sunt concentrate în rădăcini;
·
ramurile
se recoltează la începutul toamnei, când frunzele nu mai sunt în
activitate, iar substanţele esenţiale nu au coborât încă în rădăcini;
·
frunzele
se strâng când sunt bine dezvoltate, dar înainte de apariţia butonilor
florali;
·
florile
se culeg înainte de desfacerea completă şi fecundaţie;
·
mugurii
se culeg primăvara, cât mai devreme, înainte de perfecta circulaţie
a sevei prin plantă;
·
fructele
se culeg coapte, dar nu trecute din copt;
·
seminţele
se culeg când plantele încep să se usuce.
Există un calendar al culegerii plantelor de leac, pe care, în
liniile sale principale, îl vom parcurge în continuare:
Ř
ianuarie:
vâsc;
Ř
februarie:
muguri de mesteacăn, coajă de salcie, urechelniţă;
Ř
martie:
podbal, muguri de plop, frunze de păpădie, pochivnic;
Ř
aprilie:
frunze de ciuboţica-cucului, urzică, fumariţă;
Ř
mai:
rădăcini de răculeţ, flori de iederă, trei fraţi pătaţi,
mierea ursului, năsturel, năpraznic, pelin, lingurea, roiniţă,
păducel, limba mielului;
Ř
iunie:
cicoare, mac, ţelină, anghelică, arnică, lemnul Domnului,
brusture, creţişor, miruţă, muşeţel, părul
Maicii Domnului, vinariţă, măceş, brâncuţă,
silur, nalbă, dumbeţ, sulfină, soc, gălbenele, verbină;
Ř
iulie-august:
frunze şi vârfuri înflorite de busuioc, cătuşnică, coada
şoricelului, cimbrişor, colţul lupului, isop, iarbă neagră,
mătasea porumbului, tei, albăstrele, flori de muşeţel, lumânărică,
splinuţă;
Ř
septembrie
şi octombrie:
pentru majoritatea plantelor de leac este vremea recoltării fructelor.
Trebuie avut grijă ca recoltarea să se facă întotdeauna
pe timp uscat şi însorit. De asemenea, la culegere trebuie evitate zonele
din apropierea suprafeţelor agricole, care pot fi stropite cu substanţe
chimice sau unde s-au răspândit îngrăşăminte; trebuie căutate
poieni izolate în mijlocul pădurilor, locuri neumblate. Nu se vor culege
niciodată plante cu insecte pe ele sau plante aflate în locuri cu
ciuperci.
Pentru
uscare, se vor folosi încăperi aerisite, spaţioase, cu temperatură
ridicată (20°-25°C) în care plantele, legate în buchete rare, pot fi
suspendate. În ceea ce priveşte
formele de administrare, cele mai des întâlnite sunt infuzia, decocţia
şi maceraţia. Mai sunt folosite alcoolatul, vinul medicinal, siropul,
esenţa, extrasul, sucul.
Infuzia înseamnă opărirea plantei sau amestecului de plante în
apă clocotită şi lăsarea vasului acoperit timp de
aproximativ 10 minute (în cazul rădăcinilor, în jur de 25 de
minute).
Înainte de opărire, se recomandă lăsarea plantelor timp
de câteva minute în apă rece. După opărire, infuzia se strecoară.
Eficienţa terapeutică maximă a infuziilor este atunci când se
beau calde, după aproximativ 15-20 de minute de la preparare.
Decocţia
este fierberea plantelor în apă, la foc molcom, timp de 15-30 de minute.
Este un procedeu specific de preparare a ceaiurilor din rădăcini,
fructe şi scoarţa ramurilor.
Infuziile şi decocţiile nu se îndulcesc. Dacă totuşi
se simte nevoia acoperirii gustului uneori cam amar al plantei, vom folosi numai
miere. În acest caz să evităm produsele industriei alimentare. Este
de preferat mierea naturală, cumpărată direct de la producător.
