Preot Dmitrie Muraşov(Prof. la Seminarul Noul-Neamţ)

Originea şi destinul omului

Marea majoritate a religiilor poartă amprenta unor eve-nimente cruciale, ce ţin de viaţa omului: naşterea, perpetuarea speţei, supravieţuirea şi moartea. Acestea au constituit şi constituie “preocupări de bază, de a căror re-zolvare adecvată depinde perpe-tuarea societăţilor”.1

Pe baza acestei constatări, este valabilă afirmaţia că, cu toate că religiile nu au o valoare şi demnitate egală, nu conţin aceeaşi doză de adevăr, nu există religie falsă, căci “o instituţie umană nu se poate întemeia pe eroare şi minciună; altfel n-ar putea dura. Dacă nu s-ar întemeia pe natura lucrurilor, ar întâlni în ele o rezistenţă pe care n-ar putea s-o înfrângă”.2 Această natură a lucrurilor nu este altceva decât năzuinţa după Dumnezeu, sădită în inima omului dintru început, năzuinţă întărită de ecoul Revelaţiei Divine primordiale, de prezenţa unui conţinut fragmentar a adevărului mântuitor (sâmburi de adevăr îmbrăcaţi în coaja groasă a mitului), cât şi de accesul la revelaţia naturală.

Să facem o paranteză pentru a descrie învăţătura ortodoxă despre originea omului. Naraţiunea biblică descrie actul creării omului ca pe ceva ieşit din comun în comparaţie cu celelalte creaturi. Creaţia după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sălăşluirea omului în grădina Edenului, binecuvântarea primită de la Creator de a supune pământul fac din om cununa creaţiei. Iar destinul lui era de a “creşte” nu numai în înţelesul strict al cuvântului, ci şi în cel spiritual. Or, “Întreaga creaţie este încheiată, perfectă. Numai omul este neterminat, adică perfectibil, într-o continuă stare de creştere. De aceea, dintre toate fiinţele din univers, numai lui i-a poruncit Dumnezeu să crească”.3

La akkadieni (un popor învecinat vechilor evrei), omul a fost făurit din lut de anumiţi lucrători divini, apoi zeiţa Nammu i-a modelat inima, şi En-Ki i-a dat viaţă. Alte texte o arată pe zeiţa Aruru. Acest lucru arată că nu exista o distanţă de nestrăbătut dintre natura omului şi a zeilor. Cu toate că omul e creat pentru a-i servi pe zei, el, totodată, este imitatorul şi colaboratorul lor. Oamenii trebuiau să le respecte poruncile, să nu încalce preceptele ordinii sacre, “me”, care asigura atât bunul mers al lumii, cât şi al societăţii umane.

Religiei Egiptului antic nu îi este proprie o antropogonie, sau aceasta apare oarecum ştearsă. Cel mai vechi sistem religios din Egipt, cel Memfitic, vorbeşte de creaţie ca efect al unei puteri creatoare, al gândirii, al cuvântului unui singur zeu – Ptah.4 “În inima lui Ptah s-a născut un gând, iar limba l-a pronunţat. Omul a fost creat de Geb (zeul pământului sau pământul însuşi), fiinţa lui devenind locaş al gândului (logosului) lui Ptah”. Oamenii, “turma zeului”, au fost dăruiţi cu tot ce le trebuia pentru existenţă. Cerul şi pământul au fost făurite spre folosul lor.

După tradiţia religiei zoroastriene, cu sistemul ei dualist, “Ahur Mazda a zămislit lumea fizică pentru a momi răul să părăsească existenţa spirituală. “Astfel, răul va cădea în capcana creaţiunilor fizice, iar creaţiunea cea mai desăvârşită dintre toate – omul – va nimici în cele din urmă răul”.5

Un alt soi de mituri leagă originea omului de o jertfă primordială a unui zeu, a unei fiinţe divine sau din substanţa acesteia. O astfel de învăţătură este caracteristică în mare măsură religiilor panteiste.6 Un mit sumerian relatează cum omul a fost făcut din sângele a doi zei Lagma, ori, mai târziu, după sinteza sumero-akkadiană, originea omului e legată de sacrificiul unui arhidemon, Kingu, căruia zeul Ea “îi taie vinele, şi din sângele lui a făcut omenirea”.7

