Ne străduim, în continuare, să oferim bunilor creştini câteva
aspecte legate de una din cele mai grele pătimiri - boala mintală.
Sfinţii Părinţi au analizat bolile mintale, luând în
calcul cele trei dimensiuni ale fiinţei omeneşti: trupească,
psihică şi spirituală. De aceea, fenomenul nebuniei n-au uitat
niciodată să-l înfăţişeze în funcţie de relaţia
cu Dumnezeu şi în raport cu devenirea fiinţei umane.
Din acest punct de vedere, suferinţele de acest tip se categorisesc
în:
A.
boli mintale de origine somatică (trupească);
B.
boli mintale de origine demonică;
C.
boli mintale de origine spirituală.
Grija Sfinţilor Părinţi, cum ar fi de exemplu Sfântul
Teodosie, de a-i face pe bolnavii mintali să participe activ la vindecarea
lor, dovedeşte respectul care le este arătat, încrederea care li se
acordă, refuzul de a-i considera drept simpli pacienţi, total supuşi
puterii terapeutului sau dependenţi de rezultatele unei terapeutici
externe.
A.
Nebunia de origine somatică (trupească)
În general, are origini fiziologice, ducând la alterarea naturii umane.
Cauzele pot fi: alcoolul, drogurile, anumite substanţe toxice, febra
puternică, suprasolicitările sau leziuni provocate de traumatisme care
pot să atace facultăţile mintale. În cazul unor asemenea boli,
care au ca efect degradarea sau chiar anularea facultăţilor psihice,
eliminarea cauzelor fizice înlătură şi tulburările psihice.
Tratamentul medical va avea misiunea de a readuce trupul la starea lui normală,
de a-i reda ordinea naturii lui, astfel încât să-i permită
sufletului, rămas intact în esenţa lui, să se exprime din nou
normal prin intermediul său.
Tratamentul sufletesc va fi dat de părintele duhovnic, în funcţie
de neputinţa fiecăruia, la Sfânta Taină a Spovedaniei.
B.
Nebunia de origine demonică
Deşi rolul activităţii demonice este, în zilele noastre,
dacă nu ignorat, măcar subestimat de mulţi oameni, inclusiv din rândul
creştinilor (în ciuda numeroaselor referiri care se fac despre ei în Sf.
Scriptură, texte liturgice, scrieri patristice, lucrări aghiografice),
cazurile de boli mintale de origine demonică sunt din ce în ce mai
frecvente.
Această boală nu poate fi redusă doar la o cauză
mecanică, pur fiziologică. Ea se datorează instalării
duhurilor rele, atunci când omul nu mai este protejat de puterea Duhului Sfânt.
Cel mai adesea apar astfel de tulburări în urma unei neglijenţe
spirituale.
Dacă creştinul îşi întoarce o clipă faţa de la
harul care constituie un fel de zid de apărare împrejurul sufletului său,
el devine vulnerabil puterii lui Satan, care, profitând de slăbiciune,
poate să se introducă în citadela sufletului şi să semene
acolo tulburare, care se poate manifesta în moduri şi grade diferite.
Anumiţi bolnavi mintali evocă în relatările lor prezenţa
în ei, măcar în anumite momente, a unei forţe străine care-i împinge,
împotriva propriei voinţe, la anumite gânduri, cuvinte, acţiuni, iar
unii dintre ei prezintă ca pe o entitate demonică această forţă
care le dictează, faţă de ei înşişi sau de ceilalţi,
comportări foarte clar negative, care pot să meargă până la
crimă sau la sinucidere.
Dacă omul şi-a întors voinţa de la lucrarea voii lui
Dumnezeu, nu mai e nevoie ca demonii să recurgă la medierea trupului
ca să tulbure sufletul; ei pot pătrunde direct acolo, pentru că
harul nu mai locuieşte sufletul, şi pot să ajungă până
la a-l poseda.
Sfântul Diadoh al Foticeei scria: “Jalea care apare atunci când
Dumnezeu se depărtează, dă pe mâna demonilor ca pe un prizonier
sufletul pe care Dumnezeu refuză să-l stăpânească”.
Iar Sfântul Ioan Casian precizează: “S-a observat, duhurile
necurate nu pot intra în cei pe care sunt pe cale să-i posede decât făcându-se
stăpâne în prealabil pe duhul şi pe gândurile lor. Ele încep prin
a-i lipsi de teamă şi de gândul de Dumnezeu şi de meditaţia
duhovnicească; apoi, atunci când îi văd dezarmaţi de ajutorul
şi de protecţia divină, ele se precipită ca asupra unei prăzi
de acum înainte uşor de subjugat, pentru a-şi stabili acolo sălaşul
lor, ca într-o posesiune care le e abandonată”.
Atunci când ia în posesie un suflet, diavolul se manifestă cu cea
mai mare violenţă, provocând adesea în el o stare de nebunie,
datorită lipsei de raţiune, pentru ca de atunci înainte să nu-şi
mai poată reveni.
Posesia şi nebunia pe care diavolul o generează cel mai adesea
îi pot atinge şi pe creştinii care au regresat pe calea lor
duhovnicească şi s-au îndepărtat de Dumnezeu şi s-au
abandonat patimilor.
De asemenea, călugării care nu îşi respectă jurământul
făcut la tunderea în monahism sau care se depărtează de la calea
cea dreaptă, prin practica aberantă a unei asceze rău-înţelese,
şi care, mai ales, se încred în strădaniile lor, în ei înşişi,
şi nu în Dumnezeu, sunt atinşi de tulburări psihice, prin acţiunea
lui Satan.
Permanent, trebuie să avem în inima noastră cuvintele
Domnului: “fără Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15, 5)
În general, să nu uităm că patimile, atâta vreme cât
subzistă în om, reprezintă prin ele însele o anumită formă
şi un anumit grad de posesie demonică. Acest tip de posesie îl priveşte,
deci, pe orice creştin prin aceea că aceste patimi continuă să
se manifeste într-un grad oarecare, atâta vreme cât el nu lucrează
pentru asemănarea cu Dumnezeu, căci ele reprezintă în el partea
din vechiul om care, nefiind încă eliminată de har, rămâne
deschisă influenţei duhurilor rele şi o manifestă. Cu toate
acestea, creştinul, prin harul pe care l-a primit la botez, este eliberat
de tirania duşmanului şi păstrează întotdeauna putinţa
de a se opune acţiunii diabolice. Când harul revine în suflet, diavolul
va fi iarăşi expulzat, chiar dacă aceasta cere uneori o lungă
şi grea luptă.
