CUM SE CONSTRUIEŞTE O SUPERIORITATE CULTURALĂ ŞI POLITICĂ?

 

Despre „profilul” unui „lexicon de literatură” ni se oferă lămuriri de exemplu în prefaţa Lexiconului de literatură (Irodalmi Lexikon) apărut la Budapesta, în redactarea lui Marcell Benedek.

„Fiecare articol mai dezvoltat are în fond un caracter de critică, de apreciere estetică, de eseu condensat şi oferă o orientare suficientă cititorului care nu are prilejul să consulte un studiu mai dezvoltat despre câte un scriitor, dar ar dori, totuşi, să-şi formeze o părere despre acesta. Bibliografia ce întregeşte articolele oferă lămuriri necesare acelora care vor să se informeze despre câte un scriitor ori despre o epocă literară... Articolele de sinteză prezintă istoria literaturii în legătură cu filosofia şi, în general, cu evoluţia ştiinţelor spirituale. De aceea, în afara scriitorilor beletrişti, cititorul va întâlni articole speciale despre acei filosofi, istorici literari, esteticieni, filologi ale căror activitate prezintă importanţă şi din punctul de vedere al stilului literar..." etc.

Acesta este aşadar „profilul” unui Lexicon de literatură nu numai după opinia lui Benedek dar şi după concepţia unor remarcabili specialişti din Ungaria, ca de exemplu: Babits Mihály, Szerb Antal ori Alexander Bernat etc.

 

Profilul Lexiconului Literaturii Maghiare din România

Cuprinsul Lexiconului Literaturii Maghiare din România prezintă o imagine cu totul neuzitată, insolită, justificată de către redactorul-şef, al lexiconului astfel:

„Punem la dispoziţia cititorului primul volum al Lexiconului de Literatură Maghiară din România, pentru o perioadă ce începe la 1 ianuarie 1919 şi se încheie astăzi (1981), îmbrăţişând producţia literară maghiară din România sub toate aspectele ei. Pe lângă literatura beletristică, care constituie tulpina lucrării, sunt trecute aici în revistă toate scrierile care au văzut lumina tiparului: publicistică, ziaristică, scrieri de popularizare, literatura ştiinţifică din diverse specialităţi, precum şi scrierile de popularizare ale literaturii ştiinţifice, literatura despre artă, despre toate creaţiile artistice, care prin obiectul lor se leagă de literatură – grafica de carte, creaţia plastică cu subiect literar –, compoziţii muzicale pe texte literare, arta interpretativă, ca şi relaţiile pe care le au cu literatura teatrul, radioul, TV-ul...” Mai sunt prezente în Lexiconul nostru: filozofia, ştiinţa literaturii, folclorul, etnografia, lingvistica, sociografia, sociologia, stilistica, ştiinţa istoriei şi cunoaşterea patriei („honismeret”), toate problemele fiind tratate sub controlul redactorilor noştri de specialitate. Dar un Lexicon de literatură contemporană nu poate fi conceput fără consemnarea rezultatelor formulate în scris, pe care le-au obţinut reprezentanţii din ţară (România?) ai disciplinelor următoare: biologie, fizică, geologie, geografie, chimie, ştiinţele matematice... De asemenea, conform sarcinilor noastre practice ne-am ocupat, cu o atenţie deosebită şi de problemele popularizării literaturii, artei, ştiinţelor exacte, de manuale şcolare, de cultura poporului, de vulgarizarea cunoştinţelor generale, de presă şi de editarea cărţilor.”

Cuprinsul obişnuit al unui Lexicon de literatură: Beletristică, Poeţi şi Scriitori, Curente literare, Epoci literare, Istorie şi Critică literară, Filosofi, esteticieni (scrierile cărora dispun de calităţi literare), Stilistică literară.

Cuprinsul special al Lexiconului literaturii maghiare din România vol. I: Beletristică, Poeţi şi scriitori, Istoria şi teoria artei, Scrieri de popularizare din toate domeniile (de ex. Plante medicinale), Critică de artă, Critica muzicală, Arhitecţi, Artişti plastici şi decoratori, Literatura populară, Folclor şi etnografie, Stilistică, Istorie, Sociologie şi Sociografie, Biologie, Ştiinţe naturale, Fizică, Geologie, Geografie, Agronomie, Chimie, Matematică şi Geometrie, Teatru, Operă, Balet, Artă culinară, Manuale şcolare, Presă, „Cultura poporului”, Literatura de amatori etc. etc.

Depăşind limitele enunţate – 1919-1981 – Lexiconul literaturii maghiare din România vol. I mai cuprinde şi ample articole de sinteză consacrate Istoriei literaturii ungare (din Ungaria „istorică”), Societăţilor literare, Istoriei teatrului dramatic şi liric (tot din Ungaria „istorică”), precum şi articole consacrate unor personalităţi din istoria Ungariei mai vechi şi de ieri.

Din cele de mai sus rezultă că intenţia reală a Editurii Kriterion nu era elaborarea unui lexicon ca cel enunţat de titlu, ci a unei enciclopedii consacrată vieţii maghiare în ansamblul ei, cu intenţia vădită de a demonstra o superioritate cantitativă şi calitativă a culturii ungare în spaţiul carpatic.

S-a recurs astfel la o fraudă când sub titlul arătat s-a elaborat altceva, adică o Enciclopedie a culturii maghiare, cu ample ramificaţii spre „cultura ungară universală”.

În cifre: lexiconul vol. I, cuprinde un total de 1006 articole („voci") din care 525 nu au nici o contingenţă cu literatura, iar alte 200 cuprind date şi informaţii atât de modeste, insignifiante, încât includerea lor în corpul unui lexicon este total nemotivată.

Exemple cu diletanţi, amatori etc. menţionaţi în lexiconul literaturii maghiare din România (vol. I).

Nu poate fi o simplă întâmplare că acest lexicon a fost iniţiat în jurul anului 1965. În aceeaşi perioadă a fost declanşată în Ungaria o campanie de popularizare a culturii şi civilizaţiei ungare prin enciclopedii (=lexicoane), pentru a demonstra, între altele, mai ales în faţa străinătăţii: a) unitatea „istorică” a teritoriilor care făceau parte din Ungaria pretrianonică; b) unitatea trecutului şi a prezentului comun şi indivizibil al tuturor maghiarilor, despărţiţi de „vitregia istoriei” şi a „jocurilor politice” în 1918, prin prăbuşirea imperiului austro-ungar.

În acei ani, pe lângă alte lexicoane s-a elaborat şi publicat în Ungaria, (începând din 1967) şi Magyar Életrazi Lexikon (Lexiconul biografic ungar), care serveşte în unele privinţe drept model pentru Lexiconul Literaturii Maghiare din România.