E de remarcat mitul originii relatat în imnul Puruşasucta din Rig-Veda X, 90. Creaţia este rezultatul unui sacrificiu cosmic. Zeii sacrifică “Omul” Puruşa: din corpul său tăiat în bucăţi, se nasc animalele, elementele liturgice, omul cu clasele sociale (e vorba de caste), pământul, cerul etc. Gura sa a devenit Brahman, or din ea descinde casta brahmanilor, din braţele lui s-a născut casta luptătorilor (kşatrya), din coapsele lui s-au născut meşteşugrii (vaysya), iar din picioare slujitorii (sudra).8 O altă versiune indiană spune că oamenii coboară din perechea primordială Cer-Pământ, strămoşul lor Manu fiind considerat primul om şi fiu al zeului Visvasvat.9

Un mit chinezesc pune originea omului pe seama antropomorfului primordial, Pan-Ku, care creează lumea şi omul din trupul său.10

Mai există şi alte concepţii cu privire la originea omului, ce o ilustrează ca o descendenţă dintr-un animal mitic, plantă, obiect neînsufleţit, astru sau fenomen natural. O astfel de antropogonie este proprie religiilor totemice, şi nu numai. La greci, un popor, myrmidonii, descindea din furnici, altul din frasini. După potop, Deucalion a repopulat pământul cu pietre.11 Un mit sumerian spune că oamenii au crescut din pământ asemenea plantelor, iar o tradiţie zeroastriană tardivă spune că prima pereche de oameni a crescut pe aceeaşi tulpină de revent (floare), pentru ca mai târziu să se separe şi să ia forma omenească.

Un alt moment crucial pentru existenţa rasei umane îl constituie fenomenul morţii cu urmările ei dezastruoase asupra omului. Scriptura afirmă că moartea vine în lume ca urmare a păcatului neascultării. Acesta distruge dialogul dintre Adam şi Dumnezeu, raportul dintre Eu-Tu. Ravagiile păcatului şi-au lăsat amprentele adânci în creaţie şi în om, acesta devenind muritor. Receptorii lui Adam aproape că nu mai erau în stare să perceapă şi să înţeleagă mesajul divin. Dacă înainte de păcat omul era aproape perfect, atunci, după cădere, omul apare aproape distrus. Iar dacă omenirea întreagă era cuprinsă în Adam, atunci urmările păcatului devin valabile şi pentru ea. Astfel, moartea ca urmare a păcatului e moştenită de tot omul ce vine în lume. Unica speranţă este Mesia promis de Dumnezeu, care nu numai că va restaura firea omului, ci o şi va ridica la măreţia pe care Adam o avea înainte de păcat: asemănarea cu Dumnezeu.

În istoria sa milenară, rasa umană n-a încetat să fie neliniştită, frământată de fenomenul morţii. Moartea e privită ca ceva străin omului, ea n-a făcut parte din structura sa originară. Firea umană ţine minte acest lucru şi o respinge cu repulsie. Moartea nu se altoieşte firii noastre, cum nu poate fi altoit mugurele uscat la o ramură vie. O respingem la fel cum organismul, adesea, respinge organele transplantate.

Există puţine mituri care explică apariţia morţii ca o consecinţă a încălcării de către om a unei porunci divine. Islamul învaţă că atunci când a apărut Adam, Allah a poruncit îngerilor să se închine lui. Acestei porunci s-au supus toţi îngerii în afară de Iblis. Iblis, creat din foc, a refuzat să se închine celui creat din lut. Pentru această neascultare, Allah l-a blestemat pe îngerul neascultător, iar acela l-a avertizat pe Allah că, dacă-l va izgoni, atunci el, Iblis, îi va păgubi pe urmaşii lui Adam. Allah i-a permis acest lucru: “Ispiteşte-l pe care-l poţi dintre dânşii” (17, 66).12 Allah dă poruncă omului: “Şi noi am zis: “O, Adame! Aşază-te tu şi femeia ta în rai şi vă hrăniţi de acolo cu îndestulare, unde doriţi, însă nu vă apropiaţi de copacul acesta, ca să nu vă aflaţi printre cei necredincioşi”, şi i-a impus satana să se împiedice de el şi i-a scos de acolo de unde erau”.13

