| Teatrul Anton Pann din Ramnicu Valcea www.pann.ro TELEFONU', OMLETA ?i TELEVIZORU' Basme populare romanesti insotite de o istorie poloneza |
| “Cum arata zapada?” A fost un om. A fost un popa. A fost un imparat. Asa incep primele trei povesti din spectacolul “Telefonu’, omleta si televizoru’”. Semn ca povestile umplu spatiul social farasa tina seama de pozitia fiecaruia. I se poate intampla oricui sa aiba o albina, sa aiba trei fete de maritat, sau sa nu fie iubit de perechea din cuplu. A fost un om. Cu parul alb. Lung. Un singur om. Primul dupa intuneric. Si rostul sau a fost sa duca povestea mai departe ca un legamant dupa potop. Sa spuna despre cel care avusese o albina. Barnusca. Cea care nu mai venise intr-o seara acasa. Cristina Alexandrescu rosteste sfatos povestea. Si parca povatuieste. Din ochii sai mari deprinzi cum e mai intelept sa faci intr-o zi sau alta, cand ti se intampla una sau alta. Din tonul glasului sa intelegi cum sunt unii oameni, precum morarul cel viclan din capul satului. De fiecare data secventele de poveste bine delimitate sunt continuate surprinzator printr-o explicatie care adesea schimba sensul. Tot o lectie de viata, cand aparentele sunt adesea inselatoare. A fost un om. Dupa ce-si termina povestea se aseaza spre a se odihni. Cand suna telefonul. Omul avea doua fete. Departe, departe… Ce-si pot vorbi de la asemenea distanta? Cat adevar poti rosti spre a nu-l ingrijora pe celalalt? Si viata lasa din loc povestii. A fost un popa. Laurentiu Stratan se desprinde dintr-un grup de oameni pentru ca tine sa ne impartaseasca ceea ce stie despre fetele popii ajunse ca soate ale zmeului. Si o face cu sufletul la gura, de parca ne transmite de la fata locului, insfioratoarea scena cand Zamfira, fata cea mica, trebuie sa gateasca zmeului o ciorba din capul surorii ei. Ochii mari ai actorului transmit spaima, cuvintele sale par ca se precipita, in raza luminii poti vedea si stropii rostirii sacadate, de parca zmeul insusi ar fi pe urmele sale. Zamfira e precum fata buna a mosului… Ea a dat apa porumbeilor, “pentru ca |
 |
| de mica i-au placut porumbii si.. altele din ograda”. Ca pe toata durata spectacolului, explicatiile vin prompt, cuceritoare prin simplitatea logicii dar in acelasi timp deschizand sensuri multiple, cel mai adesea jucause. Porumbeii au sfatuit-o pe Zamfira cum sa procedeze si asa a scapat ea la intrebarea zmeului: “Buze si nari, unde sunteti?” Cumintenia si bunatatea servesc inteligenta si astfel Zamfira scapa de langa zmeu pentru ca a salvat, dintr-a douasprezecea chilie, aurarii. Laurentiu Stratan ne poarta pe nesimtite in spatiul poeziei, cand salvarea Zamfirei e in alunecarea pe apa intr-un sicriu. Si povestea se pierde undeva intr-un final fericit cu fecior de imparat. Din nou viata reala umple spatiul eliberat de poveste. Un mester, clientul, e de reparat sau de efectuat o lucrare. Dupa cateva replici tehnice, usor se infiripa povestea. Fie ca mainile isi vad de treaba mai departe, fie ca totul e lasat deoparte, vorbele capteaza atentia. Mesterul Doru Zamfirescu isi da sapca mai pe spate si incepe: “A fost odata un imparat...” Figura mai sobra, rosteste cuvintele aproape militaros. Gesticuleaza desenand linii simple ce par a capata materialitate. Chiar onomatopeele lui cosntruiesc perceptii. “Trei linii, fas, fas, fas!” Si parca vezi fasciculele de raze pe care coboara talharii care siluiesc |
| fata imparatului. Cine credeti ca se ofera s-o scape? Floaca-ntoarsa! Ce simpatic e mesterul care povestind rosteste cu gravitate cuvinte din limbajul figurilor inalte: “Tu ai capacitatea sa-mi aperi fata?” E apoi personalitatea mesterului care creste. Ca despre amintiri cazone, aminteste de generali, colonei... Totul pe tonul comenzilor militare terminate brusc si ferm. Doru Zamfirescu gliseaza si spre tonul sugubat ca sa arate ca stie la o adica si fineturi, foloseste si elemente din exprimarea cool de azi: “a ramas ca muta, busbe” sau “palat de palat”. Este desigur cea mai populara povestire, cu gesturi licentioase