n
nicolae coande
Celalalt capat
Editura 'Curtea Veche'
2006
- Stimate Gheorghe Grigurcu, intr-un anumit moment al vietii dumneavoastra ati fost confundat cu... Labis. In recentul Jurnal (1981-1984) al doamnei Monica Lovinescu, la pagina 261 exista o insemnare (datata 28 decembrie, 1983) in care deja aflase, via  Bianca Balota, ca dumneavoastra erati cel care ati fost la doamna Ecaterina Balacioiu acasa, dupa care ati scris poezia "In odaia lui E. Lovinescu". Poezia cu pricina a fost cruciala, intr-un anumit fel, in destinul dumneavoastra: ati fost exclus din Universitate, ba chiar si din UTM, dupa cum nota doamna Lovinescu. Pentru cititori obisnuiti, dar si pentru specialisti, lamuriti acest aspect.
- Cu adevarat, am fost la un moment dat confundat cu Labis! O confuzie a carei amintire ma umple de nostalgia fragedei tinereti, in care, ajuns student al Scolii de literatura Mihai Eminescu (fosta casa-muzeu Toma Stelian, actualmente sediu al PSD), imparteam cu deja faimosul june bard, mai vechi absolvent ce nu avea locuinta, dormitoarele de la etajul doi. Intr-o dimineata, m-am intalnit in holul numitului etaj cu Labis care se pregatea sa iasa in oras, dar care s-a oprit cu mine pentru o scurta conversatie. Eram insotit de cel mai bun prieten al adolescentei mele, colegul de liceu, Cornel Rocsin, venit de la Oradea la Bucuresti in vederea inscrierii la Facultatea de biologie (ratase medicina) si gazduit o vreme, in acea frumoasa toamna a anului 1954, in "internatul" nostru de pe Soseaua Kiseleff. Cine ar fi putut banui acum doi ani, din cei trei tineri de optsprezece ani care s-au gasit atunci fata-n fata, doi vor fi parasit lumea noastra sublunara? Rocsin a murit la inceputul anului urmator, inainte de a fi implinit nouasprezece ani, rapus de poliomelita. Sfarsitul lui Labis e celebru... Iata una din primele confruntari tragice cu viata, chiar in sanul generatiei mele, pe care mi-a fost dat a o trai! M-am aflat la "fabrica de poeti", cum era supranumit Institutul de literatura M. Eminescu, echivalat din acel an cu o facultate, doar un singur trimestru. Dar ce trimestru! Am avut prilejul mirific de-a cunoaste in carene si oase toata floarea cea vestita a literaturii romane de atunci, in frunte cu interbelicii, majoritatea inca in viata: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, G. Calinescu, Tudor Vianu (care mi-a fost profesor), Perpessicius, M. Ralea, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Felix Aderca, Mihail Sorbul, Camil Baltazar, Victor Eftimiu, Al. Th. Stamatiad, Al. Cazaban, dar si vedetele "noii literaturi": Petru Dumitriu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Mihail Davidoglu, V. Em. Galan, Marin Preda (inca putin afirmat) si multi altii.
                                               
Masca mortuara a lui E. Lovinescu si "urechile" partidului

Naucit de contactul cu Capitala, rataceam pe strazi in cautarea urmelor aievea ale legendei literare pe care o cunosteam din carti. Desi in calitate de studenti privilegiati (eram un soi de pepiniera ideologica, lucru de care habar n-aveam cand am intrat pe portile Scolii de literatura, plin de sperante pe cat de irepresibile pe atat de naive), participam la sedintele Uniunii Scriitorilor si la cele ale Academiei, nu ma multumeam cu atat. In fiecare ceas liber ma avantam in cautarea imbatatorului necunoscut care era fata existentiala a universului literar. Astfel m-am pomenit in dreptul unei case de pe bulevardul Elisabeta pe care o placa o desemna drept sediu al cenaclului Sburatorul. M-a cuprins o mare emotie. Dupa ce cateva zile in sir am dat tarcoale istoricei cladiri, am cutezat a intra inauntrul ei si, batand la usa apartamentului ce ma atragea, am gasit-o - nesperat noroc - pe fosta sotie a lui E. Lovinescu. Doamna Ecaterina Balacioiu m-a primit cu mare amabilitate, prezentandu-mi amanuntit incaperile, in speta cea in care aveau loc sedintele literare, putinele carti ce mai ramasesera din vasta biblioteca a criticului (intre care un exemplar, cu adnotari, din
Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent), precum si masca mortuara a acestuia, atragandu-mi atentia asupra unui detaliu miscator: firele de par din gene si sprancene ce-au ramas lipite de materia plastica. Am vizitat-o in mai multe randuri. Sub puternica impresie a mediului in care mi se parea ca fosnesc umbrele scriitorilor de odinioara, am compus o poezie intitulata In odaia lui E. Lovinescu, pe care i-am infatisat-o doamnei Balacioiu. Agreabil surprinsa, buna amfitrioana mi-a comunicat ca o va expedia fiicei sale, Monica, aflata la Paris. Textul a ajuns intr-adevar la Monica Lovinescu, dar se vede ca fara semnatura autorului, din care pricina, probabil si printr-un fenomen de expansiune a gloriei, a fost atribuit autorului Luptei cu inertia, sub numele caruia a fost tiparit in revista Fundatiei Regale Universitare Carol I din capitala Frantei, Fiinta romaneasca, in chiar primul numar din 1963. Colega mea de la Scoala de literatura, actuala doamna Bianca Balota (nascuta Marcu), i-a restabilit, mult mai tarziu, paternitatea. Ce s-a intamplat insa in viesparul de pe Kiseleff? Neprevenit, am facut imprudenta sa povestesc catorva colegi despre vizitele la doamna Balacioiu si despre poezia inchinata lui E. Lovinescu, pe atunci pus la index, ca un inrait exponent al mentalitatii burghezo-mosieresti.

                                                 
Inchizitia de tip nou functiona cu ajutorul "omului nou"

