Diacon Pr. Dr. Andrei Kuraev (Moscova)

Соnd începem a studia istoria religiilor trebuie să fim pregătiţi a face o descoperire poate nu tocmai plăcută. Sоntem nevoiţi să recunoaştem că religiile, de fapt, diferă una de alta. Atunci cînd toţi afirmă că religiile sоnt egale şi toate constituie оn esenţă una din căile ce duc spre acelaşi Dumnezeu, că diferenţa dintre culte constă doar оn ceremonii, dar de fapt ele toate învaţă acelaşi lucru – aici ai nevoie de puţină agerime a minţii şi perspicacitate pentru a înţelege că moda, totuşi, se оnşeală. Religiile, oricum n-ai da, diferă una de alta.

La sfîrşitul primului mileniu pоnă la naşterea lui Hristos, оmpăratul babilonean Aşurbanapal descrie astfel acţiunile sale religioase de оmpăcare a marilor zei, ofensaţi de prea puţină atenţie din partea poporului: “Bunicul meu Cunaherib a fost оngropat, ca jertfă pentru el i-am оngropat pe aceşti oameni de vii. Corpurile lor le-am dat hrană cоinilor, porcilor, corbilor, vulturilor. Săvоrşind acestea, am împăcat inimile marilor zei, stăpоnilor mei”1.

Putem spune că e vorba doar de o diferenţă de ritual faţă de religia pe care оncepea s-o vestească оn acele timpuri un popor vecin, evreii? Proorocilor acestui neam Dumnezeu le spunea: “Iată postul plăcut mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug, оmparte-ţi pоinea cu cel flămоnd şi adu-i оn casa ta pe nenorociţii fără adăpost, dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu оntoarce spatele semenului tău” (Is. 58, 6-7). Duce oare calea lui Isaia şi calea lui Aşurbanapal spre acelaşi Scop?

Religiile într-adevăr diferă. Trebuie să observăm aceste deosebiri şi să le evaluăm. Anume ultimul termen trezeşte cel mai mult nedumerirea conştiinţei profane moderne. Oare pot fi evaluate religiile cu calificativele mai bună mai rea, mai superioară mai inferioară, mai perfectă mai primitivă? Oare nu sоnt toate religiile la fel de preţioase din punctul de vedere moral-spiritual? Nu vom da dovadă de intoleranţă şi şovinism, preferоnd o religie alteia, fie chiar total diferită? Cum putem compara religiile оntre ele? Fiecare popor şi fiecare epocă оşi alege acea formă de manifestare religioasă care оi e apropiată după gust şi după mărime. E corect să numim religia europenilor superioară celei a japonezilor? Sau poate că disputa cu tema care dintre religii este mai adevărată este la nivelul confruntărilor dintre adepţii smochingurilor şi amatorii de blugi? Oameni diferiţi aleg haine diferite. Este firesc. Cine se va apuca să demonstreze superioritatea blugilor оn faţa costumului оn trei piese, sau să arate neajunsurile stilului sport faţă de rochiile de gală? Hainele şi stilurile vestimentare le-am putea compara şi le-am putea preţui după o scară a valorilor numai оn cazul în care am avea o idee clară despre vestimentaţia ideală. Atunci am putea afirma: deoarece acest gen de оmbrăcăminte, conform unor parametri, nu corespunde imaginii unei vestimentaţii ideale, avem tot dreptul să spunem că acest stil este imperfect.

Tot astfel şi оn lumea religiilor – le putem aprecia doar în cazul cînd avem o concepţie despre religia ideală. Ne putem oare imagina o astfel de formulă a religiei ideale?

Răspundem afirmativ, cоt n-ar părea de straniu. Ca să ajungem la acest adevăr nici nu avem nevoie să devenim neapărat oameni religioşi.

Putem considera că Dumnezeu nici nu există şi că religiile nu sоnt decît o tendinţă a minţii omeneşti de a medita asupra Absolutului. Şi astfel, cu o privire detaşată, nu a unui teolog, ci a unui cercetător al istoriei religiilor, să urmărim multitudinea оnvăţăturilor religioase şi să observăm că, de fapt, prin cuvinte şi imagini asemănătoare, toate religiile vorbesc despre acel Ceva de Nepătruns şi Intangibil. Desigur, sоnt doar nişte cuvinte omeneşti şi o proiecţie a concepţiilor omeneşti despre acel Ceva care nu poate fi pătruns cu mintea omenească. Orice оncercare de acest gen, de proiecţie a profanului spre sacru, conţine o doză de impertinenţă .

Dar diferite religii îndrăznesc totuşi să “recunoască” anumite calităţi omeneşti оn existenţa Absolută. Unii se hotărăsc să recunoască оn divinitate Raţiunea. Alţii – Acţiunea. Cineva – Legea. Altcineva – Puterea. Să presupunem că оntîlnim doi propovăduitori, unul dintre care spune: “Pentru mine Dumnezeu este Creatorul, Raţiunea Supremă Universală, Stăpоnul şi Judecătorul…”. Iar cel de-al doilea mai spune: “Aveţi dreptate, toate acestea se referă la Dumnezeu. Dar eu aş оndrăzni să mai adaug оncă un nume la cele pe care le-aţi spus… Dumnezeu mai оnseamnă şi Dragoste”.

Care dintre aceste concepţii propuse este mai superioară, mai umană, deşi acest cuvоnt sună paradoxal оn contextul dat. Chiar şi unui om care nu a aderat la nici una din tradiţiile religioase, după studierea multitudinii de concepţii religioase оi devine clar că formula “Dumnezeu este Dragoste” este cea mai evoluată dintre toate concepţiile omeneşti posibile despre Divinitate.

Dacă e aşa, оnseamnă că am găsit cheia pentru rezolvarea celei mai importante probleme ale ştiinţei ce studiază religiile. Acum ştim ce vom pune la bază atunci cоnd vom compara doctrinele religioase. Am găsit acel ideal la care putem raporta curentele religioase ce au existat pe parcursul istoriei. Formula “Dumnezeu este Dragoste” poate fi o unitate de măsură pentru diferitele concepţii religioase şi putem măsura cu ea, ca şi cu un loh, adevărata lor adоncime.

Două interpetări vom trimite оn adîncimea cercetată de noi şi la ele vom căuta răspuns. Prima – există oare оn religia dată conştientizarea faptului că Dumnezeu este Dragoste şi dacă lipseşte – din ce motiv? Оntîmplător (de exemplu, nu a fost expusă de textele şi mentorii spirituali ai acestui curent), sau ea este imposibilă principial оn această tradiţie şi este logic incompatibilă cu datele ei iniţiale.

A doua întrebare. Dacă această formulă istoriceşte este prezentă (sau cel puţin logic poate fi presupusă) оn tradiţia dată, atunci cum este tălmăcită, оnţeleasă? Să оncepem ancheta noastră de la o religie considerată cea mai arhaică – şamanismul. Putem spune că din punctul de vedere al şamanismului Dumnezeu este Dragoste? Nu. Vorba e că оn şamanism nici nu există o concepţie despre Dumnezeu. Există duhurile: duhul taiga-lei, duhurile animalelor, duhurile strămoşilor… Vrăjitorul acţionează cu ajutorul acestor duhuri, influenţează asupra voinţei lor prin descоntecele sale magice. Ridicîndu-se sau coborînd prin arborele universal, şamanul obţine acces оn lumea spiritelor. Dacă vrăjitorul posedă cunoştinţe temeinice, el supune voinţei sale, prin descоntece, spiritul întîlnit în cale, iar energia lui o foloseşte pentru obţinerea acelui scop, pentru care a purces оn călătoria sa mistică .

După cum e caracteristic pentru universul magiei şi al farmecelor, nu propria voinţă şi dragostea reciprocă este hotărоtoare pentru “un contact” reuşit, ci reproducerea formulelor şi оndeplinirea ritualurilor magice. Nu apare întrebarea îl iubeşte oare şamanul pe duh sau duhul pe şaman. Are loc o ciocnire de voinţe, de puteri. Cоnd nivhii îl roagă pe vrăjitor să-i ajute bolnavului şi acesta refuză din anumite motive, ei оi iau cu de-a sila tamburina şi toaca, intră оn casa bolnavului şi оncep a invoca duhurile. Acestea se adună auzind chemarea obişnuită şi vrăjitorului nu-i rămоne decît să continue ritualul, pentru a evita nişte explicaţii neplăcute cu spiritele chemate în zadar2. Bolile sînt provocate întotdeauna de duhuri. Rămоne de aflat de care dintre ele şi din ce sferă (conform concepţiei şamanilor, oamenilor le pot dăuna atоt duhurile din lumea superioară, cоt şi cele de sub pămоnturi)3. La începutul ritualului, şamanul оşi cheamă spiritele ajutoare, ca mai apoi să se “răfuiască” оmpreună cu cel care a provocat boala pacientului.

La început, şamanul ieşea afară pentru a-i permite duhului-ajutător să intre оn propriul trup. Întorcîndu-se, parcă era un alt om: răgea, se uita chiorоş la cei din jur, azvоrlea din picioare, pînă cоnd ajutorii săi оl struneau cu o cămaşa de forţă. Conform celor adunaţi, aceasta se оntîmplă fiindcă vrăjitorul era un оncepător. Cu vоrsta, şamanii “stăpînesc” mai bine duhurile şi se zbat mai puţin”. Cu aceste duhuri supărate, dezlănţuite şi capricioase comunică în permanenţă şamanii, ba supunîndu-se voinţei lor, ba supunîndu-le sieşi. La Dumnezeu nu se mai gîndeşte nimeni aici. Şamanismul nu cunoaşte un Dumnezeu ca Unică Sursă a întregii existenţe. De aceea, formula Dumnezeu este Dragoste, raportată la şamanism, este lipsită de conţinut.

