Cel îndurat, Cel care a dat existenţa şi Cel care a dăruit o existenţă fericită, n-a trecut cu vederea pe omul care a fost amăgit prin acest atac al diavolului, începătorul răutăţii, n-a trecut cu vederea pe omul care n-a păzit porunca Creatorului, care a fost lipsit de har, care s-a dezbrăcat de curajul pe care îl avea faţă de Dumnezeu, care s-a acoperit cu asprimea vieţii plină de dureri - căci aceasta simbolizează frunzele de smochin (Fac.3,7) - care s-a îmbrăcat cu murirea, adică cu mortabilitatea şi grosolănia corpului - căci aceasta simbolizează îmbrăcarea cu piei (Fac. 3,21) - care a fost izgonit din paradis (Fac. 3,23-24), potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care a fost condamnat la moarte şi supus stricăciunii. Nu. Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea, ci mai întîi l-a povăţuit în multe chipuri, chemîndu-l să se pocăiască prin suspin şi cutremur, prin potopul cu apă, prin distrugerea aproape a întregului neam omenesc (Fac. 6,13), prin amestecul şi împărţirea limbilor (Fac. 11,7), prin supravegherea îngerilor (Fac. 18,1-33; 19,1-22), prin incendierea oraşelor (Fac. 19,24-25), prin apariţiile tipice dumnezeieşti, prin războaie, prin biruinţe, prin înfrîngeri, prin semne şi minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeţi. Prin toate acestea se căuta să se distrugă păcatul, care se răspîndise în multe feluri, care subjugase pe om şi care îngrămădise în viaţă tot felul de răutate şi să readucă pe om la o existenţă fericită. Dar pentru că prin păcat a intrat moartea în lume (Rom. 5,12), ca o fiară sălbatică şi neîmblînzită, distrugînd viaţa omenească, trebuia ca Cel care avea să aducă mîntuirea să fie fără de păcat, să nu fie supus prin păcat morţii, ci încă prin El să fie întărită şi înnoită firea, să fie povăţuită prin fapte, să fie învăţata calea virtuţii, care depărtează de la stricăciune şi conduce spre viaţa veşnică. În sfîrşit, Dumnezeu arată noianul cel mare al dragostei de oameni pe care o are pentru om. Căci însuşi creatorul şi Domnului primeşte să lupte pentru creatura Lui şi se face învăţător cu fapta. Şi pentru că duşmanul amăgeşte pe om cu nădejdea Dumnezeirii (Fac. 3,5), acum este amăgit, căci Domnul S-a îmbrăcat cu haina trupului şi arată în acelaşi timp bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că n-a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Lui, ci s-a îndurat de cel căzut şi i-a întins mîna. Dreptatea, pentru că omul fiind biruit, nu îngăduie ca altcineva decît omul să învingă pe tiran şi nici nu răpeşte cu forţa pe om de la moarte, ci pe acela pe care altă dată moartea îl subjugase prin păcat, pe acesta Cel bun şi Cel drept l-a făcut iarăşi biruitor şi a mîntuit pe cel asemenea prin unul asemenea, lucru ce părea cu neputinţă. Înţelepciunea, pentru că a găsit dezlegarea cea mai potrivită a acestui lucru imposibil. Căci prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a Tatălui, Fiul Unul născut şi Cuvîntul lui Dumnezeu, Cel care este în sînul lui Dumnezeu şi al Tatălui (In. 1,18), Cel deofiinţă cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, cel care era dintru început şi era cu Dumnezeu şi cu Tatăl şi era Dumnezeu (In. 1,1-2) şi există în chipul lui Dumnezeu (Filip. 2,6), se pogoară aplecînd cerurile, adică smerind fără să smerească înălţimea Lui cea nesmerită, se pogoară spre robii Lui prin o pogorîre inexprimabilă şi incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorîrea. Şi fiind Dumnezeu desăvîrşit, se face om desărvîrşit şi săvîrşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare (Ecles.1,9-10), prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decît ca Dumnezeu să se facă om? Şi Cuvîntul S-a făcut fără schimbare trup (In. 1,14) din Duhul Cel Sfînt şi din Maria Sfînta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu. Şi singurul iubitor de oameni se face mijlocitor între om şi Dumnezeu (1 Tim. 2,5), fiind zămislit în preacuratul pîntece al Fecioarei, nu din voinţă sau din poftă sau din legătură bărbătească (In. 1,13) sau din naştere voluptuoasă, ci de la Duhul Sfînt şi în chipul celei dintîi faceri a lui Adam. Şi se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecînd neascultarea noastră şi făcîndu-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putinţă să dobîndim mîntuire.