Cel putin doi dintre ei, asa cum aveam sa constat in scurta vreme, se indeletniceau nu doar cu studiul si exercitiul literar, ci si cu delatiunea sistematica in favoarea directorului Scolii, un politruc teapan si acrimonios pe numele sau Petre Iosif. Unul dintre ei era traducatorul (intre timp decedat) A. C., oradean ca si cel ce va vorbeste, care, data fiind si preeminenta ce-o avea asupra-mi prin faptul ca era cu patru ani mai in varsta, m-a luat din capul locului "sub aripa-i ocrotitoare" (asa putea mai usor sa ma supravegheze si sa ma traga de limba). Al doilea a fost vagul istoric literar G. M. , inca in viata, un fel de aghiotant al autoritarului A. C. , care a devenit dupa 1989, presedintele Partidului Pensionarilor, daca nu ma insel, chiar candidat la presedintia tarii, virand-o apoi spre... francmasonerie. Asadar o extravaganta evolutie care parca ar fi avut rostul de-a ascunde niscaiva urme... Cum-necum, directorul Petre Iosif si directorul adjunct, ofiterul de securitate Traian Iancu (bonomul "tata Iancu" de mai tarziu, care a condus decenii de-a randul Fondul literar), au aflat de ispravile mele cu totul necanonice: intalnirile cu doamna Balacioiu si vizita ce-o facusem la Martisor lui Tudor Arghezi, cu care statusem de vorba indesat, pret de cateva ore... S-a produs un enorm scandal. A intrat in functiune "ziarul de perete" al Scolii in care zilnic apareau "articole" de infierare a elementului "dusmanos", "putred", "descompus" care devenisem peste noapte. Campania purificatoare a culminat in seara Ajunului de craciun 1954, cand s-a desfasurat, conform tipicului binecunoscut in epoca, sedinta de "demascare" si sanctionare. Am fost exclus din UTM (pe atunci toti elevii, poate cu exceptia unor fii de "chiaburi" ori detinuti politici, capatau din oficiu calitatea de pionieri si apoi pe cea de utemisti), ceea ce semnifica, implicit, eliminarea din "fabrica de poeti". Am asistat la un sinistru vicleim ideologic. Era de fata si colegul meu de an, Paul Goma. Nimeni nu mi-a luat apararea. Fireste, m-au atacat cu maxima violenta "amicii" A.C. Si G. M., care avusesera grija sa culeaga suficiente informatii "compromitatoare" in vederea acestui moment ce le incununa activitatea si, neindoios, reprezenta un atu in vederea carierei lor ulterioare. L-a intrebat, in pauza, pe A.C. de ce a facut-o. Raspunsul sau a fost memorabil: "Daca n-as fi vorbit eu, ar fi vorbit altcineva. Am preferat sa fiu eu acela, pentru ca te cunosc mai bine." Inchizitia de tip nou functiona cu ajutorul "omului nou" pe care, pentru prima oara in viata, l-am putut cunoaste astfel, in intreaga-i splendoare a lipsei de scrupule, prin mijlocirea colegilor A. C. si G. M. ...
-
Intr-una din paginile "Usii interzise", jurnalul a peste un an tinut de Gabriel Liiceanu, o auzim - aievea, ca atunci cand vorbea pentru urechi de toate soiurile la "Europa libera" - pe dna Monica Lovinescu spunandu-i cateva fraze lamuritoare despre  epoca interbelica autorului "Limitei". Dna Lovinescu se refera la prejudecata potrivit careia intelectualitatea democratica era surclasata in epoca de naisti, de scriitorii de dreapta si tine sa remarce ca pana si Alina Mungiu da credit acestei prejudecati, care dezechilibreaza flagrant balanta, intr-un articol publicat in "22". Sunt "uitati" pur si simplu Zarifopol, Lovinescu, Zeletin, "Scoala critica" (Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Serban Cioculescu) si se creeaza impresia periculoasa ca Eliade si ai lui dadeau tonul - unul amenintator din perspectiva a ceea ce urma sa se intample pe scena istoriei europene. Incercati sa dizolvati o clipa timpul si barierele ideologice: unde credeti ca v-ati fi plasat daca ati fi apartinut epocii?
- Epoca interbelica a fost - e un truism - una dintre cele mai fertile ale literaturii romane, de fapt cea mai fertila, alaturi doar de epoca junimista. Ea se distinge printr-o deplina libertate de expresie, printr-un lux al libertatii am putea zice, care s-a manifestat intr-o mare varietate de ipostaze creatoare, opinii, atitudini, conturand un tablou fascinant. Era normal ca acesta sa ilustreze ambii poli ai unei culturi integre, raspunzand structurii fundamentale a spiritului uman, polul rationalist si cel spiritualist, intre care s-a tesut un camp de relatii complexe, de antagonisme dar si de comunicari mai mult sau mai putin vadite. Nici unul nu l-a "surclasat" pe celalalt. E. Lovinescu si "Scoala critica" din preajma sa dadeau tonul unei conceptii estetice care azi e privita adesea ca un "impresionism" (ergo irationalism!) culpabil, in vreme ce "naistii" (Mircea Eliade, Constantin Noica, Cioran s.a.) porneau nu doar de la o organicitate neguroasa si de la un misticism national, ci si de la o carturarie solida, cu armatura occidentala, reflectand in fond o reactie la unele limite ale rationalismului, reactie cristalizata ea insasi in plan rational. Atat europenistii cat si autohtonistii (sa nu-l uitam pe Blaga) sunt in aceeasi masura europeni. Ultimii se reclama de la directia de dreapta a culturii continentului (Edmund Burke, Joseph de Maistre, Louis de Bonald, Charles Maurras, Maurice Barres, Unamuno, Sestov, Klages, teologii rusi) in asa grad, incat M. Ralea nu ezita a declara ca ortodoxismul romanesc e o moda de import. Ambele aripi ale culturii isi au justificarea lor intrinseca si a le trata exclusivist n-ar fi decat o eroare. Principala lectie a "naistilor" o reprezinta pentru noi deschiderea lor spre viata, degajarea lor de formula ce risca a se uza, a se anchiloza ori chiar a deveni tiranica si excomunicatoare. Deci postura lor e anti-ideologica! "Curiozitatea" lor in raport cu realul impredictibil si inepuizabil nu e oare un antidot in fata oricarei opresiuni ideologice? In cartea sa, La Connaisance inutile, Jean-Francois Revel arata cu justete: "Forta ideologiei se sprijina si pe lipsa de curiozitate a oamenilor fata de fapte". Tocmai impotriva unor asemenea inertii s-au ridicat Nae Ionescu si urmasii sai, care au meritul de-a fi probat intr-un mod paradoxal caracterul de sincronism al culturii romanesti asezate sub egida multiplelor intretaieri de curente, spre a ne folosi de termenii lui E. Lovinescu. Ei au intetit la un moment dat flacara spiritualitatii impotriva careia s-a indreptat in scurta vreme vrajmasia cea mai neagra a ideologiei comuniste, flacara nu numai locala, ci si universala. Ma intrebati unde m-as fi situat eu daca as apartinut epocii in discutie! Grea intrebare! Ma magulesc totusi cu gandul ca as fi incercat sa trasez o punte intre lovinescieni si naisti, depasind o anume rigiditate a receptiei primilor si analizand cu calm inflamarile juvenile ale celor din categoria secunda, inflamari ce au rimat uneori, intr-un chip, recunoastem, dezolant cu tezele extremei drepte, dar sa precizam: fara a capota in ideologie, avandu-si izvorul in dreapta pur si simplu, mistica, traditionalista, conservatoare. O dreapta intrutotul onorabila. Mai mult: o dreapta ca vector al constiintei omenesti (vezi recrudescenta ei in Omul recent al lui Horia-Roman Patapievici).
- Locuiti la Targu-Jiu, orasul lui Brancusi asa cum este cunoscut in tara, dar si peste hotare. Credeti ca un semn cat de mic din realitatea zilei de azi va indreptateste sa credeti ca se va spune candva "orasul lui Grigurcu"?
- Ma provocati sa spun ceva despre celebritate. Ei bine, celebritatea nu-mi place. Cand eram foarte tanar, ma ispitea uneori ca o aventura. Acum ma deranjeaza, ma sacaie indepartarea de mine insumi pe care o presupune. Avea dreptate Valery: "Un om celebru este un om urmarit de privirile tuturora, care se simte ca atare si ale carei actiuni si chiar ganduri sunt modificate de aceasta stare." Tocmai aceasta "modificare" ma intristeaza, precum o subordonare a persoanei care sunt in raport cu o instanta a impersonalizarii ce, in viclenia ei, nu respecta de facto ceea ce are aerul a respecta. Nu cred ca Targu-Jiului i se va spune, asa cum presupuneti, in chip pentru mine flatant, "orasul lui Grigurcu". In schimb s-ar putea sa i se spuna, asa cum l-am botezat, "amarul Targ".
- Sunteti un neobosit cronicar literar al scriitorimii contemporane si nu numai. Aveti o ritmicitate de invidiat la anumite reviste unde tineti cronica literara, acordati interviuri si participati la simpozioane literare. Practic, nu exista poet, in special, cat de cat valabil, care sa nu va fie cunoscut. Cu toate astea, Marin Mincu afirma recent intr-un articol ca pacatuiti prin faptul ca scrieti... de bine si despre poeti mai slabi. Cum explicati (daca o veti face)?
- Balanta critica nu e, din pacate sau din fericire, una identica cu balanta farmaceutica. O doza de subiectivitate ne face sa "gresim" din cand in cand in relatie nu numai cu subiectivitatea altora, ci si cu noi insine. Dar cum ar putea proceda altminteri comentatorul actualitatii literare? Oare E. Lovinescu sau Pompiliu Constantinescu sau chiar Vladimir Streinu si Serban Cioculescu, spre a nu mai vorbi de ultrareceptivul Perpessicius, n-au scris relativ favorabil despre sumedenie de autori azi practic uitati? Oare in cronicilor contemporanilor nostri, de la Nicolae Manolescu la Ion Pop, de la Marin Mincu la Al. Cistelecan, nu incap destui autori evident "modesti", nume din care o parte se vor mistui precum (doar) simptome ale epocii? Pentru ca veni vorba de marin Mincu: nu contine oare volumul d-sale cu alura monografica, intitulat Poeticitatea romaneasca postbelica, nume nu tocmai ilustre precum Felix Lupu, Saviana Stanescu, Alina Durbaca, Iulian Fruntasu, Grigore Soitu, Mircea ?uglea, Sorin Ghergut, Nina Vasile? Nu putem a ne ocupa numai de "varfuri", de creatii "mari" decat daca... nu facem critica de intampinare, ci una drastic selectiva ori, si mai bine, istorie literara. Sa fim realisti! Cred ca am scris despre autorii, sa spunem, de raftul doi, fara a-i supralicita, fara a-i impinge intr-o ierarhie neavenita. Am folosit o maniera descriptiva, urmarind inclusiv prospectarea unui nivel mediu al scriiturii lirice, o "civilizatie" a poeziei ce-si are importanta sa. E un fenomen al creatiei care, pornind de la personalitatile ce "dau tonul", se extinde pe o arie de interferente si combinatii imprevizibile, degradandu-se inevitabil intr-o anume masura, recuperandu-se, mai mult decat in intreguri revelatoare, in fulguratii nu o data demne de un viu interes. Oricine urmareste cu oarecare atentie productia de versuri a unei perioade isi poate da seama de ferventele incongruente ale poeziei cu autorii sai. Poezia e capricioasa, putandu-l imbratisa pe emitentul sau la debut pentru a-l parasi apoi, sau se poate ivi intermitent, intr-un context mediocru, sau, in fine, se poate impune in urma unui indelungat exercitiu descurajant. Criticul trebuie sa urmareasca, desigur, cat mai multe "cazuri", sa tatoneze, sa astepte, sa revizuiasca ori - de ce nu? - sa se autorevizuiasca.
- Recent ati fost invitat la Craiova unde ati primit premiul "Petre Pandrea" acordat de revista Mozaicul. Ati colaborat sporadic la aceasta revista, mult mai putin decat ati facut-o la Ramuri (in chiar ziua in care veneati aici in Ramuri aparea un amplu interviu acordat de dumneavoastra unui poet din Targu-Jiu). Ce inseamna pentru dumneavoastra cele doua reviste craiovene, cum cantariti actiunea lor culturala?
- Indiferent de parerea mea, ambele reviste craiovene la care va referiti sunt de foarte buna calitate. Cu toate ca traditia Mozaicului este mai veche (a fost fondata in 1838), e o publicatie resuscitata de putin timp, asadar mai "noua" decat Ramurile, ultima avand, in seria postbelica, o varsta mai inaintata, o "rutina" ce-si spune cuvantul. Consider ca ele ilustreaza doua laturi distincte ale vietii culturale. In timp ce "batranele" Ramuri au o alonja nationala, propunandu-si a publica autori din toata tara, cu precadere, explicabil, pe cei din Capitala, "tanarul" (prin regenerare!) Mozaicul reflecta tendinta de descentralizare a culturii, de dizolvare a hegemoniei centrului, sustinuta, din pricini ideologice, pana in 1989. Si cu rezultate cu totul remarcabile. Parafrazand, (localizand) adagiul cronicarului, am putea exclama: "nasc si la Craiova oameni!". Oameni de talent si capacitate intelectuala, in stare a sustine, aproape fara exceptie, un periodic care emuleaza cu orice revista de cultura din Romania actuala.
-Unde-l plasati pe un autor ca Petre Pandrea in ierarhia gusturilor dumneavoastra literare si ce va mai spune la atata vreme de la teoretizarea lui inflamata "spiritul cobilitei"?
-Iata ca viata - captivant roman de aventuri - m-a pus in situatia de-a fi laureat al unui premiu "Petre Pandrea"! Ma simt magulit atat de atentia premiala a revistei Mozaicul, cat si de circumstanta ca ea evoca un autor de care m-am simtit atras, pe care am avut bucuria de a-l fi cunoscut personal. Cel ce mi-a facut cunostinta cu briantul eseist, in 1967, deci cu foarte putin timp inaintea mortii sale, a fost Vladimir Streinu. Pandrea era un causeur debordant si fantasmagoric, cu note caustice, nu mult deosebit de I.D. Sarbu, alaturi de care ramane, neindoios, cel mai stralucit intelectual dintre cei care au pasit cu oarecare staruinta pe caldaramul Craiovei. (Cer scuze admiratorilor lui Marin Sorescu ca nu ma pamez de admiratie in fata extrem de mediatizatului poet, a carui valoare n-o contest, dar care mi se pare un interpret major al unei partituri minore, un soi de G. Toparceanu dilatat prin instructia poetica a veacului; si cum am putea uita comportarea sa neprieteneasca fata de concitadinul sau marginalizat I. D. Sarbu, caruia nu i-a rezervat decat ignorare si priviri chiorase?) Tin minte ca intr-o zi de iarna, la restaurantul Casei Scriitorilor, Petre Pandrea isi stupefia colocutorii, intre care cateva doamne, anuntandu-i ca vrea sa duca o viata de... tigan nomad si apoi lansandu-se intr-o infocata peroratie spre a demonstra nu diferentierile, ci de-a dreptul opozitia dintre cinematografie si teatru! la plecare, l-am condus o bucata de drum pe autorul
Paginilor de critica literara, care-l ascultase pe dezlantuitul Pandrea aproape fara a interveni, cu aerul sau de gentleman flegmatic. In clipa despartirii, in fata Casei Armatei, l-am intrebat: "Nu vi se pare ca dl. Pandrea a exagerat in privinta opozitiei dintre film si teatru?". "ba bine ca nu, a sunat raspunsul lui Vladimir Streinu. Acest domn exagereaza fara exceptie." Stiam ca exista o nepotrivire de pozitii intelectuale intre fugosul semnatar al Manifestului Crinului alb si critica rationalist-estetica, de stirpe lovinesciana, asa incat n-am luat aceasta butada drept litera de lege. Din Petre Pandrea mi-au placut mai cu seama volumele Portrete si controverse si Pomul vietii, prin nervul lor acut, prin densitatea de idei care-i asigura postura de cel mai reprezentativ eseist pe care l-a rodit Oltenia, pentru care, bineinteles, ca avocat de mare clasa, proiectat in speculatie, a pledat pro domo. Se cuvine a-i intelege "inflamarea" patriotic-locala ca pe o marca a temperamentului sau nestavilit. Petre Pandrea e  foarte interesant si prin memorialistica-i postuma, desi acesta cuprinde si unele pagini imbacsite de amanunte irelevante, mirosind a comeraj.
-Anul ce tocmai se incheie v-a adus un nou volum de poezie pe care, foarte discret, de-abia l-ati anuntat publicului (si nu numai). Steaua si acul (editura Charmides, Bistrita, 2002) reprezinta ceva nou fata de, sa zicem, "Spatiul dintre corole" sau va mentineti in siajul propriei dumneavoastra tehnici si "firi" poetice definita chiar de dumneavoastra ca "nostalgie a samburilor de vid luminos"?
-N-am ambitia unei "naparliri", a unei inovatii radicale, a unei "originalitati" abrupte de la o culegere de versuri la alta. Nu numai ca, tehnic vorbind, mi-ar veni peste mana sa efectuez o atare operatie, dar am simtamantul ca ea ar fi spre paguba mult-putinei substante lirice pe care o pot oferi. Exista poeti care evolueaza, aidoma acrobatilor de circ, pe trapezul unei schimbari totale, ce risca a produce fracturi de personalitate. Ei imi inspira compatimire. Modificarile bruste de stil au aspectul dramatic al dezicerii de sine, al capitularii in forul intim. E preferabil acel "joc" in care se impune sa suporti cu rabdare si neclintit neajunsurile pentru care nu exista leac", care e consecventa in definitia batranului Montaigne.
- Desi cine v-ar vedea s-ar indoi, sunteti unul dintre redutabilii nostri polemisti, cu armele intelectului insa si ale masurii in toate. Verbul dumneavoastra scanteiaza in preajma scrierilor - si atitudinilor - unor E. Simion, A. Paunescu, M. Sorescu. A. Plesu etc. Se poate intelege citind articolele dumneavoastra ce anume "va mana" in lupta. Si totusi... cei pe care-i vituperati adesea apartin, fara exceptie, spiritului muntenesc in literatura noastra. Nu va plac muntenii, d-le Grigurcu?
Iata un lucru la care nu m-am gandit! De ce sa nu-mi placa muntenii? Spiritul lor creator e atractios prin vivacitate, prin pitoresc, prin culoare locala si, nu in ultimul rand, prin acelasi relativism si prin acea jocularitate care se vadesc, pana la un punct, prielnice artei. In Spiritul critic in cultura romaneasca, G. Ibraileanu ii caracteriza pe moldoveni prin vocatia critica, iar pe munteni prin vocatia politica. Or, vocatia politica nu inseamna chiar spirit critic! Mai curand unul sofistic, care face loc usor dispozitiei pamfletare cu intregul alai de contondente si truculente. Mai mult decat critica, politichia e astutioasa, versatila, oportunista. Recunoscand talentul expresiv al autorilor munteni pe care i-ati pomenit (le-am putea asocia pe T. Arghezi, G. Calinescu, Camil Petrescu, stramosul lor fiind cronicarul Radu Popescu), nu putem a nu contesta totodata mentalitatea lor politica ( sau, ma rog, "apolitica"), schimbacioasa, conjuncturala. De ce sa ne ascundem dupa deget? Cu totii au servit personajele si cercurile politice la putere, au avut o conduita civica dar si literara zigzagata, au tintit si au obtinut beneficii de cariera. A admite asemenea realitati nu inseamna a ale nega valoarea literara, adesea de exceptie, ci doar de a  o situa in campul dialectic pe care insasi natura ei o reclama. Varfuri ale esteticului (nu toti!), autorii in chestiune n-ar putea functiona ca pilde ale eticului (ne referim nu la un normativ etic abstras, ci la unul imanent operei, a carui incalcare ii stirbeste indiscutabil semnificatia). Nu intamplator din randul lor se inalta cate o compensatie stramba, cate o pilda falsa ce le oglindeste insuficienta, bunaoara cea a lui Marin Preda, proclamat drept un purtator de stindard al moralitatii, el, slujitorul plin de sarg al "realismului socialist", el, scriitorul devotat pana la sfarsitul zilelor sale sistemului comunist caruia i-a adus obiectii periferice si care l-a rasplatit din plin cu functii, onoruri, bani. Sa meditam mai bine la muntenii care au suferit din pricina atitudinii lor neconcesive, care au trait in saracie si marginalizare, precum Radu Petrescu, ori au murit in temnita sau ca urmare a duritatilor detentiei, precum Mircea Vulcanescu, V. Voiculescu, Ion Caraion. Si sa nu-l uitam pe acel martir al credintei care a fost monseniorul Vladimir Ghica! Ce are in comun cu acestia autorul Morometilor, de altfel un scriitor important?
-
Daca n-ati fi scris, ce v-ar fi placut sa lucrati in deplina anonimitate - daca v-ar fi placut anonimatul?
Nu-mi concep viata in afara scrisului. Sa stiti insa ca anonimatul nu m-ar deranja: Nici macar in calitate de artist. Arta ca o exacerbare a individualitatii este caracteristica Occidentului, in timp ce orientul cultiva deseori creatia anonima. Desigur ca noi nu ne-am putea schimba usor conceptia occidentala (egotista, concurentiala), drept care n-am putea accepta conditia anonima decat ca un soi de asceza. Dar asceza nu e oare o voluptate sui generis? Una a spiritului eliberat de servitutile materiei, care se degusta pe sine cu seninatate, intr-o zona in care personalitatea si impersonalitatea nu se mai infrunta, ci se amesteca misterios...
Gheorghe GRIGURCU
"Celebritatea nu-mi place"
- Domnule Dorin Tudoran, ati debutat in 1973, la 28 de ani, cu volumul de versuri „Mic tratat de glorie” (Ed. „C.R.”). Ce glorie visati la o varsta la care nu erati inca membru al unui partid cu care mai tarziu v-ati confruntat din interior, pana la expatrierea din 1985?
1. Nu visam la nici un fel de glorie. Ca un facut, titlurile primei si ultimei mele carti publicate in Romania, pe cind traiam in tara, erau ironice: Mic tratat de glorie (1973) si Adaptarea la realitate (1982). E ciudat ca nu s-a observat acest lucru, cu atit mai mult cu cit fac parte dintr-o generatie pe care, ne prea stiind unde sa o puna intr-un fel de tablou al lui Mendeleev dedicat literaturii romane, unii critici au numit-o si „generatia ironica”. Dl Aurel-Dragos Munteanu, intr-o cronica de altfel calduroasa la Mic tratat de glorie, imi atragea atentia ca ma iluzionez in privinta gloriei. La aproape treizeci de ani de la acel debut si de la acea cronica, sper ca prietenul Aurel-Dragos Munteanu a inteles foarte bine care dintre noi doi s-a jucat, de fapt, cu gloria si s-a inselat amarnic asupra ei. Cit priveste relatia dintre glorie si membria de partid, ea nu a jucat absolut nici un rol in felul in care mi-am asumat viata de scriitor.
-In interviul pe care vi l-a luat Octavian Paler, imediat dupa reintoarcerea in Romania, aveti sentimentul deriziunii, al timpului pierdut – si regasit – si, absolut dezarmant, minimalizati demisia dumneavoastra din PCR, intr-o vreme cand pe unii un asemenea gest i-a facut mai inalti decat Casa Scanteii, intrebandu-va cu melancolia unui razboinic reintors pe frontul amarei sale victorii:”de ce sa fiu laudat ca le-am dat inapoi carnetul de partid cand n-ar fi trebuit, sub nici o forma, sa accept sa devin membru de partid?” Ati intrat si dumneavoastra in PCR o data cu Goma, cu gandul de a lupta impotriva sovieticilor, aveati de gand sa reformati ceva sau asa era moda?
Dorin TUDORAN
Dorin Tudoran
Gheorghe Grigurcu
Vladimir Tismaneanu
SUS
SUS
SUS
-Domnule Vladimir Tismaneanu, voi incepe prin a va felicita pentru premiul „Barbara Jelavich” prin care Asociatia de Studii in Avans Slave v-a recompensat anul trecut la Boston pentru activitatea dumneavoastra exemplara. Ce reprezinta pentru biografia dumneavoastra acest premiu?
- Premiul primit la sfarsitul anului 2004 din partea Asociatiei Americane pentru Avansul Studiilor Slave – AAASS (organizatie care include cercetatori preocupati din toate statele din fosta URSS, precum si Europa de Est si Centrala, inclusiv fosta RDG) – este pentru mine o recunoastere a unui efort intelectual care s-a intins de-a lungul a peste doua decenii. Este vorba de volumul Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, aparut la University of California Press la sfarsitul anului 2003. Cartea va apare in romaneste in primavara anului 2005 la editura Polirom, in traducerea Cristinei si a lui Dragos Petrescu. Am fost si raman obsedat de fenomenele legate de ceea ce Raymond Aron a numit religiile seculare (comunismul si fascismul). Am incercat sa surprind tensiunile din interiorul comunismului romanesc, relatia acestuia cu miscarea comunista globala, implicarea comunistilor din Romania in marile drame ale secolului douazeci. Pe scurt, am urmarit sa pricep mecanismele institutionale si psihologice ale totalitarismului leninist in varianta sa romaneasca. In recenzia pe care a scris-o despre cartea mea in Times Literary Supplement, istoricul britanic David Pryce-Jones accentua unitatea dintre rigoarea academica si pasiunea morala, relevand ca este o lucrare scrisa cu “durere si manie”. Intr-adevar, acest premiu ma onoreaza intrucat scopul meu esential a fost sa luminez cauzele profunde ale tragediei petrecute atatea decenii in Romania si sa inteleg natura institutiei care a impus si practicat cu diabolica perseverenta respectivul sistem, anume partidul comunist.
Juriul care mi-a acordat premiul a notat angajamentul meu personal in scrierea acestei carti, inclusiv faptul ca am petrecut ani de zile lucrand pe documente de arhiva (multe dintre acestea descoperite de mine in urma unor demersuri aproape detectivistice), cautand martorii diverselor evenimente si, nu mai putin important, incercand sa inteleg resorturile psihologice care explica adeziunile fanatice, dar si conformismele si abdicarile morale ale atator militanti. Am urmat linia de abordare a unor Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Ghita Ionescu, Leonard Shapiro, spre a-i numi pe autorii care m-au influentat decisiv. Ceea ce distinge cartea mea de alte istorii ale comunismului romanesc este dimensiunea diacronic-comprehensiva (tratez comunismul romanesc de la origini si pana la prabusire), precum si cea comparativa. Nici o secunda nu privesc fenomenul izolat, ci il conectez mereu cu crizele comunismului international (Marea Teroare din URSS, razboiul civil spaniol, ruptura dintre Stalin si Tito, razboiul civil grec, Revolutia maghiara, Primavara de la Praga, gorbaciovismul, etc).
Pe scurt, cartea aceasta reprezinta un final al unui demers investigativ si interpretativ, dar si inceputul altor cercetari pe teme de filosofie politica, indeosebi in legatura cu relatia dintre fascism si comunism. Tot astfel cum doresc sa incep un studiu pe prea putin investigata tema a rolului Comisiei Controlului de Partid in anchetarea fostilor voluntari din Brigazile Internationale din Spania si a fostilor luptatori din Rezistenta franceza, subiect cu fascinante ramificatii internationale (procesele de la Budapesta si Praga, de pilda.)
-Intr-un dialog mai vechi reprodus in „Ghilotina de scrum” afirmati: „pe cat iubeam marxismul, pe atat detestam comunismul...”. Trebuie sa marturisesc ca perceptia mea era si este confuza, ca a majoritatii romanilor: cui datoram regimurile comuniste, ma rog, fundatia, daca nu ideilor celui care afirma ca „proletariatul executa sentinta pe care proprietatea privata si-a dat-o singura dand nastere proletariatului”?
- Responsabilitatea unui filosof nu este acelasi lucru cu culpabilitatea sa. Este asadar important sa mladiem verdictele pe acest teritoriu atat de sensibil care este istoria ideilor. Marx nu a prefigurat comunismul ca dictatura oligarhica intr-o tara inapoiata economic si lipsita de traditii democratice. In alta parte (in Vest) si alt fel (prin revolutie proletara, ori, ca la Georges Sorel, prin greva generala), nu prin lovitura de stat a unei elite auto-desemnate drept purtatoare a unei misiuni istorice, ar fi urmat sa inceapa cataclismul radical, menit sa emancipeze umanitatea si sa aboleasca ceea ce Marx vedea drept suprema umilire – alienarea fiintei umane. Pe de alta parte, oroarea sa in raport cu proprietatea privata si exaltarea violentei sociale ca avand functii redemptive au contribuit la geneza bolsevismului, aceasta versiune ultra-centralista si autoritara a marxismului. In opera lui Marx convietuiesc intr-o permanenta tensiune dimensiunea etic-profetica cu aceea pozitivist-scientista. Aceasta din urma a jucat un rol important in anihilarea filonului libertar, deci cel care exalta vointa umana si drepturile personalitatiii (linia tanarului Lukacs, a Rosei Luxemburg, a “marxismului occidental”, de la Scoala de la Frankfurt si pana la Ernesto Laclau, Chantal Mouffe si, indeosebi in ultimii ani, Slavoj Zizek (acesta din urma, dupa mine, un ganditor paradoxal si extrem de incitant, chiar atunci, ori mai ales atunci, cand ma aflu in dezacord cu el, de pilda pe tema Lenin). Simplificarile grabite nu-si au locul atunci cand intram in spatiul ideilor. Recomand celor interesati sa citeasca magistrala trilogie despre istoria marxismului datorata lui Leszek Kolakowski. A fost si ramane una din sursele mele de inspiratie esentiale. Cat priveste pozitia mea privind raportul dintre marxism si experientele dictatoriale leniniste, ea este fomulata in cartea The Poverty of Utopia, tradusa si publicata in romaneste la Polirom.
-Va intreb acest lucru pentru ca as dori sa inteleg cat mai corect o afirmatie a dumneavoastra facuta in aceeasi carte, prin care punctati: „Structura mea este internationalista”. Or, mie mi se pare ca sunteti mai degraba un cosmopolit, un om cu o structura participativ-afectuoasa, mergand de la amintirile despre prietenia cu fata lui Leonte Rautu pana la discipolatul cel mai elevat. Undeva spuneti ca aveti o pasiune nebuna pentru kitsch. Ce legatura poate fi intre ceea ce afirmati despre dumneavoastra si gustul pentru deviatiile estetice?
- Structura mea mentala este, intr-adevar, una a nelinistii si a refuzului certitudinilor inghetate. Internationalismul marxist, esuat in hecatombele primului razboi mondial, a renascut un timp in mitul revolutiei bolsevice, apoi in himerele staliniste ori cele inrudite cu acestea. Cred ca aveti dreptate insa: sunt mai degraba un cosmopolit empatic, cu o enorma placere a ascultarii si a comunicarii afective. Internationalismul marxist ma intereseaza ca sa inteleg apelurile (chemarile) comunismului, deci capacitatea sa de a atrage si mobiliza sentimente, emotii, pasiuni si nostalgii. Ma exaspereaza orice provincialism indigenist, orice forma de ingradire a libertatii mele de a fi cetatean al lumii. Nu vreau sa fiu condamnat la participare la viata unui grup numai pentru ca i-as apartine (din cine stie ce ratiuni, biologice, sociale, etc) acestuia. Heteronomia, dependenta de factori pe care nu-i alegem liber, este inamicul principal al dreptului nostru de a ne defini fara constrangeri externe. In relatiile cu studentii mei (formali sau infomali, din America ori din Europa de Est) cultiv tocmai aceasta pasiune pentru lumea ideilor, pentru genealogia si transfigurarile acestora in spatiul politicului si nu numai.
Deviatiile estetice sunt adeseori forme, expresii ale alteritatii. Sensibilitatea Camp, discutata, chiar definita de Susan Sontag, este exact opusul seriozitatii incruntat-arogante a unei hipostaziate culturi superioare. In fragmentaritatea si lipsa de coerenta estetica a unor forme estetice banuite a fi kitsch (inclusiv sentimentalismul operelor lui Verdi, pretuite de Isaiah Berlin) se poate detecta un orizont alternativ, o posibilitate iconoclasta pe care un Zizek, pe urmele lui Benjamin, de pilda o cultiva in reflectiile sale despre film, propaganda, psihanaliza si cate altele.
Internationalismul marxist a fost o cauza majora a magnetismului exercitat de aceasta doctrina asupra atator intelectuali straluciti. Merita mentionata aici confesiunea poetului polonez Aleksander Wat, in cartea de amintiri “Secolul meu” (scrisa practic la indemnul lui Czselaw Milosz), in care secretul atractiei utopiei marxiste era depistat in cultivarea unui climat al fraternitatii. Era o fraternitate apocrifa, fireste, insa in acei nebuni ani ’30 nu erau multi cei care sa realizeze acest lucru. Daca recitim romanele lui Malraux (Cuceritorii si Conditia umana) vom intelege despre ce era vorba: un sentiment al apartenentei la o miscare si cauza supranationala si supraindividuala, o comunicare cu transcendenta prin intermediul Istoriei, divinitate seculara actionand in virtutea unor inexorabile legi dialectice.
-„Dumnezeul evreilor a fost secularizat si a devenit Dumnezeul lumii” – afirmatia ii apartine aceluiasi Marx, un pamfletar viguros cand venea vorba de poporul ales. Dumneavostra afirmati ca ati descoperit cultura evreiasca citindu-l pe Martin Buber, un ganditor-pedagog aflat la polul opus gandirii autorului „Capitalului”. Se cunoaste pledoaria pentru dialog sustinuta constant de Buber. Nu vi se pare ca Marx monologheaza in cel mai autist mod cu putinta?
- Problema relatiei lui Marx cu iudaismul, dar si cu crestinismul si cu religia in genere, trebuie vazuta in contextul viziuniii sale despre transcendenta istorica. Pentru Raymond Aron, marxismul insusi nu a fost altceva decat o sofitiscata erezie crestina. In acelasi sens se pronunta si Robert C. Tucker in Philosophy and Myth in Karl Marx, o carte care daca nu a aparut pana acum in romaneste, ar trebui publicata cat mai curand. Eschatologia marxista, discutata de Kolakowski, dar si de Eliade, substituie Dumnezeului teologic, o figura divina de inspiratie ideologica, anume clasa mesianica totala, proletariatul industrial. In clipa in care decreteaza misiunea istorica a acestui subiect transindividual (termenul este al lui Lucien Goldmann) Marx interzice posibilitatea dialogului. “Eu si tu”, elementele centrale ale metafizicii buberiene, dispar in unicitatea totalizanta a clasei predestinate a intruchipa coincidenta dintre esenta si existenta. Preludiul intolerantei leniniste se afla, intr-adevar, in pozitia monist-oraculara a salvationismului marxist. Eroarea launtrica, deci una de logica interna, o formula, subconstient autoreflexiv, Marx insusi cand scria: “Filosoful, el insusi o parte alienata a acestei lumi, se pune pe sine ca masura a lumii”. De aici si situatia de dedublare, ori de sfasiere psihologica a fondatorului filosofiei praxisului. Cat priveste chestiunea relatiei lui Marx cu problema evreiasca, ea este prea complexa pentru a o expedia in cateva randuri. Copil al vremii sale, Marx a impartasit multe din prejudecatile timpului, inclusiv unele din miturile romantice anti-plutocratice cu conotatii antisemite. Sa notez ca Nietzsche s-a situat la polul opus, intelegand natura filistin-meschina si resentimentara a antisemitismului.
-S-a auzit de atatea ori lamentatia carturarilor romani: n-am avut un Havel, n-am avut un Michnik. Pe de alta parte, elita culturala romana n-a sesizat ca n-am avut nici macar un Imre Nagy, un Gomulka sau un Dubcek, oameni extrem de pragmatici si nu neaparat intelectuali cu pretentii de a lasa opere in urma lor. Mi se pare si astazi ridicola pretentia acestei paturi intelectuale de a fi reprezentata la Cotroceni, atata vreme cat comunismul romanesc a fost unul atipic, mai mult: ultimul regim stalinist care a cazut in 1989 a fost cel de la Bucuresti. Si atunci, ce nu se intelege? Cum sa dai un Havel sau un Michnick cand intelectualii nostri, cu mici exceptii, nu au intrat in razboi fatis cu puterea asa cum au facut-o cei doi? Are cineva din Romania biografia lor de detentie?
- Cred ca trebuie sa fim drepti si sa recunoastem ca, in conditiile date de loc si timp, au existat voci ale rezistentei morale in raport cu totalitarismul. Problema este ca orice tentativa de revizionism marxist in Romania fusese ucisa in fasa in 1956. Descoperirea ulterioara a nationalismului ostentativ, virulent si agresiv, precum si a temelor colectivismului organic de extrema dreapta ca nou paravan ideologic a fost un alt element care a dat diferenta specifica a eternului stalinism din Romania. In volumul meu “Scopul si mijloacele” (Editura “Curtea Veche”, 2004) am analizat sincretismul ideologic al ceausismului, incercand sa explic cum a functionat acesta intru delegitimizarea actiunilor disidente. Ma grabesc insa sa adaug ca acestea nu au lipsit: de la Paul Goma la Dorin Tudoran, de la Doina Cornea la grupul iesean (Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Alexandru Calinescu, Sorin Antohi, Luca Pitu, Liviu Cangeopol si nu i-am numit pe toti), protestul anti-totalitar a existat si in Romania. Ori, spre a reaminti o teza a lui Mihai Botez, alt important disident, lipsa de vizibilitate a societatii civile nu inseamna inexistenta ei la un anumit ceas istoric. Nu-i putem uita pe Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, pe intelectualii critici din Brasov (Vasile Gogea, Leonard Oprea), ori grupul de actiune Banat.
Sunt de acord insa cu Dvs ca nu s-a coagulat in partid nimic similar cu directiile reprezentate de Imre Nagy sau Alexander Dubcek. Cum am mai avut prilejul sa o spun, existenta acestei directii revizioniste, inclusiv esecul ei, a insemnat enorm pentru formularea strategiei “noului evolutionism” propusa de Michnik, baza intelectuala si politica a genezei miscarii sindicale libera si autoguvernata “Solidaritatea”. Chestiunea este ca, in afara de eforturile lui Paul Goma, disidenta romana nu a reusit sa cristalizeze gesturi colective, asemanatoare Cartei ’77. Securitatea si ideologii sistemului au inteles din timp pericolul unor asemenea demersuri si au actionat preventiv, in chip pe cat de perfid, pe atat de nemilos. Deci, pledez pentru analizarea situatiei romanesti in datele ei concrete, ceea ce nu inseamna ca nu este necesara compararea ei cu evolutiile din celalalte state sovietizate. In Romania, in anii ’80, simpla decenta devenea, prin implicatie, o forma de rezistenta (pasiva, dar nu mai putin reala).
-Cum vi se pare societatea civila din Romania la anul 2005? Iata ca in componenta guvernului sau la Presedintia Romaniei sunt cativa intelectuali critici ai vechiului regim, iar institutiile culturale de prestigiu au de-acum la conducere intelectuali publici. Este de ajuns atata pentru ca pe viitor un partid megaloman sa nu mai politizeze la maximum ideea de polis?
- Partidele politice din Romania se afla intr-o continua stare fluida, necristalizata ideologic. Din fostul PCR s-au nascut cel putin trei partide, PNTCD si-a trait in acesti ultimi 15 ani deopotriva momentele de glorie, dar si de declin, liberalismul are el insusi nevoie de o reafirmare limpede a optiunilor esentiale.  Intelectualii critici sunt exact cei care trebuie sa-si marturiseasca nu doar un entuziasm normal in raport cu prea-mult amanatele reforme, dar si un tonic scepticism fata de orice alunecare populista. Acest lucru l-a facut in mod continuu Havel in perioada cand a fost presedinte (al Ceho-Slovaciei, apoi al Republicii Cehe). La fel a procedat un Bronislaw Geremek in Polonia si un Arpad G?ncz in Ungaria. Intre altele, vad rolul intelectualilor critici in pastrarea unei drepte balante intre vigilenta si toleranta. Romania nu a avut parte de o purificare in sensul celor petrecute in Ungaria, Cehia ori Polonia. Intelectualii critici sunt cei care pot pune stavila, prin cuvinte, prin analize riguroase si persuasive, ispitelor autoritare, inclusiv acelora izvorate din motive inteligibile (dezgustul in raport cu coruptia si minciunile dominante). Peronismul nu este nici de dreapta, nici de stanga, iar riscul alunecarilor in asemenea capcane nu poate fi subestimat. Hiperprezidentialismul a fost testat in Polonia, in timpul lui Lech Walesa, si a fost un fiasco. Tocmai de aceea cred ca avem nevoie de cat mai putina personalizare a democratiei si de cat mai multa institutionalizare.  Ceea ce nu inseamna ca neg importanta personalitatilor. Traian Basescu, de pilda, a jucat un rol, cred eu, decisiv in reorientarea electoratului in 2004, de la resemnare dezabuzata spre un nou si viguros optimism politic.
-Acum ca 11 septembrie 2001 sta gravat la modul diabolic in mintea noastra de catre o mana invizibila, dar nu mai putin terifianta decat cea din Scripturi (Mane, Tekel, Fares), mai credeti ca SUA sunt „un adapost dincolo de Europa”, in timp ce batranul continent ar fi „convulsiv”?
- Nimeni nu mai este astazi ferit de posibile atacuri teroriste. Ne aflam intr-un razboi planetar, in care inamicul se opune ideologic cu mijloace violente valorilor esentiale ale Luminilor, deci modernitatii burghez-cosmopolita. Spre a cita titlul unei carti a lui Andre Glucksmann, Dostoievski a venit in Manhattan. Noul nihilism, pe care multi pacifisti, unii de perfecta buna credinta, il ignora, este inamicul jurat al acelor valori pe care le-a intruchipat disidenta est-europeana in ce a avut aceasta mai nobil si generos. Distanta dintre Europa si Statele Unite nu mai fereste pe nimeni de aceste atacuri si, mai devreme sau mai tarziu, se va dovedi ca nu exista vreun compromis posibil cu cei pentru care Occidentul liberal este insasi incarnarea raului ce trebuie eradicat.
-Va intreb astfel, pentru ca intre timp au aparut numeroase voci critice care pun sub semnul intrebarii intentiile Administratiei Bush care a promulgat ceea ce se cheama „Patriotic Act”. Intrebarea ce vine i-am pus-o si d-lui Dorin Tudoran: cum comentati apelul lui Salman Rushdie, facut la Pen Club din State, care critica incalcarea anumitor libertati si drepturi civile, gratie acelor amendamente prohibitive din „Patriotc Act”?
- Cred ca trebuie regandite multe elemente ale acestui document, adoptate sub efectul socului provocat de atacurile teroriste de la 11 septembrie. Motivatiile insa nu cred ca au fost legate de dorinta de a limita libertatile civice. Este vorba de faptul ca Bush, Ashcroft si ceilalti au asezat securitatea drept valoare suprema. Am scris insa in editorialele mele din “Jurnalul National” despre importanta deciziilor Curtii Supreme privind tratamentul aplicabil “inamicilor combatanti”. Cat priveste tortura si revoltatoarele atrocitati de la Abu Ghraib si din alte locuri de detentie, tocmai pentru ca am sustinut interventia in Irak, consider ca democratia americana are o vitala nevoie de a le confrunta si condamna fara minime ezitari.
-In SUA, dar si in alte parti, a facut valva un articol publicat de Seymour M. Hersh in „The New-Yorker”, din 18 ianuarie, prin care autorul demonstra ca CIA pregateste terenul pentru o viitoare interventie armata in Iran. Credeti ca ulii de la Washington vor interveni la Teheran pentru schimbarea unui regim care da cat de cat semne de reforma?
- Cred ca a doua Adminstratie George W. Bush va fi foarte atenta in ceea ce priveste noi actiuni militare, in Iran ori alta parte. Inainte de orice, este nevoie de o stabilizare democratica in Irak, deci de o domolire a actiunilor insurgente, in fond pur si simplu teroriste. Discursul inaugural al Presedintelui Bush a fost inspirat de o filosofie a libertatii de sorginte wilsoniana, combinata cu ideile lui Nathan Sharansky, a carui recenta carte l-a impresionat enorm pe presedinte.  Cred ca vom asista la o intensificare a sprjinului pentru reforme institutionale democratice. Idealismul internationalist al administratiei nu este un truc retoric, insa el nu inseamna aventurism ori angajamente militare irationale.
-Acum ca exista ceva mai multe sanse ca CNSAS sa functioneze conform actului de infiintare, sperati sa va gasiti dosarul de la Securitate sau nu este cazul? Pentru ca in „Schelete in dulap” marturiseati ca ati dori sa-l intrebati ceva in acest sens pe Ristea Priboi, legat de episodul „Europa Libera”.
- As dori din suflet sa se lumineze cum a actionat Securitatea pentru intoxicarea exilului si, evident, cum s-a raportat la “Europa Libera”. A sosit timpul sa se scoata la suprafata adevarul privind operatiile de dezinformare la adresa unor angajati si colaboratori ai acestui post de radio, principala tribuna informationala anticomunista. Evident, intrucat am fost tinta unor imunde campanii de dezinformare (prelungite pana astazi in paginile Romaniei Mari si ale Tricolorului), m-ar interesa sa aflu cine si cum s-a “ocupat” de mine. 
-„Eu nu am practicat politica, am studiat-o”. Aceasta afirmatie ma face sa cred – intuitie cetoasa, recunosc – ca aveti pe undeva un regret ca nu v-ati implicat, macar dupa 1990. Dle Tismaneanu, ati dorit candva sa fiti ambsador al Romaniei la Washington?
- Nu sunt facut pentru politica, fie si numai pentru ca imi repugna orice fariseism, ma jeneaza compromisurile cu oameni pe care prefer sa nu-i intalnesc, nu cred ca scopurile justifica mijloacele etc. In egala masura, stiu ca nu pot fi evitate asemenea situatii, iar ca istoric politic am nimerit si eu in tot felul de conjuncturi bizare (ma refer la efortul meu de a face o carte de dialoguri cu Ion Iliescu si la unele reactii care au mers pana acolo incat mi-au contestat onoarea umana si profesionala). Ceea ce mie mi se pare un lucru perfect normal, ca politolog american, a fost vazut de unii, si aici ma refer la prieteni, nu la outsideri veleitari si/sau resentimentari, ca o eroare psihologica si politica. S-a uitat peste noapte tot ce am scris si scriu, iar reflectorul a fost plasat pe o singura carte, citita cu patima justitiara. In ce ma priveste, nu mi-am schimbat opiniile, sunt acelasi, doar ca am observat anumite lucruri pe care prieteni de-ai mei le-au definit drept irelevante. Niciodata nu l-am comparat pe Iliescu cu Havel ca vocatie etica sau politica. Este vorba de personaje totalmente diferite. Am crezut insa ca este important ca un asemenea dialog sa aiba loc si sa putem lamuri, intre altele, de ce nu a existat acel curent revizionist marxist si in Romania. Restul, adica diagnosticul meu legat de revolutia din 1989 si urmarile ei, se afla in cartea mea de istorie a comunismului romanesc. Nu, nu am dorit sa fiu ambasador la Washington. Pot servi Romania mult mai bine ca ganditor politic independent, de orientare neechivoc liberala.
-Intrebarea de final incearca sa lase in urma viata si opiniile analistului politic. Stiu ca in adolescenta va placea sa cititi poezie. Cine sunt poetii dumnevoastra favoriti si ce mai stiti despre poezia care se scrie azi in Romania? Imi spuneti un vers dintr-o poezie pe care ati scris-o candva, daca v-o mai amintiti?
- Nu-mi amintesc un vers al meu, ori prefer sa nu mi-l amintesc. Imi amintesc insa din “Levantul” lui Mircea Cartarescu (unul din poetii mei favoriti), acel “Toti suntem melodramatici”, ori “Pentru barbat, femeia nu-i femeie…” Alti poeti si poete: Zbigniew Herbert, Marina Tvetaieva, Ana Ahmatova. Poeti romani: Alexandru Musina, Andrei Bodiu, Dorin Tudoran, Mircea Ivanescu, Mariana Marin, Florin Iaru, Ioan T. Morar, Serban Foarta, dar prefer sa ma opresc aici.
Vladimir TISMANEANU
„Structura mea mentala este una a nelinistii si a refuzului certitudinilor inghetate”
- Domnule Patapievici, imi amintesc ca ati debutat prin 1991 cu o proza in "Contrapunct", revista condusa pe atunci de poetul Stoiciu. Erati, daca nu ma insel, recomandat de Alex. Leo ?erban si, dincolo de rigoarea formulei prozastice, nimeni nu banuia explozia de mai tarziu. Acela a fost debutul dumneavoastra absolut? Daca nu s-ar fi produs ruptura de sistem din '89 cat ati fi amanat sa debutati publicistic?
- Am fost debutat in Contrapunct in 1992 de Alex Leo ?erban. Revista era condusa, pe atunci, de Hanibal Stanciulescu. Este, in orice caz, debutul meu real. Cel absolut trebuie cautat prin 1972, cu trei poezii, in Tribuna. Pentru Marina Crainic, mama lui Dan Waniek, prietenul caruia i-am scris lunga scrisoare indragostita numita Zbor in bataia sagetii, am mai compus doua eseuri despre Eminescu, aparute, cred, in Romania pitoreasca, unde aceasta lucra. Mama lui Dan era uimita ca cineva care scrie asa de bine ca mine (ii dadusem sa citeasca doua din romanele scrise in 1988 si ii placusera) poate sa fie complet necunoscut. Asa ca se zbatea sa ma faca, si altora decat prietenilor mei, cunoscut. Prin ea am cunoscut-o in primele zile din ianuarie 1990 pe Christa Richter, pentru care am  scris evocarea noptii petrecute la Jilava. Textul a aparut, tradus in germana de ea, in Neue Literatur (originalul a fost publicat in romaneste abia in 1996, in Politice). Cam acestea sunt peripetiile mele literare. Ah, uitam! Putin a lipsit ca o carticica a mea intitulata A treia ruptura: istoria esecului modernizarii Romaniei (scrisa pentru un prieten din Germania in iarna ’90-’91) sa nu apara in Germania in toamna lui 1992. Dar debutul meu constient si voit a fost insa in 1992, cu proza “Cristache – un portret”. Atunci am hotarat sa pasesc in spatiul public. A fost o decizie complet diferita de cea care a stat la originea scrierii evocarii ocazionale “In preajma streangului (istoria unei nopti)” sau a eseurilor despre Eminescu, asemanatoare, ca destinatie daca nu in intentie, catrenelor pe care le compuneam la petreceri, spre epatarea adultilor aflati prin preajma.
- Culegerea de eseuri "Cerul vazut prin lentila" (Nemira, 1995) a primit premiul pentru debut al USR. Nu ati venit la festivitatea de decernare a premiilor si unii au vazut in asta o fronda la adresa institutiei scriitorilor. Nici mai tarziu cand ati primit premiul aceleiasi uniuni pentru "Omul recent" (Humanitas, 2001) nu ati venit sa va ridicati premiul. Oamenii isi imagineaza tot felul de lucruri, in genere dintre cele mai negative: ati fi preferat sa nu fiti premiat decat sa vi se faca onoarea recunoasterii oficiale?
- Cand s-a decernat premiul US pentru debut (pentru Cerul vazut prin lentila), tocmai eram foarte bolnav (gazduit de un prieten, pentru refacere, undeva in afara Bucurestilor, intr-un loc pentru mine simbolic, casa de vacanta a lui Tudor Vianu, unul din maestri adolescentei mele). Eram, deci, indisponibil. Cand a avut loc festivitatea decernarii premiului pentru eseu, acordat Omului recent, nu eram in tara. Eram, iarasi, indisponibil. Nu trebuie supra-interpretat. Daca as fi dorit sa-mi semnalez vreo distanta, nu as fi ezitat s-o fac publica.
- Cartile dumneavoastra publicate pana acum – patru la numar - vi se reediteaza si au succes de public. Totusi, undeva marturiseati ca va indoiti ca aveti publicul care trebuie si ca uneori aveti impresia ca sunteti "cumparat" mai mult pentru renume decat pentru ca ati avea cititori care sa inteleaga corect cele scrise. Sunteti dezamagit de nivelul receptarii publice a cartilor dumneavoastra?
- Cum as putea sa nu fiu, de vreme ce sunt continuu dezamagit si iritat de tara mea si de poporul meu? Sunt, din pacate, un om cu multe asteptari prost plasate. Sufar de tot ce ma contrariaza. Sufar de cei pe care-i detest, sufar de cei pe care-i iubesc, sufar de tara mea si sufar de mine insumi. Adeseori ma simt jupuit de lucrurile de care ma ating. ?tiu ca multi dintre cei care imi cumpara cartile o fac pentru a regasi in ele acest ton de sinceritate a jupuirii, care este si al sensibilitatii lor ascunse si de absenta caruia in spatiul public se simt continuu frustrati, deoarece ar putea fi, daca l-ar intalni mai des, un garant al bunei credinte, care, printre noi, vai, nu prea exista. In rest, cea mai vanduta carte a mea (15.000 de exemplare in sase luni), Omul recent, a fost si un rasunator esec de critica. Nu ma pot plange de publicul meu. Ca si mine, este facut dupa chipul si asemanarea Romaniei.
- Poate ca intrebarea anterioara continea o anumita doza de prolixitate, asa ca voi incerca sa devin mai precis. Ce va intereseaza mai mult: reactia publicului, fie el si amator, sau a criticii profesioniste?
- Ma intereseaza ambele reactii. Sunt insa sensibil in special la reactiile inteligente sau la cele de tot prostesti, acelea care tradeaza o maladie a spiritului. Bunaoara, ma dau in vant dupa indignarea pe care cartile mele o starnesc printre prostii cu diploma (de ‘cretinii educati’, cum ii numea Nietzsche), pentru care cartile mele sunt inculte, lipsite de bibliografie, diletante etc. Reactia de alergie a acestora la scrisul meu vine din sentimentul ca le incalc teritoriul academic, ca studentii lor ma citesc pe mine in loc sa-i citeasca pe ei si asa mai departe. Or, as dori sa va spun ca eu nu scriu in traditia cartilor universitare. Cartile mele se adreseaza publicului general cultivat si cauta sa starneasca reflectia libera, deoarece ele insele au pornit de la o astfel de reflectie. Pe scurt, imi plac reactiile inteligente, dar stiu sa savurez minunatele reactii tampite, in special prostia ingamfatilor. Cand sunt trufas, imi imaginez ca scrisul meu ii separa pe prosti de inteligenti si ca actioneaza asupra intepenirii scrobite asemenea unui turnesol. 
- Numiti cativa dintre detractorii inteligenti ai cartilor dumneavoastra, dincolo de insatisfactia de a fi fost rastalmacit.
Liviu Andreescu (spre deosebire de tatal sau, Gabriel Andreescu, care este doar un fanatic), ?tefan Borbely (categoria “pesamment universitaire”), Corneliu Balba (categoria “tip stralucit”), Razvan Codrescu (categoria “consideratii inactuale”). Mai sunt cei care, in mediul universitar, desi nu scriu despre mine, ma citesc cu o aviditate rece, strabatuta de ura ca sunt mai talentat decat ei si ca, fiindu-le inferior, le fur totusi studentii. 
- "Omul recent" a fost - si este - o carte mult discutata si destul de controversata. Exista voci (Mircea Cartarescu, de exemplu) care afirma ca volumul dumneavoastra a fost aparat in "spirit reactionar si excesiv" si ca astfel s-a depasit "cu mult virulenta atacurilor initiale". Dl. Cartarescu mai crede ca sunteti un "conservator nobil, necesar", in deosebire de centrul neo-liberal de putere culturala care ar fi "Observatorul" dlui Lefter si care ar fi puternic contestat deoarece este "una din foarte putinele enclave autentic deschise catre Occident pe care le avem in Romania de azi". Sunteti un conservator, domnule Patapievici?
- Depinde ce inteles dati cuvantului conservator. Ca formula intelectuala, eu sunt un Old Whig, de felul lui Edmund Burke care intelege ca Revolutia Franceza (pe care o detest) introduce in lumea imperfecta in care traim un principiu ilimitat al raului, care este departe de a se fi epuizat. Ca formula morala, sunt ceea ce in Statele Unite se numeste un libertarian, adica un liberal clasic. ?tiu sigur ce detest. In sosul postmodern care azi face furori in mediile noastre intelectuale, detest relativismul, detest conformismul colectivist numit ‘corectitudine politica’, detest oportunismul ‘drepturilor omului’, detest obscurantismul ‘progresistilor’, detest laxismul moral, detest ura fata de Dumnezeu si dispretul fata de omul religios. Nu gust avangarda, nu cred in valoarea a mai mult de jumatate din artistii moderni, poetii mei de capatai sunt anticii, Dante si Pound. Sunt foarte modern, asa cum medievalii erau moderni. Sunt un om cu mintea si exigentele unui  teolog secular din secolul al XVII-lea, cu moravurile si frivolitatea unuia din veacul al XVIII-lea, care face politica unui liberal din secolul al XIX-lea, animat de curiozitatea si indraznelile imprudente ale unuia din secolul al XX-lea, un om cu nostalgiile unui om religios aproape complet secularizat. Pentru ‘progresisti’ sunt cu siguranta un ‘conservator’, deoarece ei numesc ‘conservator’ tot ceea ce ei detesta, iar eu ii detest pe ei. Prin urmare, nu sunt un ‘conservator’, sunt un adevarat conservator, adica un liberal care a inteles oroarea Revolutiei Franceze.
- Atunci ce fel de conservatori sunt cei cu care aveti zilnic probleme la CNSAS?
-Ei, aceia sunt conservatorii cu care ‘progresistii’ nostri se acomodeaza perfect. Vedeti discursul de placid triumfalism al progresistului Ion Bogdan Lefter, care sustine ca suntem bine (politic vorbind), ca s-au facut progrese, ca discursul anticomunist ar trebui sa fie evacuat, ca isteric. Aprecierea lui Mircea Cartarescu, potrivit careia Observatorul d-lui Lefter ar fi “una din foarte putinele enclave autentic deschise catre Occident pe care le avem in Romania de azi”, ignora faptul ca d-l Lefter insusi este complet lipsit de spirit critic, ilustrand perfect oportunismul profitabil al timpurilor noi, si ca, atata timp cat Lefter va imprima ideologia revistei, in ciuda stralucirii unor semnaturi, aceasta va ramane intr-un minorat servil, care e tipic formatului spiritual de redusa anvergura al directorului publicatiei. Calificarea ca ideologia Observatorului ar fi liberala ma face sa rad. S-ar recunoaste Benjamin Constant sau Murray Rothbard in campaniile stangiste ale revistei? Sa fim seriosi! Observatorul este pur si simplu stanga marxist-postmoderna, relativista, puternic ideologizata de optiunea ascetic-puritana pentru corectitudine politica, feminism si multiculturalism ca dogme de nedepasit ale gandirii ‘progresiste’ – formula standard a mediilor intelectuale de stanga din Statele Unite. Acesta nu este liberalism: e conformismul stangist al lumii intelectuale dominante azi in lume. In raport cu acest mainstream ideologic, care prezinta radicalismul de stanga ca fiind centrul insusi al oricarei gandiri politice acceptabile, tot ce nu seamana cu el ajunge sa para fascism!
- Ati declarat intr-un recent interviu ca Romania este sub o dictatura "soft" si ati facut un scurt portret in aqua-forte autoritarului nostru premier. Va rog, dezvoltati putin cele spuse atunci (nu stiam ca o dictatura poate fi soft sau hard, ori e dictatura ori nu e!)?
-
Ce inseamna ‘dictatura’? Inseamna ca societatea nu mai dispune de mecanisme capabile sa controleze puterea politica. Acest fapt se poate realiza prin intretinerea unui climat de violenta institutionala – aceasta e dictatura ‘hard’. Dar se mai poate realiza si in absenta violentei, ca la noi, acum. E dictatura ‘soft’. De ce avem, totusi, de-a face o dictatura? Pentru ca societatea nu controleaza puterea, doar pare ca o poate face. Puterea se preface ca e controlata, societatea se complace in aparenta ca o poate face. Dar nu o poate controla. Puterea, la noi, e discretionara. Poate oricand deveni maligna, daca ar dori-o. Dar nu ii convine sa devina (in primul rand din motive internationale). E mai profitabil sa pastreze aparenta democratiei, decat sa se declare o putere autoritara, dictatoriala, cum de fapt este. Ceea ce vreau sa spun este ca societatea nu are nici un mecanism prin care sa forteze puterea, de exemplu, sa renunte la baronii ei locali sau sa dea in vileag numele fostilor ofiteri de securitate care se afla acum in capul bucatelor (in economie, administratie, finante, banci etc.). Daca ii convine, arunca maselor capul cate unui Motoc. Dar nu masele o forteaza. Ea vrea. — Aceasta este dictatura soft.
- De ce credeti ca Politia Romana n-a reusit nici pana astazi sa-i prinda pe cei care v-au spart apartamentul?
- Nu stiu, iar ipoteze prefer sa nu fac –
hypotheses non fingo, cum spunea Newton.
- Sunt sigur ca printre numerosii dumnevoastra cititori sunt si unii care cunosc faptul ca scrieti poezie. Din cate stiu eu, fragmente din poemele dumneavoastra ati publicat doar in Vatra, la rubrica "Tolle, lege". In general, pare-se ca va feriti sa publicati poezie in reviste de specialitate. De cand dateaza primele dumneavoastra poezii si de ce nu va grabiti sa publicati un volum?
- In general, nu ma grabesc sa public nimic. Pentru varsta mea, cred ca am scris destul de mult. Fireste, totul este, intr-un sens, neincheiat. Dar, nadajduiesc, nu descheiat, adica lipsit de tinuta. In privinta poeziilor din Vatra, s-a stabilit cu timpul, nu stiu cum, un soi de pact cu Cistelecan, caruia o data pe an ii dau un poem. Public poezie numai in Vatra, deoarece pentru mine scrisul continua sa fie legat de prieteni, iar poezia, pentru mine, inseamna ochiul lui Cis. Nu prea stiu ce inseamna, in cazul poeziei, reviste de specialitate. ?i nu ma feresc.
- Cum vi se pare poezia romana de astazi si care poet roman contemporan lecturat in adolescenta nu va dezamageste nici astazi?
- Am relatii complicate, adica schimbatoare, cu poetii nostri. Singurii poeti care nu m-au dezamagit niciodata, indiferent de varsta cand i-am citit intaia data si pe care de atunci ii recitesc mereu, au fost anticii, Dante si Pound.
- Ce indragiti cel mai mult, domnule Patapievici, si ce va repugna cel mai tare pe lumea asta?
-Imi iubesc prietenii si pretuiesc prietenia. Dar cel mai mult iubesc lumina de la ingeri. Imi displace marlania si dispretuiesc oportunismul. Dar cel mai mult imi repugna indiferenta oamenilor fata de propria lor tinuta etica. Dar de urat, ca modern, cred ca urasc cel mai mult chipul pe care l-a luat Satana in lumea noastra – colectivismul.
"Cel mai mult imi repugna indiferenta oamenilor fata de propria lor tinuta etica"