insotind sintagma “felde fel de mascari”. De altfel rostirea “fel de fel” devine amprenta lui, asa cum fiecare actor are la timpul sau una proprie, o marca. Florin Beciu rosteste un “asa” apasat, cu dintii strasnind aproape, maxilarele inclestate. Ochii te fixeaza. De altfel spectacolul intreg foloseste arma privirii... Fiecare actor foloseste din plin si limbajul ochilor. Florin Beciu spune o poveste despre incredere. Bunatatea e inclusa, o constanta, firul rosu din toate povestile. Poate ca uneori auditoriul se indoieste de una sau alta, boii Cernea si Barna fac minuni, atuci apare intrebarea: “asa?” Iar povestitiorul intareste: “Asa!” Calitatile pozitive de care am amintit nu asigura totdeauna si fericirea. Eroul, modest, isi castigase dreptul la fericire cu soata lui, |
 |
| numai ca ea nu l-a iubit de la bun inceput si toate cate i s-au tras apoi omului au fost pentru ca, povestitorul ne-o repeta, simplu, “nu-l placea pe Gheorghe”. Televizorul in jurul caruia s-au invartit mester si bagator de seama, ajunge sa incante o fata. Pe Raluca. Raluca Paun. Indragostita de telecomanda. Cu care merge si la baie. Care o scoate din impas atunci cand se pierde pe firul povestii despre.... aaa...nemti. Gaseste totdeauna un raspuns cu ajutorul telecomenzii. E acum o poveste a inceputului naiv, curmat fara multe vorbe de intamplari pricinoase. Pur si simplu.Ca-n viata. E o poveste despre razbunare. O spune expresia Ralucai. Infatisarea ei copilaroasa trece tiptil intr-una ce savureaza dulceata justitiara pe cont propriu. Zambeste si cu ochii dar te trezesti dintr-o data prizonier al unui zambet cinic. Greutatile infruntate au transformat inocenta. Si inca e abia inceputul. Vom avea de aflat urgii si mai mari. Tot dinspre televizor. Tot cu zambetul pe buze la inceput. Ramona Dragulescu isi pune o masca. Este imaginea care coboara de pe ecranul televizorului printre noi. Amagitoare lumina pe chip.Pentru ca vorbeste de dorinta cumplita a unii popa de a si-o dori pe fiica lui de soata cand ii moare preoteasa. Refuzul ei si casatoria cu o fata imparateasca nu o scapa de gandul lui incestuos. Trec anii, apar |
 |
 |
| copiii dar, cum se intampla, trecutul apasator se intoarce. Acum ucigas. Varsand sangele copiilor, manipuland aparentele spre a o invinovati pe mama. Ramona povesteste repede-repede, deruleaza parca un film cu viteza sporita, dramatismul e mai dens. Justitia se infaptuieste si acum. “Apoi s-au sarutat si pe-o parte si pe alta”. Parintii care au ramas insa cu tragedia in suflet. Se lasa o cortina de tacere. Prea mare a fost durerea, prea usor ne-am trezit in miezul ei, abia tacerea aceasta ingaduie ragazul de a constientiza profunzimea napastei. Prea usor ne lasam furati de poveste, miezul cuvintelor ne ajunge mai apoi din urma. Cand se reaprinde lumina e o lume noua. Atat cat de noua poate sa fie lumea aceasta. Acum e o lume de femei. Asezate la masa, pregatind si asteptand ca singurul barbat din scena sa prajeasca omleta. O scena casnica. Un spectator neimplicat nu are decat a se amuza de toate cate se intampla intre cele trei tinere femei. Radu Constantinov nu se mai aseaza la masa. Din moment ce ompleta nu are si parizer... Si atunci spune o poveste. Despre invidie.Despre ce inseamna un sarpe, despre un mar. Despre cutia verde care ascunde nestematele ce te pot preschimba. Despre transformare si despre dragostea care poate sa transforme. Care poate sa vada acolo unde nu vede oricine. Si din nou invidia si |
 |