În schiţa istorică din prefeţele ambelor lexicoane (Budapesta şi Bucureşti) se susţine că ele sunt continuatorii aceluiaşi model, şi anume a dicţionarului lui Bod Péter (1712-1769), respectiv al operei sale Magyar Athenas sau historia oamenilor de seamă care au trăit în Ardeal şi Ungaria (lucrarea apărută la Sibiu în 1767 cuprinde cca. 600 articole biografice). Asemănarea dintre cele două lexicoane (Budapesta şi Bucureşti) se mai manifestă şi prin aceeaşi orientare şi intenţia de a demonstra asimilarea şi constituirea tuturor „naţionalităţilor” de pe cuprinsul fostei Ungarii într-o „naţiune politică unitară”, proces relansat în ultimii ani ai secolului XIX de către baronul D. Bánffy (fost prim-ministru) cu următoarea intenţie mărturisită: „asimilarea tuturor naţionalităţilor de pe cuprinsul Ungariei în vederea clădirii unei naţiuni unitare de 30 milioane, vorbind aceeaşi limbă”. (Adresându-se, prin 1890, unui român, baronul Bánffy i-a spus acestuia: „Dacă în 25 de ani nu vom reuşi să vă maghiarizăm, naţiunea noastră – ungară – nu va mai exista".)

În loc de asimilare a fost adoptată o nouă expresie, aceea de integrare. Această nouă formulă conţine însă aceeaşi intenţie – şi defineşte aceeaşi acţiune – de deznaţionalizare, respectiv de renaţionalizare. Ceea ce le deosebeşte este tactica şi procedura. Tactica asimilării prin deznaţionalizare se putea aplica numai în acel caz când „naţionalitatea” destinată a fi asimilată trăia sub jurisdicţia statului ungar. Tactica integrării se aplică în acea împrejurare când „naţionalitatea”, ne mai trăind în cadrul statului ungar, ci pe teritorii unite cu alte ţări, nu mai poate fi forţată instituţional să se transforme în „naţiune politică”. Astfel scopul „integrării” este acela, în primul rând, de a convinge, prin argumente de cultură, civilizaţie, de economie etc., fostele „naţionalităţi” de pe cuprinsul fostei Ungarii, că în urma convieţuirii milenare, ele (fostele „naţionalităţi”) au dobândit o nouă identitate, o nouă natură spirituală, distinctă de spiritualitatea poporului din care fac parte. Românii ardeleni de ex., conform acestei teorii ar fi mai înrudiţi spiritualiceşte cu maghiarii din Ungaria şi Transilvania, decât cu românii din Ţara Românească şi Moldova. În această idee (a integrării), spiritualitatea ungară reprezintă solul comun al unor alianţe culturale, politice, economice, fiind totodată un centru al simbiozei dintre „naţionalităţi” în procesul de plămădire a unei „mari naţiuni politice ungare”.

În concepţia „integrării” în unitatea ungară există un singur patriotism maghiar, care este şi al acelor unguri care au fost transformaţi după Trianon în “naţionalitate” adică în „minoritari” pe teritoriul slovac, român, croat, sârb etc., datorită unor „trecătoare conjuncturi” nefavorabile.

Conform acestei concepţii pot exista maghiari de origine română, de origine armeană, croată etc. În schimb ungurii care trăiesc în statele învecinate Ungariei sunt totdeauna maghiari din România, din Cehoslovacia etc.

Ca urmare a acestei concepţii există o literatură maghiară din România, un artist maghiar din România, dar în nici o împrejurare nu există un artist român din Ungaria de exemplu. De aceea bine cunoscuţii artişti plastici, pictorii români din Ungaria George Cohan (Kohán György) şi Rozalia Costa (Koszta Rozália) sunt „artişti unguri de origine română”, ori, pur şi simplu, artişti maghiari.

Pentru întărirea, popularizarea şi afirmarea unei astfel de concepţii a fost elaborat şi Lexiconul Literaturii Maghiare din România, reflectând prin urmare noua teorie a „integrării”.

„Voci" – Despre transfugi, organizatori ai unor acţiuni antiromâneşti, nemenţionaţi ca atare

La pagina 39 apare numele Albrecht Dezsö, fără să se menţioneze că era un politician naţionalist extremist, activ la Cluj până în 1944. deputat în parlamentul lui Horthy, care se refugiase cu armata nazistă în occident şi devenise şeful emigraţiei maghiare în Franţa. Integrat în Ministerul Afacerilor Străine din Paris, a elaborat materiale şi a organizat diverse manifestări revizioniste contestând dreptul României asupra Transilvaniei (p. 39);

Despre Florián Tibor (armean maghiarizat din Gherla), poet minor. care emigrează în 1945 în SUA, nu se spune că a devenit fondatorul unei edituri de limbă maghiară organizând acţiuni duşmănoase împotriva României.

Antal Dániel este amintit în Lexicon drept „scriitor de probleme agrare” afirmându-se despre el că în toamna anului 1944 (sub administraţia Armatei roşii) a funcţionat ca subprefect „democrat” al Dejului (prin urmare: un certificat de bună purtare), dar nu se aminteşte faptul că între 1941-1944 a fost senator în parlamentul lui Horthy la Budapesta, nici că a fost numit subprefect de armata roşie la recomandarea pretinsei „mişcări antifasciste”, inventată de Balogh Edgár & comp.

Árvay Árpád. „Între anii 1941-1944 a fost redactor-şef şi publicist la ziarul «Estilap» din Oradea. Deşi ziarul a fost interzis de cotropitorii germani, totuşi, datorită atitudinii sale din anii celui de al II-lea război mondial, el a fost tras la răspundere şi, după o pauză mai lungă, a reînceput să publice abia din 1967..."

Ce nu se spune în Lexicon despre Arváy? Că a fost, între cele două războaie mondiale, exponentul şovinismului ungar şi apoi deputat (1941-1944) în parlamentul lui Horthy; că a colaborat cu Biroul II (contraspionaj) al Armatei Regale Ungare şi a întocmit liste cu numele acelor români care au fost expulzaţi de administraţia militară ungară din Oradea. Pentru cele menţionate mai sus a fost judecat de Tribunalul Poporului din Cluj şi condamnat, în lotul unor criminali de război la mai mulţi ani de închisoare. [N.B. Árvay a preferat să revină în 1945 în România, întrucât în Ungaria risca să fie condamnat la moarte. După ce şi-a ispăşit pedeapsa, s-a stabilit la Bucureşti.]

În timp ce includerea ori menţionarea unei personalităţi din viaţa culturală, artistică, ştiinţifică, politică, economică etc. românească s-a făcut totdeauna – şi se face şi azi – în urma unei riguroase selecţii şi cumpăniri; în timp ce calificativele favorabile (în anii dictaturii comuniste) de „comunist din ilegalitate”, „antifascist”, democrat”, „luptător progresist” etc. s-au acordat, respectiv s-au stabilit după o îndelungată procedură, Lexiconul Literaturii Maghiare din România (vol. I) face o spectaculoasă demonstraţie despre numărul mare de persoane maghiare din România care „au luptat în mişcarea antifascistă”, „erau în legătură ori au participat la acţiunile din ilegalitate ale partidului comunist”. Asemenea calificative au fost acordate de către – ori cu girul – redactorului şef al lexiconului, respectiv cu aprobarea oficială a unei edituri de stat din România, cum este editura Kriterion şi al directorului acesteia, Géza Domokos, el însuşi un „comunist de frunte”, ani în şir membru-supleant al C.C. al P.C.R., cu studii în U.R.S.S. etc. Acum, în faza anticomunistă prin care trece ţara, respectiv pe care o trăieşte opinia publică se vor schimba, fără îndoială, termenii motivaţiilor şi argumentele ideologice în volumele următoare ale lexiconului.