De asemenea, trebuie avut grijă ca florile din care a fost obţinută
mierea să nu interacţioneze cu planta pe care o folosim în infuzie
sau decocţie.
Maceraţia înseamnă lăsarea plantei în apă rece, în
alcool, în vin sau în ulei. Timpul maceraţiei este diferit de la plantă
la plantă, între o noapte, câteva zile sau chiar câteva săptămâni,
după care se strecoară.
Siropul se obţine fierbând maceraţiile împreună cu
mierea (50%), iar sucul se obţine prin presarea plantelor proaspete, îndeosebi
a fructelor.
Ierburile de leac pot fi administrate pe cale bucală, prin băi,
prin cataplasme, prin fumigaţie sau inhalare.
O
observaţie esenţială, care priveşte orice prelucrare a
plantelor în apă, se referă la calitatea apei. Să nu folosim apă
de la robinet. Aceasta este tratată chimic, iar compuşii care au
participat la acest tratament pot influenţa acţiunea substanţelor
din plantă. Apa bună înseamnă fie apă de izvor sau de fântână,
fie apă plată. Trebuie reţinut de asemenea faptul că nu
trebuie folosite vase din metal sau dacă sunt din metal, pereţii
interiori trebuie să fie smălţuiţi.
Deoarece spaţiul îndrumarului nu ne permite să intrăm mai
în amănunţime, pentru a ne lărgi dimensiunea cunoaşterii
personale, recomandăm consultarea următoarelor titluri de lucrări
în acest domeniu:
I. Mărturisirile
Maicii Sofronia de Alexander Reinhardt.
II.
Sănătate
din farmacia Domnului de Maria Treben.
III.
Terapia
naturală -
Bucătăria
fără foc -
Minitratat
de hrană vie de Elena Niţă Ibrian.
Cel ce se decide să întrebuinţeze plantele medicinale, ar
trebui să înceapă cu cele depurative (care curăţă sângele),
cum ar fi leurda, urzica, ventrilica, păpădia şi pătlagina.
Reamintim că este foarte important să se consume în timpul
zilei o cantitate mare de ceai în cazul bolilor ce par incurabile.
În acest capitol ne-am străduit a îndruma oamenii atât spre
plantele medicinale şi puterile lor, dar mai ales spre forţa supremă
a Creatorului, în ale cărui mâini se află cuibărită viaţa
noastră.
La El să căutăm ajutor şi mângâiere, iar la boală
grea să luăm, smeriţi şi cucernici, ierburi din farmacia
Lui. El ne conduce, de El depinde să ne umplem de daruri şi să ne
dirijeze viaţa după voinţa LUI.
12.
Radioul şi televizorul în timpul postului
Ansamblul vieţii de familie a fost radical transformat de posturile
de radio şi televiziune. Aceste mijloace de comunicare în masă pătrund
astăzi, în toată viaţa noastră. Nu mai este nevoie să
ieşi pentru a fi afară. Într-o clipă lumea întreagă este lângă
tine.
Puţin câte puţin, experienţa elementară de a fi în
inima unei lumi lăuntrice, chiar sentimentul frumuseţii acestei lumi lăuntrice,
au dispărut pur şi simplu din cultura modernă.
Dacă nu este televizorul, este muzica. Muzica a încetat să mai
fie ceva ce se ascultă, ea a devenit cu repeziciune un fel de fond sonor
pentru conversaţie, lectură, corespondenţă etc. De fapt,
această nevoie de a asculta constant muzică relevă
imposibilitatea în care se află omul modern de a mai gusta liniştea.
Dacă creştinul de altă dată trăia, în mare
parte, într-o lume interioară, care îi oferea posibilitatea de a se
concentra, cel de astăzi trebuie să facă un efort deosebit pentru
a regăsi dimensiunea esenţială a liniştii, care este singura
în măsură să ne pună în contact cu realităţile
superioare. De aceea, problema radioului şi a televiziunii în timpul
Postului nu este o problemă marginală ci, sub multe aspecte, este o
chestiune de viaţă şi de moarte spirituală.
