| Francesca sau copiii in fata istoriei Michael, 42 de ani si Carolyn, 40 de ani, se revad dupa un timp in casa parinteasca cu ocazia decesului mamei lor care supravietuise sotului ei cativa ani. Intrarea lor in scena este tumultoasa pentru ca vin cu problemele lor, cu tensiuni acumulate in ani de convietuire in cadrul propriilor familii. Asa cum fiecare dintre noi traim cu maxima intensitate propria experienta si abordam formalitatile curente cu un plictis suveran, la fel asteapta si ei anuntarea ultimelor dispozitii testamentare ale mamei lor. Cutia cu acte a Francescai se deschide in fata lor ca o carte de istorie. Chiar daca vorbeste despre oameni simpli, este totusi o carte de istorie, ba inca una oficiala pentru ca acolo se afla documente originale si inscrisuri. Cei doi frati privesc cu raceala toate cate le vad, asa cum cu superioritate nonsalanta privim noi toti trecutul oficial. Numai ca istoria este cea care ne trage de maneca spre a ne atentiona asupra unor lucruri ce nu trebuie sa fie ignorate. Asupra unor lucruri care ne privesc direct si nu sunt doar litera moarta. Pentru ca istoria este pentru cei vii, pentru cei care se pregatesc sa devina istorie. Francesca doreste sa fie incinerata si cenusa sa fie imprastiata peste podul Roseman. De ce? Este o iesire din sablon care socheaza pe cei superficiali, cei lipsiti de aplecare asupra 'amanuntelor' semnificative din viata, din istorie, o istorie ce ne apare ca un colaj de destine individuale ce nu pot fi explicate global. Carolyn si Michael au sansa de a patrunde in poveste (in istorie) si de contura imaginea adevarata a mamei lor. Informatia bruta ii socheaza: in viata mamei lor a existat un alt barbat decat cel care le-a fost tata. Astfel intregul esafodaj construit pentru o istorie artificiala se prabuseste. Istoria a irumpt dincolo de mit. Cercetarea trecutului, arheologia aceasta ad-hoc, porneste de la probele pe care le au in fata si la care privesc neputinciosi, intrigati, speriati: un set de fotografii ale mamei lor asa de fericita cum nu o vazusera niciodata. Autor: Robert Kinkaid, fotoreporter la prestigioasa revista National Geographic. Īn Michael incepe sa fiarba orgoliul masculin, ca o prelungire a ceea ce ar fi trebuit sa simta tatal sau. Este o iritare pe care o resimtim cu totii atunci cand istoria nu este asa cum cu naivitate credeam si avem sentimentul ca ne-a inselat cu ceva. Pentru a te apropia de adevar iti trebuie curaj, buna-credinta si dragoste iar cei doi le exerseaza toate acestea parcurgand jurnalul mamei lor. Francesca putea sa ia cu sine in mormant secretul ei cel mai de pret dar a tinut sa il destainuiasca fie si dincolo de suprema bariera. Ea se dovedeste pana la final un caracter deosebit si motivatiile ei corecte chiar daca acompaniate de slabiciuni umane. Ea vrea ca istoria, adica succesiunea in timp de fapte, chipuri si cuvinte sa-si indeplineasca menirea de a calauzi precum stelele inselatoarele carari ale celui care urmeaza scrierii acelei istorii. Filmul este, daca vreti, povestea evolutiei celor doi frati spre sentimente profund umane, sau poate chiar povestea unui gest maternal care ii indreapta pe drumul cel bun ca semn ca o mama isi traieste rolul cu pasiune pana la capat. Francesca isi expune sentimentele traite si descrie cele patru zile de maxima fericire din viata ei. Poveste ei de dragoste cu Robert este aparent o poveste ca oricare alta, patetica si imposibila, greu de descris ca orice poezie. Īntr-o buna zi fotograful de la 'National Geographic' ajunge in fata casei sale spre a-i cere o indrumare spre podul Roseman, unul din celebrele poduri acoperite din statul Iowa. Destinul i-a trimis un semn-provocare. Este prima decizie: sa-i descrie traseul de urmat sau sa mearga alaturi de el ca o calauza. Inima este cea care-i dicteaza si asa descoperim treptat cum din femeia napadita de sarcinile gospodariei, care abia asteapta sa aiba patru zile de ragaz atata vreme cat pleaca restul familiei la un targ de vite departat (superb raspunsul ei la intrebarea sotului: -Ce vei face zilele astea singura? -Acelasi lucru dar cu mai putin ajutor) Īnfloreste femeia ce ar fi putut fi. Este acea sansa din viata cand te poti arata pe tine insuti asa cum esti cu adevarat in stare. Īn cele patru zile cat au fost fizic impreuna ni se infatiseaza dragostea in toate varstele ei. De la copilareasca scena in care Robert culege cateva flori de camp si cand i le ofera Francesca prefera sa