Şi în păgînismul clasic, în religia greco-romană, de asemenea nu vom găsi afirmaţia că Dumnezeu este Dragoste. Concepţia despre Dumnezeul unic parcă ar fi prezentă aici. Dar, nu întîmplător, grecii considerau cuvîntul zeu (theos) provenind de la verbul “feein” – a fugi4. Dumnezeul unic este fără nume şi inaccesibil. Nu are rost să i te adresezi cu rugăminţi.

Filozoful păgîn Celsiu din sec II era nedumerit - cum poţi îndrăzni să te adresezi cu rugăciuni Dumnezeului Suprem: “Neamul creştinilor şi al iudeilor este asemenea broaştelor, care s-au aşezat pe malul unei gropi cu apă, sau a viermilor de pămînt la marginea unei bălţi, atunci cînd se adună şi discută unii cu alţii. Ei susţin că Dumnezeu ni le descoperă pe toate şi ne preîntîmpină cu privire la viitor. De parcă, lăsînd la o parte lumea, mişcarea aştrilor, El se ocupă numai de noi, numai nouă ne trimite proorocii Săi, şi stăruie să ne întoarcă cu faţa spre Sine. (Origen. Împotriva lui Celsiu. IV. 23). Chiar şi filozofii sînt nesiguri în încercările lor de a dibui începutul începuturilor: Apa sau Focul, Aerul sau Nemărginirea (Apeiron), Forma Formelor sau Ideea Ideilor… Totuşi, acel Ceva care poate fi numit sursă a toate, Unic şi Cu Adevărat Existent, rămîne în afara religiei olimpiene. Zeus, conducătorul panteonului grecesc nu este un Dumnezeu în sensul suprem al cuvîntului. Este doar un dumnezeu. În Faedra (246) Platon face următoarea descriere teologică: “Cerul (o substanţă incoloră, fără contur, intangibilă, perceptibil cu adevărat e doar ceea ce se află după marginile cerului), se roteşte. În jurul lui vin zeii în frunte cu Zeus, care se alimentează de la lumina centrală. Gîndul zeului cere ca hrană inteligenţă şi cunoaştere, contemplînd doar reala existenţă. După cum vedem, Zeus nu este un Dumnezeu în perceperea monoteistă. El însuşi are nevoie de cuminecare. După Hesiod, Zeus este un pucist prin ereditate. Prima pereche de zei la greci sînt Geea şi Uran. Geea se satură de naşteri permanente şi odată îl ascunde pe fiul său Cronos în acel loc, prin care a apărut pe lume, îi dă o seceră ascuţită şi îl învăţă ce trebuie să facă. Odată cu noaptea, venind Uran se întinde lîngă Geea, plin de poftele dragostei şi se răspîndeşte peste tot în jur. Pe neaşteptate, fiul a întins mîna stîngă din ambuscadă, iar cu dreapta apucînd secera, i-a retezat scumpului părinte mădularul procreativ şi l-a aruncat hăt departe. (Teogonia 174 - 181.) Kronos – Timpul însă are obiceiul de a-şi devora copiii (timpul care mistuie totul) şi cînd se naşte Zeus vine timpul răzbunării.

Astfel, Zeus, care nu e nici creatorul lumii, nici creatorul oamenilor,5 devine stăpînul Olimpului şi al lumii. Deci, nu avem temei să-l considerăm un Dumnezeu – Sursă a existenţei, cum nici nu avem motiv să vedem în el Izvorul Dragostei, care a dus la apariţia oamenilor.

Şi dacă nu putem vedea dragostea care mişcă sori şi stele întruchipată în zeitatea supremă, cu atît mai puţine motive avem să aplicăm formula Dumnezeu este Dragoste la dumnezei cu rang mai inferior.

Răul poate veni chiar de acolo de unde omul aşteaptă un sprijin. De aceea, observă istoricul A. F. Losev, sentimentul religios al romanilor îi face să fie precauţi, suspicioşi. Romanul nu crede, ci mai degrabă este neîncrezător6 faţă de zeii săi. O amoralitate de principiu a zeilor o constatăm şi în panteonul babilonean. E clar că termenul “teodiceea” în sensul adevărat al cuvîntului nu-l putem atribui gîndirii religioase babilonene: în primul rînd, din simplul motiv că zeii babiloneni nu sînt atotputernici şi atotbuni, cel puţin din motiv că sînt prea mulţi7. Oamenii n-au fost creaţi dezinteresat. Nici nu poate fi vorba de Dragoste. Marduc creează universul (din corpul neînsufleţit al bunicii Tiamat) nu pentru că ar dori să simtă şi alte fiinţe bucuria existenţei. El îşi rezolvă o problemă egoistă: să le dea zeilor astfel de griji încît să nu le treacă prin minte să-l detroneze. Şi atunci cînd sfatul zeilor decide să-i creeze pe oameni, aceştia îşi rezolvă doar problemele interne: ei au nevoie de forţă de muncă, de robi. Zeii îl roagă pe demiurg să creeze pe cineva care i-ar înlocui pe zei în activitatea de amenajare a universului8.

Iar mitul sumerian despre Atra-hasis, de fapt, relevă că omul a fost creat în timpul orgiei zeilor turmentaţi: la beţie zeii au hotărît să se ia la întrecere în ce priveşte capacităţile magice şi au început să modeleze din lut figurine de oameni şi să le insufle viaţă…

În afară de aceasta, să nu uităm că zeii păgîni reprezintă de fapt stihiile naturii. Iar forţele şi procesele ce au loc în sînul naturii, în principiu, sînt amorale. În actul de îndeplinire nu există categoria scopului, deci, ele nu pot conferi un sens activităţii sale, nu le pot evalua. Ele doar acţionează şi atît. Putem spune că tunetul este dragoste? Nu. Deci şi despre zeii tunători (Perun la slavi, Zeus la greci, Varun la arienii antici), nu putem spune că ei aspiră dragoste. Putem spune că marea iubeşte omul? Nu. Deci formula Neptun este dragoste este şi ea deplasată. Putem afirma că soarele îl iubeşte pe om? Da, sigur, soarele este sursa existenţei. Dar căldura lui poate şi să omoare. Acest lucru îl cunoşteau prea bine locuitorii Egiptului, viaţa cărora era ameninţată de pustiuri şi arşiţe. De aceea, zeul Soarelui, Ra, de asemenea nu poate fi considerat întruchiparea dragostei.

De aici convingerea fermă a tuturor religiilor păgîne (atît a celor antice, cît şi a celor mai noi) că drumurile binelui şi ale răului sînt nedespărţite. Aşa cum natura nu face deosebire între creare şi distrugere, bine şi rău, viaţă şi moarte, lumină şi umbră, tot astfel şi oamenii nu ar trebui să-şi piardă timpul cu aceste deosebiri iluzorii: calea ce duce în sus şi cea care duce în jos sînt una şi aceeaşi… Cum e sus aşa e şi jos9. Daoiştii au exprimat această idee ce însoţeşte iminent orice conştiinţă naturalistă (e vorba de o conştiinţă care n-a ajuns să înţeleagă taina Divinităţii personale, libere, transcedentale, ce se află mai presus de legile naturii) prin vestitul lor semn alb-negru, prin care afirmă că nu există bine fără rău şi rău fără bine.

Să ne întoarcem la întrebarea despre atitudinea universului faţă de egipteni: prietenoasă, duşmănoasă sau indiferentă. Cum sînt dispuşi faţă de noi alţi oameni: prieteneşte, duşmănos sau indiferent? Sigur că nu sînt dispuşi într-un fel anume, dar cei care sînt interesaţi de persoana noastră se comportă prieteneşte, sau duşmănos, în dependenţă de faptul dacă interesele lor coincid cu ale noastre, sau nu; cei care nu au nici un interes au o atitudine indiferentă. Totul se reduce la faptul care sînt interesele puterii date şi cum este dispusă faţă de persoana noastră la moment. Soarele încălzeşte şi ne dă viaţă, dar tot el, arzînd, poate distruge viaţa, sau, ascunzîndu-şi faţa, poate distruge prin răcire bruscă. Nilul aduce viaţă, dar un nivel prea ridicat, sau prea jos al rîului aduce distrugeri şi moarte10. Astfel şi cu fiecare dumnezeu, fie el unul din cei mai simpatici, se găseşte un mit, care ne relatează vreo porcărie despre el. Chiar Gor – salvatorul lui Osiris şi binefăcătorul oamenilor – ajunge într-o bună zi să-i taie capul mamei sale Izida…

Dacă unul din zeii sau eroii miturilor păgîne are faţă de oameni o atitudine bună, plină de dragoste, nu putem să nu remarcăm un fapt – acesta nu este una din primele figuri ale panteonului. Dragostea este o manifestare particulară şi cu totul neobligatorie a cetei nemuritorilor în lumea oamenilor. Putem găsi în păgînism dumnezei care îi iubesc pe oameni. Dar acolo nu există un Dumnezeu, despre care am putea spune că El (nu el, ci El) îi iubeşte pe oameni.