Îngerul Domnului a fost trimis la Sfînta Fecioară, care se trage din seminţia lui David (Mt. 1,166; Lc. 1,27): “Căci este evident că Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminţie nimeni nu s-a apropiat de altar” (Evr. 7,14,13), după cum a spus dumnezeiescul Apostol. Despre aceasta vom vorbi mai precis mai pe urmă. Acesteia binevestindu-i îngerul i-a zis: “Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine” (Lc. 1,28). Ea s-a înspăimîntat din pricina cuvîntului, iar îngerul a zis către ea: “Nu te teme, Marie, căci ai găsit har la Domnul şi vei naşte Fiu şi Îi vei pune numele Iisus” (Lc. 1,20-21). “Căci El va mîntui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mt. 1,21). Pentru aceea cuvîntul Iisus se tălmăceşte mîntuitor. Iar ea nedumerindu-se a zis: “Cum va fi mie aceasta, pentru că eu nu cunosc bărbat?” (Lc. 1,34). Iarăşi zice îngerul către ea: “Duhul cel sfînt se va pogorî peste tine şi puterea celui prea înalt te va umbri. Pentru aceea şi Sfîntul născut din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu” (Lc. 1,35). Iar ea a zis către el: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău” (Lc. 1,38).

Deci după asentimentul Sfintei Fecioare, Duhul cel Sfînt S-a pogorît peste ea potrivit cuvîntului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dîndu-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvîntului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea enipostatică şi puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămînţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit lui şi din sîngiurile ei sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pîrga frămîntăturii noastre. Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfînt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvîrşit dintr-o dată. Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvîntul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care există aparte mai dinainte, ci locuind în pîntecele Sfintei Fecioare, Şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa Lui, din sîngiurile curate ale Pururea Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luînd pîrga frămîntăturii omeneşti, şi însuşi Cuvîntul S-a făcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan şi trup: trup al Cuvîntului lui Dumnezeu şi trup însufleţit, raţional şi cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire Dumnezeu desăvîrşit, Acelaşi S-a făcut prin fire om desăvîrşit. Nu Şi-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci S-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat şi neîmpărţit cu trup însufleţit, raţional şi cugetător, care are în el însuşi existenţa, pe care l-a luat din Sfînta Fecioară, fără sa să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în fiinţa trupului şi fără ca să se schimbe fiinţa trupului în firea dumnezeirii Lui şi fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască şi din firea omenească pe care a luat-o.

Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe şi fără să se prefacă. Firea dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă şi nici din cele două firi nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deofiinţă cu nici una din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune că este deofiinţă cu focul, nici nu se numeşte foc, nici aer, nici apă, nici pămînt şi nici nu este deofiinţă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar fi fost după unire dintr-o singură fire compusă, atunci S-a schimbat dintr-o fire simplă într-o fire compusă şi în realitate El nu mai este deofiinţă nici cu firea simplă a Tatălui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire şi omenire, nici nu este în Dumnezeire şi omenire şi nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvîntul Hristos nu va fi numele ipostasei, ci, după cum ei gîndesc, al unei singure firi.

Dar noi învăţăm că Hristos nu este dintr-o fire compusă, nici că a rezultat ceva deosebit din naturi deosebite, după cum rezultă omul din suflet şi corp, sau după cum corpul rezultă din cele patru elemente şi din cele deosebite, aceleaşi. Mărturisim că Hristos este din Dumnezeire şi omenire, Acelaşi este şi se numeşte Dumnezeu desăvîrşit, şi om desăvîrşit, din două şi în două firi. Cuvîntul Hristos spunem că este numele ipostasei; acest cuvînt nu indică numai o singură natură, pe cea omenească sau pe cea dumnezeiască, ci arată că este din două naturi. Căci El însuşi s-a uns pe Sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar ca om a fost uns; căci El este şi Dumnezeu şi om. Dumnezeirea e ungerea umanităţii. Căci dacă Hristos ar fi dintr-o singură fire compusă, şi dacă este deofiinţă cu Tatăl, atunci va fi şi Tatăl compus şi deofiinţă cu trupul, lucru absurd şi plin de toată blasfemia.

Dacă ei susţin că Hristos are o singură fire, ei vor spune că ea este simplă şi prin aceasta vor mărturisi sau că el este numai Dumnezeu şi vor introduce o iluzie de întrupare, şi nu întrupare, sau că este numai om, după cum susţine Nestorie. Unde mai este atunci adevărul că este desăvîrşit în Dumnezeire şi desăvîrşit în omenire? Şi cînd vor putea ei susţine că Hristos are două firi, dacă ei spun că după unire El are o singură fire compusă? Este evident fiecăruia, însă, că Hristos înainte de unire are o singură fire.

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noţiunea de fire şi ipostasă. Cînd spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se ştie că nu spunem aceasta referindu-ne la definiţia sufletului şi a corpului, căci este cu neputinţă să spunem că sufletul şi corpul comparate unul cu altul sînt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sînt foarte multe, toţi primesc aceeaşi definiţie a firii, căci toţi sînt compuşi din suflet şi corp, toţi participă firii sufletului şi posedă fiinţa corpului şi o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor celor multe şi diferite. Cu toate aceste fiecare ipostasă are două firi, este compusă din două firi, adică din suflet şi corp.

Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos nu se poate admite o specie comună. Căci nici nu a fost, nici nu este, nici nu va fi cîndva un alt Hristos din Dumnezeire şi omenire, în Dumnezeire şi omenire, acelaşi şi Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit. Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singură fire compusă din Dumnezeire şi omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ (om) de o singură fire compusă din trup şi suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ şi nici nu există specia Hritos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvîrşite, din cea omenească şi cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscor, Eutihie şi Sever şi ceata lor blestemată; şi nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire de demnitate sau de voinţă sau de cinste sau de nume sau de bunăvoinţă, după cum au spus urîtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor, Teodor al Mopsuestiei şi adunarea lor cea diavolească; ci prin unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără confundare, fără prefacere, fără împărţire şi fără depărtare. Mărturisim o singură ipostasă în două firi desăvîrşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează în El cele două firi. Nu aşezăm pe fiecare din firi deosebit şi separat, ci unite una cu alta într-o singură ipostasă compusă. Spunem că unirea este substanţială, adică reală şi nu imaginară. Iar cînd spunem substanţială nu înţelegem că cele două firi au dat naştere unei firi compuse, ci că sînt unite una cu alta în chip real într-o singură ipostasă compusă a Fiului lui Dumnezeu şi stabilim că se păstrează deosebirea lor substanţială. Ceea ce este creat a rămas creat, iar ceea ce este necreat a rămas necreat; ceea ce este muritor a rămas muritor, iar ceea ce este nemuritor a rămas nemuritor; ceea ce este circumscris a rămas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a rămas necircumscris; ceea ce este văzut a rămas văzut, iar ceea ce este nevăzut a rămas nevăzut. Unul străluceşte prin minuni, iar celălalt s-a supus ocărilor.

Cuvîntul Îşi împropriază cele omeneşti - căci ale Lui sînt toate cele ale sfîntului Lui trup - împărtăşeşte corpului cele ale Lui proprii, potrivit modului comunicării însuşirilor, din cauza întrepătrunderii reciproce a părţilor şi a unirii după ipostasă şi pentru că a fost unul şi acelaşi cel care a lucrat atît pe cele dumnezeieşti cît şi pe cele omeneşti în fiecare din cele două forme cu tovărăşia celeilalte. Pentru aceea se zice că S-a răstignit Domnul slavei (1 Cor. 2,8), deşi firea Lui dumnezeiască nu a pătimit. Tot astfel se mărturiseşte că Fiul omului era în cer înainte de patimă, după cum însuşi Domnului a spus (In. 1,13). Unul şi acelaşi a fost Domnul slavei, care a fost prin fire şi cu adevărat Fiul omului, adică om. Cunoaştem că atît minunile cît şi patimile sînt ale Lui, deşi acelaşi cu altă natură făcea minunile şi cu alta suferea patimile. Aceasta pentru motivul că ştim că după cum se păstrează unitatea ipostasei Lui, tot astfel se păstrează şi deosebirea substanţială a firilor. Şi cum s-ar păstra deosebirea, dacă nu s-ar păstra cele care se deosebesc unele de altele? Iar deosebirea este ceea ce face ca lucrurile să se deosebească între ele. Aşadar în ce priveşte modul prin care se deosebesc firile lui Hristos una de alta, adică cu privire la fiinţă, spunem că el se uneşte cu extremităţile: în virtutea Dumnezeirii Sale se uneşte cu Tatăl şi cu Duhul; iar în virtutea omenirii Sale se uneşte cu Maica Sa şi cu toţi oamenii. Dar cu privire la modul prin care sînt unite firile Lui, spunem că se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de ceilalţi oameni. Firile se unesc în ipostasa Lui şi au o ipostasă compusă, în virtutea căreia se deosebeşte de Tatăl şi de Duhul, de Maica Sa şi de noi.

Cele comune şi universale sînt atribuite şi celor particulare care sînt sub ele. Comun este fiinţa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prin număr şi nu prin fire. Fiinţa este afirmată de ipostasă, pentru că fiinţa este desăvîrşită în fiecare din ipostasele de aceeaşi specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce priveşte fiinţa, ci în ceea ce priveşte accidentele, care sînt însuşiri caracteristice. Însuşirile caracteristice, însă, aparţin ipostaselor şi nu firii. Ipostase se defineşte: fiinţa împreună cu accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul şi existenţa în sine. Fiinţa, însă, nu există în sine, ci este considerată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimeşte una din ipostase, atunci întreaga fiinţă pătimeşte, căci a pătimit ipostasa, şi se spune că a pătimit în una din ipostasele ei. Dar nu este necesar ca să sufere toate ipostasele de aceeaşi specie ci ipostasa care suferă.