La fel de grav, din punct de vedere ştiinţific, este şi faptul că Lexiconul literaturii Maghiare din România (I) comite – cel puţin – încă două interpretări tendenţioase în aprecierea istorică a evenimentelor (dintre cele două războaie mondiale şi în anii ocupaţiei zise „horthyste”), ce contravin concepţiei democratice despre natura şi finalitatea unor manifestări şi acţiuni:

- tratează, de exemplum activitatea instituţiilor cu caracter net fascisto-„horthyst” din anii 1940-1944, drept o activitate normală, pozitivă, în cronica ungară a Transilvaniei;

- se străduieşte să introducă în conştiinţa timpului de faţă, ca fenomene valabile în perspectivă democratică, activitatea reacţionară, retrogradă, fascistă, naţionalist-şovină etc. desfăşurată fie de o seamă de personalităţi politice şi culturale ale unor maghiari din Transilvania, fie de către instituţii care au avut un caracter fascist. În acest chip fascismul, respectiv spiritul fascist, travestit de editorul lexiconului în altceva, se introduce în mod viclean în fondul moştenirii şi tradiţiilor cultural-naţionale “progresiste” fiind date şi ca exemple de urmat.

Din paginile Lexiconului se mai desprinde intenţia de a ignora până şi existenţa biologică a românilor din Transilvania, ca şi acel program „hungarist” ce-şi propune, între altele, şi izolarea „naţionalităţii” maghiare de alte „naţionalităţi”. Apoi, în acest Lexicon, în afara titlului său, nu se fac referiri documentate despre existenţa culturii specifice a minorităţii maghiare în condiţiile unor secole de convieţuire, între oamenii de diverse naţionalităţi care au convieţuit cu românii, locuitorii majoritari ai Transilvaniei.

 

Lexiconul ca instrument de minimalizare

al tradiţiilor democratice din Transilvania

Se ştie prea bine că în contextul vieţii politice şi cultural-artistice din Transilvania între cele două războaie mondiale, apoi în anii ocupaţiei zise „horthyste”, ca şi după cel de al doilea război mondial, a existat o acerbă confruntare între mişcarea democratică şi diversele forme ale nazismului.

Lexiconul ignoră în mod deliberat această realitate, dar mai comite încă un fals atunci când, cu evidentă premeditare, atestă eficienţa naţională (maghiară) a manifestărilor extremiste de dreapta etc. minimalizând ori umbrind până a le face insesizabile, existenţa şi semnificaţia manifestărilor democratice.

S-a falsificat din nou o realitate socială şi politică. Editura (de stat) „Kriterion” a angajat calitatea sa oficială pentru a promova o direcţie antidemocratică, naţionalist-şovină în reconsiderarea trecutului şi considerarea prezentului ţării noastre.

Se impune întrebarea cum a fost posibil ca un întreg aparat editorial (de stat) şi altul redacţional să procedeze astfel, fără ca faptul să fie măcar sesizat şi analizat?

Răspunsul ne este oferit de împrejurarea că astăzi în România în limba maghiară citesc numai maghiarii, că istoria ungurilor din România, cu o dezvoltare favorabilă culturii lor, de la Unirea Transilvaniei cu România şi până la instaurarea totalitarismului comunist în ţară, este trecută sub tăcere; că mecanismele de funcţionare ale culturii maghiare din România sunt cunoscute şi manipulate doar de o echipă (constituită din cine?). Numai astfel se poate explica de ce editura Kriterion a putut tipări, fără a le comenta critic, cărţi scrise de Imre Mikó de exemplu”, care, după normele din Ungaria postbelică, datorită acţiunilor sale ca deputat „horthyst” între 1940-1944, ar fi trebuit să răspundă pe banca acuzaţilor pentru faptele sale, dar care după normele editurii Kriterion, apare în postura unui erou naţional al maghiarimii ardelene şi ca victimă a naţionalismului român.

Despre Balogh Edgár (redactorul şi coordonatorul Lexiconului) se afirmă: „...A participat la mişcarea antifascistă din Transilvania de Nord”. Inexact. Abia după 23 august 1944, respectiv după prăbuşirea frontului hitleristo-horthyst, deci în a doua parte a lunii septembrie 1944, Balogh Edgár a participat la o acţiune oficială organizată sub oblăduirea contelui Bethlen Béla, numit în septembrie 1944 de către Horthy personal Comisar regal şi guvernamental al Transilvaniei de Nord în vederea evacuării acesteia – avea să fie denumită când „mişcare antifascistă”, când „partid comunist". Balogh Edgár a fost astfel asociat, de către contele Bethlen Béla, la acţiunea – încă insuficient ori chiar deloc studiată – elaborată în cabinetul regentului Horthy, care avea ca scop salvgardarea unor elemente compromise politic din rândurile naţionalităţii maghiare din Transilvania de Nord. Deşi compromise în calitate de „horthyşti”, acestea, datorită iscusinţei lor, ar fi fost capabile să contribuie la crearea unor structuri sociale ori politice care să poată funcţiona cu eficienţă în condiţiile unui viitor regim comunist din România în folosul reacţiunii maghiare. O asemenea echipă s-a şi constituit sub patronajul contelui Bethlen Béla, a contelui Teleki Béla, a „democraţilor” Balogh Edgár, Jordáky Lajos, Demeter János, Demeter Béla, a senatorului horthyst Antal Dániel, a ultraşovinistului Daday Loránd, a comunistului naţionalist Veres Pál ş.a. (eliberat din închisoare la intervenţia contelui Bethlen). Cu complicitatea acestora, reacţionarul Partid Maghiar Ardelean a fost instantaneu transformat în Sfatul Maghiar Ardelean, o organizaţie pretins „comunistă”. Cu ocazia acestei metamorfozări a fost preluat de Sfatul Maghiar de la Partidul Maghiar Ardelean, sediul P.N.A. palatul Teleki, din Cluj, cu birouri, mobilier, funcţionari etc.

Deşi în Transilvania de Nord trăiau cca. 1.500.000 de români şi doar cca 900.000 maghiari, în „mişcarea antifascistă” inventată de către grupul de mai sus nu aflăm nici un român, fiindcă această pseudo-„mişcare antifascistă” a fost inventată împotriva românilor, acţionând cu tactici diversioniste, menite să inducă în eroare organele de veghe ale democraţiei, într-un moment dramatic din istoria Transilvaniei. Într-adevăr, după ce românii au fost persecutaţi ca români în Transilvania de Nord de către unguri în tot timpul ocupaţiei (1940-1944), în primii ani de după eliberare, tot românii au fost persecutaţi de aceiaşi unguri, tot ca români.

 

Cazul Edgár Balogh

În articolul despre Balogh Edgár, datele cronologice ale activităţii sale din anii 1940-1944 nici n-ar permite să se facă vreo referire la participarea sa la o „mişcare antifascistă”. Cităm: „După dictatul de la Viena, pentru scurt timp a funcţionat ca învăţător la Calata, după îndepărtarea sa din această funcţie, devine redactorul clujean al revistei «Kelet Népe» («Poporul Răsăritului») din însărcinarea lui Móricz Zsigmond şi colaborator al ziarelor (budapestane – n.n.) «Magyar Nemzet» şi «Kis Ujság» (1941). Fraza „A participat la mişcarea de rezistenţă antifascistă din Nordul Transilvaniei” în contextul articolului nu se leagă de nici o perioadă, de nici o împrejurare concretă.

