După familiarizarea cu cărţile contemporane despre viaţa de dincolo de moarte cititorul îşi creează impresia că moarte nu este deloc înfricoşătoare, că pe omul trecuĺ în “cealaltă” lume în mod automat îl aşteaptă senzaţii plăcute de pace, bucurie şi petrecere în atotiubitoarea şi atotiertătoarea Lumină; că din acest motiv nu este nici o diferenţă între drepţi şi păcătoşi, credincioşi şi necredincioşi. Această situaţia a impus pe unii gînditori creştini să se pună în gardă şi să se îndoiască în privinţa acestui gen de literatură. Au început să se întrebe: “Nu sînt oare aceste viziuni ale luminii o ispită a diavolului, îndreptată împotriva trezviei creştinilor? - Trăieşte cum vrei, oricum vei ajunge în rai”.

Din acest motiv, cercetătorii John Ankenberg şi John Weldon se exprimă negativ faţă de toată literatura despre stările premergătoare morţii**, văzînd în ea simple trucuri oculte. Totuşi, o cercetare atentă a povestirilor contemporane a oamenilor ce au supravieţuit morţii clinice duce la concluzia că majoritatea din ei au avut vedenii autentice şi nu înşelări ale diavolului. Problema principală constă nu în vedeniile premergătoare morţii, ci în interpretarea lor de către medicii şi psihiatrii ce sînt departe de creştinism.

În primul rînd, departe gîndul că toţi care mor temporar se învrednicesc să vadă Lumina. Noi am amintit deja despre cercetările minuţioase ale doctorului Ring, din care se vede clar că numai un procent mic din oamenii ce au supravieţuit morţii se învrednicesc să vadă Lumina. Doctorul Maurice Rawlings, care personal a reanimat mulţi muribunzi, susţine că comparativ acelaşi număr de oameni văd întuneric şi groază cîţi văd Lumină. Această părere o împărtăşeşte şi doctorul Charles Garfield, cercetător principal în domeniul stărilor premergătoare morţii. El scrie: “Nu fiecare om moare cu moarte plăcută şi liniştită... Printre pacienţii anchetaţi de mine cam tot atîţia au retrăit stări neplăcute (întîlniri cu făpturi demonice) cîţi plăcute. Însă unii dintre ei au retrăit ambele stări”.

Există temeiuri de a presupune că mulţi oameni, uneori conştient, iar uneori inconştient nu vorbesc despre stările lor neplăcute din vedenii. După părerea doctorului Rawlings, unele vedenii pot fi atît de îngrozitoare încît subconştientul oamenilor ce le-au văzut şterge aceste imagini în mod automat din memorie. În cartea sa doctorul Rawlings aduce cazuri de astfel de amnezie. Psihiatrii care tratează oameni ce au trecut în copilărie prin traume sufleteşti majore (de exemplu violuri sau bătăi) ştiu despre acest mod selectiv de uitare. În afară de asta, oamenii ce au retrăit vedenii luminoase vor povesti cu mai mare plăcere despre ele, decît oamenii ce au retrăit vedenii groaznice. Căci ceea ce vede omul “acolo” trebuie să corespundă cu ceea ce a meritat el prin viaţa sa dreaptă sau păcătoasă. În acest fel, doi factori favorizează reportajul unilateral: a) procesul amneziei selective şi b) dorinţa de a nu răspîndi lucruri nefavorabile despre sine.

Karl Osis mărturiseşte că în cazul cercetării problemei morţii printre hinduşi s-a constatat că la moarte cam o treime retrăiesc groază, depresii şi mare nelinişte de la arătarea lui “yamduts” – îngerul indus al morţii şi alţi monştri*** din cealaltă lume.

Evident că religia hindusă cu misticismul său păgîn poate contribui la apropierea omului de forţele întunericului de dincolo, ceea ce se manifestă mai tîrziu în vedeniile îngrozitoare de dinaintea morţii.

Din literatura patristică noi ştim că înşelarea diavolului constituie un pericol real. Apostolul Pavel avertizează că “satana poate lua chip de înger luminos” (2 Cor. 11, 14).