Manifestarea demonică, în moduri şi grade diferite, rămâne,
în esenţă, taina lui Dumnezeu. Alegerea specială a demonilor
apare, totuşi, în cazul în care omul se dăruieşte în mod
voluntar şi conştient puterii Satanei, în cazul în care posesia
şi nebunia care rezultă din ea au fost induse de practici de vrăjitorie
sau de magie, ca şi, în sfârşit, în cazurile în care se poate
vedea în posesie/nebunie o încercare autorizată de Dumnezeu pentru a
permite o purificare şi un progres spiritual care, la unii, nu s-ar fi
putut efectua altfel.
Referitor la această ultimă situaţie, Sfântul Apostol
Pavel ne arată:
“Să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca
duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus”. (I Corinteni 5, 5)
În toate cazurile în care omul se dăruieşte acţiunii
diabolice, Dumnezeu continuă totuşi să-i asigure protecţia
Sa, mărginind în anumite limite întinderea şi manifestarea puterii
demonilor.
Ei produc un rău secundar în creaţie şi nu pot distruge făptura
lui Dumnezeu în esenţa ei. Astfel, nici o formă de nebunie, oricât
de gravă ar fi, nu poate distruge chipul lui Dumnezeu din om. De-acum, când
vedem un om stăpânit de demon, pe de o parte să-l iubim pe Domnul
şi pe de altă parte să recunoaştem răutatea duhului rău;
căci posedaţii ne oferă exemplul acestor două lucruri: bunătatea
lui Dumnezeu, care opreşte şi reprimă acest invadator brutal,
şi perversitatea demonului, a cărui unică dorinţă este
să-l azvârle pe om în prăpastie.
În legătură cu posedaţii, pentru a ne mări elanul
duhovnicesc, să reţinem ceea ce ne spune Sfântul Ioan Casian:
“Trebuie să credem cu statornicie în două lucruri: în primul rând,
că nimeni nu e atentat de demoni fără îngăduinţa lui
Dumnezeu; în al doilea rând, că tot ce ne vine de la Dumnezeu, chiar dacă
pe loc ne pare dureros sau sursă de bucurie, ne este trimis de un Părinte
foarte iubitor şi de cel mai compătimitor medic, spre marele nostru
avantaj, având ca ultim sens îndreptarea omului”.
Terapia, în aceste situaţii, este puterea Harului Duhului Sfânt obţinută
prin ascultare, rugăciune, post şi folosirea acelor mijloace harice
ale Bisericii: semnul Sfintei Cruci, Mirul, Agheasma şi toate celelalte
care au fost descrise de-a lungul lucrării. Toate însă vor trebui însoţite
de viaţă curată, de dragostea, smerenia, atât a bolnavului împreună
cu întreaga sa familie, cât şi a slujitorilor Bisericii ce îngrijesc de
aceste suflete. Prezenţa unor suflete pure, ea însăşi purifică
atmosfera de idei, gânduri malefice, microbi ai răului, cauză a
bolilor mintale şi face pe asemenea bolnavi să respire aerul binefăcător,
plin de har. În acest fel se poate realiza o mutaţie, astfel încât
binele să fie contagios şi nu răul, sănătatea şi
nu boala.
Familia, pe aceşti bolnavi, trebuie să-i privească ca pe o
comoară de mare preţ, pentru că dacă nu va ceda descurajării
în faţa acestor situaţii, datorită răbdării, va deveni
moştenitoare a Împărăţiei cerurilor, după cum frumos
ne îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos: “Prin răbdarea voastră
veţi dobândi sufletele voastre”. (Luca 21, 19)
De
asemenea, familia trebuie să asigure, pentru cei posedaţi/nebuni,
condiţii materiale de viaţă care să le favorizeze
vindecarea, locul de odihnă şi liniştea pentru ca să poată
fi protejaţi de agitaţiile vieţii curente şi să-şi
poată organiza viaţa după exigenţele situaţiei lor
particulare. Trebuie, însă, să se evite desfătările şi
plăcerile, după cum ne spune de altfel şi Sfântul Ioan Gură
de Aur: “Este cu totul imposibil ca acela, care este posedat şi care trăieşte
în plăceri şi desfătări, să fie vreodată eliberat
de demonul care-l posedă. Căci, postul unit cu rugăciunea este
remediul cel mai eficace şi mai necesar pentru acest fel de boală”.
După sfatul Sfinţilor Părinţi, posedaţii trebuie
să participe pe cât posibil la vindecarea lor, să-şi întoarcă
voinţa de la demoni şi să o îndrepte către Dumnezeu.
Dumnezeu, de fapt, nu acordă vindecarea decât acelora care I-o cer, căci
El l-a creat pe om liber, îi respectă în toate împrejurările voinţa
şi n-ar putea să acţioneze împotriva ei.
Tulburările nu au valoare în sine, nici nu pot fi prin sine o cauză
de progres spiritual, ci prin depăşirea pe care o ocazionează.
Cel mai adesea, această depăşire nu este posibilă, decât cu
condiţia ca acela care este atins de ele să fie ghidat în atitudinea
pe care trebuie s-o adopte în privinţa lor, pentru a le face să-i
servească, spre binele său.
Sfântul Teodosie îi învaţă, deci, înainte de toate, pe cei
bolnavi să-şi îndure suferinţele, să trăiască cu
ele şi, ştiind că ele pot servi spre binele lor, dacă sunt
folosite corect, dacă ştiu să le transforme în mijloc ascetic
pentru a creşte în virtuţi, el îi îndeamnă chiar să mulţumească
lui Dumnezeu pentru ele şi să le adopte ca şi cum ar fi fost
dorite.