Intr-o tara unde specia e de-abia pe cale de aparitie, Horia-Roman Patapievici se numara printre acei putini "intelectuali publici" familiari lumii occidentale democrata: un critic a ceea ce el insusi a numit "stanga (ca) partid politic al dezanvestirii lui Dumnezeu de atributele sale traditionale", un "violent" impotriva a tot ceea ce inseamna violenta intelectuala profesata de cei pe care Paul Johnson i-a depistat ca fiind bantuiti de Sindromul Crimei Necesare, cu argumentul intotdeauna pe buze: ce e mai dulce si mai amar decat adevarul ca profesiune de viata? Autor al unor carti de valoare care pre multi au suparat, Horia-Roman Patapievici este o aparitie fulminanta in cultura romana de dupa 1990.
Pana atunci doar prietenii i-au lecturat numeroasele manuscrise si l-au cunoscut in "nesfarsite dezbateri" si agape intelectuale. De altfel, autorul "Zbor-ului in bataia sagetii" marturiseste intr-un cuvant inainte (prima editie, Humanitas, 1995): "Nu stiu cum si-au pastrat altii integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni." ?i adauga imediat, "prieteni de idei". Ideile oamenilor cu tot cu oameni, "viata ideilor si trupul lor" sunt pasiunea unui tanar intelectual format in catacombele gandirii libere sub comunismul cel mai retrograd din Estul Europei ("o a doua invazie mongola" - Robert D. Kaplan, La rasarit, spre Tartaria), intr-o vreme cand modelele paideice nu lipseau totusi, dar nu ofereau totul: Noica, A. Dumitriu. Cartile si prietenii, pasiunea pentru primele, iubirea pentru cei din urma au slefuit excelentul ins, cel despre care Virgil Ierunca scria acestea in prefata primei sale carti "Cerul vazut prin lentila" (Ed. Nemira, 1995): "L-am cunoscut in cele din urma, pe H.-R. Patapievici. La Paris. L-am privit indelung. Asadar el era cel pe care il asteptam."
Pagina LAMA  l-a asteptat la randu-i pentru a-l gazdui intr-un dialog unde statura sa intelectuala dar si cea morala se regasesc, speram, intr-un spatiu natural pentru comuniune si marturisire. Autorul controversatei carti, "Omul recent" (Ed, Humanitas, 2002, Premiul USR) are sub tipar versiunea in limba engleza a "Zbor-ului..." la faimoasa editura a Central European Foundation din Budapesta - "Flyng against  the Arrow - An Intelectual in Ceausescu's Romania".  Pentru cititorii din Oltenia ne permitem sa facem precizarea ca la pagina 167 al editiei romanesti pot gasi pasajul unde autorul rememoreaza hoinarelile prin satul bunicilor din partea mamei (Goiesti), colindatul pe rupte de la conacul lui Macedonski la Biserica Alba si pana in zavoaiele Amaradiei...
H.R. Patapievici
H. R. Patapievici
SUS
Adrian Cioroianu
SUS
"Noi suferim inca de pe urma deceniilor de experiment comunist"

