Orfeu o urmeaza pe Euridice Motto: "Uneori cand castigi, pierzi" "Uneori cand pierzi, castigi" Simt nevoia sa va povestesc un film. A fost produs in 1999 si a ramas oarecum discret. De cand mi-a fost semnalat, miraculoasa a fost acea clipa, l-am revazut de cateva ori si il recomand in mod special, chiar daca il voi dezvalui acum aproape la detaliu. Este un film metaforic, este un film pictural, o provocare pentru imaginatie si spiritualitate. Titlul romanesc, "O iubire fara sfarsit", e superficial pe cand cel original vorbeste exact despre ce poate deveni un vis: "What Dreams May Come". Pe apele lacului Leman aluneca doua barci. Chris si Annie se cunosc din intamplare, ca doi turisti, o data cu intrebarea ei: "Nu stii unde este Elvetia?" Parca in jocul domol al valurilor si leganarea barcilor curge si genericul, replicile amuzante ne descriu pe fuga un barbat ce se pastreaza egal cu el insusi, cu chipul vesnic senin si vocea calda, cu privirea invariabil de intelegere si armonie pe cand ea este o femeie ce isi aduce intreg sufletul pe chip, expresie a inocentei in rasul deplin sau, mai tarziu, in durerea profunda. Exuberanta, ea il gaseste intr-o noua ipostaza de contemplare a peisajului si facand prezentarile are parte de o noua replica de un umor discre: "A, doamna care a descoperit Elvetia. A scris in toate ziarele". Asa a inceput iubirea lor. Ni se deruleaza rapid secventele normale din orice poveste, cu nunta frumoasa, marcata de un pas poticnit al ei, prilejul unui nou ras emblematic, rasul prin care i se daruie. Au doi copii de scoala (Ian si Marie) si asistam la o scena casnica matinala obisnuita. Fiecare cu programul incarcat si vesnica negociere pentru timpul cat copiii isi doresc parintii alaturi in activitatile lor. Bona ii duce cu masina la scoala si pe drum un accident mortal deschide drama. Auzim cuvintele preotului "Cand moartea ne rapeste copiii ramanem cu prea multe intrebari fara raspuns" si totodata este citata prima epistola catre corintieni din Evanghelia dupa Luca, drept o introducere spre lumea de dincolo, spre rai si iad. Annie este desigur coplesita de eveniment si mai ales isi reproseaza ca nu i-a dus ea cu masina la scoala pe copii pentru ca poate instinctul ei matern ar fi actionat spre a-i proteja. Urmeaza un tratament psihiatric, este al doilea ei chip cu durerea citindu-i-se atat de limpede. Trec patru ani si il vedem pe Chris, medic pediatru, comportandu-se cu o mica pacienta asa cum l-am vazut deja pe interpret, Robin Williams, in alte filme ce par a-i defini dragostea pentru copii si felul de a comunica si de a intra in lumea lor. O vedem si pe Annie ce si-a reluat munca la muzeul de arta la care se ocupa de expozitii, cu un nou look, parca special ca o masura terapeutica spre a o salva de la caderea ce o marcase. Era ziua unei aniversari a lor intime, despre care vom afla mai tarziu, iar ea ii vorbeste de un impas in organizarea expozitiei la care el vine cu o solutie ad-hoc propunandu-i sa-si promoveze propriile creatii. Este semnificativa scena in care din sertarul de la biroul sau scoate diapozitivele tablourilor ei, le plaseaza pe panoul pe care se analizeaza radiografiile si exuberant face selectia. Ba mai mult, se ofera sa treaca el in drum spre casa si sa aduca panzele respective din alt colt al orasului. Gestul sau era nu doar un gest firesc intre soti, nu doar o necesitate de comportament post-traumatic, era expresia felului sau de a fi in general si a dragostei sale adevarate in particular. De altfel convorbirea lor telefonica se incheie cu declaratia lui simpla: "Te iubesc, frumoaso!". Si din off, Chris ne explica satisfactia de a-i fi spus aceste cuvinte ce se dovedesc a fi ultimele. Pe drumul spre casa asista la un accident auto si apropiindu-se pentru un prim ajutor in calitate de medic este surprins de o reactie in lant provocata de automobilisti inconstienti. Lovitura este cumplita pentru Annie care acum se simte vinovata si de moartea sotului. Ceea ce urmeaza in film este relatarea a ceea ce ar fi putut fi dincolo de lumea noastra reala, asa cum a descoperit-o Chirs. Primele sale imagini sunt de la locul accidentului, vazandu-se pe sine