Dar totodată, diavolul nu are putere să înşele pe oricine, cînd vrea şi cum vrea: acţiunile lui sînt limitate de Dumnezeu. Dacă omul este mîndru şi doreşte să vadă ceva suprafiresc, minuni, de care nu se învrednicesc ceilalţi oameni, atunci pe el îl paşte pericolul să primească demonul drept înger. În domeniul duhovniciei această stare se numeşte “înşelare” (“prelesti”). Pericolul de a cădea în înşelare ameninţă pe fraţii de mănăstire care procedează după mintea lor, pe nevoitorii satisfăcuţi de sine (călugări dar şi mireni, care postesc sau duc alte nevoiţe, fără dreaptă judecată şi îndrumător), pe “proorocii” mincinoşi şi vindecători, precum şi pe oamenii ce practică o mistică nesănătoasă, cum ar fi: meditaţia transcedentală, yoga, spiritismul, ocultismul, medicină bioenergetică ş. a. Din povestirile oamenilor ce au supravieţuit morţii clinice nu se vede că ei s-ar fi îndeletnicit cu vreo una din acestea. În majoritatea cazurilor ei sînt oameni obişnuiţi, care din cauza unei sau altei boli fizice au murit, dar datorită stăruinţei medicilor şi a posibilităţilor medicinei actuale au fost reanimaţi. Ei nu au aşteptat nici o vedenie suprafirească şi ceea ce li s-a dat lor să vadă, evident, a fost lucrarea milei lui Dumnezeu, ca ei să ia o atitudine mai demnă faţă de viaţa lor. E greu să ne împăcăm cu gîndul că Domnul a îngăduit satanei să-i înşele pe aceşti nenorociţi, neiscusiţi în viaţa duhovnicească. În afară de asta, conform povestirilor adunate de doctorul Morse, aceeaşi Lumină au văzut-o mulţi copii, care datorită purităţii lor şi nevinovăţiei se află sub acoperămîntul Celui de Sus.

În cărţile ortodoxe despre viaţa de după viaţă există povestiri despre ivirea demonilor muribunzilor şi despre trecerea sufletului prin faza “vămilor”. Dar tot din aceste cărţi se vede că demonii încep să sperie sufletul abia după ce vine îngerul-păzitor şi începe să-l conducă pe calea ce duce la Prestolul Dumnezeiesc. În afară de asta, în prezenţa îngerului, demonii sînt nevoiţi să se prezinte cu înfăţişarea lor adevărată, scîrboasă.

Cît priveşte descrierile Luminii făcute de contemporani, rămîne întrebarea, cum să le împăcăm cu povestirile creştine tradiţionale. În literatura ortodoxă împărăţia Luminii se descrie în funcţie de apropierea de Cer, în timp ce în literatura contemporană oamenii au văzut Lumina înainte de a trece graniţa tainică ce separă lumea de dincolo de a noastră. Noi credem că oamenii ce au suportat moartea clinică încă nu au fost în adevăratul rai sau iad, ci numai au contemplat şi au presimţit acele stări. Atunci cînd îngerii se arătau sfinţilor ei iradiau lumină, pe Tabor apostolii au văzut Lumina necreată, chiar dacă fizic se mai aflau încă în această lume. Dumnezeu prin mila Sa descoperă această Lumină minunată tocmai pentru trezirea la o viaţă mai bună. Întîlnirea cu această lumină negreşit aduce sentimentul de bucurie şi pace nepămîntească. Lumina diavolului, dimpotrivă, aduce cu sine sentimentul unei nelinişti confuze. Ea inspiră omului sentimentul superiorităţii, promite înţelpciune, dar în ea nu e dragoste, aceasta e o lumină rece.