Există cazuri în care cei care sunt atinşi de nebunie, posedaţi
sau bolnavi, au pierdut cunoştinţa a ceea ce sunt şi a ceea ce
fac. Este totuşi posibil ca aceştia să primească eliberarea
şi vindecarea graţie credinţei şi rugăciunilor celor
care-i înconjoară şi-i întovărăşesc, ca şi prin
cele ale omului înzestrat cu putere duhovnicească, căruia îi sunt încredinţaţi.
Iar puterea de intervenţie a părinţilor duhovnici pentru
eliberarea celor pe care îl iau în grijă este cu atât mai puternică,
cu cât credinţa celor care cer eliberarea celor posedaţi e mai ardentă
şi rugăciunile lor mai frecvente.
Eliberarea/vindecarea presupune o adevărată solidaritate în
credinţă şi în compasiune, toate mădularele suferind împreună
cu mădularul care suferă (I Corinteni 12, 26), fiecare cerând
eliberarea în numele acestuia, cu tot atâta şi chiar mai multă
putere decât ar putea avea acesta să ceară, dacă ar avea o conştiinţă
clară a stării sale şi suficientă voinţă pentru ca
să iasă din ea.
Familia să se străduiască pentru o unire mai mare, pentru
o integrare spirituală înainte de toate, să se elibereze de patimi
şi să vieţuiască virtuos prin împlinirea poruncilor.
Hristos răspunde la apelul familiei pe măsura credinţei acesteia
în Atotputernicia Sa.
Aceasta presupune o credinţă fără fisură a întregii
familii, puritatea inimilor, profunda umilinţă şi o mare
compasiune pentru cel care este victima diavolului.
Sfântul Ap. Pavel recomandă tuturor: “Purtaţi-vă
sarcinile unii altora”. (Galateni 6, 2)
Că un om poate fi slobozit prin rugăciunea unuia sau a mai
multora ne este clar arătat în Evanghelii, prin pilda slăbănogului:
nu văzând credinţa sa l-a vindecat Hristos, ci pe cea a celor care
I-l aduc (Mt. 9, 2; Mc. 2, 5; Lc. 5, 20). Familia, prin solidaritatea şi
unirea în Duhul Sfânt, face ca rugăciunile ei către Dumnezeu să
capete o mare putere. Astfel, Hristos zice: “Dacă doi dintre voi se vor
învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care-l vor cere, se va da
lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi
sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul
lor”. (Mt. 18, 19-20) Astfel, rugăciunea comunitară pentru bolnavi
apare ca forma cea mai bună de rugăciune pentru a dobândi harul tămăduitor
de la Dumnezeu.
“Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi”,
recomandă Sf. Apostol Iacov. (5, 16)
În acest sens, sugerăm familiilor, care se confruntă cu aceste
situaţii, că e bine ca aceşti bolnavi să fie duşi la mănăstiri,
pentru că acolo au cea mai mare şansă de a-şi redobândi sănătatea,
pentru că acolo este invocat cu cea mai mare forţă harul tămăduitor
al lui Dumnezeu, pentru că acolo se găsesc oameni, în Duh, obişnuiţi
cu răbdarea, predispuşi la compasiune şi zeloşi în milă,
care reuşesc să-i facă pe suferinzi să participe printr-o
simbioză, chiar inconştientă, la calităţile lor.
Apropierea de oamenii sfinţiţi, în mănăstire, poate şi
ea să fie de un mare folos, datorită harului care emană din
persoana lor şi iradiază departe în jurul lor şi datorită
liniştii care rezultă la simpla lor vedere sau la simpla lor prezenţă,
chiar tăcută.
Eliberarea/vindecarea se obţine întotdeauna prin rugăciunea
preotului, care reprezintă fundamentul esenţial şi indispensabil
pentru ea. De aceea, rugăm cititorii să revadă cu atenţie
informaţiile prezentate, legate de intrarea sub ascultarea unui părinte
duhovnic iscusit.
Prin mijlocirea părintelui duhovnic, vindecarea survine adesea
imediat, în mod miraculos, şi omul se descoperă total eliberat de
nebunia/posesia sa, ca şi cum n-ar fi fost atins niciodată de ea. Vieţile
Sfinţilor ne dau nenumărate exemple ale acestor eliberări
miraculoase.
Uneori, vindecarea nu este imediată; este cazul mai ales atunci când
demonul care-l chinuie pe posedat opune o rezistenţă specială.
Intervenţia duhovnicului ia
atunci mai mult timp. În toate cazurile, eliberarea nu necesită perioade
foarte lungi. Uneori, posedaţii/nebunii se vindecă, dar se înbolnăvesc
din nou după aceea, dacă sunt lăsaţi să recadă în
desfrâul lumii, pentru că duhurile necurate revin în ei cu putere sporită.
Pentru a conserva folosul vindecării lor, ei trebuie să se aşeze
sub protecţia lui Dumnezeu şi să persevereze pe drumul pe care
i-au aşezat părinţi duhovnici. Dacă-şi vor păstra
astfel harul lui Dumnezeu, nu mai este posibil ca demonii să acţioneze
asupra lor.
Mai există, de asemenea, şi situaţii fericite când un
posedat/nebun, prin credinţă şi rugăciunea sa din momentele
de luciditate sau ale familiei, poate obţine eliberarea prin mijlocirea
unui sfânt ceresc. În rugăciunile noastre, noi îi chemăm pe sfinţi
să mijlocească pentru noi la Dumnezeu, ca unii ce sunt casnicii Săi
(Efeseni 11, 19, 20) şi astfel le cinstim moaştele făcătoare
de minuni. Sfântul ale cărui moaşte se află în biserica
respectivă, în piciorul Sfintei Mese sau în Antimis, este prezent
permanent prin har, adică prin energiile necreate ale Sfântului Duh.
Aceste energii există în toate locurile sfinte şi sfinţite.