Astfel, mărturisim că firea dumnezeirii este în chip desăvîrşit întreagă în fiecare din ipostasele ei, toată în Tatăl, toată în Fiul, toată în Sfîntul Duh. Pentru aceea Tatăl este Dumnezeu desăvîrşit, Fiul Dumnezeu desăvîrşit, Sfîntul Duh Dumnezeu desăvîrşit. Astfel şi în întruparea unicului Dumnezeu Cuvîntul al Sfintei Treimi spunem că firea întreagă şi desăvîrşită a dumnezeirii în una din ipostasele ei s-a unit cu toată firea omenească şi nu parte cu parte. Căci spune dumnezeiescul Apostol: “În El locuieşte în chip trupesc toată deplinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9), adică în trupul Lui. Iar ucenicul acestuia, purtătorul de Dumnezeu Dionisie, cel prea bine cunoscător al celor dumnezeieşti, spune că Dumnezeirea a comunicat cu noi în întregime în una din ipostasele ei. Nu sîntem siliţi să spunem că s-au unit după ipostasă toate ipostasele sfintei Dumnezeiri, adică cele trei, cu toate ipostasele omenirii. Căci prin nimic altceva nu a fost părtaş Tatăl şi Sfîntul Duh la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu decît prin bunăvoinţa şi voinţă. Spunem, însă, că s-a unit întreaga fiinţă a Dumnezeirii cu întreaga fire omenească. Dumnezeu Cuvîntul n-a lăsat nimic din cele ce a sădit în firea noastră cînd ne-a plăsmuit la început, ci le-a luat pe toate, corp, suflet gînditor şi raţional şi însuşirile acestora. Căci vieţuitoare lipsită de una din acestea nu este om. El în întregime m-a luat pe mine în întregime, El în întregime S-a unit cu mine în întregime, ca să-mi dăruiască mie în întregime mîntuirea. Căci ceea ce este neluat este nevindecat.

Aşadar, Cuvîntul lui Dumnezeu S-a unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între curăţenia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului. Mintea este partea cea mai curată a sufletului, iar Dumnezeu este superior minţii. Şi cînd Cel superior îngăduie, mintea lui Hristos Îşi arată propria Sa conducere. Cu toate acestea este supusă, urmează Celui superior şi lucrează pe acelea pe care voinţa dumnezeiască le vrea.

Mintea s-a făcut lăcaş Dumnezeirii unite cu ea după ipostasă, după cum şi trupul; ea nu locuieşte împreună cu Dumnezeire, după cum rătăceşte părerea blestemată a ereticilor, zicînd că într-un vas de 50 de litri nu încap 100 de litri, judecînd pe cele imateriale în chip material. Căci cum se va putea spune că Hristos este Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit şi deofiinţă cu Tatăl şi cu noi, dacă în El s-a unit o parte a firii dumnezeieşti cu o parte a firii omeneşti?

Spunem şi aceasta că unirea s-a făcut din fiinţe comune. Căci orice fiinţă este comună ipostaselor cuprinse sub ea şi nu se poate găsi o fire sau fiinţă particulară şi deosebită, pentru că atunci ar fi necesar să spunem că aceleaşi ipostase sînt şi de aceeaşi fiinţă şi de fiinţă deosebită şi să spunem că Sfînta Treime, potrivit Dumnezeirii ei, este şi de aceeaşi fiinţă şi de fiinţă deosebită. Prin urmare aceeaşi fire se găseşte în fiecare din ipostasele ei. iar cînd spunem după fericiţii Atanasie şi Chiril că firea Cuvîntului S-a întrupat spunem că Dumnezeirea S-a unit cu trupul. Pentru aceea nu putem să spunem că firea Cuvîntului a pătimit, căci nu a pătimit în El Dumnezeirea. Spunem, însă, că a pătimit în Hristos firea omenească, fără să lăsăm să se înţeleagă toate ipostasele omeneşti, ci mărturisim că Hristos a suferit în firea omenească. Astfel cînd spunem “firea Cuvîntului” indicăm pe însuşi Cuvîntul. Iar Cuvîntul posedă şi comunul fiinţei, dar şi particularul ipostasei.

Mărturisind că acelaşi Iisus Hristos, Domnul nostru, este Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit, spunem că Acelaşi le are pe toate cîte le are Tatăl, afară de nenaştere şi le are pe toate cîte le are Adam cel dintîi, afară de păcat numai, adică: corp şi suflet raţional şi cugetător. Potrivit celor două firi, El are duble însuşirile naturale ale celor două firi: două voinţe naturale, cea dumnezeiască şi cea omenească; două activităţi naturale, cea dumnezeiască şi cea omenească; doi liberi arbitri naturali, cel dumnezeiesc şi cel omenesc, şi înţelepciune şi cunoştinţă atît dumnezeiască cît şi omenească. Căci, fiind deofiinţă cu Dumnezeu şi cu Tatăl, voieşte şi lucrează liber ca Dumnezeu; iar fiind deofiinţă şi cu noi, acelaşi voieşte şi lucrează liber ca om. Ale Lui sînt minunile, ale Lui sînt şi patimile.