Dar: nici unul dintre cei pe care Lexiconul Literaturii Maghiare din România îi califică drept participanţi la mişcarea de rezistenţă antifascistă din Transilvania de Nord” nu s-a manifestat între sept. 1940 şi sept. 1944 ca antifascist. Nici unul nu a considerat că Diktatul hitlerist de la Viena, care a sfâşiat Transilvania în două, ar fi fost un Diktat nedrept. Dimpotrivă.

Nici unul nu a luat apărarea românilor şi a evreilor prigoniţi şi măcelăriţi în masă de către autorităţile Ungariei. Dimpotrivă: majoritatea lor a profitat de conjunctura favorabilă creată de fascismul maghiar elementelor „pur-sânge” şi „creştine”. Nici unul nu a fost măcar bănuit de activitate antifascistă şi, în consecinţă, nici supus vreunei anchete.

Balogh Edgár, redactorul şef al lexiconului, ştia mai bine toate aceste lucruri decât mine.

De ce totuşi el nu spune adevărul? Nici măcar în articolul ce-i este consacrat în lexicon!?

Fiindcă el denaturează adevărul în interesul unei „cauze istorice", căreia i s-a dedicat din fragedă tinereţe, pe când trăia în Cehoslovacia: pentru cauza hegemoniei ungare în bazinul carpato-dunărean, pentru crearea unei confederaţii conduse de pe teritoriul fostei Ungarii, în care rolul principal urma să revină ungurilor.

Nu fac literatură când menţionez că Balogh Edgár a trăit o viaţă întreagă o iluzie: iluzia marilor calităţi de care ar dispune în exclusivitate poporul maghiar şi nimeni altcineva. Acesta a şi fost motivul pentru care din german (tatăl său a fost sasul sibian Kessler) a devenit maghiar; din acest motiv nu poate recunoaşte că în sânul maghiarimii ar putea exista şi trăsături negative ori vreo slăbiciune de orice fel.

În ce măsură o asemenea psihologie este sau nu firească, normală, rămâne să fie cântărită în alte împrejurări. Dar consecinţele iluziilor lui Balogh Edgár nu pot fi cumpănite numai în viitor; ele având efecte politice imediate şi puternice în viaţa societăţii noastre, trebuiesc neapărat luate în considerare astăzi. Or, în anii noştri, la noi, Balogh Edgár a beneficiat din partea P.C.R. de acea consideraţie oficială care se exprimă prin numeroasele – şi înaltele – decoraţii ce i-au fost acordate; chiar şi prin însărcinarea ce i-a fost dată de o editură a Republicii Socialiste România pentru a întocmi un Lexicon al literaturii maghiare din România etc.

Se pune însă o altă întrebare:

Cum se poate ca o editură de stat, mă refer la Kriterion, să accepte un lexicon atât de neadevărat ca Lexiconul Literaturii Maghiare din România?

Este cel puţin curios – dacă nu chiar surprinzător – faptul că în timp ce Balogh Edgár era considerat la noi, în România, o personalitate certă a mişcării de „stânga”, marxiştii din Ungaria vecină au avut o altă părere despre el.

Iată cum este apreciată „ideologia” lui Balogh Edgár în masiva lucrare Istoria Ungariei (Magyarország tőrténete) tocmai în legătură cu acea acţiune politică a sa pe care el o consideră a fi fost cea mai importantă şi caracteristică înfăptuire a vieţii lui – ne referim la mişcarea „Sarló” (Secera) din Cehoslovacia:

„Tineretul maghiar din Cehoslovacia (Balogh a trăit în Cehoslovacia până în anul 1935) căutând o cale de mijloc – adică a treia cale – nici capitalistă, nici socialistă”, „a descoperit valorile culturii populare” (maghiare – n.n.) şi „prin satul maghiar tinerii s-au întâlnit cu realitatea folclorului, apoi, prin sociologie au ajuns curând la un program naţional – revendicând şi o politică mai socială – pe care îl difuzau spre totalitatea maghiarimii, divizată (după Trianon – n.n.) în patru ţări. În concepţia lor (a acestor tineri – n.n.) minorităţilor naţionale (maghiare din ţările „succesorale” – n.n.) le revenea rolul unui pod între ţările învecinate şi Ungaria. Refuzând deopotrivă atât politica revizionistă maghiară, cât şi politica blocului dunărean ce se sprijinea pe Mica Antantă, ei au căutat soluţia de a ieşi din status quo-ul existent în bazinul dunărean, şi de a crea o confederaţie al cărui centru de greutate ar fi fost în Ungaria. Această mişcare, ce se autointitulase Sarló (=Secera) şi se afla sub conducerea lui Balogh Edgár între 1928-1931, a devenit un factor de care a trebuit să se ţină cont, nu numai în Cehoslovacia, fiindcă influenţa ei penetrantă a străpuns graniţele ce despărţeau maghiarimea din Ungaria de cea din Transilvania. Conducerea reacţionară a minorităţii maghiare (din Cehoslovacia şi Transilvania – n.n.) s-a străduit să menţină mişcarea „Sarló” sub influenţa sa, mai bine zis s-o readucă sub această influenţă”.

Iată, prin urmare, cum a apărut în viziunea istoriografiei maghiare din Ungaria contemporană, capitolul cel mai important al activităţii de „stânga” desfăşurată de Balogh Edgár. Cel care i-a citit cărţile şi articolele este în măsură să constate că el a păstrat aceeaşi mentalitate politică, continuând să aibă convingerea că, în spaţiul dunărean, maghiarimii îi revine – trebuie să-i revină – un rol politic hegemon.

Cunoscându-l îndeaproape– şi în lumina unor discuţii reluate periodic vreo 50 de ani – mă simt dator să remarc că Balogh Edgár credea, cu sinceritate, că maghiarilor – respectiv Ungariei – le revine rolul de organizator şi conducător al popoarelor din spaţiul Dunării. În acelaşi timp, nu pot să nu-mi exprim părerea că o instituţie oficială din România, nu era menită să popularizeze necritic această credinţă a sa.

 

Certificări de bună conduită politică

Demeter Béla. Biografia lui este tratată nediferenţiat. Între 1931-1940 în activitatea sa publicistică s-au evidenţiat într-adevăr certe tendinţe democratice. Dar între 1940-1944, el şi-a angajat întreaga capacitate în acţiuni politice şoviniste. Despre acest aspect Lexiconul nu aminteşte nimic. În schimb, articolul se încheie astfel: „A sprijinit rezistenţa antifascistă clujeană din 1944”. Cum anume s-a manifestat acest sprijin nu ni se destăinuie în lexicon. Nici faptul că Demeter Béla „refugiat” în Ungaria, în octombrie 1944, împreună cu contele Teleki Béla (fostul preşedinte al Partidului Maghiar Ardelean), a participat la o conspiraţie antidemocratică. Este arestat în Ungaria şi apoi transferat, sub stare de arest în România pentru a lămuri legăturile ori ecourile acestei conspiraţii în Transilvania. Bolnav de cancer, moare într-un penitenciar din Bucureşti. Lexiconul editurii Kriterion îl reabilitează postum. Cu ce intenţie şi pe care temeiuri?