Religia păgînă a Orientului îndepărtat nu are mai mult temei decît păgînismul mediteranean să afirme că Dumnezeu este Iubire. Începutul existenţei aici se numeşte Dao. Dao este Lege. El conduce, dar nu doreşte nimic. El este stăpînul a toate, dar nu-şi pune nici un scop. El se manifestă în lumea oamenilor, dar oamenii pentru el nu sînt decît un obiect de influenţă, sau cum spune un text chinezesc, pentru univers, omul este “ca un fir de păr din blana calului” (Cjuan-Zi11, [119]). Pe cît de straniu ar suna afirmaţia că cea de a treia lege a lui Newton îi iubeşte pe oameni, pe atît de straniu ar fi să spunem şi că Dao îi iubeşte pe oameni. Tabla înmulţirii nu are mare afecţiune faţă de noi. Analogic, nu-i putem atribui acest sentiment legii universale Dao.

În mentalitatea păgînă se încadrează perfect ideea conform căreia Existenţa şi universul nu atît îl iubesc pe om, cît sînt bolnavi de el. Dacă acesta din urmă încalcă legile naturii, ea pur şi simplu îl lichidează, ştergîndu-l în tăcere şi fără nici o părere de rău de pe corpul său calm şi imperturbabil, care combină atît de armonios procesele de creaţie şi distrugere…

În afară de aceasta, logica firească a filozofiei ne cere să evidenţiem incomprehensibilitatea existenţei Supreme. Ca orice filozofie în afara Revoluţiei, ideile filozofilor chinezi cer curăţirea gîndirii despre Dao de orice calităţi pozitive. Dar fac acest lucru probabil prea insistent: această grijă permanentă de a proteja Divinitatea de orice încercări omeneşti de a o cunoaşte şi de a o defini, ne împiedică să răspundem la altă întrebare: e adevărat că Forţa Supremă doreşte să rămînă necunoscută şi nedefinită? De fapt, însuşi cuvîntul “doreşte” cu referire la Dao devine gol şi lipsit de esenţă… Toate cuvintele omeneşti mor în apropierea lui Dao. Iar însuşi Dao tace. El doar acţionează. Referitor la activitatea lui ar fi mai potrivit să folosim cuvîntul “inactivitate”, dar el nu se adresează lumii cu vorbe omeneşti. În acest caz nu există dialog. “Ceea ce venerează Dao decurge din starea firească a lucrurilor şi nu din poruncile lui Dao (Lao-Zi, Dao de jin,51).

“Omul urmează legilor pămînteşti, pămîntul - celor cereşti, cerul îl urmează pe Dao, iar Dao – legilor firescului (tot acolo. 25). Dar dacă Dao urmează propriilor legi, dar nu are dragoste – atunci cît de greu este să-l chemi pe om pe calea iubirii? În ce fel înţelege Forţa Supremă, în acelaşi fel omul se înţelege şi pe sine. Atitudinea omului faţă de propria persoană devine egală cu ideile sale teozofice. Dacă Dao nu are nici o dorinţă şi se află în inactivitate, astfel ar trebui să fie şi omul. “Omul cu un “D” superior nu încearcă să facă fapte bune, de aceea el este virtuos, omul cu un “D” inferior nu părăseşte intenţiile de a face fapte bune, de aceea el nu este virtuos, omul cu un “D” superior este lipsit de activitate şi înfăptuieşte inactivitate, omul cu un “D” inferior este activ şi acţiunile lui sunt contra legii firescului (Dao de jin 38).

Dar Dao impersonal – Marele Gol – nu gîndeşte, nu-şi pune scopuri, nu face scopuri, nu ţine predici morale pentru fiinţe libere şi nici nu iubeşte lumea pe care o guvernează. Nici lumea nu trebuie să-l iubească pe Dao. Cel mai bun conducător este acela, despre care poporul ştie doar atît – că el există. Un pic mai răi sînt acei guvernatori, pe care oamenii îi iubesc şi-i venerează. Mai răi sînt acei cîrmaci, de care oamenii se tem, iar cei mai răi sînt cei pe care oamenii îi dispreţuiesc” (tot acolo, 17). Deci, acea Existenţă, despre care nu ştim nimic, este mai bună şi mai superioară acelui Dumnezeu pe care oamenii îl iubesc?… Aici ne întoarcem la întrebarea iniţială: care formulă teologică este superioară – cea care spune: “Dumnezeu este dragoste”, sau cea care afirmă “Dumnezeu este Nimic”? Este mai onorabil să vezi şi să simţi în Dumnezeu o forţă care este Dragoste sau “Marele Gol”?… Daoismul şi-a făcut alegerea sa, creştinismul – pe a sa. Dar nu putem să nu observăm că aceste tradiţii diferă radical una de alta, că nu coincid şi că este nevoie de a alege între ele.

Concepţia unui Dao impersonal este stranie din punct de vedere al unui european, educat pe ideea că Dumnezeu este o personalitate Vie. El ştie din Biblie că Dumnezeu nu numai că nu fuge de oameni, ci doreşte să fie cît mai aproape de ei.

Dar mult mai straniu pentru un european este caracterul absolut omnivor al bucătăriei chinezeşti. Din cîte se ştie, chinezii mînăncă orice, în afară de ceea ce este otrăvitor (de fapt, acest popor nu ignoră nici produsele otrăvite, dar după o preparare mai îndelungată). Şi şerpii, şi şobolanii, şi insectele sunt acceptate în bucătăria chinezească. Dar cel mai străin gustului şi obişnuinţelor unui european este o specialitate a bucătăriei chinezeşti – creierul de maimuţă vie. Să ne imaginăm următorul tablou: intri într-un restaurant chinezesc şi comanzi un fel de mîncare cu o denumire oriental-exotică (spre exemplu – “De-a lungul rîului Huanhe”). Şi ţi se aduce o maimuţică vie. Capul i se sfărîmă cu un tischiu special. Ca să nu ţipe strident, la dorinţa clientului ea poate fi lovită în moalele capului cu un ciocănel (e de dorit să lovească însuşi consumatorul acestui deliciu), apoi, cu un cuţitaş special se deschide cutia craniană. Şi iată, creierul primatului îţi stă în faţă. Cum s-ar zice: “se sărează după gust”. Şi e bună de servit . Poftă bună!12

Vă îngroziţi? De ce? Doar şi tigrii în junglă se hrănesc cu maimuţe. Dar noi cu ce sîntem mai răi? Dacă natura e astfel orînduită, încît o parte din ea trăieşte din contul consumării celeilalte părţi, de ce nu ne-am permite ceea ce, după legile lui Dao, se permite tigrilor? Care-i deosebirea dintre tigru şi om? Tigrul este o parte din natură şi omul la fel. Aici se stabileşte hotarul strict dintre viziunea păgînă şi cea creştină asupra lumii. Din punct de vedere al păgînismului, omul este o parte a naturii, un microcosmos. Omul este un univers mic într-un univers mare, macrocosmul. Pavel Florenski a exprimat acest gînd în felul următor: “omul este conspectul rezumativ al universului”13. Într-adevăr, fiinţa umană conţine în sine tot ce este în lume… “Însăşi inima este un vas mic, dar în ea se conţin toate”, spune cuviosul Macarie Egipteanul14.

Dar nu e suficient să spunem doar acestea despre om. Teologii bizantini afirmă că omul este mai degrabă un macrocosmos plasat în microcosmos. Fiindcă, de bună seamă omul întruneşte în sine tot ce este în lume, dar el mai are şi ceea ce nu poate cuprinde şi nu are lumea. Chipul lui Dumnezeu şi dumnezeiescul har, pe binecuvîntatul Dumnezeu-Fiul. “Priveşte, ne atrage atenţia cuviosul Macarie cel Mare, cum sînt făcute cerul, pămîntul, soarele, luna: totuşi, nu întru ele a binevoit să se odihnească Domnul, ci numai în om. De aceea, omul e mai scump decît toate făpturile, chiar îndrăznesc să zic nu numai decît toate cele văzute, însă şi cele nevăzute, adică duhurile slujitoare”15.

Sfîntul Grigore de Nyssa de asemenea polemizează cu păgînii referitor la problema dată: “Păgînii spuneau: omul este un mic univers (mikron kosmon), compus din aceleaşi stihii… Dar înălţînd laude naturii umane cu acest nume înălţător, ei înşişi nu au observat că au cinstit în om proprietăţile ţînţarului şi ale şobolanului. Doar şi ţînţarul şi şobolanul sînt formaţi prin contopirea aceloraşi patru stihii.

Şi ce-ar fi măreţ în a-l considera pe om icoană a lumii? Mai ales cînd acest cer e trecător, pămîntul se schimbă şi toate trec împreună cu ele, atunci cînd însăşi materia nu este veşnică? Dar ce spune Biserica – în ce constă măreţia omului? Nu în imitarea lumii create ci în exprimarea esenţei Creatorului (Despre crearea omului, 16)16. Iată de ce Sfîntul Vasile cel Mare ne povăţuieşte: “Fereşte-te de aiurelile filozofilor posaci, care nu se sfiiesc să cinstească în mod egal propriul suflet şi sufletul unui cîine”17.

Pentru Sfîntul Grigorie Teologul “Omul este o lume mare în una mai mică”18. La fel va spune, peste o mie de ani şi Sfîntul Grigorie Palama: “Omul este o lume mare într-o lume mai mică, concentrarea întregului univers într-un singur punct, încununarea creaţiei lui Dumnezeu”19.

Aici optimistul ortodox (nu este oare un optimism absolut să fii convins ca Sfîntul Grigorie Palama, că noi ne putem atinge de Însuşi Dumnezeu, de lumina Sa necreată?!) este de aceeaşi părere cu cel mai mare pesimist al Vechiului Testament – Eccleziastul: “Pe toate le-a făcut frumoase…El a pus în inima lor şi veşnicia” – spune Ecclesiastul despre univers (lume: din evreiescul olam – plinătatea universului; greceşte: sumpanta ton aiwona – multitudinea veacurilor, lumilor, eonilor), sădită în sufletul fiecărui om (Ecclesiastul 3,11).