Nicolae Coande: Am citit acum cateva luni un interviu pe care l-ati acordat revistei „Orizont” de la Timisoara. Era la putin timp dupa ce ati fost ales senator de Timis, dar interviul nu era unul „politic”, ca sa zic asa. Intr-un pasaj al sau vorbiti despre Craiova, anii de copilarie, familie, scoli, desi nu insistati prea mult. Mult timp, inainte de stabilirea listelor de partid pentru alegeri, am crezut ca veti face o optiune pentru Dolj, chiar am scris un editorial in „Cuvantul Libertatii” in care spuneam ca o confruntare Cioroianu-Geoana ar fi benefica pentru climatul politic local si, de ce nu, chiar socio-cultural. Cand colo, ati descins la Timisoara, sa va infruntati cu fostul ministru al Agriculturii, Ilie Sarbu, care era in convalescenta dupa un accident de vanatoare penibil, si cu cel al Sanatatii, Ovidiu Branzan. Doljul vi se pare de rangul doi, dle Cioroianu (mi-amintesc de Cornel Burtica, intransigent cand venea vorba de „oltenii de la campie”)?
Adrian Cioroianu
“As dori sa propun un pasaport latin...”
Brazilianul Marco Lucchesi este un "kind der Welt" ajuns si in Romania intr-un februarie capricios al anului 2003. Are 42 de ani si este atat de "batran": poezia sa este "dedalul nocturn" prin care trece in drum spre Praia de Icarai, 129, la Rio de Janeiro, in golful protejat de acel amplu albatros-Iisus Cristos care le spune zilnic brazilienilor de la poale: "Indrazniti, eu am cucerit lumea!". Marco Lucchesi este unul dintre indraznetii cuvantului si ai gandului porniti in lume, revenit cu metafora pe buze in tara parintilor sai, in dulcea Toscana, acolo unde italicii l-au primit intotdeauna ca pe unul de-al lor. Pentru ca limba lui Mario Luzi sau Eugenio Montale este limba sa prenatala, el o preda astazi la Universitatea Federala din Rio, alaturi de literatura comparata. I-a tradus pe cativa dintre cei mai importanti scriitori italieni: Tasso, Leopardi, Vico, Pasolini, Levi, Campana, Eco. I-a tradus pe Trakl, Rilke si Enzensberger, dar si pe poetii rusi pe care-i iubeste mult. A publicat pana acum douasprezece carti originale, poezie si eseu, si a primit importante premii al Braziliei si ale Italiei. Insusi presedintele Ciampi l-a decorat. La Craiova, chiar si a doua oara a venit pentru ca se simte legat de poetul si traducatorul George Popescu, cel care i-a tradus un remarcabil volum de poezie in romaneste. "Gradinile somnului" a aparut la Ed. "Scrisul Romanesc". Marco Lucchesi este un om fermecator si un intelectual de rasa: pentru el limba romana este limba prietenilor sai, sora a limbii portugheze, adica, asa cum admirabil o spune, impreuna, "ultimele flori ale lui Latium".