Obârşia acestor energii este la Dumnezeu, care le trimite acolo
unde sunt chemate prin rugăciuni şi se păstrează în
Sfintele moaşte prin harul divin. Sfinţii sunt prezenţi în moaştele
lor, după cum sunt prezenţi, prin har, şi în icoanele care
reprezintă chipul lor. Este un mare dar de la Dumnezeu, pentru noi oamenii,
de a ne atinge de sfintele moaşte, de a trăi să le vedem şi
să ne rugăm la acele moaşte. Pe noi românii ne-a înzestrat
Dumnezeu cu multe asemenea Sfinte moaşte, care ne păzesc şi ne
ajută la orice nevoie. De pildă, în Bucureşti, la catedrala
patriarhală, se află moaştele Sf. Dimitrie Basarabov, al cărui
trup este intact de şapte-opt secole (sec. XII-XIII).
După această scurtă incursiune în tainica şi
fascinanta problematică a vindecării, nu ne rămâne decât să
învăţăm să folosim această putere de vindecare a creştinismului.
Astfel, împlinind toate cu credinţă, rugăciune şi
post, familia şi sfinţiţii slujitori reuşesc să
apropie, să amestece, să contopească psihicul şi fizicul
bolnavului cu puterea necreată a Duhului Sfânt, realizând armonia şi
echilibrul, prin conlucrarea energiilor personale cu energiile dumnezeieşti.
Pătimaşii şi posedaţii e bine să nu se apropie
pentru o perioadă, atât cât îi va sfătui preotul duhovnic, de Sfânta
Împărtăşanie.
Ea trebuie luată atunci când împricinaţii sunt într-o stare
de suficientă conştienţă, având consideraţia că
Sfânta Împărtăşanie este un scop şi nu un mijloc. De
asemenea, li se recomandă celor în cauză să participe numai la
prima parte a Sfintei Liturghii, adică “să asculte potrivit prescripţiilor
preasfintei ierarhii, psalmodierea şi dumnezeiasca comemorare a Sfintelor
Scripturi” (Dionisie Areopagitul). Ascultarea Sfintelor Scripturi, posedaţii
sunt obligaţi s-o facă, pentru că e destinată să le
favorizeze schimbarea şi să-i facă să regăsească
bunurile esenţiale de la care s-au întors. În rest, excluzând partea a
doua a Sfintei Liturghii, pot participa la toate slujbele ce se oficiază în
Biserică.
Un alt aspect pe care dorim să-l amintim este că “Evanghelia
ne încredinţează că acela care-şi va numi fratele nebun nu
va scăpa de flăcările iadului”. Este un păcat grav să-l
socoteşti nebun pe un om, pentru că asta înseamnă să-l
reduci la o aparenţă exterioară sau chiar la o realitate
interioară care nu constituie fiinţa sa fundamentală; înseamnă
să-l reduci la un aspect al lui care nu e esenţial; înseamnă să
nu vezi că el este în realitate altcineva; înseamnă să-i negi
adevărata personalitate şi să uiţi că el are, înainte
de toate, chipul lui Dumnezeu şi e chemat să fie fiu al lui Dumnezeu.
E bine să nu uităm că fiecare din noi este un unicat în
univers, iar diavolul şi-a creat o strategie a sa pentru a lupta împotriva
fiecăreia dintre persoanele umane.
Omul va putea birui aceste tulburări ale vieţii numai în
Biserica lui Hristos. “Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui
Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului”.
(Efeseni 6, 11)
“Faceţi poruncile Mele şi toate hotărârile Mele; faceţi
şi păziţi toate acestea şi veţi locui liniştiţi
pe pământ”. (Leviticul 25, 18)
După învăţătura Sfinţilor Părinţi,
cauzele nebuniei de origine spirituală sunt atribuite modului greşit
al oamenilor de exercitare a facultăţilor psihice umane, pervertirii
şi degradării cunoaşterii, prin păcat.
“Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe
Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai
trimis”. (Ioan 17, 3)
Această boală constă fundamental în ignorarea lui
Dumnezeu. Adam, spune Sf. Maxim, a ajuns bolnav din şi prin ignorarea
propriei sale cauze, origini. De aici înţelegem că a te separa de
cauza ta, a fi tăiat de la rădăcină, înseamnă a nu te
cunoaşte pe tine, a te veşteji şi altera ca o plantă smulsă
din solul ei fertil, lipsindu-te de gândirea lui Dumnezeu. Aici se află
deci rădăcina întregii suferinţe şi bolii omeneşti.
Sf. Marcu Ascetul ne arată că: “trei sunt uriaşii care
ucid sufletul: uitarea, ignoranţa şi lenea”, deci: uitarea lui
Dumnezeu, ignorarea Lui şi lenea duhovnicească de a-L căuta. De
aici rezultă boala şi suferinţa, ignorarea însăşi a
faptului că suntem bolnavi.
Dacă sănătatea trupească o simţim atunci când
toate organele noastre (creier, inimă, ficat etc.) funcţionează
potrivit menirii lor şi în unitate, logic ar fi ca şi sănătatea
sufletească, mintală să o simţim când facultăţile
fundamentale ale sufletului (inteligenţa, afectivitatea, voinţa) sunt
îndreptate, firesc, spre Dumnezeu şi spre lume, când virtuţile
morale (înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia, stăpânirea
de sine, înfrânarea) îşi împlinesc chemarea lor după voia şi
poruncile lui Dumnezeu, când virtuţile teologice (credinţa, nădejdea
şi dragostea) sunt vii în Hristos Iisus, zidindu-ne după chipul
şi asemănarea Lui, sub acoperământul smereniei. Iată deci
parametrii sufleteşti ce ne pot reda sentimentul normalităţii, sănătăţii
vieţii şi inimii, sănătatea sufletului nostru.
Contrariul, starea de boală, se manifestă înainte de toate în
orgoliu, prin hipertrofia eului (supravalorizare), megalomania până la
psihoza paranoică, nevroza isterică, narcisismul, anxietatea,
agresivitatea, astenia până la acedie, simptomul depresiv, frica,
melancolia.
De exemplu, cea mai mare parte a nevrozelor îşi găsesc, în
mod vădit, o corespondenţă în patima trufiei, aşa cum o
descriu Sfinţii Părinţi.
