Daca ar mai fi trait, Heinrich Böll ar fi implinit pe 21 decembrie, anul acesta, 88 de ani. Ar fi fost, probabil, sarbatorit de intreaga Germanie drept ceea ce si fusese numit inca din timpul vietii: „o constiinta a natiunii”. In anul nasterii lui Böll, an de teribila rascruce a lumii intregi prin ceea ce s-a numit Revolutia din Octombrie, Köln-ul avea aproximativ 649.000 de locuitori si facuse parte, pâna in 1814, din Prusia condusa intr-o perioada fasta a ei de cancelarul Bismarck. In primii sai ani, copilul Heinrich a locuit cu familia in districtul Raderberg unde tatal sau, Viktor, se mutase si conducea o mica firma de tâmplarie. A mers la scoala incepând cu 1924 la faimosul gimnaziu „Kaiser Willhelm”, pe care l-a absolvit in 1937. Primele scrieri ale viitorului laureat Nobel dateaza din 1936, când avea deja 19 ani. De altfel, el insusi va declara in anii celebritatii: „Am vrut sa scriu dintotdeauna, dar cuvintele le-am gasit abia târziu.” In primul an de facultate (1938) la Universitatea din Köln este chemat sub arme si de aici incepe marea cotitura a vietii sale. In 1939, Hitler ataca Polonia si Heinrich Böll s-a vazut silit sa ia parte la un razboi in care nu credea. Intre 1939-1945, participa la campaniile din Austria, Polonia, Franta, Germania si Rusia, unde a ajuns pâna la Odessa. A fost ranit de patru ori, iar dupa martie 1944 a stat o perioada ascuns la Annemarie Böll, cu care se casatorise in 1942. De teama de a nu fi judecat ca dezertor s-a reintors in aramata in februarie 1945, dar la putin timp a fost capturat de trupele americane. A fost prizonier intr-un lagar pâna in septembrie 1945. In acelasi an s-a nascut fiul sau, Christoph, care insa a murit la putin timp. Köln-ul fusese distrus mai bine de jumatate de aviatia aliatilor si peste 20.000 de localnici platisera cu viata pretul revansei. Böll si-a iubit mult locul nasterii, despre care a spus cândva ca l-a pierdut de trei ori: prima oara prin nazisti si marsurile lor de ura, apoi prin bombardament, iar a treia oara, dupa razboi, prin specula capitalului, prin tehnica inumana si noua arhitectura care l-au urâtit. In 1946 s-a inscris din nou la Universitate. El a inceput sa scrie cu regularitate din 1946 si primele lui nuvele, „Cruce fara dragoste” si „Ingerul tacut” (1949) au vazut lumina tiparului abia in 1992, la sapte ani dupa moartea autorului. Cea de-a doua proza a fost incadrata in ceea ce critica a numit „literatura ruinei”, expresie care cuprindea putinele proze ce indraznisera sa descrie distrugerea Germaniei de catre Aliati, intr-un moment când Germania capitulase si nu se mai putea efectiv opune. Simptomatic pentru culpa germana, care a inclus chiar constiinte mari ale Germaniei post-naziste, este aceasta intârziere cu care s-a facut cunoscuta suferinta unui popor caruia i s-a impus, dupa expresia prozatorului W. G. Sebald, „o individuala, dar si colectiva amnezie”. Germania a vrut sa uite, dar a si fost „ajutata” de un principiu al pedepsei (Gericht) sa nu-si aduca aminte de grozavia careia i-a cazut prada in momentul bombardarii Kölnului, Dresdei sau Hamburgului (600.000 de civili morti in raidurile aeriene). Asa se face ca desi a depus marturia sa, in „Ingerul tacut”, Böll n-a publicat acesta proza pâna la moartea lui; abia in anii ’70, dupa acea Historikerstreit (cearta istoricilor) al carei protagonist a fost Ernst Nolte, s-a putut oarecum discuta despre ”Trümmerliteratur”.
Pentru amatorii de statistici, trebuie spus ca el publica prima sa nuvela in revista „Rheinischer Merkur”, in anul 1947: „Inainte de a escalada zidul”. Prima carte ii apare in 1949: „Trenul a ajuns la timp”. In toata aceasta perioada de privatiuni materiale i se nasc doi baieti, Raimund si Vincent, iar mai tirziu va veni pe lume cel de-al treilea, René. Este silit sa-si caute o slujba, dar in 1951 revine din nou la scris, dupa ce fusese invitat sa citeasca in faimosul „Grup 47”, din care mai faceau parte, intre altii, Günther Eich, Ingeborg Bachmann, Günther Grass, viitor laureat al Nobelului. In 1951 i se confera premiul Grupului pentru nuvela “Oaia neagra”. De aici inainte steaua sa literara este in ascensiune si dupa cartile scrise in ritm alert incep sa apara premiile si recunoasterea internationala. Editeaza „Clovnul”, “Biliard la ora noua si jumatate”, „Fotografie de grup cu Doamna”, „Onoarea pierduta a Katharinei Blum”, dar si satira la adresa serviciilor secrete germane „Raport despre sanatatea mintala a natiunii”. |
