| Sisif Cine oare nu a gasit macar o data in casuta de email un mesaj din cele care circula in lant, cu fel de fel de vorbe de duh, maxime si cugetari, cuvinte intelepte ce ne indeamna, cel mai adesea, sa luam aminte la tot ceea ce ne defineste viata, ceea ce ne poate ghida spre imbunatatirea ei ? Ca uneori sunt sub numele Marquez, “Nu plange pentru ca s-a terminat, zambeste pentru ca s-a petrecut”, ca alteori sunt anonime, ele vor sa-ti capteze atentia si spera sa iti ofere un strop de intelepciune. “Ca sa afli valoarea unui an, intreaba-l pe un student care la ultimul examen al anului a picat. Ca sa afli de valoarea unei luni, intreab-o pe o mama ce si-a nascut copilul prea devreme. Ca sa afli de valoarea unei ore, intreaba-i pe tinerii logoditi, care abia asteapta sa se vada. Ca sa afli de valoarea unei singure secunde, intreaba pe cineva care dupa un accident a scapat cu viata“ Citim, reflectam pret de o clipa, poate uneori mai mult, dam mai departe si propriea noastra viata continua. Iata ca acum vine si un film, am putea spune: inca unul, care incearca sa ne opreasca o clipa din drum cu acelasi indemn la reflectie. Pornind abrupt de la tot mai acerba noastra disputa cu TIMPUL. “Noi traim sau murim dupa ceas. Nu ne putem permite sa-i intoarcem spatele”. Sunt cuvintele personajului principal din “Cast away”, pe nume Chuck Noland, personaj a carui viata se defineste explicit pe axa timpului datorita profesiunii. Este un important functionar la unul din cele mai celebre servicii de curierat postal din lume, FedEx, o retea care acopera toata lumea. Misiunea lui este de a interveni oriunde este nevoie pentru fluidizarea circulatiei coletelor, de la un punct la altul pe glob. Filmul ne introduce in interiorul acestui urias mecanism si incearca sa ne familiarizeze cu felul in care functioneaza. Insotim un pachet ce pleaca de la o ferma din Texas, clasica imagine a portii pe al carei frontispiciu este trecut numele acelei ferme: “Aripi de inger”. simbolul fiind desenat de expeditor si ambalajul pachetului. Urmam traseul colectarii si al sortarii, transportul si preluarea in tara de destinatie, totul terminandu-se cu inmanarea acestuia la destinatie. Unde? Undeva in Rusia, cea care tocmai se dezbara de simbolurile comuniste. O bataie in usa, iese un barbat american care primeste pachetul, e ajunul Craciunului, o femeie, rusoaica, apare tandru langa el. “-Ce dragut, exclama ea. De unde este? -De la sotia mea.” Timpul ne impinge mai deprate si cine mai sta sa afle povestea aceasta? Alte si alte colete urmeaza a fi transportate la destinatie. “Postasul” se apropie de multe povesti dar nu are niciodata timp sa le asculte pe indelete. Micul Nikolai insfaca un colet si alearga repede cu el spre personajul nostru principal care tocmai explica angajatilor noului punct de lucru deschis de FedEx in Rusia, despre rigorile acestei munci. Chuck ii rasplateste efortul si desface pachetul ce ii era adresat in fata tuturor. De altfel tot el era si expeditorul: inainte de a pleca de acasa, din Memphis, il trimisese special spre a verifica rapiditatea serviciului. Inauntru era un ceas pe care il pornise de la zero si acum arata peste 80 de ore. Enorm, de neacceptat in conceptia sa. Si din nou reia pe un ton dinamizator, sfaturile de organizare din acest colt de lume. Pe langa procedurile de urmat, Chuck incearca sa le insufle angajatilor atasamentul pentru aceasta munca, pentru rigoarea fara de care nu pot oferi oamenilor suportul de care acestia au nevoie in legaturile lor din locatii oricat de indepartate. El pare mereu insotit de o legenda despre cum a inceput el insusi in acest serviciu, rezolvand cu inventivitate situatii neprevazute in asa fel incat