Omul cuprinde în sine lumea, fiindcă nu toate în el pot fi explicate de legile acelui univers în care există corpul nostru şi psihicul inferior. Omul se află în lume doar parţial, totodată el este în afara legilor lumeşti, este scos din contextul materiei. O teză stranie, care nu poate fi demonstrată? De ce să ne pripim cu o asemenea concluzie? Ia uitaţi-vă, cea mai importantă lege a universului este principiul determinismului. Toate evenimentele ce se produc în lume sînt legate prin relaţii de cauză şi efect. Şi nimic nu se întîmplă fără motive întemeiate, cu necesitatea ce dă fiinţă urmărilor. Dar omul, cel puţin cîteodată, este liber. Înseamnă că omul, aflîndu-se în lume, nu se supune legii ei fundamentale, adică are statut de exteritorialitate. Nimic în lume nu poate acţiona din proprie voinţă, dar omul – poate. Înseamnă că omul este ceva mai mult decît lumea20.

În afară de aceasta, omul posedă raţiune, iar galaxia, munţii şi oceanele n-o au. Omul este doar o trestioară, cea mai slabă din univers, dar o trestioară care gîndeşte. Nu trebuie să asmuţi împoriva lui întreg universul, ca să-l striveşti, e de ajuns un nouraş de vapori, o picătură de apă, ca să-l omori. Dar chiar dacă universul îl va strivi, omul oricum va fi mai presus de asasinul său, fiindcă el conştientizează faptul că este muritor şi înţelege că universul îi este superior. Universul nu ştie aceasta (B. Pascal. Meditaţii 200 (347)21.

Această intuiţie a antropologiei creştine se conţine şi în concepţiile lui Berdeaev, care afirmă, spre deosebire de marxişti, că omul nu este o parte a societăţii, ci societatea este o parte a omului22.

O aflăm şi în polemica lui Veaceslav Ivanov cu M. Gerşenson despre raportul dintre credinţă şi cultură. “Mi se pare că conştiinţa poate fi doar o parte imanentă a culturii, un segment transcedental. Omul care crede în Dumnezeu nu va fi de acord în nici un caz să considere credinţa sa o parte a culturii; dimpotrivă, omul aservit culturii o va considera drept fenomen cultural”23.

Dar dacă vom considera ca şi păgînii, că “omul este o parte din energiile cosmice, o parte din stihii, o parte a materiei superioare (Agni Yoga . Necuprinsul, 135), atunci ar trebui să-l concepem pe om ca pe o fărîmă obişnuită a cosmosului, adică o fiinţă lipsită de propria responsabilitate morală. Vorba e că (şi acest moment a fost demonstrat într-un mod strălucit de către E. Kant)24, că în natură nu este şi nu poate exista noţiunea de “datorie”. “Este imposibil ca în lumea înconjurătoare să poată exista ceva altfel, decît există în realitate, mai mult, dacă vom lua în consideraţie numai cursul firesc al lucrurilor, atunci fiinţarea nu are nici un sens. Nu putem întreba ce trebuie să se întîmple în natură, tot aşa cum nu putem întreba de ce calităţi trebuie să dispună cercul, putem doar să ne punem întrebarea ce se întîmplă în natură ori ce caracteristici are cercul”. Îi putem spune omului: eşti aşa, dar trebuia să fii altul. Dar în fenomenele naturale nu poate fi o astfel de marjă între ceea ce este şi ceea ce “trebuie” să fie. Luna nu e condamnată pentru că nu se vede ziua. Soarele nu e judecat pentru că uneori are eclipse. Volga nu este decorată pentru muncă “cu jertfire de sine” în timpul războiului. Rîurile siberiene nu sunt pedepsite pentru faptul că îşi duc apele în oceanul Arctic, în loc să irige deşerturile Asiei centrale. Dacă omul este în exclusivitate o parte a naturii, atunci nici comportamentul lui nu poate fi înscris în categoria de “datorie”. Orice ar face omul, reacţia poate fi doar una: aşa s-a întîmplat: altfel nici nu putea fi. Şi nu poate fi învinuit cel al cărui omenie a fost înceţoşată într-o bună zi, cea mai importantă pentru el şi pentru apropiaţii lui. Şi ar fi ilogic să-l decorezi cu medalie corespunzătoare pe un tînăr bine educat ce a moştenit un cod genetic reuşit, pentru vitejie în timpul unui incendiu.

Dacă în natură “trebuie” e ceea ce se află în afara libertăţii, ceea ce se întîmplă iminent în prezenţa unor circumstanţe corespunzătoare, apoi în domeniul moralei “trebuie” este ceea ce se alege şi se realizează în mod liber, ceea ce se face îm mod nesilit.

Dacă omul este o parte a naturii, iar asupra naturii nu domină o Raţiune personală, care şi-ar pune Scopuri, impunînd respectarea normelor morale şi chemîndu-i pe oameni să urmeze de bună voie aceste concepţii nenaturale, atunci nu-i mai poţi cere omului să trăiască după alte legi, decît după cele ale junglei.

Tăcerea Dao, care le aduce o stare de euforie chinezilor, le poate provoca alte sentimente europenilor, deprinşi cu Cuvîntul spus. “Veşnica tăcere a acestor întinderi nemărginite mă înspăimîntă” (Pascal. Meditatţii. 201 (206)25. Cerurile care tac sînt mai curînd un semn că Dumnezeu ne-a părăsit. Este un semn al catastrofei, al ruperii de Comuniune, dar nu un semn de apropiere către plinătatea ştiinţei divine. În tot cazul, tăcerea şi inactivitatea cu greu pot fi considerate drept manifestare a Dragostei.

Am putea căuta formula “Dumnezeu înseamnă dreptate” în gîndirea religioasă indiană.

Este capabil de dragoste un Brahman? Dragostea este un sentiment liber, electiv, personal. De aceea, numai persoana este capabilă de acest sentiment. Iar Brahnmanul, conform convingerii gîndirii indiene, este un concept impersonal .

Filozofia religioasă indiană, în cea mai mare parte din şcolile sale, propovăduieşte panteismul. Această învăţătură, care neagă înţelegerea lui Dumnezeu ca personalitate şi vede în zeitate doar o energie, le este cunoscută contemporanilor noştri nu atît din literatura indiană, cît din ediţiile de orientare ocultă, teozofică şi cabalistică. Zeitatea este o energie universală, care este unică pentru întreaga lume şi este singura cauză a diversităţii universului. Această energie unică se manifestă inconştient şi fără vreun scop anume, găsindu-şi expresie într-o mulţime de fenomene universale (inclusiv în conştiinţa omului).

Brahmanismul presupune că lumea este un vis al Brahmanului. Noi sîntem visul Zeităţii. Lumea este o iluzie (maya) şi omul, pentru a-şi elibera conştiinţa, trebuie să renunţe la convingerea sa iluzorie că el este o fiinţă spirituală independentă (personalitate) şi să ajungă la înţelegerea acelui fapt fundamental că propriul său suflet (atman) este doar o părticică a Brahmanului Universal. Şi lumea din jurul meu şi eu însumi mă visez pe mine. Dar nu în visul propriu, ci în cel al Zeităţii Unice.

Dacă omul îşi va iubi visele, el va rămîne în acea lume lipsită de bucurii, în care domneşte legea tristă a karmei. Deci, nu trebuie să te ataşezi de această lume, ci să iei exemplu de la jocurile fără dragoste şi scop ale Zeităţii: Parmaştin creează lumile ca într-o joacă (Manu 1, 80).

Conform viziunilor brahmanismului, lumea este creată în dansul lui Şiva. Dar acest dans este purtător nu numai de viaţă, ci şi de moarte. În tradiţia europeană, aceeaşi idee a fost expusă de Heraclit în faimosul aforism, conform căruia cosmosul este un copil. La Heraclit copilul este un simbol al iresponsabilităţii. Cum explica aceasta A. F. Losev: “Cine e de vină? De unde s-a luat cosmosul şi frumuseţea lui? De unde s-a luat moartea şi voinţa armonioasă spre autoafirmare? De ce sufletul coboară de odată din Cerul cuprins de flăcări pe Pămîntul cuprins de flăcări şi de ce depăşeşte de odată deşertăciunile pămînteşti şi ajunge iarăşi printre stele, în lumina veşnică şi raţională?. De ce jocul veşnic de căderi şi a înălţării focului ceresc este esenţa cosmosului? Răspuns nu există. Lucu este viaţă, iar cauza lui e moartea” (Heraclit. Fragment V, 48). În acest joc al unei armonii nepăsătoare este esenţa cosmosului antic… Un joc rafinat al absolutului cu sine însuşi, un joc inocent şi genial, drăguţ şi naiv şi de o cruzime cumplită, un joc fără bucurii şi fără tristeţi, cînd pustietatea, fiind întrebată nu răspunde şi nici ea nu ştie de ce are nevoie26.

Deci, comparaţia heraclitiană a cosmosului cu un copil care se joacă prea puţin ne poate consola: asemeni unui copil capricios şi dur, fără milă, Dumnezeu poate distruge lumea (şi chiar o distruge), ca un copil care-şi dărîmă propriile castele de nisip.