În zoroastrism, o tradiţie spune că primul om, Gayomart, cade din starea de puritate atunci când se împreunează cu desfrânata primordială. Acest fapt îi aduce moartea. De fapt, zoorastrismul cunoaşte mai multe păcate originare, unul dintre acestea fiind comis de Vivahvant, “care pentru a măguli poporul nostru, l-a îndemnat să mănânce carne de bou”.14

În China, o tradiţie exaltează caracterul paradisiac al epocii primordiale, când Cerul şi Pământul erau apropiate. Zeii se coborau la oameni, iar oamenii se urcau la cer urcând un munte, o scară, o liatră. În urma unui eveniment mistic (o greşeală rituală), Cerul a fost despărţit de Pământ. Totuşi anumite persoane privilegiate - şamanii, misticii, eroii, suveranii- sunt în stare să urce la cer în stare extatică.15

La societăţile arhaice, există mituri care leagă mortalitatea de sacrificiul unei fiinţe divine sau semidivine. Un mit atestat pe insula Seram spune că din corpul sfârtecat şi îngropat în pământ al unei tinere fete de origine semi-divină, Hainuwele, cresc plante, necunoscute până atunci, cu care se hrănesc oamenii. “Acest omor primordial a schimbat în mod radical condiţia umană, căci el a introdus sexualitatea şi moartea”.16 Alt mit relatează că plantele nutritive provin din excrementele unui zeu. Atunci când oamenii află sursa respingătoare a hranei lor, ei doboară zeul, îi îngroapă trupul şi se hrănesc cu plantele crescute din el. Consumând alimentele crescute din cadavru, ei împărtăşesc natura moartă a sursei.

Unele religii leagă originea morţii de un act arbitrar şi crud al unei fiinţe demonice. Dar cele mai multe mituri ale societăţilor arhaice explică moartea ca pe o consecinţă a unei alegeri necugetate, făcută de primii oameni, sau ca pe o urmare a unei întâmplări absurde. Conform unui mit al hotentoţilor, Luna îl trimite pe iepure în calitate de sol oamenilor şi-i porunceşte să le transmită următorul mesaj: “După cum eu, Luna, mor, aşa şi tu (omule) vei muri şi vei învia din nou”. Iepurele a încurcat mesajul, zicându-le: “Cum moare Luna, aşa vei muri şi tu, omule, şi nu vei mai învia niciodată”. La tribul amazulu, un mit povesteşte că Umccelumuculu a trimis la oameni doi vestitori: un cameleon cu vestea că vor fi nemuritori şi o şopârlă cu vestea că vor muri. Cameleonul a zăbovit în drum, iar şopârla i-a luat-o înainte. După ce a trimis vestea, moartea a pătruns în lume.17 “Dumnezeu nu a putut să schimbe verdictul, pentru simplu motiv că, o dată rostite, cuvintele au creat realitatea”.18

Un mit melanezian spune că “pe măsură ce înaintau în viaţă, primii oameni şi-au lepădat precum şerpii pieile şi au ieşit întineriţi. Dar, odată, o bătrână venind acasă întinerită, nu a fost recunoscută de propriul copil. Ca să-l împace, şi-a repus vechea piele, şi de atunci încoace oamenii au devenit muritori”.19

Să amintim în sfârşit şi un mit indonezian. La început, când cerul era foarte aproape de pământ, Creatorul trimetea darurile sale oamenilor pe capătul unei frânghii. Într-o zi, le-a trimis o piatră, dar strămoşii au refuzat-o. Ceva mai târziu, Creatorul le trimite o banană, care a fost acceptată imediat. Atunci oamenii au auzit vocea Creatorului: “Deoarece aţi ales banana, viaţa voastră va fi scurtă ca acest fruct. Dacă aţi fi ales piatra, viaţa voastră ar fi fost asemenea existenţei pietrei, imuabilă şi nemuritoare”.20