insusi de undeva de sus. Iar dupa ce la spital decesul devine implacabil, se trezeste insotit de cineva pe care il aude dar a carui imagine este inca neclara. "O sa ma vezi cand o sa vrei sa ma vezi". Se duce acasa si cainele il simte. Urmareste scenele de condoleante iar vocea misterioasa ii explica fireasca sa perceptie care este inca pamanteana. "Pe mine nu vrei sa ma vezi. Nu vrei sa fii mort." Si incet, incet, Chris intelege ca a ajuns in rai, se descopera pe sine acolo, intr-un decor ce ii parea familiar, un decor din visurile sale. Īnsotitorul sau ii explica: "Cel putin vrei sa te vezi pe tine. Nu te mai temi. N-ai disparut. Ai murit doar." Locul in care se afla este acela imaginat pe Annie intr-unul din tablourile sale, locul pe care de comun acord decisesera ca il aleg drept popas pentru anii batranetii. Atat de mult indragea Chirs pictura si mai ales tablourile ei incat se trezeste la modul propriu intr-un decor pictural. Totul in jur are consistenta vopselurilor si se simte pastoasa culoare, un efect cinematografic superb. Langa el soseste zburdand si catelusa lor batrana, Katie, care murise cu ceva timp in urma afectand-o mult pe Marie. Iar Annie i-a explicat: "O sa se duca acolo unde ne ducem cu totii. Cum poate fi un loc rau?" Dupa revederea cu Katie, Chris vede in sfarsit si chipul insotitorului sau: Albert Lewis, medicul care ii indrumase pasii in meserie, care ii fusese ca un parinte, acum cu imaginea de tinerete. Acesta ii explica regulile acelui mediu. "La inceput suntem speriati. Asa ca inventam un loc". Si fiecare se trezeste astfel in raiul pe care gandul sau l-a construit cu preponderenta, visul sau persistent. O data ajuns in rai invata ca puterea gndului este esentiala. Si cum tabloul in care a ajuns are o pasare pe cer Chris exerseaza ceea ce afla despre ce poate face cu gandul si vopseste pasarea in mov chiar in zbor. Ca se trezeste cu un gainat pe fata sa extaziata artistic e doar un contrapunct amuzant initiat de Albert care il familiarizeaza cu legile raiului in care se afla si il insoteste in revenirea lui acasa, de data asta dincolo de lumea reala. Annie se straduia sa tina un jurnal, asa cum o sfatuise psihologul, ca o modalitate de a rezista presiunii la care ii era supus sufletul. Nevazutul Chris isi concentreaza puterea gandului spre a dirija mana ei cu stiloul incat pe hartie apar cuvintele prin care el incearca sa-i transmita mesajul sau. Annie declara despre Chris: "Arta era o alta cale de a ma iubi, de a ma ajuta". Iar el descrie relatia lor: "Eram dintre acei oameni care isi iau vorba din gura". Observa un copac nou in decor si intuieste ca este pictat de curand: vopseaua curge diluata de lacrimi. "Suflete pereche, extrem de rar, dar exista. Va atingeti prin intermediul tabloului" comenteaza Albert. Dialogul dintre Chris si insotitorul sau ne familiarizeaza cu esenta acelui loc nepamantean si mai ales despre om. "-De ce crezi ca 'eu' e creierul? -Pentru ca aud o voce in creier. -Creierul e carne. Putrezeste. Gandul e real. Materialul e iluzie." Si deodata vine si fireasca intrebare: "-Unde e Dumnezeu in toata povestea asta? -E acolo sus, undeva, strigandu-ne ca ne iubeste, intrebandu-se de ce nu-l auzim..." Un nou vis si Chris se trezeste alaturi de o exotica asiatica pe al carei ecuson desluseste un nume: Leona. Cu zambetul si amabilitatea specific orientale ea il conduce pe noi taramuri desprinse parca din suprarealiste si onirice curente artistice, in culori vii, cu personaje de varste fragede plutind de-a dreptul intr-o vesela atmosfera. Un fel de rai al copiilor. Leona, care il suplineste pe Albert ocupat cu salvarea sufletelor ratacite ajutand la reintoarcerea pe pamant intr-o alta viata, il conduce pe Chris si la o evocare a relatiei cu fetita lui pierduta. Si el isi aminteste de o seara cand Marie avea putina febra si el o invata sa joace sah, fetita propunandu-si sa persevereze pana la victorie. Consecvent cu sine insusi, Chris joaca serios si castiga toate partidele lor. Alaturi de tabla de sah este o jucarie mecanica, o butaforie alegorica reprezentand raiul. Este exact imaginea acelui loc in care se afla in acel moment si brusc are