Trebuie să se ştie că nu spunem că trupul Domnului s-a îndumnezeit, s-a făcut asemenea lui Dumnezeu şi Dumnezeu în virtutea unei modificări sau schimbări sau prefaceri sau amestecări a firii, ci, după cum spune Grigore Teologul, “dintre firi, una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită”*, iar eu îndrăznesc să spun că a fost făcută asemenea lui Dumnezeu, căci cel care unge s-a făcut om, iar cel care a fost uns s-a făcut Dumnezeu. Acestea nu prin schimbarea firii, ci prin unirea în vederea întrupării, adică după ipostasă, potrivit căreia trupul s-a unit, fără să se despartă, cu Dumnezeu Cuvîntul şi prin întrepătrunderea firilor uneia în alta, în chipul în care vorbim şi de înroşirea fierului prin foc. După cum mărturisim că întruparea s-a făcut fără modificare şi schimbare, tot astfel hotărîm că s-a făcut şi îndumnezeirea trupului. Prin faptul că “Cuvîntul s-a făcut trup” (In. 1,14), nici Cuvîntul n-a ieşit din graniţele Dumnezeirii sale şi nici din măririle sale proprii demne de Dumnezeu şi nici trupul, pentru că s-a îndumnezeit, nu şi-a schimbat firea lui sau însuşirile lui fireşti. Căci au rămas, şi după unire, firile neamestecate, iar însuşirile acestora nevătămate. Trupul Domnului, însă, s-a îmbogăţit cu activităţile dumnezeieşti în virtutea unirii prea curate cu Cuvîntul, adică după ipostasă, fără să sufere vreo pierdere însuşirile cele fireşti. Căci nu lucrează cele dumnezeieşti în virtutea energiei lui, ci în virtutea Cuvîntului unit cu el, Cuvîntul arătîndu-şi prin el propria lui energie. căci ferul înroşit în foc arde, nu pentru că posedă, în virtutea unui principiu firesc, energia de a arde, ci pentru că posedă această energie din pricina unirii cu focul.

Aşadar, trupul era muritor prin el însuşi, dar dătător de viaţă din cauza unirii după ipostasă cu Cuvîntul. Tot astfel şi cu îndumnezeirea voinţei; nu spunem că activitatea firească a ei a fost modificată, ci că s-a unit cu voinţa lui dumnezeiască şi atotputernică şi a devenit voinţa Dumnezeului înomenit. Pentru aceea voinţa firii sale omeneşti voind să se ascundă n-a putut de la sine (Mc. 7,24), din cauză că Dumnezeu Cuvîntul a binevoit să-şi arate în el însuşi existenţa reală a slăbiciunii voinţei omeneşti. Voind, însă, a curăţat pe lepros (Mt.8,3; Mc.1,42; Lc.5,13) din pricina unirii cu voinţa dumnezeiască. trebuie să se ştie că îndumnezeirea firii şi a voinţei este dovada cea mai semnificativă şi cea mai demonstrativă despre existenţa celor două firi şi celor două voinţe. Căci după cum înroşirea prin foc nu schimbă în foc firea celui înroşit prin foc, ci arată atît pe cel înroşit prin foc, cît şi pe cel care înroşeşte prin foc, şi arată că sînt două şi nu unul, tot astfel şi îndumnezeirea nu dă naştere unei singure firi compuse, ci arată două firi şi unirea cea după ipostasă. Căci spune Grigore Teologul: “dintre firi, una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită”**. Şi prin cuvintele “dintre firi”, “una” şi “alta” a arătat că sînt două.

** - Cuvîntul XXXVIII. La Teofanie, adică la Naşterea Mîntuitorului, MG, XXXVI, col.325 BC

“El sporea, spune Scriptura, în înţelepciune, în vîrstă şi în har” (Lc. 2,52). Creştea în vîrstă; dar prin creşterea în vîrstă scotea la iveală înţelepciunea care se afla în el. Mai mult: el îşi făcea progres al său progresul oamenilor în înţelepciune, în har şi în îndeplinirea buneivoinţe a Tatălui, adică cunoaşterea lui Dumnezeu şi mîntuirea oamenilor, şi-şi însuşea pretutindeni firea noastră. Dar cei care afirmă că el progresa în înţelepciune şi în har, ca şi cum ar fi primit un adaos la acestea, afirmă implicit că unirea celor două firi nu s-a făcut din primul moment al existenţei sale în trup şi nici nu mărturisesc unirea după ipostasă, ci ascultînd* de prostul Nestorie, născocesc o unire relativă şi o simplă locuire a Cuvîntului în om, “neştiind nici ce vorbesc, nici despre ce lucruri dau adeverire” (1Tim.1,7). Căci dacă trupul s-a unit cu adevărat cu Dumnezeu Cuvîntul din primul moment al existenţei sale în trup, şi mai mult că a existat în el şi avea identitatea ipostatică cu el, cum oare nu l-a îmbogăţit în chip desăvîrşit cu toată înţelepciunea şi harul? Trupul nu s-a împărtăşit de har şi nici n-a participat prin har însuşirilor Cuvîntului, ci, mai degrabă, în virtutea unirii după ipostasă, prin care atît cele omeneşti cît şi cele dumnezeieşti sînt ale unuia singur Hristos - căci acelaşi era şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp - izvorăşte lumii harul, înţelepciunea şi plinătatea tuturor bunurilor.