În legătură cu implantarea în conştiinţa timpului de faţă a unor organizaţii maghiare care au servit şovinismul ori chiar fascismul ne vom referi la un singur caz (deşi Lexiconul cuprinde şi altele): Breasla Barabás Miklós (p. 165) „care a luat fiinţă din iniţiativa unui grup de artişti ardeleni ca o grupare a artiştilor plastici maghiari din România”. După ce autorul articolului confecţionează o imagine falsă despre activitatea acestei bresle între cele două războaie mondiale (de fapt numai două expoziţii, una în 1929, alta în 1939), trece sub tăcere faptul că în anii teroarei Regatului Ungar în Transilvania de Nord, Breasla Barabás, aflată sub conducerea arhitectului şi scriitorului Kós Károly, a fost transformată într-o asociaţie oficială a regimului „horthyst”, o asociaţie de tip nazist, care, fără nici o reţinere i-a prigonit pe artiştii români şi evrei.

Articolul schiţează o istorioară idilică despre această asociaţie fascistă. (În ziarul „Népszabadság" din Budapesta, fostul organ central al partidului comunist din Ungaria, într-un articol apărut la 4 septembrie 1982 se afirmă că Breasla Barabás din Cluj fusese o asociaţie de tip fascist). De altfel tot la editura Kriterion a apărut o monografie (autor Murádin Jenő) în care falsificarea realităţii ia proporţii, afirmându-se că breasla era organizată după „principiul structurii democratice”, că „principiile de funcţionare (ale breslei), stabilite de statut, aveau o bază democratică” (p. 61).

 

Personalităţi nemaghiare trecute

în fondul culturii ungare

În articolul Daljáték – dar şi ca titlu de articol – este menţionat românul Bretán Miklós (Nicolae Bretan) în calitate de „compozitor, cântăreţ şi regizor maghiar din România"!

De asemenea şi în Magyar Életrajzi Lexikon, întâlnim articolul: Bretán Miklós, cu următoarele date: „compozitor, cântăreţ de operă (bariton) şi regizor maghiar din România”. În continuare ni se dau aceleaşi relaţii ca şi în Lexiconul literaturii maghiare din România.

Lexiconul Literaturii Maghiare din România reproduce date ce se află într-o monografie editată la Bucureşti, tot de editura Kriterion, unde celebrului artist plastic sas din Braşov, Hans Mattis-Teutsch, i se atribuie calitatea de artist maghiar din România.

De altfel, şi în Magyar Életrajzi Lexikon, Mattis Teutsch János (1884-1960), este menţionat ca „pictor, sculptor, grafician maghiar din România" etc.

Despre ingineria şovină din Lexiconul Literaturii Maghiare din România (I) şi din alte cărţi tipărite de Kriterion ar mai fi multe de spus.

Din paginile Lexiconului se desprinde şi intenţia de a ignora, pe de o parte denumirile româneşti ale localităţilor din părţile ardelene ale României, pe de alta, de a nu lua cunoştinţă nici măcar de existenţa biologică a românilor din Transilvania, dând astfel curs acelui program hungarist ce-şi propune, între altele, şi izolarea ungurilor de celelalte naţionalităţi. De altfel, în lexicon nu se fac referiri la înflorirea culturii specifice a minorităţii maghiare în condiţiile existente în România după primul război mondial, şi nici despre acele legături de stimă şi încredere reciprocă ce s-au constituit de-a lungul unor secole între oamenii de diverse naţionalităţi, care au convieţuit cu românii, locuitorii majoritari ai Transilvaniei.

Astăzi începe să fie tot mai bine cunoscută ingeniozitatea tacticienilor unguri de a metamorfoza conjunctural orice lucru pentru a demonstra justeţea şi temeinicia „cauzei ungare” în feluritele sale ipostaze. Se distinge tot mai bine modul în care Mitologia, Biblia, Creştinismul, întreaga Istorie universală, Fecioara Maria, Cosmologia, miliardele lui Soros, Hidrologia etc. etc. servesc una şi aceeaşi cauză, învăluită în aceeaşi atmosferă spirituală, ostenind toate să vorbească o limbă universală.

Hungarismul este însă lipsit de conştiinţă morală. De aceea şi agenţii lui, continuând tradiţia unor predecesori – politicieni, publicişti, militari, diversionişti, prelaţi, spioni, terorişti etc. – sunt şi ei lipsiţi de demnitate, ca trădători ai spiritului liber. Astfel se explică şi faptul că în cel de al doilea volum al lexiconului, publicat în 1992, „sfânta cauză” hungaristă şi-a modificat din mers calificările, notele de bună purtare şi orientare, în general schimbând, într-o spectaculoasă răsturnare, toate argumentele politice raportate în primul volum la „idealul comunist”.

 

Cazul Imre Mikó

În colectivul redacţional al lexiconului figurează numele lui Imre Mikó (1911-1977). Ce anume i se poate reproşa acestui politician şi politolog din România şi Ungaria? Când a decedat, revista „Utunk” („Calea noastră”) din Cluj-Napoca a făcut prima – şi viguroasa – tentativă de a-l impune posterităţii pe acest duşman al democraţiei şi al libertăţii. S-a publicat atunci un articol intitulat Moştenirea lui Mikó. Apoi în 1982, editura Kriterion a publicat un volum semnat de Mikó: Variaţii pe o temă (Változatok egy temára).

În ce anume constă această „moştenire”?

În calitatea sa de secretar al Partidului Maghiar Ardelean şi de deputat în Parlamentul Ungariei (1941-1944), Mikó a militat pentru izbânda ideologiei naziste, afirmându-se ca un adept fervent al politicii lui Horthy şi ca admirator al lui Hitler şi Mussolini.

Tot ca deputat, Imre Mikó a iniţiat ori a votat, sprijinind opţiunile sale cu discursuri entuziaste: legea pentru anularea reformei agrare româneşti, contribuind astfel la deposedarea unui mare număr de ţărani români şi unguri de pământurile lor; alianţa militară dintre Ungaria şi Germania hitleristă; legea pentru instituirea stării de război dintre Ungaria şi URSS; 3 legi antievreieşti, inclusiv legea pentru purificarea naţională a Ungariei, prin care s-a statuat deportarea evreilor de pe teritoriul Ungariei; legea pentru înfiinţarea companiilor şi lagărelor de muncă forţată, unde au murit zeci de mii de evrei şi români; legea pentru „împrumutarea braţelor de muncă”, pe baza căreia au fost „împrumutaţi” nemţilor zeci de mii de ţărani români, majoritatea femei, ca muncitori agricoli, din judeţele Sălaj, Someş, Năsăud, Satu Mare, dintre care mulţi au pierit în Germania etc....

