| As Good As It Gets Un alt film exceptional, care ofera o lectie de viata. Cui? Tuturor si, as adauga eu, cu o nuanta in plus romanilor de azi. Si motivatia mea va aparea cat de curand. Mai intai sa precizez ca traducerea in romaneste a titlului ("Mai bine nu se poate") mi se pare insuficient revelatoare fata de tema filmului. Pentru ca miza este echilibrul dintre actiunea pentru mai bine si acceptarea unei limite. Cele doua directii sunt exprimate prin cele doua personaje principale. Un alt treilea personaj foarte aproape de cele doua joaca un rol aparte. Este un artist si isi traieste aceasta conditie. Viata lui este plina de framantari si luminari generatoare de arta. El este un cronicar al povestii, un reporter, ca sa fim in ton cu timpul, gata sa faca si un stop-cadru atunci cand simte pana inspiratiei atingandu-i simtirea. Dar sa fim atenti la cele doua mesaje distincte, aparent ireconciliabile. EL, Melvin Udall, este un scriitor de oarecare succes, fapt ce ii permite sa traiasca destul de confortabil, intr-o zona rezidentiala. Traieste singur si isi are propriile tabieturi. Asa cum ni se intampla tuturor, ignoram persoanele din jurul nostru. Le catalogam rapid si evident superficial, nelasand nici o punte de comunicare. Daca l-am intalni pe Melvin ne-am comporta aidoma celor din film. Pentru ca pare a fi rautacios, ingamfat, pur si simplu nebun. Nu pare, chiar este. Cine are timp sa-l asculte, sa-l inteleaga? Nebunia lui este comica si noi ramanem la aparente. Ne amuzam pe seama lui cand se zavoraste in casa cu multa precautiune, cand merge pe strada ca intr-un dans fantastic, ocolind caroiajul trotuarului, cand se fereste de orice contact fizic cu oamenii etc. Nu cumva seamana cu vecinul nostru atunci cand vrea sa arunce cainele celui de alaturi pe toboganul de gunoi? Nu ne aminteste de un cunoscut care, foarte pedant, ne mustruluieste odrasla prost crescuta? Isi da ochii peste cap, are un ton superior care nu ingaduie replica, stie mai bine decat oricine ce este in suflteul altuia. Trezeste o reactie adversa chira cand are dreptate. Dar cel care are rabdare va merge mai in adanc. Va intelege drama acestui om insingurat din cauza bolii: nu poate lupta impotriva bolii pentru ca pur si simplu nu poate lua pastilele datatoare de sansa spre insanatosire. Ca de atatea ori cand intelegem in sfarsit cate ceva, totul se lumineaza. Si maldarele de cutii cu medicamente frumos stivuite intr-un dulapior trezesc acum un sentiment de compasiune. Limita despre care vorbeam, cea care devine obsesie pentru fiecare om, insuportabila pentru cei care nu se pot acomoda cu ea, este deja in fata lui Melvin. Disperat, el rosteste in sala de asteptare a cabinetului medicului sau curant, in fata celorlalti pacienti, si a noastra la o adica, fraza ce a inspirat titlul filmului. Era un strigat de neputinta in fata limitei. Paradoxal, totusi el este cel care evolueaza. Pentru ca in aceasta divina minune care este lumea in care traim exista legi de supravietuire. Disperarea generala a lui Melvin capata un aspect concret: el, care manca in fiecare zi, cu regularitate perfecta, in acelasi local, servit de aceeasi chelenerita este complet bulversat de lipsa acesteia intr-o zi. Si aceasta disperare acuta, concreta, imediata, ajuta un caracter luptator sa impinga propria limita mai de parte. Melvin descopera drama celui de langa el, o persoana pana mai ieri ignorata. Si actioneaza: trimite un doctor serios spre a se ocupa de copilul chelneritei si a-i reda astfel libertatea de a lucra cu aceeasi regularitate si spre propria lui linistire. Acest gest al lui, facut inconstient, ca o reactie naturala de supravietuire, declanseaza o inlantuire de fapte ce il fac mai bun. Gesturile de amabilitate se inmultesc si sunt fundamentate chiar daca aparent se datoresc unor constrangeri (cum a fost cazul acceptarii amintitului catel spre ingrijire) sau unui sentiment de dragoste (fata de catel, da!, dar mai ales fata de ea). Una din cele mai frumoase scene de dragoste se petrece in acest film. Intre Melvin si cea de care s-a legat destinul sau, Carol. Sunt amandoi la o masa intr-o seara frumoasa, la un restaurant elegant dar fara opulenta. Melvin nu isi revine din intamplarea prin care a trecut pentru ca venind la restaurant fara sacou si cravata, nu a putut accepta costumatia oferita de local din motivele binecunoscute noua. Si a alergat intr-un suflet sa isi cumpere cele necesare. Este indignat ca pe el l-au obligat sa isi cumpere haine dar