- Draga Marco, esti pentru prima oara in Romania. Ai ales Craiova, pentru inceput, gratie amicitiei cu George Popescu Esti poet, traducator si ti-ai propus sa realizezi o antologie a celor mai importanti poeti romani, clasici si contemporani. Ce stii, in general, despre poezia noastra?

- Da, dragul meu Coande. Iubesc cuvantul prietenie. L-am cunoscut pe prietenul meu drag, poetul George Popescu, in Italia, la Penne – in timp ce vorbea despre Günter Grass. Si m-a uimit inteligenta, cultura, drumul sau literar. A fost un adevarat Begegnung, cum spun nemtii, o intalnire. George m-a surprins cu foarte frumoasa sa traducere in romaneste a poeziilor mele. El cunoaste perfect italiana – si nu vorbesc numai de limba cotidiana, ci si de cea literara. Poezia este Capitala lui. Intim cu Eminescu, si cu variatiile de a spune amurg sau apus, timp sau vreme, hau sau genune, cu acea prea frumoasa Tot astfel cand al nostru dor / Pieri in noaptea-adanca/ Lumina stinsului amor / Ne urmareste inca, al sau Lac si puternicul Luceafarul. Unele poeme de Blaga (din care imi amintesc pe de rost pe-un galben liman portughez). Si Barbu si, in mod deosebit, si mai cunoscuti, intre cei trei muschetari (care sunt totusi patru): Ionescu, Cioran, Eliade si Noica – studiati de mine cu atata emfaza... Romania trebuie sa se faca ascultata dincolo de granitele sale: concertul acelei Weltliteratur nu se poate lipsi de vocea sa.

- Mi-ai spus intr-o discutie anterioara ca in Brazilia scriitorii romani sunt putin cunoscuti, exista traduceri sporadice, putin sustinute de mediile culturale din cele doua tari. Un plus pentru Romania: la noi, parca, lucrurile stau mai bine in privinta scriitorilor vostri de marca. Jorge Amado e tradus, Carlos Drummond de Andrade la fel, ca sa nu mai vorbim despre inepuizabilul Coelho. In timpul regimului Ceausescu aici a fost tradus cu proza chiar si presedintele brazilian Jose Sarney! Ce crezi ca ar trebui cu adevarat sa cunoasca publicul cititor din Romania din literatura importanta care se scrie in Brazilia?

Portugheza ca si romana reprezinta forme teritoriale extreme in lumea neolatina si de aceea resimt influenta unei mari si binevenite pluralitati. Traim fiecare in felul nostru acel inauntru si in afara, al nostru si al lor, barbarul si non-barbarul (in sens etimologic). Suntem ultimele flori ale lui Latium si ne cunoastem atat de putin. Avem chiar si cuvinte exclusive: dor in romana si saudade in portugheza. Peisaje ireductibile. Visuri. Ferestre... Literatura braziliana prezinta o mare bogatie, cu Machado de Assis, Euclides da Cunha, Clarice Lispector, Graciliano Ramos, Guimarães Rosa, sau Manuel Bandeira, Cecilia Meireles, João Cabral si Carlos Drummond de Andrade... Pe de alta parte, in Brazilia lipseste o buna antologie a poeziei romanesti. Au existat timide tentative, insa cu traduceri de slaba valoare. As vrea sa amintesc pe Constantin Noica – publicat in Brazilia acum trei ani (Sase maladii ale spiritului), la care este asociat ambasadorul brazilian la Bucuresti, Jeronimo Moscardo, un entuziast al culturii romane. Ar fi bine sa ne intarim indatoririle unii fata de altii. Avem atatea de invatat unii de la altii. Catre o frontiera labila si gentila. In felul lui Hlebnikov, as vrea sa fac o punte intre Rio si Craiova, un tren care ar pleca de la Timisoara spre a ajunge la Recife...

- Cartea de poeme pe care ai ales-o pentru a fi tradusa de George Popescu te reprezinta in cel mai inalt grad? Ce imi poti spune despre poezia pe care o scrii, cum se incadreaza ea intr-un context mai general al poeziei care se scrie astazi in Brazilia? Sunteti voi postmoderni, ca noi am trecut si prin asta ca gasca prin apa...?

Exista o imensa productie literara in Brazilia, un fel de koiné care de la saptamana de arta moderna, din 1922, cunoaste experiente concrete prin prietenul meu drag Haroldo de Campos (un spargator de valuri in domeniul traducerii literare) si marile forme ale unui Jorge de Lima sau ale unui Murillo Mendes, ale unui Ferreira Gullar sau ale unui João Cabral. Exista acum numeroase carari. Pare ca pluralitatea si fragmentul ne fac deseori cu mana. Fiecare isi arunca mesajul sau intr-o sticla spre marea agitata. Asa voia Whitman. Mesajul meu salasluieste in nu-inca (noch-nicht) si simte o adanca nostalgie a viitorului. Sticla e de-acum plina de apa. Si se confunda cu insasi sarea marii. Vizibila. Invizibila. Ithaca de-acum e pierduta. Insa visul nu scade in intensitate... Modern? Postmodern? Spune Drumond: ma simt obosit sa fiu modern. As vrea de-acum sa fiu doar etern!

- Din cate stiu, ai publicat pana acum o duzina de carti in braziliana si alte cateva in italiana. In ceea ce scrii pari preocupat, mai degraba, de cele ce nu se vad decat de cele ce se vad, cauti in zone unde umanul sta retras, ascuns. Paradisul, Infinitul, Utopia revin ca obsesii, pattern-uri ale cartilor tale. Scriitura ta se ridica la viziune sau esti un intelectual care opereaza cu "raceala" intr-un univers cu stele fixe, cunoscute?

- Ma gandesc la ingerul lui Walter Benjamin. Un peisaj sfasiat. Ruine pretutindeni. Un fel de Waste Land. Iar acel inger care cauta cu disperare o cheie, un chip, mod de a reordona lumea aceea prabusita la pamant. Impiedicat de vantul istoriei care-l taraste cu putere spre viitor. Poate ca proiectul meu nu-i altceva decat sa umblu peste ruine, asa cum facut la Istambul (Bizant) ori pe mormintele etrusce din Populonia si Vetulonia. Dar nu spre a cultiva ruinele. Sau sa vorbesc cu mortii. Nu sunt un arheolog sau un metafizic. Imi place sa privesc stelele. Sunt un astronom amator. Si cunosc – ca Eminescu – drama luminii. La Dante. La Goethe. Urmaresc de luna trecuta inelele lui Saturn (in Taur) si satelitii lui Jupiter (in Rac), aceiasi vazuti de Galileo. Si-mi dau seama ca istoria ma taraste. Cu cat mai mult adun ruinele (de stele, de Bizant, de la Fiesole), cu atat mai mult aud vocea viitorului. Utopia. Paradisul. Infinitul...

- Esti profesor de italiana la Facultatea Federala din Rio de Janeiro. Care va sa zica, esti profesor federal! Suna bine de tot! Stii o groaza de limbi, de la turca la araba, trecand prin latina, ca sa nu mai vorbesc de limbile romanice. Cand am auzit ca stii si rusa, chiar ca n-am mai priceput nimic! Acum te pregatesti asiduu sa inveti si romana, vrei sa traduci din scriitorii nostri importanti in limba stralucita a lui Amado. La 39 de ani esti un nume in viata literara braziliana si italiana, ai fost premiat, decorat (de insusi presedintele italian Ciampi), ai tradus clasici si contemporani italieni si germani. Sustii conferinte, participi la dezbateri, esti invitat in lume sa dizertezi asupra literaturii braziliene. Cum ar spune Borges: "Emirii ma cauta sa-mi umple gura cu aur / arabii stiu pe de rost ultimul meu zejel..." Cum te simti sa fii un scriitor-punte intre Brazilia si tara parintilor tai?

Sunt un disperat federal. Un nebun federal. Provincia si lumea. Viitorul si trecutul. O autopsie federala. De provincie. Iubire si Moarte. Treizeci si noua de ani si nu cunosc eternitatea. Urmaresc Rasaritul. Il urasc. Il iubesc. Asemeni lui Massignon, ma incearca o rage de connaitre. O furie de a cunoaste. Rasarit si Apus. Totul si Nimic. Voi fi poate un amfibiu. Un visconte taiat pe jumatate. Un Doctor Jekkyll. Dar si un Mister Hyde. Am crezut in limbile pierdute. Artificiale. Incerc frumusetea cuvintelor romanesti. Sunt foarte emotionat. Am avut doua patrii. Iar acum spun Terra. Insa e sigur ca italiana a fost limba materna, senina, dulce, sublima si puternica. Dupa portugheza (limba-tata), cu prezenta sa puternica, stiintifica, totala. Si pe urma nu mi-au ajuns doua patrii. Frumusetea desertului, din Siria pana in Mauritania. Si a bisericii ortodoxe. A Islamului. Piramidele din Mexic. Indienii din Paraguay. Copiii din Palestina si din Kurdistan. Atatea limbi. Si patrii. Precum Cartea lui Dante in Paradis. Precum Aleph-ul lui Borges. Totul si Nimicul. Ori poate Beatrice. Sau Laura. Sau Veronica. Caut si tot caut peste tot. Poate in Romania.

- Ca si cand n-ar fi de ajuns cate faci editezi si o revista uriasa, "Poezia sempre". I-ai tradus si publicat acolo pe marii poeti rusi. Ai de gand sa acorzi acelasi spatiu marii poezii romanesti, la fel de importanta si profunda ca poezia scrisa de urmasii lui Puskin?

O frumoasa experienta cu revista Poesia Sempre, a Bibliotecii Nationale. Ca director, am cautat sa deschid granite si atitudini. Tarile sunt stari diverse. Din Germania pana in Rusia, din Iran pana in Anglia, din Franta pana in Japonia, din Israel pana in tarile din America Latina si asa mai departe. Am coordonat abia patru numere, in cadrul carora am avut cinstea de a organiza editia dedicata marelui poet Carlos Drummond de Andrade. Nepretuita colaboratoare mi-a fost eseista Constança Hertz. Cred ca mi-am terminat treaba la acea revista. Voi intemeia o alta, cu dragii mei prieteni George Popescu, Mario Luzi, Haroldo de Campos si Constança Hertz. O antologie a poeziei romane va fi primul nostru pas. Vis de ani de zile pentru o catedra de romana, la Universitatea mea. Si un program editorial care sa reflecte proza si poezia din tara ta, scumpul meu Coande. Cerul lui Puskin, Pleiadele lui Sapho. Si visul. Aleph-ul. Cartea.

- Pe cine ar interesa, de pilda, in Brazilia faptul ca esti tradus in romaneste? In limba lui Leopardi ai publicat poezie si ai fost foarte bine primit. Mario Luzii a scris ca "s-a lasat furat" de poezia din "Bizant". Declarai candva ca poezia este pentru tine un habitus primordial. Cum se poate un habitus transplanta intr-o limba in care pana si Ovidiu a inghetat pana la capatul vietii sale?

Nebunia mea federala ma face sa scriu in alte limbi. Insa George m-a surprins. Sa fiu mai limpede. Am fost tradus in germana, de catre Curt Meyer-Clason si in spaniola, de Rodolfo Alonso. Dar sunt limbi pe care le cunosc bine, de totdeauna. Si sunt niste foarte frumoase traduceri. Insa romana era pentru mine un vis imposibil sau aproape. Aveam oarecare idee despre limba, cu niste gramatici acasa, una a Academiei Romane (Gramatica Limbii Romane), alta a lui Grigore Dobrinescu si doua dictionare publicate in Portugalia, dar era vorba numai de o idee. George Popescu a realizat o lucrare exceptionala, reluand aliteratii, multe rime, nuante foarte dificile si le-am vazut renascand intr-o extraordinara metamorfoza, cu vocale superbe, cu o limba eminesciana si moderna, si m-am decis sa nu mai aman studiul meu asupra limbii romane, pe care-l fac acum cu o trudnica impatimire. Romana literara si straturile sale multiple. Un habitus primordial – ce urmeaza in alte sticle si intalneste lacrimile lui Ovidiu, in exil, si poate corabia Argonautilor, valul de aur... aurul profund al unei limbi rare si sublime.

- Din cate stiu nici Brazilia nu are un premiu Nobel pentru literatura. Romanii sunt suferinzi din aceasta cauza. Uneori sufar si eu, alteori rad de nebunia asta cu Nobel-ul care ne lipseste. (Lui Nastase, marele nostru tenisman ii lipseste Wimbledon-ul. Ce nefericire!). Crezi ca literatura braziliana nu a fost inca sanctionata cu prestigiosul premiu datorita unor factori extraliterari, cum ar fi lipsa traducerilor in limbi de circulatie mondiala (desi portugheza...), a unor politici coerente de sustinere a statului brazilian?

Ai dreptate, draga Coande. Ca poet stii prea bine ca estetica si etica nu gasesc totdeauna un pas potrivit intre ele. Dar se pare ca istoria razbuna prin prea multe nedrepte taceri. Ori ca transforma in tacere tot ceea ce mai inainte devenise excesiv de galagios. Romania si Brazilia nu au avut inca un Nobel. In ce priveste limba, portugheza a obtinut un status important cu stiuta alegere a lui Saramago. Dar poate va sfarsi prin a fi un semn – absenta Nobelului pentru literatura din tarile noastre – indicativ ca politica noastra literara, aceea cu p mare, are inca multe de facut. Gresesc politicienii care gandesc totul si totdeauna in termeni comerciali (si nu spun economici, ar fi un pas mai rational). Cultura este un bun cu adevarat semnificativ. As dori sa propun un pasaport latin, fara vize, de sedere fara limite intre popoarele noastre, in domeniul cultural. Nobelul va fi atunci doar o scuza...

- Peste o saptamana incepe Carnavalul de la Rio! Vei fi acolo, te vei integra marelui ritmului simfonic al sambei, atat de interesant pentru noi romanii (noi nu dansam pe strazi, suntem pudici...)?

Danser la vie... A-i imbraca pe cei goi... samba, cea a caselor, in fundul caselor de la periferia din Rio, chitara, mandolina, bucuria aceea de a trai pe care o avem putin peste tot in Brazilia. Salutul unui crestinism spectacular, baroc, lusitan, senzual si tropical se transforma intr-un strigat dionisiac de frumusete si de mister. Cum ar spune Sandro Penna, o ciudata bucurie de a trai. Carnavalul din Rio, draga Coande, este foarte frumos. Poate te astept acolo anul viitor. Vei veni?
   