revelatia ca de fapt este in raiul fiicei sale si astfel o poate vedea cu adevarat pe ea. "-Mai joci sah? -Cred ca mi-am asteptat partenerul." Marie ii explica de ce a luat acea infatisare: intr-o calatorie cu avionul se afla alaturi de tatal ei care a remarcat o stewardesa si a comentat frumusetea femeilor asiatice. Si in mintea fetitei de atunci s-a intiparit acest ideal astfel ca acum era 'Leona'. Are si ea preocuparile ei legate de cei ajunsi pe acele plaiuri. Aratand cu bratul undeva dincolo de Styx, eplica: "Īn orasul asta de dincolo de rau trebuie sa avem o viziune comuna." Chris nu isi indeparteaza deloc gandul de la sotia lui ramasa pe pamant intr-o cumplita tulburare iar cuvintele urmatoare il reprezinta: "Dar nu trebuie sa te pierzi pe tine in iubirea pentru cineva." Se deruleaza scene din insuportabilii ani ce au urmat accidentului tragic al celor doi copii. Chris mergea mereu la ea la sanatoriu si o gasea cu parul tuns scurt, zburlit, cu ochii plansi si cu o expresie pierduta, o extensie de gri sculptural pe un fundal de verde crud. "-Īnvat sa fumez. Doctorii spun ca asta este o afirmare a vietii." Dar se vede ca nici un 'truc' nu pare a avea vreo eficienta. "-De ce nu esti si tu aici? De ce nu ai innebunit si tu? ?i-au murit copiii... -Īmi amintesc." Si Chris se ascunde sub masca unui rictus nativ ce usor poate fi luat drept suras, amar, dar suras ce vrea sa treaca peste durere. "Ori alegi sa iti traiesti mai departe viata, ori nu." Si Chris joaca o carte decisiva, de mare risc, a divortului, alternativa salvarii sale de la caderea in prapastie, o carte ce se dovedeste eficienta pentru ca o clinteste pe Annie din impietritul ei abandon. Acea zi a intoarcerii ei de pe drumul ce o ducea spre pierderea mintilor si a ceea ce e omenesc, acea zi devine o zi speciala pentru ei, mai importanta ca aniversarea casatoriei sau a zilei cand s-au cunoscut. Numai ca noua provocare a destinului cu moartea lui, o doboara definitiv pe Annie care nu mai rezista si isi curma singura viata, pacat de neiertat care o duce in iadul cel mai adanc. "Oamenii buni ajung in iad pentru ca nu se pot ierta pe ei insisi." Chris: "-Doamne, cand se va termina? -Nu exista reguli, ii explica Albert. Se va termina cand vei vrea tu. Cand nu o vei mai face sa sufere." Si Chris alege calea de a o cauta, asta este singura sa ratiune de a fi. Precum mitologicul Orfeu pleaca sa o gaseasca, sa incerce a o salva. Albert il ajuta sa ajunga la cel ce cunoaste drumurile pe acel taram si il poate sfatui spre a avea succes in cautarile sale. Max, un batran psiholog care ii descrie detaliile demersului sau, alternativele. "Īn iad e un risc real: acela de a-ti pierde mintile". Dincolo de durerile fizice aceasta este cea mai cumplita napasta. Si Max accepta sa-l ajute a o gasi spre a putea sa-i spuna tot ce nu ii spuese inca. Drumul spre iad este o elaborata si rafinata alegorie spectaculoasa ca o viziune dantesca sau si mai din vechime. Chris il are alaturi pe Albert care il incurajeaza mereu. Desi cu gandul mereu la Annie, Chris rememoreaza o discutie cu fiul sau, pe cand ploaia ii prinsese in padure si cand intre ei s-a purtat o discutie ca de la barbat la barbat. "-Cum te simti seara cand te culci? -Speriat , raspunde Ian. -De-ar fi sa trec prin iad cu un singur om, as face-o cu tine". Si brusc are revelatia ca de fapt este in fata fiului sau. Cand gandul sa s-a dedicat puternic acestuia l-a vazut cu adevaratul chip. Ian ii marturiseste ca si-a ales infatisarea de tinerete a profesorului Lewis pentru ca acesta a fost singurul de care Chris ascultase cu adevarat. "-De ce ne luam chipuri diferite? -Ambalajul nu conteaza. -Din cauza prejudecatilor: cine e profesorul, cine e tatal, cine e copilul, nu stim ce reprezentam unul pentru altul." Regasirea dintre tata si fiu il obliga pe Max, ce se dovedeste a fi adevaratul Albert Lewis, sa ii atraga atentia ca trebuie sa isi concentreze toata atentia numai si numai identificarii locului unde se afla ea. Ian ramane pe loc indemnandu-l: "Gaseste-o si ad-o-napoi. Poti sa o faci. Am incredere in tine. Gandeste-te la mama." Si Chris porneste. Tulburatoare este scena rasturnarii barcii cu care