Energia conservează viaţa şi o distruge într-un mod absolut inconştient. Sînt doar nişte manifestări diferite ale aceleeaşi energii, care apar după aceleaşi legi, dar în situaţii diferite. Astfel, firul electric din toată casa constituie un sistem unic. Curentul este acelaşi în toate aparatele. Dar în magnetofon el produce sunet, în televizor – imagine, în bec – lumină, în frigider – gheaţă, ventilatorul alungă aerul, iar aspiratorul îl absoarbe. Depinde oare de voia curentului electric, cum anume se va manifesta în fiecare aparat concret? Putem oare afirma că electricitatea doreşte să încălzească un plonjor, putem oare presupune că odată şi odată electricitatea îşi va spune sieşi: ce tot îngheţ şi îngheţ în frigiderul ăsta? Ia să mai frig şi nişte crenvurşti! Ne putem oare închipui că electricitatea îl poate ierta odată, din dragoste şi proprie voiţă pe electricianul distrat: te iert de data asta, Petrovici… eşti un om bun şi ai acasă soţie şi copii mici… Îţi dau drumul, nu te electrocutez, dar data viitoare fii mai atent. Mergi şi nu mai păcătui!

Cu toate modalităţile sale de manifestare, electricitatea (atît cea casnică, cît şi cea cosmică) nu este, totuşi, liberă. Dar dacă nu putem aştepta un asemenea comportament de la energia impersonlă, prin urmare nici despre impersonalul Brahman al filozofiei indiene nu avem dreptul să spunem că este dragoste.

Numai dacă Dumnezeu nu se identifică cu lumea, dacă legile lumii nu sînt legi şi pentru Dumnezeu, dacă asupra lui Dumnezeu nu acţionează alte legi superioare şi dacă El poate lua decizii în mod liber, adică numai în cazul cînd este personalitate, El poate da dovadă de milă. După formula lui V. N. Lossky: “Dreptul suprem al Împăratului este mila”27. Împăratul poate ierta acolo unde legea cere pedeapsa. Ca să credem în mila lui Dumnezeu, nu trebuie să vedem în el o energie impersonală şi dependentă, ca temelie a existenţei, ci o Personalitate Liberă.

Dar panteismul nu recunoaşte un Dumnezeu al dragostei şi de aceea nu vede în el o Personalitate. După cum afirmă Elena Blavatskaia,: “Gîndul Divin are tot atît de puţin interes pentru ele (e vorba de Duhurile – Constructoare Superioare ale Planetelor), sau de creaturile lor, cît are soarele faţă de floarea-soarelui şi seminţele ei”28. Dar din punctul de vedere al creştinismului, chiar legea atracţiei universale a lui Newton este doar o reflectare palidă a învăţăturii creştine despre “relaţiile de dragoste care unesc lumea”29. Ceea ce la Newton este o secularizare, la Blavatskaia este un nihilism triumfător. Condus de intuiţia creştină, atunci cînd descrie perceperea materialistă a lumii, A. F. Losev foloseşte aceeaşi imagine ca şi E. Blavatskaia, dar nu cu entuziasm, ci cu amărăciune: “Are oare grijă Soarele de Pămînt? Nimic nu dovedeşte acest lucru. El doar atrage planeta noastră direct proporţional cu masa şi indirect proporţional cu pătratul distanţei”30. Legea gravitaţiei este valabilă şi atunci cînd cîmpul magnetic al Pămîntului atrage un măr oarecare peste capul unui tip – acesta nu demonstrează faptul că pămîntul are o afecţiune personală faţă de mărul sau capul respectiv. Legea gravitaţiei acţionează nu pentru că aşa a decis ea în situaţia dată, ci pentru că astfel acţionează oricînd şi oriunde şi acţinea sa este pretutindeni la fel. Tot aşa şi legea karmei – nu are favoriţi şi nu poate avea voinţă personală: karma îşi vede de treabă. De aceea optimismul creştinilor, convinşi că Dumnezeu este iubire, îi poate provoca unui înţelept păgîn, care a aflat forţa şi caracterul irevocabil al Destinului, doar un zîmbet ironic.

Iar noi să adresăm insistent întrebarea noastră budismului: acceptă un budist formula “Dumnezeu este Dragoste?” Nu. Din punctul lui de vedere această afirmaţie conţine o dublă erezie. În primul rînd, în budism nu există noţiunea de Dumnezeu, budismul mai este numit religie ateistă. Cum spunea şi Sudzuki: “Dacă vom numi budismul o religie fără Dumnezeu şi fără suflet, sau pur şi simplu ateism, adepţii lui nu ne vor contrazice, deoarece concepţia unei făpturi supreme, care se află mai presus de creaturile sale şi intervine cu voia sa în treburile omeneşti, este deosebit de ofensatoare pentru budişti”31.

În al doilea rînd, pentru adepţii budismului dragostea nu este înţeleasă ca o stare desăvîrşită a existenţei. Desigur, budiştii sînt, în primul rînd, oameni şi ei consideră că e mai bine să iubeşti decît să urăşti. Dar există o stare sufletească, pe care o consideră superioară dragostei. Aceasta este impasibilitatea. Idealul inactivităţii budiste presupune că omul trebuie să înceteze orice activitate, pentru ca aceasta să nu provoace urmări şi să nu continue nesfîrşitul lanţ karmic al continuităţii efectelor şi cauzelor. Oprind aceste acţiuni, le stopăm şi pe cele ce se produc nu în lumea fizică, ci în cea “mintală”. Adică oprim toate activităţile minţii şi ale inimii, toate emoţiile.

În budismul popular (posibil că nu fără influenţa creştinismului) a apărut ideea “bodhisattv” – a oamenilor care renunţă la tendinţa de a obţine starea de Nirvana, pentru a suferi împreună cu oamenii. În curentul popular a apărut literatura djatac, care conţine exemple minunate de iubire sacrificatoare. Dar acestea sînt pentru cei care nu au înţeles şi nu au acceptat calea dreaptă”. “Dorinţa de a face bine fiinţelor vii se acceptă doar la etapele inferioare ale Căii Mistice. Dar în continuare ea este respinsă ca-tegoric, deoarece conţine în sine amprenta ataşamentului faţă de existenţa personală. Şi credinţa în existenţa ce-i este caracteristică”32.

Cum se spune în “Sutra de Diamant”, atunci cînd bodhisatva a adus la Nirvana un număr atît de mare de fiinţe cîte fire de nisip sunt în rîul Gange, el trebuie să conştientizeze că nu a salvat pe nimeni. De ce? Dacă el crede că a salvat un număr oarecare de persoane, el păstrează afecţiunea faţă de concepţia de “singularitate personală”, “Eu”, şi în cazul acesta el nu mai este bodhisattva33.

Însuşi budiştii recunosc că etica de jertfire mahaiana şi djatac sînt în contradicţie cu bazele filozofiei budiste. “Nu există ceva care ar contrazice mai mult învăţătura budistă, decît ideea că nirvana poate fi respinsă. Putem să nu nimerim în rai, care este un loc anumit, dar Nirvana este, în esenţă, o stare ce apare iminent după dispariţia ignoranţei (neştiinţei, necunoaşterii) şi cel care ajunge la Cunoaştere nu poate, cum nu s-ar strădui, să nu cunoască ceea ce a aflat deja. Aceste concepţii greşite referitor la comportamentul bodhisattv lipsesc cu desăvîrşire în poveţele adresate ucenicilor, aleşi pentru iniţierea la nivelurile superioare34.

După cum se vede, în budism nu avem de unde aştepta apariţia formulei “Dumnezeu este Iubire”. Deoarece numai o personalitate este capabilă să iubească, nu ne rămîne decît să ne adresăm religiilor monoteiste, cele care concep Divinitatea Supremă şi Originară ca pe o personalitate liberă.

Să ne apropiem de un teolog musulman şi să-l întrebăm: “Putem afirma cu referire la Allah că el este dragoste?” Interlocutorul nostru va cădea pe gînduri. E firesc, fiindcă o afirmaţie directă: “Dumnezeul este Dragoste” nu există în Koran, iar pentru un om de orice credinţă nu este atît de simplu să rostească o expresie teologică, care nu există în scriptura care este sfîntă pentru el. Totuşi, după ce va medita un timp, învăţătorul musulman ne va răspunde; “Da, desigur, în primul rînd Allah este voinţă. Dar putem afirma şi faptul că el manifestă dragoste pentru oameni. Dragostea este unul din cele 99 de nume sfinte ale atotputernicului. Şi eu îl voi întreba: “Dar, conform Koranului, care fapte pline de dragoste sînt caracteristice celui de Sus? În ce s-a manifestat dragostea lui Allah faţă de oameni şi prin ce a fost atestată?” – “El a creat lumea. Tot El i-a trimis pe proorocii Săi şi ne-a dat legea Sa”. Atunci îi pot adresa ultima întrebare: “I-a fost greu să facă acest lucru?” – “Nu, lumea este infim de mică în comparaţie cu puterea Creatorului”. După cum vedem, din punctul de vedere al islamismului, Dumnezeu doar le comunică oamenilor din depărtare voia sa. El se adresează lumii de la o distanţă imensă, pentru ca focul suferinţelor şi al fărădelegilor omeneşti să nu-i ardă chipul. Dragostea lui Dumnezeu faţă de lume, aşa cum este interpretată în imaginea creatorului din religia islamucă, nu este jertfelnică. Aşa iubim copiii străini: zîmbetele lor sînt dorite, dar fără nopţile nedormite lîngă pătuţul lor.