pe ea au acceptat-o in rochia de casa. Cat de inconstineti sunt oamenii cand arunca atat de usor unele cuvinte... Era rochia cea mai buna pentru posibilitatile ei, pe care Carol o alesese special pentru o astfel de ocazie. Afectata profund ea vrea sa plece dar disperarea din ochii lui, acesta vazandu-se in fata unei scene penibile in public, iii acorda o sansa: un compliment. Atunci, pe loc. Si Melvin accepta provocarea. Este un compliment neobisnuit, tulburator, care porneste de la marturisirea completa a maladiei de care sufera. Acesta este un prim pas necesar pentru oricine care dovedeste curaj in lupta sa. Isi motiveaza astfel elocvent gestul de ajutorare si ajunge la punctul critic al existentei sale, cand limita din fata lui s-a dovedit a fi posibil de depasit. Carol, intrigata de neasteptatul ajutor primit a crezut ca este fortata sa se rascumpere cu prorpiul ei trup. Si a respins cu vehementa aceasta, pomenind chiar cuvantul "niciodata" , cuvant despre a carui oscilanta soarta singura va vorbi spre final. Dar atunci a deschis in Melvin o fereastra spre o portiune de cer nevazuta de le pana atunci. Melvin a descoperit ca, totusi, cineva se poate gandi la el ca fiind capabil de dragoste. De a doua zi a putut sa ia pastile. Si complimentul pe care i-l ofera este recunoasterea faptului ca datorita ei isi doreste sa fie mai bun. Dragostea este o motivatie de marca in depasirea unei limite. Povestea nu se rupe o clipa de realitate pentru ca are curajul sa vorbeasca de procentul de vindecare a lui Melvin (50-60%, nu grozav de optimist), el insusi recunoscand ca progresele nu sunt spectaculoase. Dar efortul este remarcabil.Care este povestea EI? O cheama Carol Connely si este chelnerita. Este in a doua jumatate a varstelor ce incep cu cifra 3. Locuieste la periferie impreuna cu mama si un baiat in primii ani de scoala. Baiatul este chiar cauza framantarilor ei pentru ca este bolnavicios si de aici toate necazurile cu serviciul si cu propria ei viata personala. Carol este semnificativa si pentru societatea romaneasca. Putem intelege mai bine astfel ca paradisul terestru nu exista, ca au fost si vor fi destine mai cenusii si zbuciumate. Preocupata de insanatosirea copilului, Carol apostrofeaza sistemul sanitar public pentru superficialitatea cu care trateaza lucrurile, pentru birocratie si indiferenta. Unde? In SUA! Iar sistemul privat de sanatate este mult prea costisitor pentru ea. Asa intelegem uimirea ei in fata medicului trimis de Melvin, o minune dumenzeiasca pentru ea. Si rezolvarea fara complicatii a cazului o determina sa priveasca si ea cu alti ochi pe Melvin. Descopera la randul ei ca si 'nebunul' din scena vietii cotidiene este capabil de un sentiment nobil. Depasirea acestui lung episod dramatic din viata ei ii produce initial o criza: 'depresurizata', isi descarca sufletul in fata mamei, o scena teribila in care recunoastem esenta singuratatii. Pentru ea nu a existat viata personala o data devenita mama incat este tulburatoare marturisirea dorintei de a fi stransa in brate de un barbat... Ei bine, din nou divinitatea isi face simtita prezenta si valtoarea vietii ii aduce clipe de fericire, de gratie, gratie care declanseaza in alt suflet o descatusare, o depasire a unei incertitudini deprimante. Pictorul isi regaseste inspiratia surprinzandu-i trupul intors intr-o pozitie renascentista. O scena diafana, dovedind o data in plus nestinsa sete de frumos, in vorbe si gesturi, a omului de azi ca de oricand.La Carol intalnim cealalta fata a medaliei, acceptarea unei limite. Pentru ca iuresul simtamintelor pare a te purta cu brio peste orice obstacol, numai ca de multe roi se dovedeste a fi o amagire. In fata dragostei evidente ce-i poarta Melvin, Carol are o reactie de revolta: 'de ce am parte de iubirea unui nebun si nu a unui print?'. Dar vine replica fireasca unui suflet incercat: 'Toate avem acest vis fata mea, dar nu se implineste niciodata'. E bun si ceea ce primesti, este o la fel de posibila interpretare a titlului acestui film a carui poveste pare a se derula banal precum propria noastra poveste. In zori de zi, cand se aprinde o firma luminoasa si se simte mirosul imbietor de croissant, din echilibrul intre fortarea si acceptarea de destin se naste acel optimism vital pentru urnirea lucrurilor precum divinitatea si iubirea. Marius DOBRIN 16 decembrie 1999 Melvin Udall Jack Nicholson Carol Connelly Helen Hunt Simon Nye Greg Kinnear Scenariu Mark Andrus & James L.Brooks Regie James L.Brooks |