“Narcisismul” poate să corespundă în aceeaşi măsură
acestei patimi, dar legându-se încă şi mai strâns de patima
originală a “filaftiei” (iubirea pasionată de sine), care are ca
obiect principal trupul.
Anxietatea şi angoasa, prezente în cea mai mare parte a psihozelor
şi în toate nevrozele, pot fi raportate cu uşurinţă la
suferinţele fricii şi tristeţii, aşa cum le concepe ascetica
creştină răsăriteană.
Agresivitatea, care se găseşte şi ea în cele mai multe
nevroze şi în anumite psihoze, poate fi legată de suferinţa
“furiei”, în sensul larg pe care îl dau Sfinţii Părinţi.
Concluzia care se desprinde din aceste exemple este că dezordinile
spirituale se traduc inevitabil în suflet şi trup prin tulburări
patologice, ce ţin de cele mai multe ori de ceea ce se numeşte în mod
curent “suferinţa de a trăi”.
În continuare, ne vom limita analiza doar asupra suferinţelor de
acedie şi tristeţe, ale căror legături cu diversele forme de
depresie sunt evidente şi n-au întârziat, în ultimii ani, să atragă
atenţia anumitor psihiatri, care s-au arătat foarte sensibili la fineţea,
la profunzimea şi valoarea analizelor patristice.
Tristeţea apare ca o stare de spirit alcătuită din
descurajare, astenie, apăsare şi durere psihică, demoralizare,
suferinţă cumplită, îngreunare, depresie, însoţite cel mai
adesea, de anxietate sau chiar angoasă.
Această stare poate avea cauze multiple, dar e întotdeauna alcătuită
dintr-o reacţie patologică a capacităţii irascibile sau a
capacităţii de dorinţă a sufletului şi se găseşte,
deci, legată esenţial de senzualitate sau de furie.
1.
Cauze
a) frustrarea în dorinţe
Sf. Evagrie remarcă: “tristeţea e alcătuită din
nesatisfacerea unei dorinţe trupeşti”, iar “cel care iubeşte
lumea va fi de multe ori întristat”. În vreme ce “o dorinţă e
legată de orice patimă”, fiecare patimă e constant susceptibilă
să producă tristeţe. De aceea, Sfântul Maxim afirmă că
tristeţea “este încheierea plăcerii simţurilor”. Tristeţea
relevă un ataşament de bunurile sensibile ale celui pe care-l afectează,
de valorile acestei lumi.
Sfânta Dorotheea din Gaza spune: “Cine nu dispreţuieşte
toate bunurile materiale ... nu poate ... să se elibereze de tristeţe.”Tristeţea
mai poate fi generată de invidia pentru vreun bun material sau moral
posedat de un semen.
Ea poate avea, de asemenea, drept cauză o decepţie în aspiraţia
după onoruri şi pare, deci, legată în mod necesar de cenodoxie
(sau slavă deşartă).
b) mânia
“Tristeţea, arată Sf. Evagrie, provine din gândurile de mânie”,
iar “mânia este o dorinţă de răzbunare şi răzbunarea
nesatisfăcută produce tristeţea”.
Sfântul Maxim spune, în acelaşi sens: “Tristeţea şi
ranchiuna merg mână-n mână. Dacă, deci, sufletul care încearcă
tristeţe atunci când îşi imaginează chipul unui frate, aceasta
e dovada că îi poartă ranchiună”.
Tristeţea mai rezultă adesea din sentimentul că mânia a
fost excesivă sau disproporţionată în raport cu ceea ce a
motivat-o sau, dimpotrivă, că ea n-a fost suficientă, prin aceea
că n-a manifestat cu destulă forţă ceea ce se simţea
sau n-a provocat celui sau celor cărora li se adresa reacţia scontată.
Tristeţea poate fi produsă şi de o ofensă sau de ceva
ce subiectul consideră ca atare.
În aproape toate aceste cazuri, această patimă relevă un
ataşament faţă de sine şi se află legată de
vanitate şi de orgoliu, ca de altfel mânia care-i urmează.
Ranchiuna, căreia i se alătură adesea tristeţea,
reprezintă, de altfel, resentimentul orgoliului rănit, iar mânia,
sursă a aceleiaşi patimi, exprimă frecvent o voinţă de
reafirmare, de înălţare, de reconvingere a eului faţă de
sine şi de semeni.
c) Mai poate exista, în unele situaţii, şi o tristeţe fără
motive, despre care Sfântul Ioan Casian notează că “provine dintr-o
anxietate sau dintr-o disperare fără motiv”.
d) Acţiunea demonică joacă şi ea un rol important în
naşterea, dezvoltarea şi perpetuarea tuturor formelor de tristeţe.
“Gândurile care vin de la demoni sunt în primul rând tulburi şi
amestecate cu tristeţe”, notează Sfântul Varsanufie. Demonii îşi
fac jocul lor pentru că găsesc în suflet un teren favorabil şi
beneficiază de o anumită participare (mai mult sau mai puţin conştientă)
din partea voinţei omului. Adesea, tristeţea preexistă intervenţiei
directe a diavolului, iar acesta din urmă nu face decât să profite de
situaţie pentru a creşte patima.
Patima tristeţii poate lua forma extremă a disperării.
Diavolul joacă un rol deosebit de important în naşterea disperării
şi poate provoca în suflet, prin intermediul acestei stări, consecinţe
catastrofale. În această stare, omul îşi pierde speranţa în
Dumnezeu şi, prin urmare, se rupe de El, sortindu-se morţii
spirituale. “Întristarea lumii aduce moarte”, ne învaţă Sfântul
Apostol Pavel. (II Corinteni 7,10)
Moartea spirituală duce mai departe la împietrirea
inimii, stare la care Sfântul Apostol Pavel constată: “Din
pricina împietririi inimii lor, aceştia petrec în nesimţire şi
s-au dedat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate
faptele necurăţiei”. (Efeseni 4, 19)
Sursă de moarte spirituală, disperarea poate, de asemenea, să
îndemne omul la a-şi dărui morţii trupul, datorită imprimării
în sufletul său a ideii de sinucidere şi a incitării lui în a o
pune în practică.