sa nu intarzie distribuirea. Ca orice legenda, povestea capata de fiecare data o noua deformare precum la un caleidoscop: nu doar ca el ar fi furat si nu imprumutat bicicleta unui copil spre a ajunge la timp la destinatie, dar mai apoi chiar ca era a unui copil infirm si tot asa spre disperarea lui care incerca zadarnic sa o readuca la normal. Iures de vorbe, de miscare, de mecanisme si de oameni. Telefonul, pagerul, conexiunea cu lumea si Chuck mereu gata sa ajunga in alt punct de pe harta spre a rezolva o problema. Abia in avionul companiei gaseste o clipa de liniste, ragaz de a schimba cateva cuvinte cu colegul sau, Stacey. O clipa descopera ca dincolo de nebunia serviciului cel de langa le trece printr-o drama, soti alui este grav bolnava.Se ofera sa-i faca rost de telefonul unui medic celebru. Este ajunul Craciunului si Chuck ajunge acasa, o imbratiseaza pe Kelly si se amuza amandoi cand la masa cu totii, in zumzetul bunei dispozitii, ca de sarbatori, se ajunge repede la curiozitatea celorlalti asupra datei la cer, in sfarsit, se vor casatori si ei. Pagerul, subiect de ironii, este aproape de nesuferit pentru Kelly care vede cum prin el Chuck primeste apelurile ce-l rapesc de langa ea. E noaptea de Craciun si ea trebuie din nou sa-l conduca la aeroport, urmeaza un nou zbor spre alt continent, planificand viitorul imediat pe o agenda in care greu se poate gasi o fila alba. Isi ofera cadourile in masina si Kelly evita sa comenteze unul din cadourile lui: un pager, Chuck este miscat de ceasul de buzunar pe care il primeste, amintire de familie, de la un bunic care de asemenea avusese de furca mereu cu timpul: lucrase la compania de cale ferata. Sub capac, in medalion, fotografia ei. Sarutari grabite si promisiuni. Ea ramane in masina si el se grabeste spre avionul FedEx cand il striga sa-i lase cheile masinii. Se intoarce si acum ii ofera si cadoul ce are nevoie de cadrul potrivit si nu in goana, in masina: inelul cererii in casatorie. Sa deschida cutiuta in noaptea Anului Nou. Pana aici sunt doar putine minute din filmul de doua ore. Dar atat de dense. Urmeaza furtuna si totul se schimba radical. Avionul are un accident din care scapa numai Chuck, naufragiat cu barca de salvare pe o insula mica, pustie, pierduta undeva in ocean. Brusc timpul se dilata si pare a se goli de continut intreaga poveste. Sonorul filmului este acum altul si, asa cum noteaza Mick LaSalle (San Francisco Chronicle, http://www.sfgate.com/cgi-bin/article.cgi), regizorul Robert Zemeckis lasa insula sa vorbeasca despre ea insasi. Vantul, valurile, caderea nucilor de cocos. Atat. Cu energia inceputului, Chuck trece repede la orice metoda de a semnaliza prezenta lui acolo. Scrie mare HELP pe nisip dar descopera ca valurile sterg totul. Ca de fapt are de infruntat totul. Este ca un gladiator aruncat in arena si supravietuirea, salvarea, sunt aproape iluzorii. Energia inceputului scade treptat, povestea nu ne conduce spre un nou Robinson, asa cum suntem tentati a crede. Chuck este singur si are de luptat cu aceasta singuratate. Lipsit de elementele de civilizatie trebuie sa redescopere instrumentele supravietuirii. Dincolo de acumularile de informatie e nevoit sa reuseasca a sparge o nuca de cocos, a prinde un peste dar mai ales a face focul. O succesiune de gesturi ce refac o traiectorie a evolutiei civilizatiei umane. Este pe de o parte lupta cu spatiul. Insula este mica si o exploreaza repede in intregime. Urca pana sus pe stanca din mijloc ce domina totul si are primul simptom de deznadejde cand de sus se simte pierdut in imensitatea oceanului. Este lupta cu apa. Pleaca indraznet cu mica lui barca si bariera de valuri uriase il arunca inapoi, prizonier. Timpul