În decembrie lumea musulmană serbează “noaptea rugăciunii”. În această noapte, Allah se coboară din cerul al şaptelea spre primul cer, cel mai apropiat de pămînt. El devine atît de aproape de oameni, încît le aude toate cererile. Şi dacă un musulman dreptcredincios se va afla în acea noapte în rugăciuni, cererile lui vor fi auzite şi îndeplinite. O imagine clară şi frumoasă. Dar ca un creştin ce sînt voi întreba: într-adevăr Dumnezeu nu se poate coborî mai jos? Într-adevăr primul cer este ultima treaptă de jos, pînă unde poate pogorî dragostea lui Dumnezeu?

În islam mi se pare nechibzuită îndeajuns această încercare de a stabili o limită pentru dragoste, o limită pentru libertatea Divină: “Pînă aici, mai departe nu se poate!”. Islamul îi condamnă pe creştini că aceştia nu respectă caracterul transcedental de nepătruns al Creatorului. Ideea omenirii îndumnezeite pare incompatibilă cu ideile înălţătoare ale filozofiei apofatice (convingerea că absolutul este de nepătruns). Într-adevăr, atunci cînd vorbim despre Dumnezeu, avem nevoie de o maximă prudenţă. Trebuie să ne ferim a-i impune Necuprinsului limitările şi barierele noastre omeneşti. Trebuie să ne ferim a-i impune Necuprinsului restricţiile noastre omeneşti. Dar nu este oare afirmaţia musulmană că Dumnezeu nu poate deveni om, anume o neîncredere prea omenească în atotputernicia lui Dumnezeu? Nu devine oare această negare o limitare a libertăţii Creatorului? De unde vine această încredere că Dumnezeu uite asta n-o poate face?

Dar dragostea este capabilă de fapte neobişnuite, chiar de asemenea acţiuni care par imposibile şi nepermise aceluia care nu are experienţa dragostei. Apropiaţi-vă de orice adolescent şi întrebaţi-l: “Mă vei crede dacă îţi voi spune că va veni un timp, cînd îţi vei vîrî mîna, în mod absolut benevol, într-o grămăjoară de rahat proaspăt?” Adolescentul va striga indignat: “Niciodată!” Să aşteptăm dar timpul cînd el sau ea va avea un copilaş. Şi vom vedea cum dragostea părintească a biruit o stare de dezgust, atît de firească.

Nu poţi pune piedici dragostei, nu poţi spune că, iată, dragostea nu va îndrăzni să depăşească niciodată această limită. Evanghelia ne prezintă atitudinea lui Dumnezeu faţă de om în aşa fel, încît poţi spune că Dumnezeu a “înnebunit” de dragoste faţă de om. Creatorul răstignit este într-adevăr şi “ispită” (sminteală) şi ”nebunie”. Dumnezeu e liber în a-Şi alege căile spre om. El poate apărea în tunete şi fulgere. Dar poate apărea şi sub chipul unui rob şi peregrin.

După cum a spus cîndva foarte creştineşte şi foarte omeneşte Boris Pasternak:

Снег идет, снег идет,
Слîвнî падают не хлîпья,
А в заплатаннîм салîпе
Схîдит наземь небîсвîд.

Iată, “într-o haină peticită” şi nu înconjurat de legiuni de îngeri, a venit Dumnezeu la oameni. Avînd aspectul unui om “straniu” şi ascunzîndu-şi esenţa dumnezeiască, Dumnezeu a devenit Emanuil (Domnul e cu noi). Domnul este într-adevăr prea deosebit de om, de aceea e şi straniu şi minunat. “Pentru ce întrebi de numele meu? El este minunat!” ( Facerea, 32,29). “Şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic Minunat” (Isaia, 9,5).

Da, Dragostea lui Dumnezeu se poate apropia de om şi de păcatele noastre mai mult decît li se pare musulmanilor, care în grija lor pentru stricteţea monoteismului lor, vor să contrapună cît mai strict Creatorul cu lumea.

La începutul anilor 80 am auzit, în galeria Tretiakov, o istorie minunată. Pe atunci ghizii acestui muzeu ori că nu cunoşteau, ori că nu aveau dreptul să le vorbească vizitatorilor despre sensul religios al icoanei. De aceea, ei dădeau icoanelor o interpretare absolut netradiţională, nebisericească. “Sfînta treime” a lui Rubliov se transforma într-un “apel la unificarea pămînturilor ruseşti”. Cupa în care se aduna sîngele lui Hristos, ce se scurgea pe cruce, se transforma în “simbol al victoriei asupra musulmanilor”. Dar de data aceea am auzit lîngă o icoană ceva foarte neaşteptat. Interpretarea era artificială, dar pe deplin creştinească.

Ghidul poveastea despre icoana Maicii Donmului “Arătarea”. Pe mîinile ridicate ale Maicii lui Hristos, jos, erau nişte pete roşii. Pete roşietice se vedeau de asemenea pe gît şi pe obraji. Explicaţia simbolico-teologică a acestei caracteristici a unor icoane ale Maicii Domnului poate fi găsită în cartea lui E. N. Trubeţkoi “Raţionamente în culori”. Ghida a preferat însă să dea o explicaţie istorică. Era o icoană rusească din sec. XIII. Ce secol a fost acesta în istoria Rusiei? Secolul năvăliri lui Batu, un secol al înfrîngerilor şi incendiilor. Aceste pete roşii de pe chipul Maicii Domnului sînt reflecţii ale flăcărilor în care au fost cuprinse pămînturile ruseşti. Focul care mistuie jos oraşele ruseşti ajunge la Ceruri şi o pîrjoleşţe pe Cea care şi-a întins acopermîntul de asupra pămîntului nostru… Nu ştiu dacă tot astfel îşi înţelegea icoana însuşi iconarul. Dar este profund adevărat că în creştinism există convingerea că durerea oamenilor devine şi durerea lui Dumnezeu, că suferinţele pămîntului pîrjolesc Cerurile. Această concepţie că suferinţele omeneşti Îl ard pe Dumnezeu, nu există în islam…

Acum să ne adresăm cu întrebarea noastră religiei Israelului antic.

Textele Vechiului Testament ne spun direct: Da, Dumnezeu înseamnă Iubire. Da, Dumnezeu Şi-a arătat dragostea prin fapte. În mod liber, neconstrîns de nimeni şi de nimic, a creat lumea şi pe om. Din mare dragoste ni I-a dat pe prooroci şi legea. El a dat oamenilor cel mai mare dar, libertatea35.

I-a fost oare greu lui Dumnezeu cu oamenii? Da. Cu toate că se situează deasupra lumii, El spune că nu poate avea tihnă şi linişte deplină fără dragostea omenească… El nu numai că a dat Legea. El îi implora pe oameni să nu-l uite. Îi este greu cu oamenii. Despre Sine El spune că este Dumnezeu cel gelos. El s-a unit şi-a luat de mireasă ţara Israelului şi necredinţa oamenilor Îl doare. “Mi-am adus aminte de prietenia cea din tinereţea ta, de iubirea de pe cînd erai mireasă şi m-ai urmat în pustiu… Ce nedreptate au găsit în Mine părinţii voştri, de ce s-au depărtat de Mine şi s-au dus după deşertăciune şi au devenit ei înşişi deşertăciune? În loc să zică: “Unde este Domnul Cel ce ne-a scos din pămîntul Egiptului…?” Eu v-am dus în pămînt roditor… voi însă aţi venit şi aţi spurcat pămîntul meu… păstorii au lepădat credinţa şi proorocii au proorocit în numele lui Baal şi s-au dus după cei ce nu-i pot ajuta. Schimbatu-şi-a oare vreun popor dumnezeii săi, deşi aceea nu sînt dumnezei?… Poporul meu însă şi-a schimbat slava pe ceea ce nu-l poate ajuta… Că două rele a făcut poporul meu: pe Mine, izvorul apei celei vii M-a părăsit, şi şi-au săpat fîntîni sparte, care nu pot ţine apă… Că în vechime am sfărîmat jugul tău şi am rupt cătuşele tale şi tu ai zis: “nu voi sluji la idoli” şi totuşi pe tot dealul înalt şi sub tot pomul umbros ai făcut desfrînare. Eu te-am sădit ca pe o viţă de soi… cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viţă străină?… ea a răspuns…; ”iubesc dumnezeii străini şi merg după ei”… Şi tu te-ai desfrînat cu mulţi iubiţi şi vrei să te întorci la Mine?… Întoarceţi-vă voi, copii căzuţi de la credinţă… Întoarceţi-vă, copii răzleţiţi şi eu voi vindeca neascultarea voastră” (Ieremia. 2, 3).

Citind Vechiul Testament, constatăm fără exagerare – oamenii îl aduc pe Dumnezeu pînă la lacrimi. Cum ar fi trebuit să se comporte oamenii şi cît de apropiat ar trebui să fie Creatorul, atunci cînd Lui îi scapă odată : “Mă căiesc că v-am creat”…

Şi, totuşi, Dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, pe care o aflăm în Vechiul Testament, nu L-a făcut pe Creator om. Unde mai găsim în lumea religiilor concepţia că dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni este atît de puternică, încît ea îl aduce pe Însuşi Creatorul în cercul oamnenilor? Există mituri despre întruchiparea zeilor în mediul omenesc. Dar întotdeauna aceştia sînt nişte zei minori. Sînt multe mituri ce ne vorbesc despre unul din mulţimea de locuitori ai cerului, care s-a decis să vină la oameni, atunci cînd divinitatea din acel sistem religios, sursa oricărei existenţe, n-a vrut să treacă de pragul propriei fericiri netulburate. Nici Prometeu, care a murit pentru oameni, nici Gor, jertfa căruia este atît de apreciată de către egipteni, nu întruchipează Divinitatea absolută. Suferă eroii şi semizeii. Dar cel cu adevărat Atotputernic nu se face accesibil durerii omeneşti, Unde mai putem găsi concepţia că nu unul din zei, ci anume Acela, Unicul, s-a pogorît în lume?