Extrasele ce urmează, nesistematice şi probabil nu cele mai caracteristice (nu dispun de studiile şi cărţile publicate de Mikó în anii 1940-1944), vor releva totuşi câteva aspecte definitorii privind „moştenirea” lui Mikó, îndreptând totodată atenţia asupra consecinţelor integrării necritice a trecutului în viitor, ca şi asupra riscurilor de a şterge graniţele dintre ideologii.

În ziarul Ellenzék (Cluj, 15 noiembrie 1941), Mikó Imre a publicat un articol, comentat astfel de ziar: „În camera inferioară deputatul Mikó Imre stăruie pentru anularea reformei agrare înfăptuite de români în 1918-1922”. Iată cum a apreciat el situaţia românilor majoritari într-o Transilvanie integrată în Ungaria în articolul semnat de el, intitulat Politica noastră faţă de naţionalităţi:

„Sfântul nostru Rege Ştefan nu s-a gândit ca străinilor colonizaţi să creeze o unitate politică ori culturală distinctă... Politica Sfântului Rege Ştefan, edificatorul de ţară, faţă de naţionalităţi, nu viza supravieţuirea veneticilor, ca un corp străin în ţară. Dimpotrivă, el pornise de la ideea că străinii să fie subjugaţi în interesul maghiarimii. În acelaşi timp, el a creat condiţiile preliminare pentru ca veneticii să se poată asimila măcar în sentiment şi prin muncă – dacă nu şi prin limbă. Toţi cei ce ne considerăm adepţii principiului statal al sfântului Rege Ştefan, trebuie să ne întoarcem la acest izvor.”

În ziua de 23 august 1944, ziarul Ellenzék din Cluj a publicat un articol în care Mikó Imre arăta că Ardealul „a revenit Ungariei deocamdată numai în parte şi pe de-asupra sărăcit, adus la sapă de lemn... În procesul ce se află în curs pentru stăpânirea Ardealului a fost dată deocamdată numai o sentinţă parţială. Dar noi ne apropiem acum, din ce în ce mai mult, de acea Ultimă Judecată când totul se mai poate câştiga, ori totul se poate pierde... Nu trebuie să se uite niciodată că servind cauza Ardealului noi servim Cauza Universală şi Eternă a Ungariei...”

Concluzia finală a lui Mikó în “procesul pentru stăpânirea Transilvaniei” se află cuprinsă în cuvântarea pe care a rostit-o în Camera deputaţilor din Budapesta şi pe care a publicat-o sub titlul Noi sau Ei! (adică noi, maghiarii, ei, românii). Aici a dat expresie „adâncii sale convingeri” că „în Transilvania convieţuirea dintre români şi unguri nu este posibilă.” Cu alte cuvinte care pe care!

Faptul că Mikó în nici una din scrierile sale ulterioare nu a revenit asupra opiniilor cărora le-a dat expresie şi publicitate între anii 1940-1944 nu poate fi apreciat altfel decât că şi convingerile sale din acei ani rămân cuprinse în „moştenirea pe care a lăsat-o” şi la care referirile se fac din ce în ce mai frecvent, atât la noi, în România, cât şi în publicaţiile din Ungaria. Astfel revista Élet és Irodalom (Viaţă şi literatură) din Budapesta, în numărul din 16 iulie 1982, a publicat o amplă evocare a lui sub titlul În serviciul drepturilor naţionalităţilor, semnată de Pogonács Béla, care ne lămureşte dăscăleşte că în calitatea sa de deputat în parlamentul lui Horthy, Mikó „a reprezentat o politică trează, realistă; a recunoscut din timp «consecinţele nefaste» ale războiului, (N.B. să ne amintim articolul său din 23 august 1944, când încă nu recunoscuse „consecinţele nefaste” ale războiului, pe care le va recunoaşte însă după prăbuşirea ofensivei armatelor hitleriste şi maghiare împotriva României; abia la sfârşitul lunii septembrie 1944, Mikó se alătură acelei „mişcări comuniste” pe care a inventat-o Balogh). În continuare, autorul articolului din Élet és irodalom îşi permite să admonesteze forurile politice din România. După ce – dovedindu-şi ignoranţa ori reaua credinţă – arată că Mikó „a dat glas cu o convingere sinceră ideii de înţelegere maghiaro-română”, el constată următoarele: „Este trist că în viaţa publică a maghiarimii, ce se alcătuia în România după eliberare, Mikó nu a primit nici un rol, şi a trebuit să treacă peste două decenii până a putut să reapară ca scriitor şi publicist”.

Acest articol a fost prilejuit de apariţia volumului amintit deja al lui Mikó, tipărit la editura Kriterion şi prefaţat elogios de publicistul Gáll Ernő, în acei ani redactor şef la revista Korunk din Cluj. Prezenţa lui Gáll în volumul lui Mikó ar merita o analiză mai amplă, întrucât marxistul hungarist Gáll ştia absolut sigur că Mikó se află printre duşmanii cei mai înverşunaţi ai poporului român. Se pare că balanţa a înclinat în favoarea lui Mikó, datorită tocmai antiromânismului acestuia.

O editură de stat vorbea „în numele adevărului” (!) despre „moştenirea democratică” lăsată de Daday Loránd, Kós Károly, Albrecht Dezső, Mikó Imre etc. – care au contribuit în Transilvania la transformarea vieţii românilor şi evreilor într-un calvar, la instaurarea inegalităţii naţionale, culturale, sociale, a fricii, a panicii, a dispreţului şi urii pe temeiuri naţionaliste. Cei care au comis şi comit asemenea fapte, ca şi cei care după săvârşirea lor, ieri sau azi, s-au opus ori se opun cunoaşterii semnificaţiei lor corecte, nu pot fi disociaţi de culpabilitate.

În conştiinţa maghiarimii, Mikó Imre apare ca un stindard al acţiunilor antiromâneşti. Se vorbeşte explicit de „moştenirea” lui Mikó, în sensul căreia este justificată istoric calea înrobirilor naţionale în favoarea ungurimii. Într-o asemenea situaţie, mai ales acum (2001), când în impulsurile vremii se fac simţite tendinţe şi eforturi de a răscoli orizontul naţional al României moderne, şi când hungarismul îşi îndreaptă atacurile împotriva unităţii noastre naţionale, este nevoie de o imagine cât mai clară a vieţii noastre ca neam, de cunoaşterea cât mai profundă a caracterului epocii pe care o străbatem, de spulberarea confuziilor aşternute peste instinctul nostru de conservare. De aceea, trebuie să-i cunoaştem cât mai bine pe cei ce vor să ne anihileze, ca şi pe toţi cei ce contribuie la întunecarea vremurilor. Altfel nu vor putea fi înlăturate uscăturile şi nici limpezită atmosfera care a fost creată.

Din toate apăsările de ieri şi de totdeauna, jugul robiilor ungureşti a fost cel mai grav; ca un blestem implacabil acest jug a primejduit viaţa românimii şi a evreimii încercând să ne schimbe existenţa într-o continuă mucenicie. De aceea este absolut necesară dezvăluirea acelor împrejurări şi cunoaşterea acelor idei pe care politica maghiară, cu mici şi neînsemnate excepţii, intenţionează să le transforme în realităţi, revenind astfel, în altă înfăţişare, la vechile obsesii imperiale.