Dorim să mai notăm că unul din efectele specifice ale
tristeţii este acela de a îngreuna sufletul. Ea produce, de altfel, în întreaga
fiinţă omenească, o stare de astenie şi de slăbiciune,
îl face nevolnic şi-i paralizează activitatea. Acest ultim efect se
dovedeşte deosebit de grav în plan spiritual, unde îl privează pe om
de orice dinamism, îi contracarează eforturile ascetice, pustieşte
rugăciunea, în special atunci când ea urmează unei greşeli. Aşadar,
din toate aceste motive, e considerată de Sfinţii Părinţi
drept o boală a sufletului, a cărei gravitate e mare, iar efectele
puternice.
“Mare e împărăţia tristeţii, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, e boală a spiritului care cere multă putere pentru
a-i rezista cu curaj şi pentru a respinge ce are ea mai rău”.
În primul rând, cel în cauză trebuie ajutat să înţeleagă
că este bolnav şi că e necesară voinţa sa pentru a se
vindeca, iar în funcţie de cauzele care generează tristeţea,
terapeutica devine specifică.
a) În cazul frustrării în dorinţe, terapeutica tristeţii
implică în mod esenţial renunţarea la dorinţele şi plăcerile
trupeşti, mai precis la desfătările lumii acesteia trecătoare.
Sfântul Maxim remarcă: “Împotriva ... tristeţii, dispreţuieşte
... lucrurile materiale”.
De asemenea, bolnavul trebuie adus la starea de indiferenţă în
privinţa gloriei şi a onorurilor pe care le poate primi din partea
socialului. “Împotriva tristeţii, dispreţuieşte gloria şi
obscuritatea” ne îndeamnă în această privinţă Sfântul
Maxim.
b) Am văzut că mânia poate fi urmată de tristeţe sau
poate să fie consecinţa unei ofense suferite, luând adesea forma
ranchiunei.
Indicăm:
Ř
formarea
convingerii celui care se mânie că el este principalul vinovat de
tulburarea sa;
Ř
frecventarea
(vizitarea) semenului incriminat, ce permite o vindecare mai rapidă decât
singurătatea;
Ř
înfrânarea
imaginaţiei, ce se poate răspândi asemenea unui venin, ce poate otrăvi
încetul cu încetul sufletul;
Ř
să
nu se poarte pică ofensatorilor şi să fie consideraţi drept
binefăcători, drept medici care lucrează la vindecarea sufletului
şi să li se aducă mulţumire;
Ř
să
ne rugăm pentru ofensatori şi să ne gândim la ei ca la persoane
ce ne procură mari binefaceri, considerându-i medicii pe care ni i-a
trimis Domnul, pentru a ne ajuta să ne cunoaştem boala;
Ř
în
orice împrejurare să-i iertăm pe ofensatori, să abandonăm
ranchiuna faţă de ei şi să dăm dovadă de bunăvoinţă
şi bunătate.
Foarte important este ca starea de tristeţe, indiferent de cauza ei,
să fie dezvăluită şi descrisă în faţa părinţilor
duhovnici, la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei. Ei ne vor putea astfel
elibera, prin puterea pe care le-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos, de gândurile
ce ne-au cuprins; ne pot consola şi îndruma corect. Astfel procedând, vom
primi cel mai preţios ajutor, de neînlocuit, materializat în leacul
consolării şi al vindecării,
pe care va trebui să-l turnăm zilnic pe rana sufletului nostru
până la vindecare.
Întărind zilnic edificiul vieţii sufleteşti ce se sprijină
pe cei trei piloni ai săi (rugăciunea, citirea din sfintele cărţi
şi osteneala trupului), vom putea învinge toate felurile de tristeţe,
reintrând în armonie şi echilibru cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Acedia corespunde unei stări de lenevie, de plictiseală, de
dezgust, de aversiune, de oboseală, de demoralizare, de descurajare, de
apatie, de lâncezeală, de nepăsare, de somnolenţă, de apăsare
a trupului, ca şi a sufletului. Aceasta îl face pe om instabil din punct
de vedere fizic şi psihic. Când e singur, nu mai suportă să rămână
în locul în care se găseşte: patima îl împinge să iasă,
să se deplaseze, să meargă dintr-un loc în altul. În general,
el caută cu orice preţ contactul cu semenii.
Acedia poate, de asemenea, să-l împingă pe om să scape,
mai ales de munca lui, pe care o face lipsită de satisfacţie, îndemnându-l
să caute altele. Toate aceste stări, care se leagă de acedie,
sunt însoţite de nelinişte sau de anxietate, care reprezintă, în
afara dezgustului, o caracteristică fundamentală a acestei patimi.
E
caracteristică pentru cei care se dăruiesc vieţii spirituale.
Demonul acediei caută să-i întoarcă de la căile
Duhului, să le împiedice în multe feluri activităţile pe care o
astfel de viaţă le implică şi, în special, să distrugă
regularitatea şi constanţa disciplinei ascetice, să întrerupă
tăcerea şi imobilitatea. Creştinul, în această situaţie,
devine indiferent la orice lucrare a lui Dumnezeu, încetează să
dorească bunurile viitoare, merge până la a dispreţui lucrurile
duhovniceşti.
Acedia nu-i iartă nici pe cei care trăiesc în afara oricărei
discipline sau a oricărei activităţi duhovniceşti. În acest
caz, ia forma unui sentiment adesea obscur şi confuz de insatisfacţie,
de plictiseală faţă de ei înşişi, de existenţă,
sau mai sunt afectaţi de o nelinişte fără motiv.
La cei care duc o viaţă ascetică, atacurile acestui demon,
manifestările acestei patimi, îşi ating maximul de intensitate în
preajma amiezii.
Sfântul Isaac Sirul remarcă faptul că, la omul dotat cu însuşiri
duhovniceşti, “acedia vine din neatenţia inteligenţei”.