Această idee o găsim în krişnaism, unde Krişna este conceput ca un Dumnezeu – Creator Unic şi personal. “Bhagavad-gita” este numită adesea “Evanghelie indiană”. Această carte predică într-adevăr o idee măreaţă36: trebuie să ne apropiem de Dumnezeu cu dragoste. Nu tehnica meditaţiei şi nici jertfirea animalelor îl apropie pe om de Dumnezeu ci o inimă iubitoare. Această idee nu era ceva nou, în comparaţie cu predicile proorocilor evrei din Vechiul Testament . Dar pentru India ea era cu adevărat revoluţionară. “Bhagavat-gita” relatează că “Dumnezeul suprem”, Krişna, nu numai că a creat lumea şi nu numai că a dat învăţăturile Sale, El le-a adus oamenilor personal această învăţătură, devenind om. Şi nici măcar nu împărat, ci slugă, vizitiu. Şi, totuşi, citind această carte, îţi apar unele întrebări. În primul rînd, a devenit oare Krişna om pe deplin şi pentru totdeauna? Nu, el părea om doar în timpul lecţiei. Chipurile lui adevărate nu sînt deloc omeneşti37. Şi el se foloseşte de imaginea unui om ca de o acoperire, care îi permite să se apropie de oameni.

Şi trupul şi sufletul omenesc nu le ia cu sine în Veşnicie. Nu i-a fost greu să fie om, n-a suferit nici durere nici moarte omenească…

El le porunceşte oamenilor să-l iubească. Dar nu este clar, îi iubeşte oare însuşi Krişna pe oameni: în “Bhagavad-gita” nu găsim nici un rînd despre dragostea faţă de oameni. Subiectul acestei cărţi îl are ca erou principal pe tînărul luptător Arjuna, care trebuie să-şi recîştige cu forţa dreptul la moştenire, care i s-a luat de către rudele lipsite de scrupule. Susţinut de Krişna, Arjuna adună o armată enormă. Dar, înaintea bătăliei, ieşind în cîmpul luptei, scrutînd rîndurile duşmanilor săi, Arjuna conştientizează asupra cui va trebui să ridice armele. Atunci, omeneşte zguduit, spune: “Văzîndu-mi rudele pregătite de atac, Krişna, mi se taie picioarele, mi se usucă cerul gurii. Corpul meu tremură. Părul mi se ridică vîlvoi. Cei care sînt făcuţi pentru a împărăţi cu desfătare şi bucurii s-au amestecat în rîndul ostaşilor lepădînd viaţa paşnică: îndrumătorii, bătrînii, taţii, feciorii, nepoţii, cumnaţii, socrii, unchii mei drepţi. Nu doresc să-i omor. Mare nenorocire, mare păcat voim să săvîrşim: pentru plăcerile împărăţeşti să-i omorîm pe toţi cei apropiaţi.” Acestea spunînd, învins de tristeţe, Arjuna s-a lăsat fără puteri la fundul carului, lăsînd să-i scape arcul cu săgeţi: mintea sa era tulburată de durere (BG.1. 29-47).

Omul simte durere şi compasiune, dar divinul Krişna? În acel moment el găseşte pentru tînăr aceste cuvinte: “Uită de această neînsemnată slăbiciune a inimii, ridică-te eroule! Ţi-i milă de acei care nu au nevoie de compasiune: cei care au cunoscut adevărul nu-i deplîng nici pe cei vii, nici pe cei morţi. Aceste corpuri sînt trecătoare, veşnic este numai purtătorul corpului. Luptă, deci, Bharata! Cel care s-a născut, neapărat va muri, mortul, inevitabil se va naşte: nu trebuie să deplîngi inevitabilul” (1.3.18.26). Toate acestea Krişna le spune “zîmbind” (2,10) “şi fără ajutorul tău, toţi luptătorii care se află faţă în faţă, vor muri. De aceea ridică-te, biruie duşmanii, cucereşte gloria, delectează-te cu împărăţia înfloritoare, căci eu i-am biruit mai înainte: tu vei fi doar arma, ca soldatul ce se află de partea stîngă. Pe toţi voinicii pe care îi voi omorî Eu în bătălie, răpune-i fără a sta pe gînduri” (11.32-34).

Nu voi combate filozofia ce stă ascunsă în aceste rînduri. Voi spune doar că acest zîmbet este de neconceput pe chipul Celui care plîngea pe drum spre mormîntul prietenului Său Lazăr (Ioan 11, 35). Nu ne putem imagina un astfel de sfat răsunînd din gura Celui care spunea cu referire la toţi oamenii: “Întrucît aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Şi într-o divinitate care binecuvîntează omorurile în masă pentru îndeplinirea datoriei karmice de castă, nu putem să-l recunoaştem pe Dumnezeul dragostei38.

Aşadar, formula teologică spune: “Dumnezeu înseamnă Iubire”. Să iubeşti înseamnă să asimilezi în tine atît bucuriile cît şi tristeţile acelui iubit. Adevărata dragoste tinde să se identifice cu omul iubit. În acest caz, într-adevăr “vor fi amîndoi un trup” (Facerea 2, 24)39. De aceea, calea dragostei înseamnă dăruire, încredere, jertfă. Vorbim mult despre dragoste, dar încă nu i-am dat definiţia. Cea mai profundă formulă a iubirii poate fi culeasă din Evanghelie: “Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan. 15,13).

O asemenea dragoste faţă de oameni nu descoperă nici o imagine teologică din lumea extraevanghelică. Noi Îl întrebăm pe Dumnezeul Evangheliei: “Cum îi iubeşti pe oameni?”. Şi El răspunde: “Pînă la moartea Mea…” Dragostea Lui nu numai că a creat lumea. Dragostea Lui nu numai că le-a dat oamenilor libertatea. Dragostea Lui nu numai că ne-a dat Legea. Dragostea Lui nu numai că ne-a dat proorocii şi înţelepciunea. Dragostea Lui nu numai că a luat chip de om. El nu a părut doar - El a devenit om. (“Âсю тебя, земля рîдная, в рабскîм виде Царь Небесный исхîдил, благîслîвля˙” “Pe tine tot, pămînt iubit, în chip de rob Împăratul Ceresc te-a colindat binecuvîntînd”, Tiutcev). Dragostea Lui pentru noi a mers pînă la capăt, pînă la punctul limită, pînă la totala Sa dăruire, pînă la deplina renunţare de Sine, pînă la jertfă şi moarte (“Ęŕк будтî вышел челîвек, и вынес, и îткрыл кîвчег, и все дî нитки рîздал”. “Ca şi cum ar fi ieşit omul şi a deschis scrinul şi a dat totul pînă la ultima aţă”. B. Pasternak).

Acest Dumnezeu este iubire, El nu iubeşte pur şi simplu, El Însuşi este Dragoste. El nu numai că nutreşte dragoste, nu se manifestă pur şi simplu în acest sentiment: aceasta este fiinţa Lui.

Am început discuţia pornind de la întrebarea dacă religiile pot fi comparate între ele. Dar a fost de ajuns să trecem discuţia despre confesiunile religioase în sfera clară a raţiunii, a argumentelor judicioase, a formulărilor şi comparaţiilor şi a devenit evident că religiile pot fi comparate, iar deosebirile dintre ele se pot exprima într-o formă apreciativă.

Anume faptul că am apelat la acel sentiment al omului, la acea năzuinţă a inimii omeneşti, care este cel mai tainic şi mai puţin raţional – dragostea, aceasta ne-a ajutat să găsim o metodă pe deplin raţională de comparare a religiilor între ele, cînd spun că creştinismul este religia supremă, “religia absolută” (pentru a repeta cuvintele lui Hegel), singura care ne propune un chip cu adevărat onorabil al lui Dumnezeu, o spun nu pentru că m-ar sili la o asemenea apreciere înaltă apartenenţa mea la creştinism. Această concluzie mă sileşte să fac simpla logică omenească. Şi simpla omenie. Şi simpla dragoste de libertate.

Da, pentru a observa şi pentru a înţelege ceea ce este evident, omul zilelor noastre trebuie să dea dovadă de o considerabilă capacitate de a gîndi liber şi independent. Modele sociale, ideologiile şi ziarele ne insuflă demult idea “egalităţii religiilor”. Chesterton a formulat în felul următor teza lor preferată: “Creştinismul şi budismul se aseamănă foarte mult între ele, mai ales budismul.”40 Dar dacă vom trata religiile neideologic, nu vom încerca să vedem în ele în primul rînd un fundament ideologic al unei “noi ordini mondiale”, dacă nu le vom preface în ostatici ideologici ai utopiilor omeneşti, simplul simţ al realului ne lămureşte clar: religiile sînt diferite. Religiile pot fi mai înălţătoare şi mai plate. Dar, cu toată diversitatea de confesiuni, numai creştinismul a cunoscut şi a vestit cea mai mare descoperire religioasă. Descoperirea că Dumnezeu este Iubire.

1 cit. după: ßкîбсен Т. Сîкрîвища тьмы. Истîрия месîпîтамскîй религии. - М.,1995, с. 260. Vreau să subliniez că aceasta este perioada unei creze profunde în tradiţia religioasă şumero-babiloniană, atunci cînd în ea se intensifică influenţa credinţelor şi practiciloroculto-magice.