Am arătat deja că Imre Mikó a militat pentru succesul politicii naziste, fiind în acelaşi timp, un adept constant şi un propagator tenace al formulelor filosofice, culturale şi economice hungariste. Revenit, după un prizonierat în URSS (1944-1948) a urmat un drum întortocheat şi neclar pe căile „reabilitării”. Mai întâi a fost dezvinovăţit de Partidul Comunist Român şi sustras puterii justiţiei, prin eforturile unor factori de decizie, apoi validat ca modelator ideologic (comunist fireşte) în calitate de editor. Aceasta fiind foarte pe scurt, biografia politică şi morală a personajului, se pune, cu temei, întrebarea: ce anume are de învăţat din moştenirea lui Imre Mikó, minoritatea maghiară din România? Fragmentele citate din scrierile sale, deşi nesistematice şi improvizate au relevat câteva aspecte ale unei ideologii antiromâneşti, antidemocratice, obscure şi pătimaşe. În acelaşi timp au îndreptat atenţia asupra consecinţelor şi riscurilor de a şterge graniţele dintre ideologii şi ne permit să constatăm că ne aflăm într-o vinovată anomalie sau într-un total daltonism moral când nu reacţionăm faţă de duşmănia consecvent necruţătoare a unor întreprinzători fabricanţi de argumente antiromâneşti, cântate pe toate strunele: - reacţionari şi antisemiţi cu Horthy, nazişti cu Hitler, bolşevici cu Stalin, Rákosi, democraţi în Europa şi totdeauna dispuşi să dea verdicte definitive de condamnare a tot ce aparţine lumii şi vieţii româneşti.

Unul dintre foştii „subnomenclaturişti”, susţinător maghiar al dictaturii lui Ceauşescu, un fost director de editură şi TV, astăzi „repatriat” la Budapesta, o persoană pentru care sciziunea dintre idei şi fapte a devenit starea obişnuită a conştiinţei, continuă să-şi preschimbe impresiile în discursuri şi sentinţe moralizatoare.

Nu e momentul să mă înfrunt cu un patriot fără patrie (sau cu mai multe). Mă voi referi însă la acea uşurinţă congenitală ce ia în râs problemele altora, cu o superficialitate adaptată la fraza dispreţuitoare, într-o ţară unde, din păcate, de mai multe veacuri gândirea politică se află despărţită de realităţile vieţii şi ale naţiunii.

Fiind vorba de ecourile încă nestinse ale acelei politici printre promotorii căreia se afla şi Mikó (bănuit, nu numai de mine, că nu şi-a luat în serios viaţa), el fiind unul dintre teoreticienii Lexiconului Literaturii Maghiare din România, am certitudinea că vorbitorul de la Radio Budapesta este pe deplin mulţumit de propriile sale idei, cărora le lipseşte, totuşi, hrana firească a vieţii reale. Ca unul care am fost contemporan şi cu anii lui Mikó, ştiu cum ne reflectam, fiecare în felul lui, în vălmăşagul acelor ani. Idealul lui Mikó era ca naţiunea ungară să ne subjuge (în sens „sanştefanian” şi nazist), în timp ce năzuinţa noastră a fost (şi a rămas) înfrăţirea. Oare amândoi să fi înfăţişat câte o alternativă a „idealităţii” acestui secol? Unul stăpânit de energia orgoliului dominator, celălalt trăind speranţa unei iluzii sau (cine ştie) starea celui ce poate fi ucis?

Că nu numai de câţiva ani mă preocupă fenomenele veacului şi ale locului şi că imaginea celor trăite în vâltorile acestui secol a fost prezentă mereu în preocupările mele se vede, între altele, din cuprinsul unui articol publicat iniţial cu titlul Deputatul Mikó Imre „comunist"? în ziarul „Ardealul" din Bucureşti, în octombrie 1944, şi republicat de „Gazeta Transilvaniei”, cu titlul Camuflări la Cluj. Nici atunci, în 1944, nici acum, acest articol nu poate fi privit ca un simplu capriciu, ci drept un fenomen iscat din necesităţi de precizări istorice. Şi atunci, şi acum să fie oare vorba de expresia unei mari dezamăgiri înaintea prăbuşirii unor iluzii?

Iată textul acelui articol:

„Autorităţile «horthyste» încă nu părăsiseră Clujul (în septembrie 1944 n.n.), când cetăţeni maghiari ai municipiului s-au şi constituit în gărzi roşii. Se pare că autorităţile fasciste maghiare nu numai că au tolerat această acţiune, dar – urmărind un scop bine definit – au furnizat arme şi muniţii acestor – aşa-zise – gărzi roşii.

Urmând procedeul din Secuime, uşile biroului de recrutare au fost larg deschise tuturor ungurilor care, de altfel, s-au grăbit să se încadreze în curentul nou.

Nimic de zis, Dreptul de apărare e un drept legitim. Fiecare cetăţean poate, este chiar obligat să-l exercite. În cazul de faţă, însă, nedumeriţi, ne întrebăm: cine oare periclita viaţa şi avutul cetăţenilor maghiari din Cluj? Armatele româno-ruse eliberatoare? Ori, poate, autorităţile germano-maghiare, care au încurajat şi chiar înarmat aceste gărzi?

Nedumerirea noastră a crescut aflând că unul dintre iniţiatorii gărzii este deputatul Mikó Imre.

E un lucru onorabil când cetăţenii, verificându-şi atitudinile şi acţiunile politice de odinioară, ajung la concluzia că acestea erau greşite şi, pătrunşi de un adânc sentiment etic, vor să-şi remedieze ţinuta condamnată chiar de propria lor conştiinţă.

Fără o profundă sinceritate, voinţa de redresare a cetăţeanului nu are însă nici o expresiune morală ori politică ci doar una de oportunitate. Şi astfel devine dubioasă.

Schimbarea la faţă a lui Mikó Imre este fără îndoială dubioasă. Mikó Imre a ştiut totdeauna cum trebuie servită cauza reacţionarismului maghiar, fie că-şi utiliza talentul în parlamentul F.R.N.-ului călinescian, ca deputat, fie că servea guvernele maghiare din 1940 până în prezent, fie că alarma prin cărţile sale opinia publică maghiară de chestiunea pericolului ce rezidă în instinctul social progresist al poporului român avântat spre reformele sociale.

Ei bine, acest Mikó Imre din Cluj, acest convins exponent al reacţionarismului unitarian ardelean, voind să salveze interesele sale, a schimbat culoarea. Mikó e un om treaz. El ştie că datoria cea mai de seamă a oricărui ungur e să fie credincios milenarelor interese ungureşti, să salveze deci moşii, capital, instituţii, reacţiune, complexul de superioritate (acel «primus inter pares») al neamului său, să promoveze ura şi dispreţul împotriva a tot ce-i românesc.

Desigur, şi-a pus problema: „În ce tip de alcătuire socială voi reuşi să asigur toate acestea?” Şi cum armată roşie frângea rezistenţa armatei germano-maghiare, soluţia era evidentă. Astfel, Mikó a devenit «comunist».