2003
Marco Luchessi
Marco Luchessi
SUS
2. Fiindca imi oferiti prilejul de a reveni la acest subiect, mai intii as dori sa nuantez raspunsul pe care i-l dadeam dlui Octavian Paler acum mai bine de un deceniu. Daca, in ceea ce priveste demisia mea din PCR, pozitia mea ramine absolut aceeasi din interviul pe care-l mentionati, as spune ca unii, prea multi, continua sa profite de o asemenea marturisire. De aceea trebuie sa adaug azi, ca, da, existau suficiente neajunsuri pe care ti le puteai asuma evitind sa devii membru de partid. Acele neajunsuri nu se puteau compara insa, nici pe departe, cu pericolele pe care le stirneai impotriva-ti renuntind la carnetul de partid. De aceea, o simpla statistica ar dovedi ca numarul celor ce au cerut sa iasa din partid este infinit mai mic decit numarul celor ce au evitat sa intre in el. Nu uitati ca omul ce pare astazi a ne lasa sa intelegem ca a fost un fel de dizident roman nepereche, dl Nicolae Breban, a uitat in 1971 sa faca exact acest lucru – sa iasa din partid.
Apoi, sa nu uitam ca membria de partid ori evitarea de a fi inghitit de rindurile partidului nu spune totul. Iata, dna Ana Blandiana nu a fost membra de partid, in vreme ce dna Ileana Malancioiu a fost. Desfid pe oricine ar afirma ca viata profesionala si civica a celei de a doua a fost cu ceva sub demnitatea dovedita de prima. Fiindca ele sint invocate si cind e cazul si cind nu e, in privinta privilegiilor pe care le-ar fi adus tuturor membrilor de partid acea apartenenta politica, trebuie sa spun ca dna Malancioiu a fost invinsa de foarte multi nemembrii de partid nu prin KO, ci chiar prin… neprezentare.
Desi situatiile de felul acesta si alte lucruri ce pot nuanta substantial discutia despre acest subiect sint foarte numeroase, in lista preferintelor mele, pe locul intii continua sa se situeaza cei care au evitat sa devina membri PCR. De aceea, cu toate riscurile enorme pe care mi le-am asumat trimitind intr-un plic carnetul meu de partid, voi continua sa-mi scot palaria in fata celor ce nu au intrat, nici vremelnic, in PCR.
Nu, eu nu am intrat in partid odata cu dl Paul Goma sau din motivele numite de dvs. Dupa ani de zile de incertitudini, devenisem redactor la revista Flacara. La un moment dat, s-a luat hotarirea ca in presa sa ramina doar membrii de partid. Adrian Paunescu ne-a spus unora dintre noi ca nu va avea cum sa ne apere impotriva ukazului cu pricina. Totusi, am refuzat destula vreme chiar sa ma gindesc la intrarea in partid. M-am sfatuit cu oameni ca Marin Preda si altii. Parea evident ca nu aveam cum evita pacatul, daca vroiam sa am o sansa de a ramine in presa. De altfel, peste o vreme, sub alt val de presiune, pina si Marin Preda a facut acest pas nefericit. Dar revenind la mine, am cedat si am intrat in partid intr-un “lot” numeros, cred ca eram vreo 15, incepind cu Horia Patrascu, parca, si terminind cu mine. Cita incredere putea sa aiba partidul in oameni ca autorul Reconstituirii sau in extraordinarul autor satiric si napraznicul gazetar Eugen Seceleanu (oare de ce nu se retipareste marele sau roman satiric Eternitate locala?) e alta chestiune. Nenorocirea pentru noi, ca sa inchei acest episod, a fost ca hotarirea respectiva a durat mai putin decit un miracol, adica trei zile, nu a fost niciodata “implementata” pina la capat, ca sa folosesc un termen imbecil si la moda, iar noi ne-am trezit membrii de partid. Daca cineva ar avea rabdarea (ca sa nu zic onestitatea, caci as cere prea mult) sa compare textele membrilor de partid Patrascu, Seceleanu si Tudoran cu textele multor curajosi nemembrii de partid n-ar fi foarte dificil de observat cine ridica osanale partidului si liderilor lui si cine nu. Cred ca Adrian Paunescu nu a avut, nici pe departe, durerile de cap pe care i le-au dat textele semnate de Patrascu, Seceleanu si Tudoran cind a fost vorba de textele multor nemembri de partid. Nu e o justificare, ci doar o constatare.
In sfirsit, dupa ce mi-am depus carnetul la un ghiseu al Primariei Capitalei, dl Gheorghe Pana, intr-una din incercarile de a ma face sa revin asupra hotaririi mele, obosit, mi-a spus ceva de genul: “De fapt, cui dracu’ i-a trecut prin cap sa te bage pe dumneata in partid? Tot ce vad prin documentele astea despre dumneata numai pentru partid nu te recomanda… Cu oameni ca dumneata, partidul asta s-ar duce dracului cu totul.“
Avea dreptate dl Pana, asa cum dreptate a avut, si-i multumesc pentru asta, atunci cind a refuzat sa-si dea acordul la arestarea si trimiterea mea in cine stie ce puscarie, de unde e greu de banuit astazi daca as mai fi iesit viu.
- In 1982 ati demisionat din Comitetul director al USR, in semn de protest la numirea lui D.R. Popescu in fruntea breslei scriitorilor prin ucaz impus de sus. Va intorceati din Germania, aveati trei premii ale USR, erati iubit de scriitori, ma rog, de unii, si o cariera de exceptie in fata. Brusc, dar poate nu atat de brusc, atacati partida nationalist-comunista si mergeti cu critica pana la seful statului, Nicolae Ceausescu. Ce nu mai mai mergea in Romania acelui an, dupa ce inainte mersese?
3. Eu n-am inceput sa ma revolt brusc. Cei alaturi de care am trait in acei ani – profesional si social – stiu foarte bine (unii vor sa-si aminteasca, altii nu) ca incepusem mai de multisor. Dupa atita vreme, pot spune amuzat ca nu a existat segment al vietii mele care sa nu fi fost marcat de un act de revolta. Ca pentru o vreme nu era foarte clar nici macar revoltatului impotriva a ce se revolta de fapt, e altceva. Dar cind i-a devenit limpede, nimic nu l-a mai oprit de pe toboganul pe care… aluneca. Si asta incepuse cu mult inaintea episodului mentionat de dvs. Arhivele Securitatii, cele reale – daca mai exista – ar trebui sa mentioneze episoade ce tin chiar de anii adolescentei mele.
La intilnirea cu, pe atunci, premierul Constantin Dascalescu, care ne-a spus ca numirea dlui D.R Popescu era hotarirea Tovarasului, altii au vorbit poate mai vehement decit mine. Ce au uitat sa faca (nu le reprosez nimic, nu-mi asum nici un merit) a fost sa-si puna faptele acolo unde le erau vorbele. Simplu – sa faca exact ce am facut eu. M-am dus acasa, am scris demisia (refuzata buna vreme, dar asta nu ma interesa in nici un fel, caci o demisie este un act unilateral, nu cere acordul celeilalte parti!) si i-am inminat-o, cred, chiar dlui D.R.Popescu. Domnia sa stia ca nu este un act impotriva sa, ci unul impotriva unui sistem. N-as vrea sa par un naiv, dar daca toti ce se aratasera, sincer, revoltati la intilnirea cu premierul ar fi facut ce am facut eu, poate macar acel episod al vietii de breasla ar fi putut arata altfel. Stiu ca am avut o lunga discutie cu Ion Caraion. In mod sigur ar fi facut-o, dar hotarise deja ca, plecind in scurta vreme in Occident, sa nu se mai intoarca. S-a uitat lung la mine, m-a mingiiat pe umar si mi-a spus “Dragul meu, doua condamnari la moarte sint de ajuns pentru o singura viata. Ai grija de tine si de ai tai.”
Cu siguranta, ar fi trebuit sa-l ascult. Din nefericire, Dumnezeu avea deja alte planuri in legatura cu mine.
- Prin ianuarie-februarie 1983 ati redactat un taxt, transmis ulterior postului de radio „Europa Libera”, in care ati definit cu amaraciune disidenta ca actiune solitara a intelectualului roman. Nimeni din Romania nu s-a raliat public protestului dumneavoastra si mai tarziu aveati sa-i declarati aceluiasi Octavian Paler ca ati platit in acest fel pentru „lasitatea” de a nu va fi manifestat solidaritatea deschisa fata de Paul Goma. Asta o spuneati intr-o tara eliberata de geniul malefic al lui Caeusescu, dar ce-ati gandit in acele luni cand nineni nu venea in fata sa va sprijine iar prietenii scriitori ramaneau doar umbre pe hartie in chiliile lor, uniti sectar doar in jurul ideii de rezistenta prin cultura?
4. Fara a se ralia celor pe care le faceam eu, au fost citiva scriitori care nu au decis sa ma considere deja mort si sa ma… ocoleasca. Le voi fi intotdeauna recunoscator, indiferent de ce ne-ar putea separa azi. La aeroport m-au condus – riscul era foarte mare – Dana Dumitriu, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Dan Desliu. Desi nu si-a asumat riscul de a merge la aeroport, Ion Bogdan Lefter a venit sa-si ia la revederea de la mine, sotia si fetita mea, cu doar citeva ore inainte ca eu sa parasesc apartamentul  mamei mele. Corina Cristea (si sotul ei, Geo Savulescu) nu a incetat sa ma invite in casa ei. Tinar pe atunci, dl. Ioan Liviu Stoiciu, desi banuia ca schimbul nostru epistolar era interceptat, a continuat sa-mi scrie. Fara sa ma cunoasca, Mariana Marin a batut la usa mea cu un buchet de flori, cind eram in greva foamei. Cer iertare altora citiva ce nu m-au ocolit cu totul – Nicolae Prelipceanu, Ion Draganoiu si altii.
Episodul cel mai straniu si emotionant s-a produs tot pe vremea cind ma aflam in greva foamei. Aud soneria sunind. Ma duc la usa si intreb “Cine e?” “Tata”, vine naucitor raspunsul. “Cine?”, intreb uluit, fiindca tatal meu murise cu citiva ani inainte. “Tata”. Recunosc parca vocea si deschid usa. Era Radu Tudoran. Venise pe jos de la el de acasa, de  linga Cismigiu, pina la mine, la nici un kilometru probabil de iesirea in autostrada Bucuresti-Pitesti.
Ne asezam, nu vrea decit un pahar, doua de apa si sa-si traga sufletul, fiindca se va reintoarce tot pe jos acasa. “De ce?” “Macar atit sa fac pentru tine, sa scot sufletul din derbedeii astia”. Imi spune ca nu arat prea bine, ca sint prea slab, etc. Apoi: “Stii bine cit s-a vorbit ca ai fi baiatul meu. Stii bine ca Barbu a inceput sa te injure crezind ca esti nepotul lui Geo (Geo Bogza, fratele lui Radu Tudoran), stii bine ca ti-am spus ca nu aveai cum sa fii baiatul meu si pentru ca sint prea egoist sa-mi fi asumat vreodata raspunderea de a avea copii. Cu toate astea, am venit sa-ti spun ca azi regret ca nu am copiii si mai ales ca regret ca nu esti tu baiatul meu. Dar, te rog sa accepti, ca macar, asa, intr-un fel, esti baiatul meu. De aceea, cind ai intrebat ‘Cine e?’ la usa, am raspuns ‘Tata’. Sper ca ma ierti pentru aceasta idee stupida“.
A mai stat o vreme, s-a ferit sa-mi dea sfaturi, apoi a luat-o din loc “sa scoata sufletul din derbedeii astia…” Derbedeii cu pricina, mai facusera ceva. Dupa o operatie destul de serioasa a sotiei mele, am iesit intr-o seara cu Arta si Dan Desliu. Ne-am dus la Radu Tudoran, la Snagov. Cind am plecat, banuind ca as fi baut peste limita admisa – ceea ce era neadevarat – am fost oprit de o masina a politiei. O alta masina neagra, evident a Securitatii, s-a asezat in fata masinii mele. Mi s-a luat carnetul de condus. Ne-am intors pe jos la “Nea Radu”, cum ii spunea Desliu. Nu l-am vazut niciodata pe Radu Tudoran atit de furios.
Am incercat sa-mi recuperez carnetul. Alertat de Ovidiu Iuliu Moldovan, Dan Pita a vorbit cu Anghel Iordanescu sa-si foloseasca pilele. Puiu Iordanescu a incercat tot ce a putut, pina i s-a transmis sa-si vada de treaba. Am inteles cu toti ca, intr-adevar, nu de Politie fusese vorba, ci de Securitate. Luindu-mi-se posibilitatea de a conduce masina, mi se restringea substantial posibilitatea de a ma misca mai mult decit convenea Securitatii.
Stiu, o sa-mi spuneti ca toate aceste episoade nu contrazic ideea dvs. ca am fost lasat singur. Poate chiar aveti dreptate, dar eu nu-i pot uita pe cei care nu m-au abandonat si am inteles ca nici nu am dreptul sa-i condamn pe cei care au facut-o. Singurul drept pe care mi-l apar este de a spune, de pilda, unui om ca dl. Nicolae Breban ca minte monstruos cind pretinde ca mi-a fost alaturi, ba m-a si crescut intr-ale dizidentei.
- La 1 august 1984 i-ati adresat o scrisoare lui N. Ceausescu la care, din cate stiu, nu ati primit vreodata raspuns. Nu era genul lui Ceausescu sa raspunda scriitorilor, fie ei si premiati de Uniune! De altfel, in textul scrisorii va exprimati indoiala ca o va face iar el nu v-a inselat asteptarile. Scrisoarea reprezinta o data in istoria „politica” a intelectualitatii romanesti, obisnuita cu obedienta in fata autoritatilor comuniste – cum ar zice N. Breban: scriitorul roman a fost mereu cu Voievodul! – si obisnuita sa ciuguleasca ce pica de la mesele acesteia. Situarea datei de expeditie a scrisorii in prejma zilei de 23 August era intamplatoare sau a fost premeditata?
5. Data era, probabil, intimplatoare. Sincer sa fiu, nu-mi amintesc daca urmarisem nu stiu ce efect, nu stiu ce simbolistica datind scrisoarea 23 august. Nu uitati, depasisem – de mult si prea mult – strategia „sopirlitei”. Fiindca tot l-ati amintit pe dl Nicolae Breban, tin sa-i spun si din paginile publicatiei dvs, ca minte cu neobrazare azi, cind scrie ca ma sfatuia sa scriu impotriva sistemului si nu neaparat impotriva dictatorului. Nu, ce imi spunea era ca „Scriitorul a fost mereu cu Voievodul”. De altfel, nici nu trebuie sa-mi pierd prea mult timpul cu minciunile  dlui Breban, fiindca o simpla intrebare, de bun simt, poate rezolva toata chestiunea in discutie. Iat-o, puneti-i-o dvs: “Daca, intr-adevar, dnii Paul Goma si Dorin Tudoran au fost niste idioti si nu v-au ascultat sa atace sistemul si nu neaparat dictatorul, de ce nu ati atacat dvs., Nicolae Breban, sistemul? Unde sint, dle Breban textele dvs. prin care ati demontat sistemul?“ Nu e nimic rusinos ca dupa gestul sau din 1971 dl Nicolae Breban a decis sa se opuna sistemului si dictatorului doar prin opera. Cei mai multi dintre noi asta am facut – am rezistat doar prin cultura. E rusinos, insa, ca pretinde a fi facut cu totul altceva.
- Am lecturat cu stupefactie carte generalului de Securitate Nicolae Plesita scrisa in colaborare cu ziaristul Viorel Patrichi si m-au intersat in mod deosebit referirile la scriitori. Guralivul Plesita vorbeste cu superioritate despre breasla, „patronand-o” si emitand teorii de genul „i-am dat casa lui Nichita, traia deplorabil intr-un subsol, beat intr-un hal fara de hal.” Undeva, la pagina 130 a poliloghiei sale din care unii pot, totusi, intelege  cate ceva, afirma cu morga de demiurg cu epoleti: „Daca nu-l rugam eu pe Noica, cei doi (e vorba de Liiceanu si Plesu, autorii „Jurnalului de la Paltinis”) n-ar fi scris cartea.” Cat vi se pare „trombon” si cat adevar in fonfleuri de acest gen si daca ati avut de-a face cu Plesita in anii in care ati fost urmarit de Securitate?
6. Intr-o tara zguduita de procesomanie, nimanui nu i-a dat prin cap sa-l traduca in justitie pe acest criminal sfertodoct, Nicolae Plesita. Unde sint probele ca a brichisit, cum ii place sa spuna, pe toti, de la Noel Bernard la Paul Goma? In schimb exista probe ca dl Plesita s-a bucurat de pretuirea dlui Nicolae Breban, care nu s-a sfiit sa-i dea o carte cu dedicatie. Se spune (dar pentru un asemenea zvon nu exista probe) ca cei doi jucau lungi partide de tenis. Pina la dovezi irefutabile, consider asemenea zvonuri doar ce sint – zvonuri.
In ce ma priveste, fostul general Plesita afirma ca eram compromis. Sa fie vorba de planul de masuri nr. 0061933, aprobat la 03.08.1980 de gl. lt. Plesita Nicolae, despre care dl  Marius Oprea in Banalitatea raului, O istorie a Securitatii in documente, 1949 – 1989 scrie “Planul mentionat prevedea la punctual 6 discreditarea personalitatii lui Dorin Tudoran in fata opiniei publice si internationale, prin crearea impresiei ca acesta ar fi cadru de Securitate si ar desfasura activitate sub controlul si indrumarea organelor Securitatii.” ?
Ciudat, fiindca documentele consultate de dl Marius Oprea conduc la concluzia ca: „Datorita consecventei manifestate de Dorin Tudoran, masurile intreprinse, care au implicat mari cheltuieli, nu au dat nici un rezultat.” Si atunci, in ce ar fi constat reusita compromiterii mele?  Ultima mea intilnire cu dl Breban, sugerata de mine, printr-un telefon surpriza pentru Domnia sa, a avut un singur scop, acela de a-l intreba pe dl Breban daca este adevarat ca raspindeste despre mine zvonuri totalmente false si ca se preteaza la comentarii cel putin rauvoitoare asupra atitudinii mele fata de regimul comunist si Nicolae Ceausescu. Am relatat altadata si nu am timp sa reintru in acele amanunte ce si cum mi-a raspuns dl Breban. Dar am sa reamintesc ca, atunci cind ne-am despartit, a avut „taria de caracter” de a ma ameninta duios sa nu care cumva sa ma alatur unor critici ai sai, ca dl Paul Goma, fiindca numai bine nu avea sa-mi fie. Cred si astazi ca Grobeimea Sa vorbea doar in nume personal si nu-mi transmitea avertismente din partea altora. Sau, ma rog, prefer sa cred ca asa au stat lucrurile.
Singura neplacere ramine aceea de a-l vedea pe dl Breban mintind cu nerusinare si la doisprezece ani dupa acel tragic decembrie 1989. De la vizita facuta lui Noel Bernard spre a-i cere directorului Europei libere sa nu-l mai sustina pe Paul Goma si pina la „marinimia” de azi, cind se ofera sa-l reprimeasca in Uniunea Scriitorilor pe dl Goma, ba sa solicite dlui Basescu o casa pentru dl Goma si altora chiar o revista pe care sa o conduca dl Goma, dl Breban pare a fi parcurs o cale foarte lunga. Eroare – dl Breban a ramas dl Breban.
-In 1987 ati luat hotararea editarii revistei „Agora”. Erati deja in SUA si v-ati amintit cum cineva din Romania va rugase cu cativa ani in urma sa conduceti o revista:l-ati refuzat, dar acel refuz v-a urmarit si ati gasit de cuviinta sa reluati superbul proiect al lui Ion Caraion. In primul numar al revistei unde redactor sef-adjunct era Mihai Botez, iar redactori Paul Goma, Michael Radu si Vladimir Tismaneanu semnau nume de referinta ale exilului romanesc: E.Ionescu, I.P.Culianu, M. Calinescu, I.Caraion, V.Ierunca, M.Lovinescu, V. Nemoianu, V.Horia, L. Raicu, M. Pop Cornis, etc. Revista a aparut pana dupa Revolutia romana, cand ati venit la Bucuresti cu scopul de a o transfera acolo. Imi amintesc ca la lectura de acum cativa ani a volumului dumneavoastra, „Kakistocratia”, am fost emotionat de pasajul in carre relatati scena descoperirii poemelor lui Bogdan Ghiu in „Romania literara”, dupa ce mai intai au fost publicate in „Agora”. Ati izbucnit in plans si povestindu-i sotiei ea v-a „psihanalizat” extraordinar spunandu-va ca „Agora” a fost „forma ta de a te tine ca inecatul de pai de iluzia ca esti inca parte a lieraturii romane”. Ce a reprezentat „Agora” pentru dumneavoastra si de ce nu ati putut s-o transplantati in tara, asa cum va doreati?
7. Agora a reprezentat pentru mine una din formele majore prin care sa continuu ce incepusem in Romania, dar in conditii de o cu totul alta natura. Printre altele, revista s-a dorit o punte peste o tragica prapastie. Cit a reusit ori nu, nu eu trebuie sa-mi dau cu parerea.
Nu am putut transplanta revista in tara dintr-o serie de motive. Initial, ma gindisem sa i-o predau lui Dan Petrescu. S-a intimplat insa ca in acele momente, Dan devenise ministru adjunct al Culturii si numai timp de o preluare de revista nu avea. Dar, repet, au fost si alte motive, pe care prefer sa nu le pomenesc. Ce-a fost, a fost.
- Dupa atata „politica” ar fi poate cazul sa viram spre literatura: in fond, sunteti scriitor, poet, unul dintre cei mai pretuiti de critica de specialitate din tara pana la plecarea in exil. Dupa acest prag intervine o lunga absenta: nu mai scrieti, desi in strainatate va mai apar doua volume de versuri: „De buna voie, autobiografia mea” si „Optional future”. Spuneti indeva ca ati oprit deliberat motorul poeziei. La revenirea in tara, dupa un anumit timp – va aparuse antologia de la „Editura de Vest”, „Ultimul turnir” – v-ati exprimat mirarea ca editorii va „evita” ca poet si l-ati nominalizat chiar pe prietenul dumneavoastra, Dan Cristea, director al „Cartii Romanesti” si care nu catadicsea sa va ceara o carte spre editare. Mi-amintesc ca in „Agora”,acel prim numar, l-ati publicat pe Dan Cristea cu... poezii. Ce era, totusi, cu cota poetica despre care poeta Mariana Marin spunea ca va „crescuse” odata cu revenirea in tara?
8. Intrebati-o pe Mariana Marin. Ea stie la ce se referea. Eu eram deja dezinteresat ce cota poetica aveam sau daca mai aveam vreuna.
E adevarat, m-am mirat la un moment dat ca prietenul meu de o viata si criticul ce salutase citeva din cartile mele, Dan Cristea, devenit editor numai la mine nu se gindise. De fapt, ma iritase un anume lucru – colectia Hyperion. Iata de ce.
Am fost daca nu initiatorul dar, cel putin, unul din initiatorii colectiei. Intr-un moment in care Marin Preda si Cezar Ivanescu erau, de altfel ca si mine, foarte mihniti de derapajele nefericite ale lui Nichita Stanescu, eu ma simteam oarecum incomod sa-i vad pe Cezar si Marin Preda injurindu-l nu doar pe omul, ci si pe poetul Nichita Stanescu. Intr-o seara, ne-am intilnit la Mogosoaia (unde eu poposeam foarte rar) sa complotam. La un moment dat am spus “Decit sa tot trancanim cine si cit talent are in generatia lui Nichita, de ce n-ar face Cartea Romaneasca o colectie de felul fostei colectii Luceafarul”.
Gind la gind cu voie buna. Ideea a fost “primita pozitiv”. Eu cu Cezar am imaginat o parte a strategiei, Marin Preda si Mircea Ciobanu o alta parte. Cind am fost gata, subsemnatul, intr-o sedinta a Consiliului de Conducere al Cartii Romanesti, din care faceam parte, am propus infiintarea colectiei. A fost aprobata.
Intr-o zi am mers cu Marin Preda la Capsa. Ce-mi spune? “Nea Dorine, tot ai dumneata o carte la noi. Ce-ar fi sa o bagam in colectie, sau sa incepem chiar cu ea?” I-am raspuns ca nu pot accepta asa ceva, fiindca s-ar crede ca tocmai acesta fusese motivul pentru care propusesem colectia. Marin Preda a ris cum numai el stia si mi-a zis: “Monser, poate ai dreptate, dar, cind te-oi hotari dumneata sa dai un volum pentru colectie cine stie cum vor fi vremurile…”
Avea dreptate. Cind am dat eu volumul pentru colectia Hyperion (se numea “simplu” La Vie en Rose…), eram deja un autor cu mari probleme, ca sa folosesc limbajul reactualizat de Observatorul cultural. Pina la urma, manuscrisul mi-a fost inapoiat chiar de… Mircea Ciobanu. Noul director, George Balaita, mi-a spus jenat ca e sigur ca stiu de ce…
Dupa 1989, citesc in prima serie din LA&I sau chiar Cotidianul, nu-mi amintesc exact, un interviu al regretatului Mircea Ciobanu. Vorbea de colectia Hyperion si pomenea poetii importanti publicati in ea. Mentiona si numele… meu. Am vrut sa-i trimit citeva rinduri, dar am renuntat. La scurta vreme, aflam cu uluire ca se sfirsise.
Marin Preda nu mai este. Cezar nu doar ca nu ma mai considera “un mare poet”, ba inteleg ca ma declara a nu mai face parte „din corpul viu al literaturii romane”, daca nu chiar o „nulitate”. Eu ma incapatinez sa-mi fie foarte dor de taclalele cu Marin Preda, care imi reprosa ca nu-l iubesc, dovada fiind ca „Nu vrei, Monser,  sa stai cu noi la Mogosoaia, ori nu te lasa dna Cora.” Asa cum continuu sa nu amestec autorul cu omul si sa-l iubesc pe marele poet Cezar Ivanescu. Chiar si pe omul Cezar Ivanescu l-am iertat de mult pentru a se fi injosit intr-atit incit sa fie unul din martorii acuzarii intr-un proces instrumentat impotriva mea si a lui Mircea Dinescu (asa cum dovedesc documentele ce incep sa fie date la iveala) de Securitate. Caci, vreau sa cred, poate Cezar nu stia ce face...
Cam acesta era motivul pentru care-l mentionam pe prietenul meu Dan Cristea. Si trebuie sa adaug ca, in urma cu citiva ani, Dan a inceput sa ma piseze sa-i dau un volum pentru…. Hyperion. Daca volumul nu a aparut inca, vina imi apartine integral – nu am avut timp sa-l alcatuiesc.
- Intr-o recenta cronica aparuta in “Adevarul Literar si Artistic”, Daniel Cristea-Enache se arata a fi in daezacord cu Mircea Mihaies si Al. Cistelecan, cei care descopera o falie de netrecut intre poezia primelor volume si paradigma poetica initiata incepand cu “Respiratie artificiala”. Tanarul critic de la ALIA polemizeaza cu cei doi afirmand transant ca profesionistul critic “trebuie sa-l inscrie pe autorul analizat in niste categorii si structuri cu care acesta sa nu se afle in dezacord” si constata ca in judecata estetica produsa de acestia “a fost introdus un criteriu estetic etic”. Cat de decisiva si corecta vi se pare disocierea operata de Daniel Cristea- Enache? S-a schimbat poetul Dorin Tudoran dupa “O zi in natura” sau dupa un… anotimp in dictatura?
9. Dle Coande, cum dvs vi se datoreaza scrisoarea pe care i-am trimis-o dlui Daniel Cristea Enache, trebuie sa fac doua lucruri. Primul – sa amintesc ca in momentul in care am primit intrebarile dvs, habar nu aveam despre cronica din ALIA. Dvs. m-ati ajutat sa o primesc pentru a fi capabil sa va raspund la aceasta intrebare in cunostinta de cauza. Al doilea - va rog sa acceptati sa reproduc drept raspuns, ce-i scriam dlui Daniel Cristea-Enache pe aceasta tema. Nu inainte de a va spune, ca si asa o fac cu stringere de inima, caci o regula de care am incercat sa ma tin toata viata este aceea de a accepta ca o data aruncata pe piata o carte oricine are dreptul sa o citeasca si sa o interpreteze cum doreste. Nu e bine ca un autor sa-si dea cu parerea despre cartile sale sau chiar despre opera sa  -  atunci cind asa ceva exista, opera. Ca sa nu mai spun ca tuturor criticilor mentionati de dvs le sint profund indatorat pentru atentia constanta acordata cartilor mele.
Iata, acum, si scurtul comentariu reprodus din scrisoarea trimisa dlui Cristea-Enache si care este singurul raspuns de care ma simt capabil sa-l ofer intrebarii dvs:
„Trebuie ca exista o cantitate aproximativ egala de adevar in ce afirma  cei care cred ca as fi un poet monocord si fara evolutie si cei care cred ca, de la un moment dat, m-am schimbat fundamental. Banuiesc ca substanta incandescenta a insurgentei s-a aflat dintotdeauna in poezia mea, doar ca pina la Respiratie artificiala s-a distilat in alte forme de expresie decit ce se produce incepind de la Respiratie artificiala incolo.”
- Dupa ce ati stat cativa ani la Chisinau, ca Director de proiect pentru Romania si Republica Moldova, in cadrul Fundatiei Internationale pentru Sisteme electorale, Washington, D.C., v-ati reintors in SUA. Stiu ca ati fost destul de dezamagit de ritmul lent de aplicare a reformelor democratice in cele doua tari – candva, una singura – si, intr-un fel, de revenirea dinozaurilor politici in fruntea democratiilor nou constituite. Ati revenit din ce in ce mai rar in ultimii ani in Romania si atunci, probabil, mai mult spre a va revedea prietenii din Timisoara. Ce „viitor optional” vede pentru sine poetul si publicistul Dorin Tudoran?
10. Din pacate, tocmai la Timisoara nu am ajuns in ultimii ani si e greu sa ghicesc cind as mai putea ajunge in orasul in care m-am nascut.
Publicistica probabil ca voi continua sa scriu, fiindca nu pot stinge inca definitiv rebeliunea din mine in fata imposturii, prostiei si orbirii.
Pentru poetul ce sint, ori, poate mai exact spus, pentru poetul care era cit p-aci sa fiu, nu vad nici un viitor; nici optional, nici… impus. Dar cum poetii ramin un soi de enigma, foarte speciala, n-ar fi cu totul exclus sa ma trezesc scriind din nou poezie. Deocamdata, insa, un asemenea miracol mi se pare suficient de improbabil.