2 Крейнîвич Е. А. Нивхгу. Загадîчные îбитатели Сахалина и Амура. - М., 1973, сс. 448-449.

3 În expunerea mea despre credinţele şamanismului eu urmez cărţii: Ŕ. Б. Зубîва “Истîрия религий. Кн. 1. Дîистîрические и внеистîрические религии. Курс лекций” (М., 1997, сс. 302-309). См. также: Элиаде М. Шаманизм: архаические техники экстаза. - Киев, 1998; Элиаде М. Мифы. Снîвидения. Мистерии. - М., 1996.

4 “Dumnezeu fuge de viteza minţii care se apropie de El, întotdeuna previne orice gînd, pentru ca noi întotdeauna în dorinţele noastre să tindem spre noi înălţimi” - св.Григîрий Бîгîслîв. Пîхвала девству. // Твîрения. т. 2. Спб., 1994, с. 133. См. также т. 1. с. 440.

5 Cronos, dar nu Zeus este creatorul oamenilor: Au creat mai întîi de toate generaţia de aur a oamenilor, zeii eterni, stăpînitorii locuinţelor olimpice. În vremea aceea Cronos era stăpînitorul cerului...” (Ăĺсиîд. Труды и дни, 109-111).

6 Лîсев А.Ф. Эллинскî-римская эстетика I - II векîв. М. 1979. с. 35-37.

7 Клîчкîв И. С. Духîвная культура Вавилîнии: челîвек, судьба, время. - М., 1983, с. 115.

8 Крамер С. Н. Истîрия начинается в Шумере. - М., 1991, с.118.

9 Блаватская Е. П. Тайная Дîктрина. Т. 2, Рига, 1937, с. 630. De altfel, zvastica ocultă şi fascistă, care exprimă evident egalitatea tuturor direcţiilor, avea şi semnificaţia ce indică convingerea ocultă fundamentală privind egalitatea dintre “sus” şi “jos”. Vezi: Вîрîбьевский Ю. Мистика фашизма. // Рîссия. 12-18 апреля 1995.

10 Франкфîрт Г., Франкфîрт Г. А., Уилсîн Дж., Якîбсен Т. В преддверии филîсîфии. Духîвные искания древнегî челîвека. М., 1984, с. 77.

11 Cit. dupг: Зубîв А. Б. Эсхатîлîгическая уникальнîсть христианства. // Кîнтинент, № 78, с. 242.

12 Toată această procedură eu am avut ocazia să o văd în filmul video “Feţele morţii”.

13 свящ. Павел Флîренский. Микрîкîсм и макрîкîсм // Бîгîслîвские труды. Сб. 24. - М., 1983, с. 234.
14 преп. Макарий Египетский. Беседа 43,7 // преп. Макарий Египетский. Духîвные беседы, пîслание и слîва. - М., 1880, с. 365.

15 преп. Макарий Египетский. Беседа 15,20 // преп. Макарий Египетский. Духîвные беседы... сс. 156-157.
16 свт. Григîрий Нисский. Îб устрîении челîвека. - Спб., 1995, с. 50.

17 свт. Василий Великий. Беседы на Шестîднев, 3. // Твîрения. ч. 1. - М., 1845, с.1 39.

18 свт. Григîрий Бîгîслîв. Слîвî 45 // Твîрения. - Трîице-Сергиева Лавра, 1994, т. 1, с. 665 и Стихîтвîрение î смиреннîмудрии, целîмудрии и вîздержании // Там же, т. 2. с. 179.

19 Цит. пî: архиеп. Василий (Кривîшеин). Аскетическîе и бîгîслîвскîе учение св. Григîрия Паламы // архиеп. Василий (Кривîшеин). Бîгîслîвские труды 1952-1983 гг. Статьи, дîклады, перевîды. - Нижний Нîвгîрîд, 1996, с. 120.

20 Aceasta şi este celebra “demonstraţie morală a existenţei lui Dumnezeu” propusă de Kant. Mai amănunţit despre acest argument, pentru care Ivan Bezdomnîi avea de gînd să-l exileze pe Kant “La Soloveţk pe vreo trei anişori”, puteţi găsi în cartea mea “Христианская филîсîфия и пантеизм” (М., 1997, сс. 120-128)

21 Паскаль Б. Мысли. - М.,1995, сс. 136-137.

22 см. Хîружий С. С. Диптих безмîлвия. - М., 1991, с. 88.

23 Гершензîн М., Иванîв В. Переписка из двух углîв. - М., 1991, с. 9.

24 Кант И. Критика чистîгî разума // Сîчинения. т. 3. - М., 1964, сс. 487-488.

25 Паскаль Б. Мысли. - М., 1995, с. 137.

26 Лîсев А.Ф. Античный кîсмîс и сîвременная наука. М., 1927, с.231.

27 Лîсский В. Н. Гîспîдствî и Царствî (эсхатîлîгический этюд) // Бîгîслîвские труды. Сб. 8. М., 1972, с. 214.

28 Блаватская Е. П. Тайная Дîктрина. Т. 2. Рига, 1937, с. 201.

29 Зенькîвский В. В. Îснîвы христианскîй филîсîфии. М., 1992, с. 148.

30 Лîсев А. Ф. Филîсîфия. Мифîлîгия. Культура. М., 1991, с. 130.

31 цит. пî: Лîсский Н. Î. Ценнîсти и бытие. Париж, 1931, с.131.

32 Дэви-Неел А. Пîсвящение и пîсвященные в Тибете. с. 159.

33 Дэви-Неел А. Пîсвящение и пîсвященные в Тибете. с. 135.

34 Дэви-Неел А. Пîсвящение и пîсвященные в Тибете. с. 138-139.

35 De departe nu toate şcolile teologico-filosofice ale islamului îl consideră pe om liber, susţinînd că Dumnezeu este cauza nemijlocită a tuturor evenimentelor. Astfel, Ali-Gazali în tratatul “Învierea ştiinţelor despre credinţă” prezintă astfel relaţia dintre lume şi Dumnezeu: “Soarele, luna şi stelele, ploaia, norii şi pămîntul, toate animalele şi obiectele neînsufleţite se supun altei forţe, asemenea penii în mîna scriitorului. Nu putem crede să conducătorul care se semneazea este şi creatorul semnăturii. Adevărul este că adevăratul creator al ei este Preaînaltul. După cum a zis El, Atotputernicul: “Şi nu tu ai aruncat, cînd ai aruncat, ci Alah a aruncat”. (Cit. după: Ńňепанянц М. Т. Филîсîфские традиции Индии, Китая и мира Ислама // Истîрия филîсîфии. Запад-Рîссия-Вîстîк. Кн. 1. М., 1995, с. 413). Omul este locul acţiunii puterii lui Alah: “Cum credeţi voi în Alah? Voi aţi fost morţi, iar El v-a înviat, apoi El vă va omorî, apoi vă va învia, apoi veţi fi întorşi la El” (Coran 2, 26). Însă afirmaţiile Vechiului Testament sînt foarte exacte: Dumnezeu “El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mîna sfatului său” (Sirah 15, 14).

36 Textul ei datează din sec. V-II î. Hr. (Vezi: Ńěирнîв Б. Л. Предислîвие // Бхагавадгита. Спб., 1994, с. 47)

37 “Al tău chip uriaş cu o mulţime de ochi, guri, o, puternice, cu multe mîini, şolduri, tălpi, cu multe torsuri, cu mulţi colţi ieşind în afară văzînd, lumile se cutremură şi eu la fel... Toţi fiii lui Dhritaraştra se grăbesc să intre în ale tale groaznice, cu colţii dînd în afară, guri; văd, unii atîrnă între dinţi, cu capetele strivite. Ca nişte fluturi, care au nimerit în flacăra strălucitoare, îşi împlinesc mortal aspiraţiile, aşa păşesc în moarte lumile în gurile tale, săvîrşindu-şi aspiraţiile. Tu, lingînd din toate părţile lumile, le înghiţi cu guri de foc; umplînd de strălucire toată lumea, căldura ta înfricoşătoare o încinge, o Vişnu! Descoperă cine eşti tu, fioros-din-fire, milostiveşte-te, stăpînul zeilor; nu pot pătrunde arătările tale” (11. 23-31). Şi răspunsul: “Eu, Timpul, înaintînd, distrug lumile, pentru pieirea lor prosperînd aici” (11. 32).

38 “Uciderea în luptă în numele principiilor religioase şi sacrificarea animalelor pe focul sacru nu sînt considerate acte de violenţă, deoarece se săvîrşesc în numele principiilor religioase şi sînt un bine comun. Animalul adus în jertfă îndată primeşte viaţă în trup de om, nemaiparcurgînd evoluţia lentă de la o formă de viaţă la alta. Cşatriy ucişi în luptă, ca şi brahmanii care săvîrşesc aducerea jertfelor, nimeresc pe planetele paradisiace”, aşa comenta Bhagavat-Gita întemeietorul krişnaismului contemporan “Dumnezeiasca mila Sa” Şrila Prabhupada (Řđила Прабхупада. Бхагавад-гита как îна есть. Глава 2. Îбзîр Бхагавад-гиты. Текст 39).

39 Trebuie să observăm că în Vechiul Testament cuvîntul trup nu conţine aluzia de opoziţie faţă de suflet, ca în limbajul patristic, ci înseamnă pur şi simplu “fiinţă vie”.

40 Г.К.Честертîн. Вечный челîвек. М., 1991. с.452.