Vedem deci că, având credinţa că starea sa amorală este o urmare a unei erori, a unei intervenţii demonice, a unui păcat, omul majorităţii religiilor încearcă să atenueze cumva urmările acestora. Se încearcă o restabilire a stării care a existat “înainte”, să se împace cu zeii, să reînnoiască ordinea pierdută ajunsă la haos. Trebuie menţionat faptul că majoritatea religiilor necreştine concep timpul în mod ciclic. Lumea poate fi reînnoită periodic. Cosmogonia este reiterată prin rituri, jertfe, sacrificii. Înnoirea lumii poate fi făcută prin repetarea sub formă de spectacol a cosmogoniei. Cu această ocazie, la diferite religii, sărbătoarea centrală din cult era cea a anului nou. În cadrul sărbătorii se imita actul creaţiei, fiind prezent simbolismul sexual al originii lumii. În fruntea ceremoniei putea fi împăratul, conducătorul tribului etc. Adesea, în cadrul acestor ceremonii, sunt abolite toate normele sociale şi morale: se trăgeau palme împăratului, se practicau orgiile sexuale. Mircea Eliade explică acest lucru astfel: “Relaţiile sexuale nediferenţiate şi excesive aruncă o colectivitate într-o epocă antică a începuturilor. Aceasta apare clar în practica orgiilor periodice de la sfârşitul anului şi la anumite intervale sacre. Astfel de rituri reactualizează momentul primordial al creaţiei sau stadiul de beatitudine al începuturilor, când nu existau nici tabuuri sexuale, nici reguli sociale”.21 Acţiuni similare pot fi găsite şi la unele secte creştine, ca Adamiţii. Tot cu scopul de a restabili originea pierdută, la unele religii care concepeau creaţia ca pe un produs al unei jertfe primordiale se practicau sacrificii umane. Acestea substituiau zeului sacrificat un om.

Iudaismul, obosit să aştepte venirea lui Mesia, a creat sisteme religioase noi, precum Kabbala, unde locul Mântuitorului este ocupat de credincioşii înşişi, or, pentru kabbala, fiecare om posedă o părticică din Acesta. Astfel, iudaismul s-a transformat din religia unui singur Dumnezeu într-un sistem ocult şi panteist.

Islamul n-a rezolvat problema libertăţii omului. Nimeni nu este liber în lume afară de Allah. El cârmuieşte ritmurile cosmice şi faptele omeneşti. Privind lucrurile din această perspectivă, rămâne neînţeleasă valoarea omului în islam, acelaşi lucru se poate spune pe drept şi despre eshatologia22 lor. Allah rămâne un dumnezeu egoist.

Ca urmare a celor spuse, trebuie menţionat faptul că, necătând la toate absurdităţile şi excesele specifice unor religii necreştine, rămâne valabilă afirmaţia lui E. Durkheim că nu există religii false. Acest lucru e adevărat, la fel cum e adevărat să afirmi că oxigenul e prezent nu numai în atmosferă, ci şi în apă. Însă modul acvatic de existenţă nu este specific omului, mai devreme sau mai târziu te îneci. Dar chiar şi mai înainte de a te îneca, rişti să devii prada rechinilor, a acestor himere plăsmuite de mintea omenească în căutarea unui adevăr. Această stare anormală, această lipsă de “aer” a făcut să izbucnească crize de sens a existenţei umane. “Urcă-te pe movilele vechilor ruine şi plimbă-te în jur: contemplă craniile oamenilor morţi de demult şi ale celor morţi de curând, care este al răufăcătorului şi care este al celui ce face binele”.23 Sau “oare leul cel mândru, care sfâşie carnea cea mai bună, oferă tămâie ca să potolească mânia zeiţei?… Cât despre mine, am întârziat eu oare să aduc ofrandă? Totuşi zeul mi-a adus lipsă, în loc de bogăţie”.24