pare a nu mai exista. Doar suierul vantului. Ca intr-un joc, Dumnezeu ii pune la indemana cateva instrumente spre a vedea de ce este in stare. Descopera trupul unuia dintre piloti si inainte de a-l ingropa ii ia pantofii si lanterna. Lumina acesteia ii mai insufla un dram de speranta agitand-o de zor in noapte, doar-doar l-o vedea cineva. Apoi se stinge usor, uitata aprinsa indreptaa spre fotografia fetei lui dragi, pentru ca acel ceas cu medalion nu s-a pierdut si l-a insotit mereu. Chuck aduna constiincios pachetele cazute din avion si aduse de valuri pe insula.Numai ca la un moment dat nu mai rezista, spectrul viitorului pe insula il face sa inceapa a le desface in nadejdea unei rezolvari. Febril rupe ambalajele, arunca documentele de insotire, tot mai nervos ca nu gaseste decat inutilitati: o pereche de ghete cu patine, un set de casete video, acte de divort, o rochita de voal, o felicitare si o minge de volei... Ultimul pachet. Pe el sunt desenate doua aripi, sigla acelei ferme texane de la inceputul filmului. O atingere ca o mangaiere si pachetul e pus deoparte. De acum inteligenta incepe sa lucreze si Chuck reinventeaza unelte, isi croieste ambientul, descopera focul si de aici viata capata o forma cat de cat acceptabila. Mai lipsea ceva: un alt suflet. Omul nu poate supravietui de unul singur. Si cand dintr-o rana curge sange, cu el picteaza mingea alba de volei incat sa capete aspectul unui chip de om. Ii mai trebuia un nume: Wilson, marca acelei mingi. De-acum avea cu cine vorbi. De-acum timpul isi pierde identitatea, natura absoarbe totul. Trec patru ani. Chuck este precum orice prizonier, degradat ca fiinta umana. Captivitatea lui m-a dus cu gandul la toti cei care au trait o experienta asemanatoare, mai ales la cei care au fost victime sistematice ale unui sistem de oprimare umana cum a fost comunismul. Cat de tare trebuie sa ai sufletul, credinta, incat sa nu te doboare conditiile precare de viata dar mai ales sentimentul zadarniciei, al pecetluirii viitorului. Ce te poate salva ? Doar esenta insuflata de Dumnezeu in om. Cuvantul rostit, ideea ce se naste, speranta care misca lucrurile dincolo de deznadejde. Chuck si-a umplut zilele cu calcule despre cauzele accidentului si notatii geografice, si-a perfectionat indemanarea pentru supravietuire, si-a rezolvat singur problemele medicale de la zgarieturi pana la suparatoarea, vesnic amanata interventie stomatologica. Si toate sentimentele au fost impartite cu Wilson, de la tandreturi si glume amicale pana la enervare si agresivitate. Si cat de emotionante sunt apoi strigatele sale disperate in cautarea mingei luata de apa dupa ce el insusi o aruncase furios. Ca o poveste veche, rezolvarea vine dupa modelul “deus ex machina”. Gaseste o bucata de tabla mai mare si cum o contempla pe plaja, cand o doboara vantul incolteste si ideea salvatoare. Pentru ca Dumnezeu da dar nu-ti baga in traista, nu?... Ideea si mai ales inteligenta de a observa si de a intelege lumea din jur. Asocierea semnelor si canalizarea lor spre o realizare pozitiva. Chuck se decide sa isi construiasca o pluta cu care sa incerce a trece de bariera valurilor in acel moment al anului cand vantul va bate astfel incat sa-l ajute. O data nascuta ideea, totul se insufleteste. Frenezia dezvoltarii acestei idei, constructia, cautarea resurselor, inventivitatea care nu neglijeaza nici un obiect, incat si acele casete video devin utile, inclusiv efortul suplimentar de a urca din nou acolo sus pe stanca. Acolo unde zacea atarnat un trunchi de pom pe care il spanzurase ca o proba pentru propria sa sinucidere pe care o gandise la un moment dat si la care renuntase tocmai pentru ca proba ii dovedise ca nu ar fi reusit