După învierea din morţi a lepădat toate afectele, adică coruptibilitatea, foamea şi setea, somnul şi oboseala şi cele asemenea. Căci chiar dacă a gustat din mîncare după înviere (Lc.24,41-43), totuşi nu în virtutea unei legi a firii - căci n-a flămînzit - ci în virtutea întrupării sale, ca să învedereze adevărul învierii, anume că este însuşi trupul lui, care a suferit şi a înviat. N-a lepădat nici una din părţile firii, nici corpul, nici sufletul, ci avea şi corpul şi sufletul raţional şi gînditor, voliţional şi activ şi astfel se aşază în dreapta Tatălui (Mc.16,19; Rom.8,34; Efes.1,20; Col.3,1; Evrei 12,2; 1Petru 3,32), voind dumnezeieşte şi omeneşte mîntuirea noastră şi lucrînd, pe de o parte dumnezeieşte, purtarea de grijă, conservarea şi conducerea tuturora, iar pe de altă parte omeneşte, amintindu-şi de vieţuirea sa de pe pămînt, văzînd şi cunoscînd că este adorat de toată făptura raţională. Sfîntul lui suflet cunoaşte că este unit după ipostasă cu Dumnezeu Cuvîntul şi că este împreună adorat ca suflet al lui Dumnezeu şi nu ca simplu suflet. Înălţarea de la pămînt la cer şi coborîrea lui iarăşi sînt activităţi ale unui corp circumscris: “Căci va veni iarăşi, spune sfînta Scriptură, către voi aşa precum l-aţi văzut mergînd la cer” (Fapt. 1,11).

Spunem că Hristos s-a aşezat cu trupul în dreapta lui dumnezeu şi a Tatălui, dar nu vorbim de o dreaptă spaţială a Tatălui. Căci cum va avea o dreaptă spaţială cel necircumscris? Dreapta şi stînga au numai lucrurile circumscrise. Numim dreapta Tatălui slava şi cinstea Dumnezeirii, în care Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl, există înainte de veci, şi în care, după ce s-a întrupat în vremurile din urmă, şade şi cu trupul, deoarece trupul lui este slăvit împreună cu el. Căci este închinat de toată creaţia într-o singură închinăciune împreună cu corpul lui.

Ipostasa Cuvîntului lui Dumnezeu înainte de întrupare a fost simplă, necompusă, necorporală, necreată; cînd s-a întrupat, însă, şi a devenit ipostasa trupului, a ajuns compusă din Dumnezeirea pe care o avea întotdeauna, şi din trupul pe care l-a luat. Ipostasa are însuşirile celor două firi şi este cunoscută în două firi. Din această pricină aceeaşi unică ipostasă este necreată, în virtutea Dumnezeirii, şi creată, în virtutea omenirii, văzută şi nevăzută. Altfel, sîntem siliţi sau să împărţim pe unicul Hristos, dacă spunem două ipostase, sau să fie negată deosebirea firilor şi să introducem schimbare şi amestecare.

Mintea nu s-a unit cu Dumnezeu Cuvîntul, după cum mint unii, înainte de întruparea din Fecioară şi nici nu s-a numit de atunci Hristos. Această absurditate face parte din neroziile lui Origen, care a susţinut preexistenţa sufletelor. Noi afirmăm, însă, că Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu a devenit Hristos din momentul în care s-a sălăşluit în pîntecele sfintei pururea Fecioarei, s-a făcut trup în chip neschimbat şi a fost uns trupul cu Dumnezeirea. “Aceasta este ungerea omenirii”, după cum zice Grigore Teologul*. Iar prea sfinţitul Chiril al Alexandriei, scriind către împăratul Teodosie, a spus acestea: “Eu spun că Iisus Hristos nu trebuie să se numească nici Cuvîntul din Dumnezeu fără omenire şi nici templul care s-a născut din femeie, fără a fi unit cu Cuvîntul. Aceasta pentru motivul că prin numele Hristos se înţelege Cuvîntul cel din Dumnezeu împreunat în chip tainic cu omenirea, în virtutea unirii săvîrşite prin întrupare”**. iar în scrierea către împărătese, spune astfel: “Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvîntului născut din Dumnezeu Tatăl care este gîndit şi există deosebit. Noi, însă, n-am fost învăţaţi să gîndim sau să spunem aşa, ci spunem că în momentul în care Cuvîntul s-a făcut trup, în acelaşi moment a şi fost numit Iisus Hristos. Se numeşte Hristos, pentru că a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. XLIV,9; Evr.1,9), adică cu Duhul de la Dumnezeu şi Tatăl. Dar că ungerea este pentru omenire nu se va îndoi nimeni din cei care sînt obişnuiţi să judece drept”***. Iar Atanasie, cel de veşnică pomenire, în cuvîntul despre mîntuitoarea întrupare spune astfel: “Dumnezeul care există înainte de venirea în trup n-a fost om, ci a fost Dumnezeu la Dumnezeu (In.1,1), fiind nevăzut şi impasibil. Dar cînd s-a făcut om este adus prin trup numele Hristos, pentru că numelui îi urmează patima şi moartea”****.