Washington, 4 iulie 2002
„Sunt craiovean suta la suta si nu pot uita asta”

Adrian Cioroianu: Interviul pentru Orizont l-am dat inainte de alegeri si nici nu avea legatura cu alegerile, ci cu o mai veche relatie de amicitie cu Mircea Mihaies, Adriana Babeti, Daniel Vighi, Viorel Marineasa si alti intelectuali de acolo. Faptul ca am candidat la Timis are mai multe explicatii; printre ele, faptul ca eram unul dintre membrii de onoare ai Societatii Timisoara, scrisesem cu ani de zile in urma in ziare locale de-acolo etc. Apoi, mai sunt diferite calcule pe care si le face fiecare partid. Credeti-ma, eu as fi fost onorat sa candidez la Dolj, dar in politica nu te duci numai unde vrei tu, ci si unde este nevoie de tine la un moment dat. Poate se va intampla vreodata, cine stie? Eu sunt craiovean suta la suta si asta nu pot uita, imi place sa vorbesc sau sa scriu cu perfectul simplu pentru ca are un farmec foarte mare acest timp in limba romana. Chiar daca am mai umblat intre timp prin lume, Craiova e cea mai apropiata de notiunea de “acasa”. Ii stimez pe banateni, pe ardeleni sau pe moldoveni, am prieteni peste tot, ma simt acasa si la Bucuresti, dar niciodata nu as fi de acord cu ideea ca Doljul ar fi un judet de rangul doi. Dimpotriva, sunt foarte mandru ca sunt oltean de campie, “sudist”! Stiti cum se spune: Sus la munte ninge, ploua / La Craiova pica roua. N-o fi chiar asa, dar prinde bine la moral sa ne spunem ca asa e!