Trebuie să ne dăm bine seama că este imposibil de a-ţi
împărţi pur şi simplu viaţa între “tristeţea îmbucurătoare”
a Postului şi ultimile noutăţi de pe ecran. Aceste două
lucruri sunt incompatibile şi unul va ucide în mod necesar pe celălalt.
Şi este foarte posibil ca, în lipsa unui efort deosebit, “ultima
noutate” să aibă şansa de a ieşi biruitoare.
De asemenea, televizorul a devenit, fără măcar să
sesizăm, idolul familiei noastre, la care ne închinăm zilnic un timp
cât mai îndelungat, de la cel mai mic până la cel vârstnic.
Să ne reamintim cum a hotărât Dumnezeu să pedepsească
în Vechiul Testament închinarea la viţelul de aur a poporului lui Israel.
“
Şi a zis Domnul către Moise ...
Lasă-Mă
dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd ...
...
Pe acela care a greşit înaintea Mea, îl voi şterge din cartea Mea.
...
Iată îngerul Meu va merge înaintea ta, şi în ziua cercetării
Mele voi pedepsi păcatul lor”.
Astfel
a lovit Domnul poporul, pentru viţelul ce îşi făcuse, pe care-l
turnase Aaron. (IEŞIREA 32, 9, 10, 33, 34, 35)
Acum,
la cumpăna dintre milenii, idolii popoarelor şi-au sporit numărul
îngrijorător, ceea ce a atras asupra omenirii dreapta mânie a lui
Dumnezeu, care se face, pe zi ce trece, din ce în ce mai simţită, atât
în ţara noastră, cât şi în lume.
O primă măsură, care poate fi sugerată, ar fi deci
reducerea serioasă a folosirii radioului şi televizorului în perioada
Postului. Nu putem spera la un post total, dar cel puţin la unul ascetic,
de exerciţiu care, aşa cum ştim, presupune înainte de toate
schimbarea regimului obişnuit de ascultare şi reducerea lui. Nu este
nimic rău, de exemplu, în a continua să urmăreşti ştirile
sau să alegi programe serioase, mai interesante, care te pot îmbogăţi
intelectual şi spiritual.
Ceea ce trebuie să înceteze, cel puţin în perioada Postului,
este acea vizionare continuă la televizor, care transformă omul într-un
obiect înfundat într-un fotoliu, lipit cu privirea de ecran şi absorbind
pasiv tot ceea ce se transmite.
Postul trebuie simţit ca un timp special, un timp care este continuu
prezent şi care nu trebuie să fie întrerupt, să se piardă,
să se distrugă.
Cu cât mintea omului va fi golită mai mult de tot ceea ce este
creatural, de toate imaginile şi ideile lucrurilor şi fiinţelor,
cu atât se va putea înălţa mai mult către Dumnezeu, Îl va
cugeta şi-L va cuprinde.
“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu” - cuvinte pe care Sfântul Grigore de Nissa le comentează aşa:
“Cel care şi-a curăţit sufletul de orice înclinare păcătoasă
şi de tot ceea ce este creatural, acela poate vedea chipul Naturii
Dumnezeieşti, în propria lui frumuseţe”.
Marii duhovnici ai poporului român subliniază în scrierile lor că,
în casa în care există televizor, acolo nu tronează Dumnezeu, nu
petrece Dumnezeu în acea casă.
“Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini
omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor
vedea;
Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor.
Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi
toţi cei ce se încred în ei”. (Ps. 134, 15, 16, 17, 18)
Singura şansă de însănătoşire a poporului român
nu este decât aceea de a urma îndemnul psalmistului şi a intra sub
ascultarea Bisericii - corabia mântuirii neamului creştinesc. “Întoarce
ochii mei să nu vadă deşertăciunea”. (Ps. 118, 37)
“Că va judeca Domnul pe poporul Său şi de slugile Sale
se va milostivi”. (Ps. 134, 14)