Realizând o întunecare generalizată a sufletului, acesta devine
incapabil să înţeleagă adevărurile esenţiale. Astfel,
omul, prin această patimă, se află întors şi ţinut la
distanţă de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Îmbinată cu tristeţea, ea o sporeşte, şi se poate
atunci cu uşurinţă să se ajungă la disperare. Pe acest
climat se poate aşeza şi spiritul de răzbunare, care este sursa a
mii de tentaţii.
Mai amintim că, din această patimă se pot naşte toate
celelalte patimi, iar fenomenul psihic al ei conţine toate fenomenele
bolilor psihice. Sfântul Ioan Scărarul notează, în consecinţă,
că “acedia este, pentru călugăr, o moarte care-l strânge din
toate părţile”.
Astfel, în faţa amplorii acestor efecte, Sfinţii Părinţi
afirmă că acedia este cea mai apăsătoare, cea mai copleşitoare
dintre toate patimile, “cea mai gravă dintre cele opt”, că “nu
există patimă mai grea decât ea”. Sfântul Isaac ajunge până
la a spune că ea face sufletul “să încerce iadul”.
Particularitatea acediei de a naşte din ea toate celelalte patimi
necesită o terapeutică multiformă. Tratamentul trebuie să
angajeze activ deopotrivă atât sufletul cât şi trupul. Indicăm:
Ř
mai
întâi boala să fie dată la lumină şi să fie reperată
ca atare;
Ř
bolnavul
să se străduiască să nu părăsească locul în
care se găseşte sub nici un pretext;
Ř
când
se manifestă tendinţa somnolenţei nejustificate, se cuvine a
rezista toropelii şi somnului.
Ř
singura
întâlnire profitabilă să fie cu preotul duhovnic care,
în timpul Tainei Sfintei Spovedanii, îi va da lumina şi forţa de a
se opune patimei şi de a-şi
menţine echilibrul într-un progres îmbucurător. De aceea, se impune
săvârşirea tainei spovedaniei cât mai des, în funcţie de
gravitatea şi frecvenţa stărilor amintite;
Principiul
vindecării de această boală constă în relaţia omului
cu sine, iar nu a relaţiilor sale cu aproapele. De aceea, falsa impresie că
bolnavul ar putea primi ajutor de la ceilalţi este în majoritatea
cazurilor înşelătoare.
Ř
bolnavul
trebuie să dea dovadă de răbdare şi perseverenţă,
virtutea răbdării fiind unul din principalele leacuri pentru această
patimă. “Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele
voastre”. (Luca 21, 19);
Ř
speranţa;
ea apare drept un alt leac, care se adaugă răbdării. Un om
“plin de speranţă este distrugătorul acediei pe care o respinge
înarmat cu această armă” arată Sfântul Ioan Scărarul.
“Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă
tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe
El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu”. (Ps. 41, 6);
Ř
pocăinţa,
jalea şi regretul;
“Fie ca acest tiran să fie înlănţuit de amintirea păcatelor
noastre”, dă sfat, la rândul său, Sfântul Ioan Scărarul, iar
“cel care se supără pe sine nu cunoaşte acedia”;
Ř
lacrimile;
ele urmează pocăinţei şi jalei spirituale şi apar în
chip evident drept un remediu încă şi mai puternic. “Ostenit-am întru
suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul
meu îl voi uda”. (Ps. 6, 7);
Ř
amintirea
morţii;
această practică ascetică fundamentală constă, pentru
om, din a-şi aminti în permanenţă că este muritor şi că
moartea lui poate surveni în orice clipă. Acestei “amintiri a morţii”
i se adaugă sfatul, formulat adesea de Sfinţii Părinţi, de
“a trăi în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima”, sfat care îl ajută
pe om să trăiască cum trebuie “răscumpărând
vremea”, după cum spune Apostolul Pavel (Efeseni 5, 16) şi să
trăiască astfel fiecare clipă cu maximum de intensitate spirituală,
să evite păcatul, să pună în practică poruncile divine
şi să se lase în grija Domnului. Sfântul Antonie cel Mare arată:
“Ca să nu fim nepăsători, e bine să medităm asupra
cuvântului Apostolului: «Mor în fiecare zi»”. (I Corinteni 15, 31) Într-adevăr,
dacă trăim ca şi cum ar trebui să murim în fiecare zi, nu
vom păcătui, pentru că la deşteptare ne vom gândi că
nu vom rezista până seara şi, la fel, când suntem pe punctul să
ne culcăm, să ne gândim că nu ne vom mai trezi. “Omul ca
iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că vânt a
trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă
locul său”. (Ps. 102; 15, 16) Toate aceste îndemnuri ne vor ajuta să
învingem demonul acediei, care “arată omului cât de lungă e durata
vieţii” (Sf. Evagrie), încercând să-i inspire delăsare şi
dezgust în faţa dificultăţilor care apar şi, mai ales, în
faţa “ostenelilor ascezei”.
Ř
frica
de Dumnezeu,
constituie şi ea un puternic antidot împotriva acestei patimi;
Ř
efortul
fizic;
este un remediu important prescris de Sfinţii Părinţi. Osteneala
trupului constituie unul din cei trei piloni ai vieţii sufleteşti,
care trebuie întărit în fiecare zi, alături de rugăciune şi
citirea din Sfintele Cărţi. Tot învăţăturile
patristice ne amintesc că “Duhul Sfânt nu vine decât într-un trup
istovit”, de aceea mai bine ne este “să muncim degeaba, decât să
stăm degeaba”. Eforturile fizice ne topesc gândurile şi ne adună
mintea în lucrul mâinilor, ajutându-l pe om să evite plictiseala,
instabilitatea, apatia, somnolenţa, care sunt părţi constitutive
ale patimii acediei şi contribuie în acelaşi timp la naşterea
sau la păstrarea sârguinţei, la continuitatea de prezenţă,
efort şi atenţie pe care le presupune viaţa spirituală
şi pe care acedia caută să le rupă. La acelaşi efort ne
îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel, adăugând menţiunea:
“... Dar vă îndemn, fraţilor, să prisosiţi mai mult!