La cele spuse trebuie să adăugăm că “derularea” vieţii, pe care aceşti oameni au retrăit-o în timpul întîlnirii cu Lumina, cînd ei au fost puşi să-şi estimeze moral faptele lor, cît şi corectarea modului de viaţă care a urmat – toate acestea ne îndeamnă să credem că vedeniile lor a Luminii au fost vedenii bune şi nu înşelare. Căci “după roadele lor îi veţi cunoaşte”. Pentru că diavolul încearcă să-l înstrăineze pe om de Dumnezeu. S-ar putea oare ca el să le ajute oamenilor să devină mai credincioşi şi mai buni?

Cu toate acestea în plan mai desfăşurat omul credincios trebuie să fie foarte precaut cu toate vedeniile şi experienţele mistice. Astfel, în legătură cu apariţia unui mare număr de cazuri de înviere a oamenilor după moartea clinică unii medici şi psihiatri au propus să formeze o nouă ramură a ştiinţei despre suflet şi viaţa după moarte. Nu este nici o îndoială că mărturiile despre ceea ce au văzut sufletele în lumea “cealaltă” pot fi oricînd compare, studiate şi sistematizate. Dar trebuie să înţelegem că în acest caz misiunea medicilor şi psihiatrilor se reduce la o simplă compilare a unor cazuri individuale. Şi pentru că noi, cei vii, sîntem rupţi de relaţia directă cu lumea spirituală, nu există posibilitatea programării şi a controlului stărilor postmortem în genul experieţelor de laborator.

Totodată nu trebuie să uităm că viaţa omului se află în mîinile lui Dumnezeu. Doar El hotărăşte atît momentul morţii cît şi soarta sufletului după despărţirea lui de trup. De aceea încercarea de a realiza experimente în acest domeniu intră în conflict cu voia lui Dumnezeu şi îl pune pe experimentator în relaţie cu duhurile căzute de dincolo. Drept rezultat, mărturiile adunate de el vor fi mincinoase iar concluziile false. Ieromonahul american Serafim (Rouse) scrie despre aceasta în felul următor: “Mulţi dintre cercetătorii contemporani recunosc sau cel puţin au o atitudine de simpatie pentru învăţătura ocultă în domeniul stărilor extracorporale pentru simplul motiv că ea se întemeiază pe experiment, care stă la temelia ştiinţei. Dar experimentarea în lumea materială se deosebeşte esenţial de “experimentarea” în domeniul stărilor extracorporale. În lumea materială obiectele şi legile studiate sînt moral neutre şi de aceea pot fi analizate obiectiv şi verificate de către alţii. Iar în cazul dat obiectele studiate sînt ascunse de oameni, foarte greu de surprins şi frecvent manifestă o voinţă proprie cu scopul de a-l amăgi pe cercetător” (Sufletul după moarte). Aceasta are loc pentru că sfera lumii spirituale apropiate de noi este plină de fiinţe conştient rele, demoni, care sînt specialişti în domeniul înşelării. Ei cu mare plăcere vor lua parte la tot felul de experimente, dîndu-le direcţia corespunzătoare.

De aceea avertismentul ieromonahului Serafim trebuie să-l primim cu seriozitate. Astfel, în zilele noastre un şir de cercetători pornind de la cazuri concrete de moarte clinică au trecut la experienţe personale în ceea ce priveşte stările extracorporale. Nefiind conduşi de învăţătura ortodoxă şi experienţa milenară a Bisericii Ortodoxe ei au purces să studieze stările corpului “astral” şi au nimerit în mrejele ocultismului. Din nefericire aceasta s-a întîmplat şi cu doctorul Moody, cu femeia prihiatru E. Kubler-Toss şi alţi cîţiva. Dr. Moody, de exemplu, după ce a scris trei cărţi preţioase cu date autentice, a început să experimenteze după reţetele teosofiei şi meditaţiei transcedentale. Nu demult el a editat pe această temă o carte intitulată “Întoarcerea înapoi” (Comming Back) în care aduce deliruri tipic hinduiste despre reîncarnare.