glumeasca atragandu-i atentia ca sunt otravite. A fost o reactie copilareasca a ei pentru ca nu credea ca un barbat poate fi sensibil la frumos. A fost atrasa de el nu numai pentru ca i-a aratat ca stia de orasul ei natal, Bari (ce parea atat de departe din acel colt de continent) ci mai ales pentru ca ii marturisise gestul de a-si intrerupe calatoria la vederea acelui oras. Dupa gestul stangaci de iubire de care am vorbit a urmat acela adolescentin al cautarii si chemarii celuilalt. Īn miez de noapte Francesca sofeaza pana la podul Roseman, unde stia ca va veni in zori pentru fotografii, spre a-i lasa o invitatie. Daca podul acesta a fost cel care i-a pus fata- fata, biletul ei a ramas marturia iubirii, pastrata de Robert pana la moarte. Jocul spiritual dintre ei este fermecator si aproape toate replicile merita a fi transcrise. "-Cum este sotul tau? -Curat." Imediat ea a sesizat ca nu acesta este raspunsul 'corect' si a insirat calitati din orizontul de asteptare pentru un raspuns de ochii lumii. Dar sinceritatea se instaleaza repede intre ei pentru ca numai asa cere iubirea. A avut visuri ramase neimplinite. Robert ii raspunde: "Toti avem visuri care nu se implinesc. Sa ne bucuram ca le-am avut." Sunt vorbe care i se vor intoarce ca un bumerang prin sentinta lor. Copiii? "Parintii isi iubesc neconditionat copiii dar acestia sunt vesnic nemultumiti de parintii lor." Plinatatea iubirii lor totale se plaseaza intr-un amestec de frumuseti reale: suita admirabila de poduri acoperite din tinutul Madison, un loc ce lui Robert ii oferea un parfum aparte, si de frumuseti pastrate in memorie. Francesca isi dezvaluie trasaturile italiene si retraieste paradisul copilariei. Ea pare a incerca sa dea timpul inapoi, sa se insereze in scena sosirii lui Robert la Bari, exact in celebrul restaurant al garii, la masa lui. Visul ei de fecioara a fost America iar acum, visul este dincolo de aceasta ferma pe care Richard, sotul cumsecade, o administreaza asa cum au facut inaintasii sai timp de 100 de ani. Inevitabil iubirea ajunge in fata deciziei: impreuna sau pe caile pe care au fost si pana atunci. Este cumplita cumpana a Francescai, este curajosul gest al lui Robert de a o intelege. Ea isi motiveaza ramanerea pe loc prin datoria materna, inclusiv fata de un sot ce avea nevoie de sprijinul ei. Dar si prin acceptare faptului ca aceasta iubire a venit can orice decizie ar fi luat visul nu putea ramane pur. Alaturi de Richard va purta in suflet vesnic dragostea pentru Robert si nostalgia pentru cele patru zile de vis. Alaturi de Robert, oriunde in lume, va purta cu ea o farama din aceasta casa. Robert se retrage inainte de sosirea sotului si a copiilor dar o mai asteapta in oras cateva zile. Dramatica scena de final a iubirii lor, cand la un semafor masina lui Robert era in fata celei in care se aflau Richard si Francesca. Este o continua chemare a lui: aranjarea medalionului primit de la ea, intarzierea dincolo de verde in plina intersectie, rularea tot mai inceata spre destinatia lui. Ea si aduna toata energia de care are nevoie, si incordeaza mana pe cleanta portierei si ... soarta ei ingheata asa. De aici incolo omeneste nu mai este posibil a deslusi taine ce privesc destinul. Gandul dus pana la capat, datoria pe pamant indeplinita, Francesca isi poate afla linistea alaturi de iubirea ei asa cum ceruse si Robert, deasupra podului Roseman. Copiii ei au fost calauziti cu un ultim efort spre a se descoperi pe sine, de a privi cu iubire in jur, de a-si cauta fericirea cu orice pret. Morala: sa fim atenti la istoria adevarata, sa culegem de acolo acel sprijin ce ne poate inlesni drumul prezentului. La final imi cer scuze lui Robert pentru ca am vorbit eclusiv din punctul de vedere al Francescai. Iubirea lui a fost la fel de profunda, i-a marcat definitv viata si a mai trait exclusiv din si pentru cele 'Four Days'. Dar cate nu s-ar mai putea spune despre Richard, despre felul in care s-au mai privit el si Francesca in ochi. Cartea a aparut in 1992. Autorul ei, Robert James Waller, era profesor de management la University of Northern Iowa, dar dupa succesul acestei cartia devenit scriitor profesionist. Filmul "The Bridges of Madison County" 1995 Director: Clint Eastwood Cast: Clint Eastwood, Meryl Streep, Annie Corley, Victor Slezak, Jim Haynie Screenplay: Richard LaGravenese, based on the novel by Robert James Waller Cinematography: Jack N.Green Music: Lennie Niehaus Marius DOBRIN 04-03-2000 |