venea ajungand intr-o mare de capete ce abia se zareau ridicandu-se cu disperare deasupra apei, cu bratele intinse. Merge mai departe peste ei, incercand sa calce cu grija, strigat de un batran ce si-l revendica de fiu... imaginea-negativ a unei vizite la un camin de copii abandonati... "-Tata? ... Nu esti tatal meu" si nu se lasa tulburat din drumul sau. Coboara in infern, in cel mai de jos loc, acolo unde sinucigasii decad. "Teama pentru ea te-a facut sa-i auzi semnalele". Si Max il avertizeaza ca nu are la dispozitie decat 3 minute sa-i spuna tot ce crede de cuviinta. Ea nu il aude cu adevarat dar daca el intatzie peste aceasta limita risca sa-si piarda si el mintile si sa intre el in lumea ei. Annie nu il recunoaste si continua sa traiasca in iluzia ei ilogica, aceea care a dus-o la pierzare. Dar Chris rememoreaza toate discutiile lor si de data aceasta o intelege mai profud ca niciodata, mai mult decat cu mintea cat cu sufletul. "Te-am lasat singura". Decide sa nu mai plece de langa ea iar gandul sau atat de profund orientat catre ea incepe sa o scoata din intunericul in care cazuse. Din visul cel care o subjugase o scoate tot prin intermediul etern al dragostei, riscand totul pe intrebarea: "-Cu cine altul te-ai casatori in visele tale?" Si ea incepe sa-l vada cu adevarat pe cand el simte ca deja isi pierde el mintile. "Peste un minut eu nu te voi mai recunoaste." "Īti cer iertare pentru toate lucrurile pe care nu ti le-am dat. Īmi cer iertare pentru fiecare dezamagire pe care ti-am creat-o." Si totusi se salveaza amandoi prin forta uriasa a iubirii, prin gratia divina. Annie isi regaseste rasul tonic si de inceput de lume , inocenta privirilor ei. "-?sta e rolul meu, sa-ti fac viata aventuroasa. Sa nu ma dau batuta niciodata. -Tu ai reusit, marturiseste Chris. Mie nimic nu mi-a mai ramas. Pana cand... -Pana cand ai incercat sa ma urmezi". Astfel de data aceasta Orfeu a fost cel care a urmat-o pe Euridice, intr-o temerara atitudine de a intelege cu adevarat gandul fiintei iubite, de a dori impartasirea aceluiasi destin. Chris si Annie revin langa copiii lor, in raiul ce si-l visasera. Dupa toate cele petrecute isi doresc sa renasca o data, sa poata sa isi valorifice intelepciunea experientei traite, in provocarea unui destin care sa-i duca la mult visata imbatranire impreuna. "Sa renastem. E singurul lucru ce-l mai putem face aici. Sa ne indragostim din nou. -Sa ne ferim de lucrurile taioase... adauga cu umoru-i bine cunoscut Chris. -Cum ne vom gasi? -Te-am gasit in iad si crezi ca imi va fi greu in Jersey?" Pe un lac de la marginea unei metropole doua barcute se ciocnesc si izbucneste un ras cristalin si liber, perfect, al unei fetite ce intinde un sandwich unui baietel uimit si amuzat. Filmul s-a terminat dar "tabloul" ramane viu, gata sa reia povestea de la capat. Putem comenta? Desigur. Au facut-o specialistii, au facut-o spectatorii miscati de poveste, de o idee sau alta ce i-a pus pe ganduri. Putem analiza tehnic sau putem crea un gest artistic provocat de acest gest artistic. Simt doar ca trebuie sa las totul asa, sa ma retrag discret din fata acestui tablou care isi deschide sufletul pentru noi spre a ne arata o cale catre Frumos. Acest film nu este rodul unei fantezii oarecare. Am vazut chipul unei mame ce si-a pierdut copilul si a trebuit sa supravietuiasca si a reusit asta. Dar mai ales am vazut ca asemenea suflete pereche de care se vorbeste in film exista. Un prieten a murit de tanar dar sotia lui ii simte prezenta spirituala, el este acolo alaturi de fetele sale, in vis sau in inchipuite dialoguri, in mod firesc, intre granitele rationalului. Īn casa lor, pe un perete, e fixat un biletel scris de mana. "Te iubesc, Razvan". "What Dreams May Come" PolyGram Filmed Entertainment, 1999 Regia: Vincent Ward Scenariul: Ronald Bass, Richard Matheson, dupa o carte a acestuia din urma. Cu: Robin Williams, Cuba Gooding Jr, Annabella Sciorra, Max Von Sydow, Rosalind Chao etc Producatori: Barnet Bain, Stephen Simon Oscar: Art Direction : Eugenio Zanetti / Set Decoration: Cindy Carr Visual Effects: Nicholas Brooks, Joel Hynek, Kevin Mack, Stuart Robinson. Marius DOBRIN 18 martie 2002 |