N.C.: Pe timpul regelui Carol al II-lea un cetatean roman putea deveni senator doar daca avea 40 de ani impliniti. Credeti ca era mai bine asa?
A.C.:
Nu neaparat. Intrarea in Parlament, atunci, avea alte reguli. Clerul avea si el un reprezentant din oficiu, la fel lumea universitara, militarii de cariera nu puteau face politica etc. In plus, sa nu uitam ca alegerile erau organizate de cei care ajungeau la guvernare (pusi de arbitrul care era regele), si nu ca azi, cand guvernul e facut de cei care castiga alegerile. In fine… fiecare epoca are plusurile si minusurile ei. Eu cred ca vremea noastra, in acest secol abia inceput, este una mai grabita, si in sens bun si in sens rau. Poate ne maturizam mai repede, asa ca senatori de 35 de ani (sau 37, cat aveam eu in momentul alegerii) nu cred ca mai sunt o curiozitate a naturii.
N.C.: Un ziarist de la „Clujeanul”, Alin Fumurescu, se mira de unde ati avut 400 de milioane de lei pentru a-i dona partidului din care faceti parte. Ziaristul, care-si amintea ca ati semnat candva impreuna cu O. Pecican un manual de istorie, se mira ca ati fi putut strange atatia bani din leafa de profesor (nu intamplator era invocat numele lui Pecican). Zicea el oarecum incordat ca pana nu explicati de unde ati avut banetul n-o sa va creada in demersurile d-voastra legate de legea lustratiei. Cred ca se referea la un soi de morala „implicita”. D-voastra cum ati raspunde, chiar daca ati facut-o deja undeva afirmand ca „nu totul se reduce la bani”?
A.C.:
Este prima data cand aud suma de 400 de milioane. E aberant ca cineva sa-si inchipuie ca poti face politica cu banii din salariu. Datoria unui politician este sa faca rost de fonduri, pentru campania sa sau a partidului, fiecare cat poate, unii mai mult, altii mai putin, dar toti respectand legea. Eu sunt magulit daca cineva isi inchipuie ca am tinut PNL-ul cu bani, dar credeti-ma ca nu e cazul. Mi-aduc aminte ca Mona Musca a dat o masa la un restaurant, la care a gatit ea, si fiecare a facut cadou cate o anumita suma pentru campania ei. In ce ma priveste, ca lector universitar ce eram in toamna (acum sunt conferentiar, dar diferenta in bani nu e mare), va dati seama ca nici nu se punea problema sa fac o campanie din salariul meu. Am apelat la prieteni, la oameni de afaceri pe care-i cunosteam si care ma simpatizau, am lansat o carte, am dat autografe s.a.m.d. Trebuie sa intelegem ca asa se intampla in toata lumea. In privinta dlui Fumurescu (un pseudonim?), asta e, presa e libera sa scrie ce vrea si eu voi apara mereu acest drept al ei, chiar daca in acest caz o minima documentare ar fi scos la iveala ca 1) nici nu am scris vreodata vreun manual cu O. Pecican si ca 2) nu va gasi semnatura mea sub vreo suma de 400 de milioane.
N.C.: Trebuie sa marturisesc, spre rusinea mea, ca am citit abia acum cartea de convorbiri a Rodicai Chelaru, Culpe care nu se uita, cu fostul demnitar comunist Cornel Burtica. In prefata cartii spuneti la un moment dat ceva foarte interesant, anume ca PCR a incetat sa mai existe de undeva din cea de-a doua jumatate a anilor ’70. Fiindca nu explicati – din lipsa spatiului, cred – ati putea sa lamuriti acest tip de asertiune-soc?
A.C.:
E greu de lamurit intr-un interviu, dar o fac pe larg in cartea mea care tocmai a aparut in acest an in editia a doua, Ce Ceausescu qui hante les Roumains, este teza mea de doctorat, am publicat-o in franceza pentru ca o scrisesem in aceasta limba si pentru a o trimite la cateva targuri de carte (a fost si la targul de carte de la Paris, iar acum a fost selectionata pentru cel de la Frankfurt), dar s-a vandut deja foarte bine in Romania, recent am scos editia a doua, iar la anul este foarte probabil sa apara si in traducere romaneasca, intr-o forma mai dezvoltata, cum e si normal. Apoi, am reluat teza si intr-o carte pe care o voi lansa in aceasta toamna, Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului romanesc, in care incerc o privire de ansamblu asupra principalelor momente din istoria regimului care a fost, de la formarea partidului comunist din Romania si pana la caderea lui Ceausescu la baza unui zid din Targoviste.
N.C.: V-am intrebat acest lucru si pentru ca recent Ciprian Siulea, a carui carte „Retori, simulacre, imposturi” a starnit ceva interes pe piata ideilor de la noi, afirma intr-un recent articol publicat in Observator cultural urmatoarele: „discursul anticomunist ca atare a devenit anacronic inca din momentul in care comunismul a cazut ca regim politic, partidul si ideologia lui evaporandu-se la fel de brusc”. Dl Siulea sustine ca in absenta comunismului astfel evaporat a fost inventat neocomunismul si ca elitele noastre culturale si-au mascat astfel impotenta de a nu putea produce un proiect politic de democratizare a tarii. Mai mult, in opinia sa, anticomunismul de parada practicat de oameni ca Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana sau Octavian Paler n-a putut impiedica revenirea la putere a unui partid nascut din mantaua PCR, e vorba de PSD. Cum comentati teoriile dlui Siulea?
A.C.:
Teoria nu se sustine, in opinia mea. Partidul si ideologia nu s-au evaporat deloc “brusc”; din pacate, metehnele partidului comunist s-au transferat in mai toate partidele de la noi (si in principal in PSD sau PRM, in opinia mea), iar ideologia de tip comunist, colectivismul, clientelismul, teama de initiativa si teama de autoritate inca mai dainuie printre romani. Intr-o masura mult mai mare decat ne inchipuim, noi suferim inca de pe urma deceniilor de experiment comunist. A vorbi despre “impotenta intelectualilor” este iarasi gresit, cred eu. Rolul elitei intelectuale nu este neaparat sa salveze politica unei tari infiintand un partid al ei, ci sa ramana atenta si sa sanctioneze pe oricine incalca principiile democratice.
N.C.: Bun, si atunci am sa va intreb – ca si cand n-as sti nimic despre ideea de culpa care nu se uita, dar nici nu se prescrie – ce rost mai are un demers ca acela al d-voastra in care ati propus in Parlament, alaturi de deputatul Mona Musca, un proiect de lege a lustratiei, intr-o vreme cand pana si unii dintre cei mai zelosi adepti ai ideii in sine cred ca este prea tarziu? Credeti, sperati ca este posibil ca societatea romaneasca sa constientizeze, la atatia ani dupa ce acest fel de canon trebuia impus, ca este nevoie de o purificare fie si morala a celor care au condus discretionar Romania dupa 1945? Aveti in vedere chiar aplicari de tip „retroactiv” ale acestei legi?
A.C.:
Pur si simplu, sunt lucruri care odata si odata trebuie facute. Prin chiar acest fapt – indiferent de timpul in care sunt facute sau de cei care le fac –, semnalam ca tinem la anumite idei si la anumite principii. Personal, nu am nimic de impartit cu cei care au fost activisti platiti ai PCR (pentru ca pe acestia ii vizeaza legea, nu pe membrii obisnuiti de partid), dar daca e clar ca au fost favorizati pe vremea vechiului regim, acum mi se pare ipocrizie sa spuna ca aceasta lege i-ar nedreptati. Ma bucur ca acest proiect de lege a primit aviz pozitiv de la Consiliul legislativ, asa ca in toamna probabil va intra in dezbaterea Parlamentului.
N.C.: Acum ceva timp spuneati ca inainte de 1989 fiecare roman avea in cap o Romanie a lui: nici una dintre aceste Romanii himerice nu semana cu a vecinului de apartament. A aparut intre timp ceva nou, de felul unui proiect care sa-i cointereseze pe romani intr-atata incat sa dezvolte in mintea lor un modul comun, bazat pe un discurs identitar forjat chiar in conditiile in care apar tot mai multi adepti ai autonomiei regionale? Comentati, va rog, si cerintele tot mai incapatanate ale secuilor de a avea propria forma de guvernamant.
A.C.:
Nu, nu s-a schimbat mare lucru. La fel, nu cred ca se va intampla vreodata ca un locuitor din Tulcea, unul din Craiova si unul din Sighisoara sa vada lucrurile exact la fel. In fond, tocmai aceasta diferenta – si umana, si regionala – face farmecul Romaniei, atata cat este el. Nu cred ca trebuie sa fim alarmati in legatura cu diferitele proiecte regionaliste (impotriva carora m-am pronuntat in mai multe randuri, dupa cum am spus inca din 2001 ca Legea pentru acordarea legitimatiei de maghiar pe care o propunea atunci guvernul lui Viktor Orban de la Budapesta este discutabila – si timpul mi-a cam dat dreptate), dar in acelasi timp trebuie sa intelegem ca in viitorul apropiat, tocmai datorita viitorului nostru statut de membru al UE, actualele judete s-ar putea sa dispara si tara sa fie reorganizata intr-un numar mai mic de regiuni, pe temeiuri istorice. Toate aceste lucruri se pot discuta, fara mare galagie, uzand de acest mare castig al democratiei care este consensul. Fara consens, in astfel de probleme sensibile, nu ajungem niciunde.

„Sa nu ne imaginam ca Europa va fi un fel de mama ranitilor”

N.C.: Intr-un moment cand pareati unul dintre candidatii forte la succesiunea sefiei Ministerului Culturii, in urma demisiei dnei Mona Musca, am avut certitudinea ca nu veti ocupa scaunul lasat vacant de partenera d-voastra de proiect legislativ. Mi-a fost clar, in primul rand, ca nu veti face parte dintr-un guvern al carui lider se afla in conflict latent cu Teodor Stolojan, cel care v-a fost sef acum un an si ca mai degraba veti fi disponibil pentru acest post intr-un eventual guvern Stolojan. Ma insel, cumva?
A.C.: Da, pentru ca problema nu se pune asa. In primul rand, eu nu am considerat mandatul ministerial ca fiind o prioritate pentru mine, acum. Avem inca timpul in fata. Personal, de cativa ani de zile m-am decis sa merg pe ideea de viitor european pentru Romania, chiar vreau sa-mi iau mandatul de observator in Parlamentul European in serios. In ultimul an, ca membru (din partea Parlamentului Romaniei) in Adunarea Uniunii Europei Occidentale am fost la mai multe sedinte ale organizatiei, la Bruxelles si Paris, mi-am facut cunostinte, am stabilit relatii, cum se face. Personal, am convingerea ca mai important, acum, pentru Romania, nu este armonia din interior (asta, de bine de rau, am mai incropit-o), ci felul in care ne vom armoniza cu mecanismele institutionale europene. Sa nu ne imaginam ca Europa va fi un fel de mama ranitilor, ne va da si noua un ceai sau un corn cu lapte si ne va mangaia pe crestet. Nu. Intrarea in UE va insemna, pentru noi, multe eforturi si multe concesii, unele chiar dureroase pentru oamenii obisnuiti ai tarii. Abia apoi vor veni si banii din Europa si celelalte ajutoare. Deci, pe termen scurt va trebui sa facem noi eforturi pentru a primi beneficii pe termen mai lung. Tineti minte aceste cuvinte, mai discutam dupa cativa ani.
N.C.: Totusi, daca ati fi venit la carma Ministerului Culturii ce ati fi planuit sa faceti in prima luna de activitate, dincolo de retorica banala a oricui este instalat intr-un asemenea moment (de genul: voi continua proiectele valoroase incepute de predecesorul meu...)?
A.C.
: Va dati seama ca este cu totul nepotrivit acum sa-mi prezint un plan de actiuni! In ce calitate as face-o? Toate la timpul lor, daca va fi sa fie mai vorbim.
N.C.: Doamnei Mona Musca i s-a reprosat ca n-a reusit sa schimbe nici macar vatafii de la centrele judetene de cultura, adevarate oaze de partizanat tembel grefate pe un etno-cultualism gretos: cultura nationala e mare, cea judeteana cam la fel, si se sprijina, firesc, pe arhetipuri mostenite de la propaganda PCR, care era „patrioata”. Ce sau cine credeti ca a impiedicat-o pe dna Musca sa liberalizeze „politica” culturala in timpul cat a detinut un astfel de mandat?
A.C.
: Aveti perfecta dreptate, si eu vad lucrurile aproximativ la fel. Eu cred ca a impiedicat-o numai timpul. Sa stiti ca nimic nu poate fi grabit atunci cand lucrezi cu oameni. Eu sunt profesor si, ca toti profesorii care poate vor citi aceste randuri, stiu ca firea umana nu poate fi grabita. Poti depasi productia la otel sau la textile, dar niciodata la schimbarea naturii umane. Asadar, un ministru – in Cultura, in Invatamant s.cl – trebuie sa aiba de partea sa si timpul. In sase luni de zile abia daca apuci sa schimbi niste oameni, dar nu niste moravuri.
N.C.: V-ati certat nitel cu Dorin Tudoran. El zicea ca ati facut nazuri la viza pentru America si ca aveati atitudini de grof intr-un moment cand ar fi fost bine sa fiti mai democrat. V-ati impacat cu Dorin Tudoran?
A.C.: Eu nu m-am certat cu nimeni, ci doar l-am sanctionat pentru un text marlanesc, in care imi atribuia niste ganduri sau fapte de care eram total strain, pe baza unui text pe care eu l-am publicat in revista Dilema veche si pentru care primisem tot felul de mesaje de apreciere, si de la cititori romani, dar si de la Ambasada americana. E o meteahna mai veche la romanii care ajung in strainatate, fie ca ar vrea sa nu mai ajunga nimeni acolo, fie ca isi inchipuie ca numai ei inteleg Occidentul, in timp ce noi ceilalti, cei veniti de aici, bajbaie si au nevoie de indicatiilor lor pretioase. Cam asa imi explica dansul cum e cu America (nici nu i-am mai raspuns ca eu mi-am facut totusi doctoratul in Canada, am fost acolo de-a lungul a opt ani, deci mai stiam si eu cate ceva, cat sa-mi fac o idee). In plus, pe cand dansul era consilier al dlui Dan Voiculescu (PUR – PC), poate voi fi spus ceva care l-a deranjat, cine stie? Dl Tudoran a fost un disident onorabil intr-o vreme trista, dar acum cred ca este un personaj trist intr-o epoca ce are nevoie de oameni de onoare si cu simtul umorului, nu de certareti prin ziare.
N.C.: Sunteti mandru ca Vladimir Tismaneanu a scris despre „Ce Ceausescu qui hante les Roumains” in reputatul „Times Literary Supplement”?
A.C.: Sunt foarte bucuros, va dati seama. V.T. este un om de isprava, imi place cum scrie si cum gandeste, impartasesc multe dintre opiniile lui despre comunismul european si romanesc, deci am fost cu atat mai placut surprins de faptul ca si lui i-a placut cartea mea si a dorit sa spuna asta intr-o revista foarte buna a peisajului intelectual european. Astfel de gesturi sunt, in primul rand, gesturi de prietenie intelectuala. Cred ca de asa ceva are nevoie, inainte de toate, peisajul nostru cultural. Sa ne citim intre noi, mai ales, si sa nu ezitam sa spunem ca ne place ceva sau nu.
N.C.: Spuneati ca lucrati la o carte care se va numi „Pe umerii lui Marx”, o introducere in istoria comunismului romanesc. Dupa ce a scris Tismaneanu „o istorie politica” a comunismului sau Stelian Tanase „Clientii lu’ Tanti Varvara”, pe cine mai intereseaza o introducere la un fenomen revolut? De ce nu scrieti ceva despre marxismul occidental actual care face ravagii in universitatile din SUA sau din Europa, credeti ca Raymond Aron a epuizat subiectul?
A.C.: Credeti-ma, in analiza comunismului romanesc este loc pentru toti. In fiecare an, la Facultatea de Istorie din Bucuresti am circa 10-12 studenti care isi fac, numai cu mine, lucrari de licenta pe diferite teme legate de comunismul romanesc (si mai sunt si alti profesori care coordoneaza lucrari similare). Vor mai scrie generatii de-acum incolo si tot nu se va putea spune ca s-a epuizat subiectul. Despre marxismul european, poate voi scrie in viitor, ca observator la Parlamentul European ma tem ca voi cunoaste multi fosti sau actuali marxisti, trotkisti, maoisti din tari occidentale.

„Aici, in campia Doljului, spre Dunare, parca soarele straluceste altfel”

N.C.: Scriitorii din Craiova cu care am abordat acest subiect spun ca habar nu aveti despre cei care scriu sau chiar gandesc in orasul in care v-ati nascut (nu ma refer la semnaturile pe care le vedeti in revistele locale unde publicati, ci la carti). Nu este un repros, ci o constatare care merge pe o scala care cuprinde blazarea, dar si uimirea. Cand ati luat premiul revistei Mozaicul pe anul 2004 ati avut sentimentul ca va aflati in provincie, coborand de la Bucuresti, sau ca va aflati printre egali?
A.C.
: Ma faceti sa zambesc, pentru ca recunosc in intrebare ceva din orgoliul oltenesc. Nu stiu ce scriitori v-au spus asta; eu ce pot sa va spun este ca nu sunt genul care sa dea telefoane de felicitare, sa bata oamenii la cap cu “vai, cat va admir, ce bine le-ati potrivit” s.a.m.d. Prin forta imprejurarilor, ca redactor de sapte ani la Dilema sau mai nou ca vicepresedinte al Comisiei de cultura a Senatului va dati seama ca macar imi ajung in maini toate revistele Craiovei – si “veterana” Ramuri, si Mozaic la a carei aparitie am fost foarte placut surprins, si Scrisul romanesc al dlui Firan in care public eu insumi, Lamura sau mai nou Paradigma sau Autograf -ul. Cu aparitiile editoriale e mai delicat, pentru ca mare problema a tuturor editurilor este distributia. E aproape imposibil, la Bucuresti, sa gasesti carti de la Timisoara, Craiova sau Cluj. Doar la Iasi s-au miscat ceva mai bine, o editura sau doua. Cu toate astea, sunt relativ la curent cu ce publica Ion Militaru (a carui monografie Noica mi-a placut mult), sau Ion Buzera, sau Gabriel Cosoveanu (la fel, monografia Geo Dumitrescu, cu atat mai mult cu cat mie imi place si poetul G.D.) sau colega mea de liceu Sorina Sorescu, al carei gen de critica literara mi se pare cu totul deosebit (vezi cartea ei despre I.D. Sarbu s.a.). Imi place poezia lui Ionel Ciupureanu sau Patrel Berceanu, dupa cum urmaresc, cat apuc, semnatura lui George Popescu (a lui e, daca nu ma insel, monografia Blaga, foarte buna), cea a lui Constantin Popa, cea a junelui Cornel Mihai Ungureanu, un prozator de o sensibilitate iesita din comun sau cea a scriitorului din Tg. Jiu Cristian George Brebenel, autorul unui terifiant roman publicat la “Cartea Romaneasca”, in urma cu cativa ani. Sau scriitorii de SF: de la Viorel Parligras la Dodo Nita, Victor Martin, Radu Honga si toti ceilalti (dealtfel, cred ca la Craiova exista o scoala de SF, Fiction si BD-SF absolut admirabila). Ce sa mai spun? As putea numi pe mult mai multi, deja cred ca cei nenumiti se vor supara, drept care ii rog sa-mi ierte graba. Vin relativ des la Craiova, bat si eu librariile (mai putin Casa Cartii, in care-mi faceam veacul ca licean si care a disparut, ucisa recent de economia de piata…), mai primesc plicuri cu carti de la autori. Sa stiti ca la mine acasa raftul cartilor de la Scrisul romanesc sau de la Aius nu e deloc mic. Din pacate, nu apuc sa scriu despre ele sau sa o spun foarte des, dar in nici un caz nu m-as referi la acesti oameni ca la niste provinciali ai gandirii. Sau, in masura in care ei sunt provinciali, sunt si eu si toti cei care avem nostalgia Sudului doljan. Hai sa recunoastem ca aici, in campia Doljului, spre Dunare, parca soarele straluceste altfel! Ramane secretul nostru, sa nu afle ceilalti romani, ca si-asa au ei ciuda pe olteni!
N.C.: Cum se manifesta vanitatea d-voastra contemporana?
A.C.
: Vanitatea mea este aceeasi cu a oricarui spectator angajat, vorba lui Raymond Aron (pe care, ca veni  vorba, il admir mult, ca si pe continuatorul sau francez Jean François Revel – pe care chiar l-am intalnit in 2001 la Paris, la o masa rotunda despre comunismul secolului XX): adica sa nu fii nici prea prins de firele prezentului (si sa mai ai timp pentru a scrie, a citi, a visa ceva), dar nici foarte departe de ele. Asta a incercat sa fac pana acum: sunt in politica, dar mi-am pastrat si avantajul distantei, ramanand si la catedra. Sunt profesor, dar mi-am asumat si activismul direct, implicat, al parlamentarului. Sa vedem ce va urma. Suntem inca tineri, asa ca mai avem timp si de greseli, si de fapte bune. 
Interviuri acordate de:
Home
Carti
1