Chiar dacă sfînta Scriptură zice: “Pentru aceea te-a uns pe tine Dumnezeule, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei” (Ps. XLIV,9 : Evr.1,9), totuşi trebuie să se ştie că de multe ori dumnezeiasca Scriptură întrebuinţează timpul trecut în locul viitorului, ca în versetul următor: “După aceasta s-a arătat pe pămînt şi a petrecut cu oamenii” (Varuh 3,38); cînd s-au spus aceste cuvinte nici nu s-a arătat, nici n-a petrecut Dumnezeu cu oamenii. De asemenea, şi următorul text: “La rîul Vavilonului*****, acolo am şezut şi am plîns” (Ps. CXXXVI,1), căci aceasta niciodată nu s-a întîmplat.

** - Cuvînt adresat prea binecredinciosului împărat Teodosie, despre credinţa cea adevărată în Domnul nostru Iisus Hristos, MG, LXXVI, col.1173 C.

Cuvintele  şi , scrise cu un singur , se raportă la fire şi indică firea necreată şi creată. Cuvintele  şi , scrise cu doi , nu se referă la fire, ci la ipostasă şi indică ceea ce este nenăscut şi născut. Firea dumnezeiască este , adică necreată; iar cele ce vin după firea dumnezeiască sînt , adică create. În firea dumnezeiască şi necreată se vede nenăscutul în Tatăl, căci n-a fost născut; născututul în Fiul, căci s-a născut din veşnicie din Tatăl; iar purcesul în Sfîntul Duh. Primele exemplare ale fiecărei specii de animale sînt , nenăscute, dar nu , necreate, căci ele s-au făcut de creator, dar nu s-au născut din cele asemenea lor. Cuvîntul  înseamnă creare, iar cuvîntul  înseamnă naştere. Cu privire la Dumnezeu naşterea este ieşirea numai din tatăl a Fiului celui deofiinţă cu el; cu privire la corpuri, însă, naşterea este ieşirea unei ipostase de aceeaşi fiinţă din împreunarea bărbatului cu femeia. Din aceasta cunoaştem că naşterea nu este o însuşire a firii, ci a ipostaselor. Căci dacă naşterea ar aparţine firii, nu s-ar vedea în fire şi naşterea şi nenaşterea. Prin urmare sfînta Născătoare de Dumnezeu a născut o ipostasă cunoscută în două firi; în ce priveşte Dumnezeirea sa a fost născut din Tatăl în afară de timp, dar în ce priveşte omenirea sa, a fost întrupat în vremurile din urmă din sfînta Fecioară în timp şi s-a născut în trup.

Dacă cei care întreabă ar lăsa să se înţeleagă că cel care s-a născut din sfînta Născătoare de Dumnezeu este din două firi, spunem: da, sînt două firi, căci acelaşi este Dumnezeu şi om. Tot astfel şi despre răstignire, înviere şi înălţare. Aceste fapte nu sînt ale firii, ci ale ipostasei. Hristos, care este în două firi, a suferit şi a fost răstignit cu firea cea pasibilă, căci pe cruce a fost răstignit cu trupul şi nu cu Dumnezeirea. Dar dacă ar răspunde negativ la întrebarea noastră: dacă au murit două firi, vom spune: prin urmare n-au fost răstignite cele două firi, ci Hristos a fost născut, adică Cuvîntul dumnezeiesc înomenindu-se a fost născut în trup, a fost răstignit în trup, a pătimit în trup, a murit în trup, rămînînd, însă, impasibilă Dumnezeirea lui.

Ne închinăm Fiului lui Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh; înainte de înomenirea lui îl adorăm necorporal, dar acum, după întrupare, Îl adorăm pe acelaşi întrupat şi făcut om, dar şi Dumnezeu. Aşadar, trupul lui Hristos, în virtutea firii sale proprii, dacă vei despărţi pe cale abstractă vizibilul de spiritual, este neadorat, pentru că este creat; dar pentru că este unit cu Dumnezeu Cuvîntul este adorat din pricina Cuvîntului şi în Cuvînt. Căci în chipul în care împăratului i se dă închinăciunea şi cînd este dezbrăcat şi cînd este îmbrăcat, iar porfira, ca simplă porfiră, se calcă în picioare şi se aruncă, dar cînd ajunge îmbrăcăminte împărătească este cinstită şi slăvită, iar dacă ar dispreţui-o cineva este condamnat la moarte, lucru care s-a întîmplat de multe ori, şi după cum simplul lemn se poate pipăi, dar cînd este unit cu focul şi făcut cărbune nu poţi să-l atingi, nu din cauza lui, ci din cauza focului unit cu el - căci firea lemnului nu este inaccesibilă pipăitului, ci cărbunele, adică lemnul înroşit în foc - tot astfel şi trupul, în virtutea firii sale, nu este adorat, dar este adorat în Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat; nu este adorat din pricina lui, ci din pricina lui Dumnezeu cuvîntul, unit cu el după ipostasă. Şi nu spunem că ne închinăm unui simplu trup, ci trupul lui Dumnezeu, adică Dumnezeului întrupat.