Pentru spiritualitatea Egiptului antic, este caracteristic dialogul dintre un om, copleşit de deznădejde, şi sufletul său, întitulat: “Disputa asupra sinuciderii”. Omul se străduieşte să-şi convingă sufletul de oportunitatea sinuciderii, evocând următoarele argumente: “Nu mai există drepţi. Ţara este abandonată lucrătorilor nedreptăţii… Păcatul care dă rârcoale pe pământ nu are sfârşit”.25

Deosebit de intens, pesimismul existenţial e înfăţişat în religia Greciei antice: “Nu există om căruia Zeus să nu-i trimită o mie de rele”, oamenii sunt “făpturi de o zi”, trăind ca vitele, “fără să ştie din care parte va trimite Zeus destinul”.26 Teognis, Pindar, Sofocle proclamă că soarta cea mai bună pentru oameni ar fi să nu se nască sau, o dată născuţi, să moară cât mai repede posibil.27

În alt capăt al lumii, Gautama Buddha proclamă: “Totul este suferinţă, totul este efemer”. “…Naşterea este durere, bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă. A fi unit cu ceea ce nu-ţi place înseamnă suferinţă. A fi despărţit de ceea ce îţi place, a nu poseda ceea ce doreşti înseamnă suferinţă” (Majjhima I, 141).28 O descriere mai sumbră a existenţei umane e greu să găseşti în altă parte. Toate eforturile umane se concentrează în jurul încercării de a se elibera din ciclul existenţei. Dar budismul, pe lângă faptul că este o religie fără Dumnezeu, este şi o antropologie fără suflet. Buddha cel eliberat încetează a mai exista din toate punctele de vedere, inclusiv cel spiritual. De aceea, dacă pentru un egiptean sinuciderea este o metodă de a se elibera de mizeria vieţii, pentru un budist, eliberarea este o sinucidere desăvârşită. Afirmaţia lui Sofocle că mai bine ar fi omului să nu se nască rămâne valabilă şi pentru budism.

Într-o opoziţie vădită cu cele expuse mai sus, se află doctrina ortodoxă despre om. Pentru ortodoxie, omul nu este o fiinţă adusă la existenţă cu scopul de a-L servi pe Dumnezeu, un sclav al Acestuia. Nu este nici o făptură a cărei existenţă este lipsită de orice sens. Pentru ortodoxie, omul are o demnitate inexprimabil de mare. El “este coroana creaţiei, mai ales întrucât se poate face Însuşi Fiul lui Dumnezeu”. “Omul e creat ca viaţa lui să devină viaţa lui Dumnezeu-Cuvântul”.29 “Dumnezeu l-a creat în acest scop pe om, ca partener posibil al Lui sau pentru a putea lua loc între oameni (prin persoana Fiului), ca să-i poată ridica pe ei la nivelul îndumnezeit prin har. Şi în legătură cu omul a creat toată natura materială capabilă de a fi purtată de El, transfigurată de El, făcută mediu de manifestare străvezie a Lui”.30 Or, pentru antropologia ortodoxă, Hristos este piatra de temelie. “Acesta a venit în întâmpinarea şi ajutorul nostru, făcându-Se om între oameni sau partenerul nostru de dialog intim şi egal şi cu putere de a ne înălţa la nivelul îndumnezeit pe care l-a imprimat umanitatea asumată de El”.31 Hristos dă un sens nou existenţei umane, un sens necunoscut altor religii. Toate aspiraţiile umane sunt legate de persoana lui Divino-Umană. Drama existenţei umane ajunge la punctul limită şi-şi găseşte sens şi rezolvare în întruparea, moartea şi învierea Mântuitorului. El este un salvator al omului în plin sens al acestui cuvânt. Omul nu mai este privit ca ceva rău de la sine, ca ceva ce nu mai poate fi reparat, şi de aceea să merite să fie distrus împreună cu toată creaţia, urmând să fie creată una nouă. Invers, omul este acel cineva pentru care “Dumnezeu a preferat această moarte (a Fiului Său), care a supraechivalat prin cutremurul produs de ea răsunetul de hău al morţii universale. Moartea creaţiunii a fost substituită de moartea Celui ce cuprindea în rezumat întreaga lume creată, dând însă acestei morţi un ecou mai zguduitor decât îl putea da moartea lumii”.32