| ura, mereu si mereu la panda, agresive. Radu Constantinov este trendy, este macho. Privirea lui spune ca timpurile moderne poarta in ele aceeasi reteta ce framanta sufletele. Uneori ne apuca disperarea: “Ti-am spus ca ni s-a terminat binele?” Si uneori lumea e cernita. Atunci ii vezi pe toti la un loc. Tacuti. Unul isi face de lucru cu o coroana de flori. Sunt osteniti. Cu sufletele ostenite. Dar chiar si la un priveghi povestea razbate. Ea singura nemuritoare. Ochii Alinei Mangra stralucesc. Este ca electrizata. Suvoiul ei de vorbe vine parca de dincolo. De acolo unde feciorul din poveste este momit sa mearga. Un loc poleit cu toate frumusetile lumii. “Fel de fel de pomi”. Si Alina apasa strasnic pe “fel de fel” ori decate ori repeta. Si simti ca nu poate fi altfel. Un tarim in care feciorul este indemnat sa manance orice bunatati vrea, dupa pofta inimii. Unde poate sa bea dupa cat doreste. Poate sa se si culce de se simte ostenit. “Foarte bine, foarte” rosteste repede Alina si te molipsesti de entuziasmul ei aprobator. E asa de simplu si de firesc sa te lasi dus de valul unui rasfat care vine peste tine. Te obisnuiesti asa de usor cu binele...Ratiunea se abandoneaza prima moleselii. Doar ca dupa un timp vine cel de nenumit si te intreaba scurt: “Ce faci ma, dormi?” Te intreaba cu o privire luciferica: “Stii tu cat ai dormit? O suta de ani!” Ce triumfator o spune mai ales ca tu ai expresia |
 |
| nedumeririi pe chip. Incat povestea se repeta. Cand totusi ratiunea se trezeste, revenirea in lumea de unde ai plecat este de fapt pretul platit. “Acolo la ai tai nu mai e nimic. Acolo nu mai era nici sat, nici oameni, nici limba.” Asa cum si Isipirescu si-a plimbat eroul prin timp, feciorul acesta nauc, revenit acasa, simte pe pielea lui ce inseamna jocul cu timpul. “Si de ce povestea, imbatranea”. „Cine spune povesti? De obicei un pierde-vara, unul care nu stie sa faca nimic, un palavragiu. Omul serios, tace si face. Ba chiar se incrunta cand vremea se pierde cu prostii. Vremea trebuie umpluta cu actiuni, de pilda strangerea de bunuri. Chestia de neinteles este ca, dupa o vreme, moare. Moare si omul si palavragiul.” Asa spune Alexandru Dabija, parafrazand cuvantarea religioasa despre egalizarea in moarte. Povestirea este si o ardere. La fel de intensa ca a vietii. Povestitor si ascultator se prabusesc. Cuvantul renaste insa, dintr-un ungher. Alina Mangra este pasarea Phoenix. “Un om s-a asezat langa un orb. -Cum arata zapada? -Alba. -Ce inseamna alb?” |
 |
| Si urmeaza o explicatie introducand alte repere. “-Aha, domnule, inteleg” Dar vine imediat o intrebare despre cuvantul cel nou. Din aproape in aproape, sarind ca de pe o piatra pe alta la traversarea unui rau, descoepri ca ai ajuns acol unde nu te asteptai. Pentru ca plecand de la alb povestitorul a ajuns la lebada si a exemplificat cu un brat. Orbul a pipait bratul si a conchis: “Ah, inteleg, acum inteleg cum arata zapada”. Asa si noi. Auzim, intrebam, rationam, pipaim. Ma tem insa ca atunci cand spunem ca stim suntem aidoma orbului ce-a aflat cum arata zapada. Aceasta este povestea unui spectacol magic. Am spus ceva despre regizor? Mai nimic.Alexandru Dabija a declarat, legat de un spectacol al Adei Milea in Sibiu, ca tinde sa fie cat mai discret prin actul sau regizoral. A reusit. Este precum Creatorul, faptuitorul a toate si totusi nevazut. Actorii sunt minunat adusi in lumina intr-o derulare fireasca a lucrurilor. Paradoxal, intr-o piesa bogata in epic, ori de cate ori o privesc, uit de fiecare data intamplarile, furat de jocul actorilor. De privirile lor. 1 aprilie 2007 |
 |
 |
Teatrul Anton Pann din Ramnicu Valcea TELEFONU', OMLETA si TELEVIZORU' Basme populare romanesti insotite de o istorie poloneza Productie 2006 Cristian Alexandrescu - Barnusca (Albina) Laurentiu Stratan - Ciorba de om Doru Zamfirescu - Floaca-ntoarsa Florin Beciu - Sarpele Raluca Paun - Soarele Ramona Dragulescu - Fata popii Radu Constantinov - Cutia verde Alina Mangra - Mortul Vasile Marinoiu - acordeon si strigaturi Regia ALEXANDRU DABIJA Directorul teatrului: Adrian ROMAN |
| Cristian Alexandrescu spune "Barnusca" |
| Doru Zamfirescu spune "Floaca-ntoarsa" dupa ce Laurentiu Stratan (stanga) spune "Ciorba de om" |
| Florin Beciu spune "Sarpele" asistat de Laurentiu Stratan, Raluca Paun |
| Raluca Paun spune "Soarele" asistata de Laurentiu Stratan, Florin Beciu |
| Ramona Dragulescu spune "Fata popii" |
| Ramona Dragulescu, Raluca Paun, Radu Constantinov |
| Radu Constantinov spune "Cutia verde" |
| Alina Mangra spune "Mortul" |
| Regizorul Alexandru Dabija |