În timp ce sufletele oamenilor morţi pe cale firească încearcă în cealaltă lume uşurare şi chiar bucurie, sufletele sinucigaşilor, dimpotrivă, nimerind în lumea cealaltă încearcă confuzie şi suferinţă. Un specialist în domeniul sinuciderilor a exprimat aceasta prin următoarea frază foarte exactă: “Dacă părăsiţi viaţa cu sufletul zbuciumat, atunci şi în cealaltă lume veţi trece cu sufletul zbuciumat”. Sinucigaşii îşi pun capăt zilelor cu gîndul “să termine cu toate” şi cînd colo, dincolo totul abia începe pentru ei.

Iată cîteva povestiri contemporane ce ilustrează starea de dincolo a sinucigaşilor. Un bărbat care-şi iubea fierbinte soţia şi-a curmat zilele atunci cînd aceasta a murit. El spera astfel să se unească cu ea pentru totdeauna. Dar s-a dovedit a fi chiar invers. Cînd medicul a reuşit să-l reanimeze el a povestit: “Eu am nimerit cu totul în altă parte decît se afla ea... Acela era un loc îngrozitor... Şi eu pe loc am înţeles că am comis o gravă greşeală”.

Unii dintre sinucigaşii reîntorşi la viaţă descriau că după moarte ei nimereau într-un fel de temniţă şi simţeau că vor rămîne acolo pe un timp foarte lung. Ei conştientizau că aceasta le este pedeapsă lor pentru încălcarea legii stabilite, potrivit căreia fiecare om trebuie să îndure anumite suferinţe. Aruncînd samovolnic povara prevăzută pentru ei, în cealaltă lume ei trebuie să ducă şi mai mult.

Un bărbat ce a supravieţuit morţii clinice povestea: “Atunci cînd am nimerit acolo eu am înţeles că două lucruri sînt absolut interzise: să te ucizi pe tine şi să ucizi pe alt om. Dacă eu m-aş fi hotărît să-mi pun capăt zilelor, aceasta ar fi însemnat să-I arunc în faţă lui Dumnezeu darul dat de El. Iar a lipsi de viaţă pe un alt om – ar însemna să încalci planul lui Dumnezeu despre el”.

Impresia generală a medicilor-reanimatologi este următoarea – sinuciderea se pedepseşte foarte aspru. Doctorul Buce Greyson, psihiatru la secţia de urgenţă de pe lîngă universitatea din Konegen, după ce a studiat temeinic această problemă, afirmă că nimeni din cei ce au supravieţuit morţii clinice nu vrea să-şi grăbească sfîrşitul vieţii sale. Cu toate că lumea de dincolo este incomparabil mai bună decît a noastră, viaţa de aici are o însemnătate foarte mare de pregătire. Numai Dumnezeu hotărăşte cînd omul este suficient de matur pentru veşnicie.

Bewerly, în vîrstă de 47 de ani, povestea cît e ea de fericită că a rămas în viaţă. În copilărie ea a suferit mult de la părinţii ei, care zilnic îşi băteau joc de ea. Fiind de acum în vîrstă, ea nu putea să povestească fără emoţii despre copilăria sa. Odată, la vîrsta de 7 ani, fiind adusă de către părinţi la disperare ea s-a aruncat cu capul în jos şi şi-a spart capul de ciment. În timpul morţii clinice sufletul ei a văzut copii cunosccuţi care înconjurau corpul ei neînsufleţit. Deodată, în jurul lui Bewerly a strălucit o lumină orbitoare, din care un glas necunosccut i-a zis: “Tu ai făcut o greşeală. Viaţa ta nu-ţi aparţine ţie şi tu trebuie să te întorci”. La aceasta Bewerly a reproşat: “Dar nimeni nu mă iubeşte pe mine şi nimeni nu vrea să aibă grijă de mine”. “Nu este adevărat, a răspuns vocea, nici în viitor nimeni nu se va îngriji de tine. De aceea învaţă-te să te îngrijeşti singură”. După aceste cuvinte Bewerly a văzut în jurul său zăpadă şi un copac uscat. Dar, deodată, nu se ştie de unde, a adiat o căldură, zăpada s-a topit şi crengile uscate ale copacului s-au acoperit de frunze şi mere coapte. Apropiindu-se de copac ea a început să rupă mere şi să le mănînce cu plăcere. Atunci ea a înţeles că precum în natură aşa şi în orice viaţă există perioade de iarnă şi vară, care alcătuiesc un tot întreg în planul Creatorului. Cînd Bewerly şi-a revenit ea a început să aibă o nouă atitudine faţă de viaţă. Ajungînd matură, ea s-a căsătorit cu un om de treabă, a avut copii şi a fost fericită...