Tatăl este Tată şi nu Fiu; Fiul este Fiu şi nu Tată; Duhul este Sfîntul Duh şi nu Tată şi nici Fiu. căci însuşirea este imobilă. Altfel cum ar putea să rămînă însuşire, dacă este mobilă şi se schimbă? Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, ca să rămînă imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut Fiul omului, întrupîndu-se din sfînta Fecioară, iar prin aceasta nu s-a depărtat de însuşirea de a fi Fiu.

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca să dăruiască iarăşi omului aceea potrivit căreia l-a făcut la început. Căci l-a făcut “după chipul lui” (Fac. 1,26), adică gînditor şi liber, şi “după asemănare” (Fac. 1,26), adică desăvîrşit în virtuţi, atît pe cît este cu putinţă firii omeneşti. Un fel de caracteristici ale firii dumnezeieşti sînt acestea: lipsa de grijă, curăţia, bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi a fi lipsit de orice răutate: Aşadar, la început l-a pus în comuniune cu el - “căci l-a făcut pentru incoruptibilitate” (Înţ. Sol. 2,23) - şi l-a ridicat prin comuniunea cu el către incoruptibilitate. Din pricina călcării poruncii, însă, am întunecat şi am distrus caracteristicile chipului dumnezeiesc, am ajuns în viciu şi am fost lipsiţi de comuniunea dumnezeiască. “Căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6,14). Şi ajungînd noi în afara vieţii, am căzut în stricăciunea morţii. Pentru că Dumnezeu ne-a dat o stare mai bună, dar n-am păzit-o, Cuvîntul ia starea mai rea, adică firea noastră, ca să înnoiască, prin El însuşi şi în el însuşi, starea omului “după chipul şi după asemănarea lui” (Fac.1,26), ca să ne înveţe pe noi vieţuirea în virtute - căci ne-a făcut virtutea prin el însuşi uşoară de practicat - ca să ne libereze de stricăciune prin comuniune cu viaţa, făcîndu-se pîrga învierii noastre şi să reînnoiască vasul cel netrebnic şi stricat, ca să ne răscumpere de tirania diavolului, chemîndu-ne la cunoştinţa de Dumnezeu, să ne întărească şi să ne înveţe să biruim pe tiran prin răbdare şi smerenie.

A încetat religia demonilor, s-a sfinţit zidirea prin dumnezeiescul sînge, s-au surpat capiştele şi templele idolilor, s-a sădit cunoştinţa lui Dumnezeu; Treimea cea deofiinţă, Dumnezeirea nezidită este închinată, un Dumnezeu adevărat, creator şi Domn al tuturora; virtuţile sînt îndeplinite, nădejdea învierii s-a dăruit prin învierea lui Hristos; diavolii se înfricoşează de oamenii pe care altă dată îi ţineau sub a lor robie. Şi lucru minunat este că toate acestea s-au făcut prin cruce, prin patimi şi prin moarte. În tot pămîntul s-a predicat vestea cea bună a cunoaşterii lui Dumnezeu şi n-a pus pe fugă pe cei potrivnici cu ajutorul războiului, nici cu ajutorul armelor, nici cu ajutorul oştilor; nu, ci puţini oameni goi, săraci, neînvăţaţi, persecutaţi, bătuţi, daţi morţii, au biruit pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, predicînd pe cel răstignit în corp şi pe cel care a murit, căci cu ei era puterea atotputernică a celui răstignit. Moartea, atît de înfricoşătoare înainte, este învinsă; ea, socotită altă dată groaznică şi odioasă, acum este preferată vieţii.

Acestea sînt izbînzile venirii lui Hristos! Acestea sînt semnele puterii lui! Căci n-a mîntuit ca prin Moise un popor din Egipt şi din robia lui Faraon, despărţind marea (Ieşir.14,16-31; Deut.11,4), ci mai mult, a izbăvit întreaga omenire de stricăciunea morţii şi de sub robia crudului tiran, a păcatului. Nu duce cu forţa spre virtute, nici nu acoperă cu pămînt (Num.16,31-33; Deut.11,6), nici nu arde cu foc (Num. 16,35) şi nici nu porunceşte să fie loviţi cu pietre cei păcătoşi (Iisus Navi 7,25), ci convinge, prin blîndeţe şi îndelungă răbdare, ca oamenii să aleagă virtutea, să lupte prin necazuri pentru ea şi să se bucure de roadele ei. Altă dată cei care păcătuiau erau pedepsiţi, dar stăruiau mai departe în păcat şi păcatul le era socotit ca Dumnezeu; acum, însă, oamenii aleg pentru credinţă şi virtute asupriri, torturări şi moarte.

Slavă ţie Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, Înţelepciune, Putere şi Dumnezeule atotputernic! Ce-ţi vom da noi neputincioşii, în schimbul tuturor acestora? Căci toate sînt ale tale şi nu ceri de la noi nimic altceva decît să ne mîntuim; dar şi pe aceasta o dai şi din pricina nespusei tale bunătăţi eşti chiar recunoscător celor care o primesc.

Mulţumesc ţie celui care ne-ai dat existenţa, celui care ne-ai dăruit o fericită existenţă, celui care ne-ai adus, prin negrăita ta bunăvoinţă, iarăşi la această stare pe noi, cei căzuţi din ea!