decat sa se mutileze. De acum, viata razbise cu adevarat. Pluta este gata, ziua potrivita soseste si se imbarca impreuna cu Wilson, nu inainte de a nota pe un perete de stanca despre trecerea lui pe acolo si, mai ales, despre nesfarsita sa dragoste pentru Kelly. Ce urmeaza este “traversarea desertului” spre “pamantul fagaduintei”... Este jertfa, abandonul neputincios al lui Wilson in valuri... Este secatuirea puterilor si la final, salvarea. Un vapor il recupereaza si spre uimirea tuturor, se reintoarce acasa. Unde afla despre cum fusese cautat saptamani de zile, despre declararea sa ca mort si ingropat chiar simbolic. Despre Kelly care desi nu se impacase cu ideea mortii lui, fusese indemnata sa se resemneze, sa isi urmeze viata mai departe si care in cele din urma se casatorise cu un dentist, care nu mai era prizonier al timpului. Si nascuse si o fetita. Chuck are parte de o primire inflacarata, mecanismul FedEx, atata de rob al timpului, oprindu-se minute bune spre a-l omagia. Desi era pregatita si intalnirea cu Kelly, ea nu are putere sa treaca peste prudentele celorlalti si abia cand el o cauta acasa are loc revederea lor. Captvitatea de destin. Se iubesc la fel de mult dar drumurile lor raman separate. Si paranteza deschisa in masina pe aeroport, in noaptea de Craciun, se inchide acum ca un capitol de poveste: el ii returneaza ceasul cu medalion, e doar o amintire de familie si in conditiile date trebuie sa ramana in familie. Ea ii returneaza cheile masinii. Singuratatea de pe insula este acum inlocuita de singuratatea in iubire, deznadejdea acelui spatiu de deznadejdea unui sentiment. Dar din toate astea Chuck a invatat ceva: ca exista o zi in care vantul te ajuta si daca ai stiinta de a te lasa in voia lui simultan cu a indrazni sa razbati, Dumnezeu iti deschide o cale. Filmul se incheie simetric, la acceasi ferma de la inceput, cu acelasi pachet trecut prin atatea intamplari. Pe care Chuck noteaza ca i-a salvat viata. “Cast away”. Distribuie mai departe! Mecanismul nu trebuie sa inceteze a functiona pentru ca oamenii sa isi valorifice mai departe rodul imaginatiei lor constructive Pentru ca salvarea vine din puterea de a invinge piedicile care incearca sa stearga viata, sa o faca prizoniera neputintei. Dupa petrecerea data in cinstea reintoarcerii sale, vedem cu alti ochi ceea ce de obicei sunt prea grabiti a observa: cat de comoda a devenit viata noastra, cat de imbelsugata. Cat de simplu este sa aprinzi focul cu o bricheta. Chuck se destainuie vechiului sau coleg a carui sotie murise intre timp. Ii povesteste despre incercarea sa de sinucidere si descoperirea faptului ca nici macar asta nu putea controla. “Trebuia sa continui sa respir. Logica imi spunea ca nu voi mai revedea aceste locuri. Asa ca nu am avut de facut altceva decat sa raman in viata.” E multumit ca a avut-o alaturi pe insula, chiar daca revenind, a pierdut-o din nou. “Acum stiu. Trebuie sa continui sa respir. Pentru ca maine va rasari soarele si cine stie ce va aduce briza?!” Filmul se incheie pe cand Chuck, aflat in intersectia drumurilor texane, asteapta sa simta vantul acela care sa-l ajute. Si ne ridicam si noi usurati la gandul acestui “happy-end”. Si ne continuam viata. Poate in acelasi ritm trepidant, timpul din nou ne masoara. Desi Dumnezeu ne trimite mereu semne. El este adevaratul Sisif, rostogolind mereu bolovanul povetelor pe care parem la un moment dat a le lua aminte, dupa care se risipeste totul. Numai ca EL, in nemarginita SA dragoste pentru noi, reia urcusul. Marius DOBRIN 9 martie 2003 “Cast away” Distributia: Tom Hanks, Helen Hunt, Valerie Wildman, Geoffrey Blake, Jennifer Lewis Regia: Robert Zemeckis Scenariul: William Broyles, Jr. |