Chiar dacă experienţa zilnică ne arată că moartea este partea fatală a fiecărui om şi lege a naturii, totuşi Sfînta Scriptură învaţă că la început moartea nu intra în planul lui Dumnezeu despre om. Moartea nu este o normă stabilită de Dumnezeu, ci mai degrabă abaterea de la ea şi o mare tragedie. Cartea Facerii povesteşte că moartea a pătruns în natura noastră drept urmare a încălcării poruncii lui Dumnezeu de către primii oameni. Conform Bibliei, scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost de a reîntoarce omului viaţa veşnică pe care acesta a pierdut-o. Aici nu este vorba despre nemurirea sufletului, pentru că el prin natura sa nu e supus distrugerii, ci tocmai despre nemurirea omului în ansamblu, compus din suflet şi trup. Restabilirea unităţii dintre suflet şi trup trebuie să se realizeze concomitent pentru toţi oamenii la învierea de obşte a morţilor.

În unele religii şi sisteme filosofice (de exemplu în induism şi stoicism) se aduce ideea că principalul în om este sufletul iar trupul este doar un ambalaj provizoriu în care se dezvoltă sufletul. Cînd sufletul atinge nivelul spiritual cunoscut, trupul nu mai este necesar şi el trebuie aruncat, ca o haină purtată. Eliberîndu-se de trup, sufletul se ridică pe o treaptă superioară a existenţei. Credinţa creştină nu împărtăşeşte această concepţie despre natura umană. Acordînd prioritate începutului spiritual din om, ea totuşi vede în el o fiinţă bivalentă, compusă din elemente ce se completează reciproc: spiritual şi material. Există şi fiinţe necorporale simple, cum ar fi îngerii şi demonii. Dar omul are o altă configuraţie şi destinaţie. Datorită trupului natura sa nu numai că este mai complicată, ci şi mai bogată. Unirea dintre trup şi suflet hotărîtă de Dumnezeu este o unire pe vecie.

Atunci cînd după moarte sufletul părăseşte trupul său, el nimereşte în condiţii vitrege pentru sine. Într-adevăr, el nu este chemat să existe ca nălucă şi-i este greu să se adapteze la noile şi nefireştile pentru el condiţii. Iată de ce pentru o anulare desăvîrşită a urmărilor distrugătoare ale păcatului Dumnezeu a binevoit să-i învieze pe oamenii creaţi de El. Aceasta se va întîmpla la a doua venire a Mîntuitorului, atunci cînd la cuvîntul Lui atotputernic sufletul fiecărui om se va întoarce în trupul său nou şi reabilitat. Trebuie să repetăm că el nu va intra într-un nou înveliş, ci se va uni anume cu trupul pe care l-a avut mai înainte, doar că nou şi etern, adaptat pentru noile condiţii de existenţă.

În ce priveşte starea temporară a sufletului din momentul despărţirii lui de trup şi pînă la ziua învierii de obşte Sfînta Scriptură ne învaţă că sufletul continuă să trăiască, să simtă şi să gîndească. Dumnezeu “nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, pentru că la El toţi sînt vii” - a zis Hristos (Mt. 22, 32; Ecc. 12, 7).

Moartea, fiind o despărţire temporară de trup, în Sfînta Scriptură este numită ba mutare, ba despărţire, ba adormire (2 Pet. 1, 15; Fil. 1, 23; 2 Tim. 4, 6; FA 13, 36).