Şi să râvniţi ca să trăiţi în linişte, să
faceţi fiecare cele ale sale şi să lucraţi cu mâinile
voastre precum v-am dat poruncă. Aşa încât să umblaţi
cuviincioşi faţă de cei din afară (de Biserică) şi
să nu aveţi trebuinţă de nimeni”. (I Tesaloniceni 4, 11)
Acelaşi sfat salvator de medic compătimitor, ce ne aduce vindecarea,
îl găsim şi în următorul citat al aceluiaşi apostol:
“Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus
Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce
pâinea lor”. (II Tesaloniceni 3, 12) Tot din acest text apostolic rezultă
foarte clar că cei cuprinşi de această patimă vor trebui să
renunţe la mijloacele audio-vizuale şi ziaristice, ce au pus stăpânire,
acum, la sfârşit de mileniu pe liniştea sufletelor familiilor
noastre, mijloace idoleşti prin care această groaznică patimă
stă mascată, agăţându-se de ele, tulburându-ne mintea,
risipindu-ne timpul, banii, legându-ne comportamentul de bunurile vieţii pământeşti.
În acelaşi timp, suntem manipulaţi psihic, fără măcar
să sesizăm, să ne pecetluim voit cu lucrarea diavolului, să
nu sesizăm lucrarea permanentă a lui Dumnezeu din lume, să nu
folosim mijloacele de sfinţire pe care ni le oferă Biserica lui
Hristos, să fim delăsători şi ignoranţi în
promptitudinea restabilirii permanente a sănătăţii sufleteşti
şi trupeşti, cu scopul de a pierde în final fericirea veşnică.
Dacă Sfântul Apostol Pavel ne-a pus într-o lumină clară
valoarea terapeutică a sfaturilor legate de osteneala trupului, Sfântul
Ioan Casian ne indică să reţinem şi valoarea profilactică
a efortului fizic, dându-ne recomandări potrivite celor sănătoşi,
“pentru ca ei să poată păstra veşnic sănătatea”.
Ř
rugăciunea;
mergând mai departe cu remediile prescrise de Sfinţii Părinţi ne
vom îndrepta atenţia către rugăciune, care constituie cel de-al
doilea pilon al vieţii sufleteşti. Omul nu se poate elibera total de
această patimă decât prin harul lui Dumnezeu, ce va veni asupra sa,
atunci când îl cere, prin rugăciune. Fără acest remediu, toate
celelalte remedii amintite până acum nu au decât un efect slab şi
parţial, însă eficacitatea lor maximă o vor avea în urma rugăciunii
particulare şi în Biserică, prin care omul primeşte ajutorul lui
Dumnezeu. Deşi acedia îl împinge pe om să abandoneze rugăciunea
şi îl împiedică să recurgă la ea, familia să-l încurajeze
pe bolnav, să se roage pentru el şi să-i îndemne paşii către
părintele duhovnic ca să împlinească taina restabilirii sufleteşti
(spovedania) cât mai des; obţinând astfel încrederea în forţele
sale, capătă puterea de a nu abandona rugăciunea sau să o
reia dacă cumva a abandonat-o. Practica simultană a metaniilor este
deosebit de recomandată în cazul acediei, pentru că ea face să
participe imediat la rugăciune şi trupul, pe care patima îl amorţise,
odată cu sufletul şi contribuie la scoaterea omului din letargia lui.
Psalmodierea (rostirea psalmilor) apare drept o rugăciune deosebit de
eficace împotriva acediei, ca şi rugăciunea inimii, după cum
subliniază Sfântul Diadoh al Foticeei : ”Vom scăpa de această
impresie de nepăsare şi de lipsă de vlagă dacă fixăm
spiritului nostru limite foarte înguste şi ne îndreptăm privirile pe
gândul unic, la Dumnezeu”; într-adevăr, numai aşa spiritul va
reveni repede la vârsta sa şi va putea să se sustragă acestei
risipe nesăbuite. Se cuvine, de asemenea, să nu dăm uitării
sfaturile primite de la duhovnic şi să cerem binecuvântarea acestuia
pentru lucrarea rugăciunii ce dorim să o împlinim, cu care vom obţine
continuitate şi calitate în rugăciune.
Ř
citirea
din Sfintele cărţi;
ultima prescripţie importantă dintre remediile împotriva acediei este
citirea din Sfintele cărţi, ce constituie al treilea pilon al vieţii
sufleteşti. Pentru a ne ridica în fiecare zi şi a înălţa
ştacheta cât mai sus, pe acest drum al nesfârşitei perfecţiuni,
este necesar să citim în fiecare zi şi să ne însuşim
strategia prin care oamenii, cu aceeaşi suferinţă ca a noastră,
au reuşit să înfrunte patimile, să se restabilească
permanent până la sfârşitul vieţii pământeşti şi
să devină moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. De
aceea, recomandăm să se citească zilnic din Proloagele editate
pentru fiecare lună, viaţa şi nevoinţele sfinţilor ce
se sărbătoresc în fiecare zi şi cuvintele de învăţătură
ce le însoţesc.
Aplicarea
integrală a remediilor indicate împotriva acediei (lupta împotriva
patimei, rezistenţa care trebuie opusă acesteia, răbdarea de care
să se dea dovadă, speranţa ce trebuie să se manifeste,
doliul şi lacrimile, amintirea morţii, osteneala trupului, rugăciunea
şi citirea din Sfintele cărţi) va avea ca rezultat dobândirea stării
de calm (liniştea sufletească), însoţită de o bucurie
infinită de viaţă ce ne va da elanul să mergem înainte.
Parcurgând
cele două exemple de boli mintale cu origine spirituală, tristeţea
şi acedia, am văzut cu toţii, în primul rând, cum planul psihic
se integrează planului spiritual şi este tributar acestuia, atât în
ceea ce priveşte etiologia, cât şi terapeutica, iar, în al doilea rând,
am văzut cum dimensiunea spirituală debordează şi transcede
dimensiunea psihică.
Bunul
Dumnezeu să ne lumineze minţile şi inimile, să înţelegem
şi să simţim toate aceste realităţi binefăcătoare
pentru fiecare dintre noi.