Dumnezeu îi invită la acest dialog pe reprezentanţii tuturor religiilor. Acestea toate stau în căutarea lui Dumnezeu, a sensului existenţei la poalele muntelui pe vârful căruia se înalţă Crucea pe care îşi întinde mâinile Hristos “ca prin una să atragă pe poporul cel vechi, iar prin cealaltă, pe cei din neamuri şi pe toţi să-i unească în Sine”.33 Pentru toţi care călătoresc de multă vreme pe oceanul religiilor în căutarea tărâmului mult dorit, crucea lui Hristos se înalţă ca o făclie, luminând dincolo de orizonturi, arătându-le tuturor locul unde se află malul. Anume din această perspectivă lumina lui Hristos “luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).

 1 Pr. Conf. Pr. Alexandru Stan, Dr. Prof. Remus Rus, Istoria Religiilor, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 16.

 2 Emile Durkheim Formele elementare ale vieţii religioase, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, p. 16.

3 Pr Prof. Ioan Buga Teologia enclavelor, Ed. Sfântul Gheorghe Vechi, 1995, p. 77.

 4 Pr. Conf. Dr. Al. Stan, Dr. Prof. Remus Rus op. cit. p. 74.

 5 Paula Clifford, Scurtă istorie a sfârşitului lumii, Ed. Seculum I. O. şi Vestala, Bucureşti, 1999, p. 21.

6 Cuvântul panteism este introdus în uz de I. Fae şi Dj. Toland şi vine de la grecescul Pan-Feos - Totul-Dumnezeu).

 7 Mircea Eliade, op. cit. vol. I, p. 75.

 8 Ibidem., vol. I, p. 236.

 9 Ibidem., vol. I, p. 238.

 10 Ibidem., vol. I-II, p. 17.

 11 Ibidem., vol. I, p. 268.

 12 Iosif Krivlev Istoria Relighij, Ed. Mâsli, Moscova, 1988, vol. II, p. 42.

 13 Mihail Seiman Vera v diavola v istorii relighii, Ed. Nauca, Moscova, 1977, p. 26.

 14 Mircea Eliade, op. cit., vol. I, p. 327.

15 Ibidem., vol. II, p. 18.

 16 Ibidem., vol. I, p. 39.

 17 Iliustrirovanaja istorija relighij sub redacţia lui D. P. Chantepi de la Sossei, Ed. Spaso-Preobrajenskij Valaacolamscogo monastârea şi Rossijskij fond mira, Valaam, 1992, Vol. I, p. 32.

 18 Mircea Eliade Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 49.

 19 Ibidem.,

 20 Ibidem.,

 21 Ibidem., p. 112. Vezi şi Emile Durkheim, op. cit., p. 202-203.

 22 Eshatologie - termen care desemnează învăţătura despre realităţile ultime legate de sfârşitul istoriei mântuirii, adică despre realizarea deplină a Împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa viacului ce va să vină. Provine de la grecescul eschaton-es-chata = ultim, final (n. red.).

 23 Dialog între stăpân şi sclav, citat de Mircea Eliade, op. cit., Vol. I, p. 84. (Acest citat şi următoarul aparţin tradiţiei religioase sumero-akkadiene).

 24 Dialog despre mizeria umană. Ibidem., p. 85.

 25 Ibidem., p. 107.

 26 Ibidem., p. 273.

 27 Ibidem.,

 28 Ibidem., Vol. II, p. 93.

 29 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Iubirea creştină, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1993, p. 17.

 30 Ibidem., p. 18.

 31 Ibidem.,

 32 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 94.

 33 Sf. Atanasie cel Mare Tratat despre întruparea Cuvântului, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, Vol. 15, p. 120.