Evident că cuvîntul adormire (somn) nu se referă la suflet, ci la trup, care după moarte parcă s-ar odihni de muncile sale. Sufletul însă, despărţindu-se de trup, continuă viaţa sa conştientă ca şi mai înainte.

Valabilitatea acestei afirmaţii se vede şi din pilda Mîntuitorului despre bogatul şi Lazăr (Lc. 16) şi din minunea de pe Tabor. În primul caz, bogatul evanghelic, aflîndu-se în iad şi Avraam, ce se afla în rai, discutau posibilitatea de a trimite sufletul lui Lazăr pe pămînt la fraţii bogatului, ca să-i ferească de iad. În al doilea caz, proorocii Moise şi Ilie, ce au trăit cu mult înainte de Hristos, discută cu Domnul despre patimile viitoare. Hristos încă a mai zis iudeilor că Avraam a văzut venirea Lui, evident din rai, şi s-a bucurat (In. 8, 56).

Această frază n-ar fi avut nici un sens dacă sufletul lui Avraam s-ar fi aflat în stare de inconştienţă, aşa cum învaţă unii sectanţi despre viaţa sufletului după moarte. Cartea Apocalipsei povesteşte în mod figurat despre aceea cum reacţionează sufletele drepţilor în Cer la evenimentele ce se petrec pe pămînt (Ap. 5-9).

Toate aceste pasaje din Scriptură ne învaţă să credem că activitatea sufletului cu adevărat continuă şi după despărţirea lui de trup.

Totodată Scriptura învaţă că după moarte Dumnezeu hotăreşte pentru suflet locul unde va petrece o vreme, în funcţie de ce a meritat trăind în trup: raiul sau iadul. Repartizarea în unul din aceste locuri sau stări se hotărăşte prin aşa numita judecată “indiviaduală”. Judecata individuală trebuie deosebită de judecata “de obşte”, ce va avea loc la sfîrşitul lumii. Despre judecata individuală Scriptura ne învaţă: “Că lesne este înaintea Domnului, în ziua sfîrşitului să dea omului după căile lui” (Sir. 11, 28).

Şi în continuare: “Şi precum este rînduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata”, - evident, individuală (Evr. 9, 27).

Avem motive să presupunem că în faza incipientă de după moarte, atunci cînd sufletul pentru prima oară nimereşte în condiţii cu totul noi pentru el, are nevoie de ajutorul şi călăuzirea Îngerului său Păzitor. Aşa, de exemplu, în pilda cu bogatul şi Lazăr se povesteşte că îngerii au luat sufletul lui Lazăr şi l-au dus la Cer. Potrivit învăţăturii Mîntuitorului, Îngerii se îngrijesc de “aceştia mici” - de copii (în sens figurat şi direct).

Despre condiţia sufletului pînă la învierea de obşte Biserica Ortodoxă învaţă astfel: “Credem că sufletele morţilor se veselesc sau se chinuie după faptele lor. Despărţindu-se de trup, ele în aceeaşi clipă trec sau la bucurie sau la tristeţe şi suferinţă. Totuşi, nu simt nici fericire desăvîrşită, nici chinuire desăvîrşită, pentru că fericirea desăvîrşită sau chinuirea desăvîrşită fiecare o va primi după învierea de obşte, cînd sufletul se va uni cu trupul în care a trăit în dreptate sau în păcat” (Epistola patriarhilor orientali despre credinţa Ortodoxă, art. 18.).

În acest mod, Biserica Ortodoxă deosebeşte două stări ale sufletului în lumea de dincolo: una pentru drepţi, alta pentru păcătoşi - raiul şi iadul. Ea nu recunoaşte învăţătura romano-catolică despre starea de mijloc din purgatoriu, deoarece în Sfînta Scriptură nu este nici o indicaţie asupra stării de mijloc. Totodată, Biserica învaţă că suferinţele păcătoşilor în iad pot fi ridicate după rugăciunile pentru ei şi faptele bune săvîrşite în amintirea lor. De aici şi obiceiul de a da foi de pomenire la Liturghie cu numele viilor şi morţilor.