În această nouă ipostază de apărător al cauzei ungureşti, continuă să fie activ, organizează gărzi roşii, cu brasardă roşie pe braţ, primeşte în Piaţa Unirii din Cluj armatele eliberatoare, dirijează presa ungurească trezită brusc la socialism; urmând instrucţiunile primite de la Budapesta, a schimbat peste noapte, bănuim cu ce argumente, factura politică a corpului funcţionăresc de la prefectura şi primăria din Cluj. Pe toţi executanţii dispoziţiilor lui Teleki Pál (cei care au săvârşit expulzarea românilor din Ungaria în vagoane de vite), pe toţi criminalii celor o sută cincizeci de mii de evrei ardeleni, i-a aliniat în făgaşul „adevărat” al poporului maghiar descătuşat din teroarea hitleristo-horthystă şi i-a făcut «comunişti».

Vorba lui e dulce ca mierea: goneşte coşmare, purifică suflete, absolvă de răspunderi şi, pe deasupra, mai oferă şi conştiinţa unei mari abilităţi politice. În adevăr, el a făcut deja reacţionarism, de ce n-ar încerca să facă şi socialism? De ce nu, când, prin socialism, naţiunea maghiară s-ar găsi mai puternică şi unită şi prin care s-ar putea uita Ungariei şi ungurilor tot trecutul politic umbrit, mai ales în ultimii ani, de hoţii, trădări, răpiri şi crime şi prin care ne-ar putea eventual pune la respect şi pe noi românii.

Dar ei uită ceva.

Şi în special domnul deputat Mikó Imre ar dori să uite ceea ce noi nu-i vom uita nicicând.

Uită că a făcut parte ca deputat guvernamental din acel parlament care a susţinut politica criminală a contelui Teleki. Va răspunde deci pentru crimele de la Trăznea, Ip, Mureşenii de Câmpie şi Huedin, nesancţionate încă nici astăzi, după patru ani.

Uită că a fost deputat în parlamentul Bárdossy şi ca atare va răspunde pentru declararea de război Uniunii Sovietice, respectiv Aliaţilor.

Uită că sub guvernul Kállay, când s-a săvârşit măcelul de la Ujvidék (Novisad) el nu a protestat în parlament, deci s-a identificat cu asasinii poporului sârb.

Uită că a susţinut guvernul Lakatos care a declarat război României şi a continuat războiul împotriva Naţiunilor Unite.

Uită că e criminal de război.

Dar dincolo de oportunismul care azi l-a determinat să devină «comunist», noi trebuie să luăm aminte şi să-l judecăm după cum este: un fenomen politic unguresc.”

 

Cazul Daday Loránd

La litera D a Lexiconului Literaturii Maghiare din România, aflăm numele lui Loránd Daday, despre care Balogh Edgár menţionează următoarele:

„Încă din anii premergători eliberării, [Daday] a avut legături cu mişcarea comunistă ilegală, iar în ultimii ani (se va înţelege: tot înainte de eliberare n.n.) a şi participat la unele din acţiunile sale. Îndată după eliberare a fost primarul oraşului Dej, apoi activist al Uniunii Populare Maghiare...” (p. 358)

Trebuie să mărturisesc că în faţa acestui text sunt pur şi simplu stupefiat. Şi voi fi fără îndoială înţeles de ce anume, abia când voi arăta care a fost profilul moral, naţional şi politic real al acestui sinistru personaj, pretins participant la pretinsele acţiuni ale pretinsei „mişcări comuniste ilegale” din Transilvania de Nord.

În jurul anului 1935, Daday a publicat la Budapesta un roman, Împotmolirea (Zátony) sub pseudonimul Mózes Székely. Această carte rămâne una dintre cele mai injurioase scrieri la adresa românilor dintre toate cele publicate vreodată. (Tot Daday va publica o altă carte antiromânească, în care incită la extirparea românilor. Cartea, apărută sub pseudonimul Dűcső Csaba, se intitulează Nincs Kegyelem = Fără milă.) (Daday a mai semnat şi cu alte pseudonime: Kovcs Blint, Derzsi Mihály ş.a.)

După Diktatul de la Viena, Daday a fost numit inspectorul şcolar al judeţului Someş. În această calitate a scos din funcţie pe toţi învăţătorii români din satele unui judeţ locuit în proporţie de cca 90% de români. După o energică acţiune antiromânească (1940-1942), Daday declanşează o viguroasă campanie antievreiască (1942-1943). Am asistat personal la o conferinţă a sa din Cluj, unde a dezvoltat părerea pe care o avea cu privire la „rezolvarea problemei valahe”, întrucât aceştia „se înmulţesc asemenea iepurilor”. A propus următorul procedeu: „să fie smulse din măruntaiele femeilor valahe feţii lor scârboşi...” etc. Era în 1943, iarna.

Este un contrast izbitor între existenţa, în conştiinţa ardelenilor, a acestui sinistru personaj şi calităţile cu care a fost investit de către Edgár Balogh ca redactor şi de Géza Domokos ca editor al lexiconului.

Cazul Daday nu poate fi ignorat, fiindcă „moştenirea” pe care a lăsat-o a sădit în conştiinţa şi sentimentele unor largi cercuri maghiare un anumit fel de a privi problema relaţiilor dintre locuitorii Transilvaniei. A-l integra retroactiv unui pretins „front popular”, ori unei pretinse „mişcări comuniste – ori antifasciste – ilegale” pe acest practicant isteric al urii şi al vulgarităţii, constituie un act instigator, şi ignorarea manifestările lui violent antiromâneşti, pe care le-a afişat zgomotos până la prăbuşirea Regatului Ungar, ar însemna un act de învrăjbire deliberată.

Cu o asemenea mentalitate – spre deosebire de ceea ce afirmă despre el Edgár Balogh şi atestă Géza Domokos (ca editor) –, Daday nu putea fi „antifascist”, „rezistent” faţă de hitlerism ori chiar „comunist”. Şi totuşi, Daday a fost numit îndată după eliberarea Dejului primul primar „democrat” al acestui oraş. A fost înălţat în acest post la propunerea pretinsei „mişcări de rezistenţă antifascistă”, inventată de către Edgár Balogh sub oblăduirea contelui Béla Bethlen cu scopul de a-i salva pentru anii stăpânirii comuniste pe unii din exponenţii şovinismului ungar.

În legătură cu acest caz se pune însă o întrebare foarte serioasă. Şi anume: în diverse împrejurări politice cine este îndreptăţit să ateste probitatea, cinstea ori chiar convingerile politice ale cuiva? În cazul lui Daday Loránd, iredentist maghiar arhicunoscut, atestarea acestuia ca „antifascist” s-a datorat redactorului şef al lexiconului, Edgár Balogh, directorului editurii Kriterion, Géza Domokos, autorului articolului, D. Gy. (probabil Dávid Gyula).

Oare câte persoane contaminate şi compromise de fascism, şovinism, antiromânism, antievreism, au fost astfel tranzitate mai întâi în rândurile comuniştilor, iar după 16/22 decembrie 1989 în rândurile „revoluţionarilor anticomunişti”?

Se ştie astăzi că tactica inaugurată de unguri în septembrie-octombrie 1944 în Transilvania de Nord aflată în curs de eliberare prin sacrificiile armatelor române şi sovietice, conjuraţia ce avea să se autointituleze „mişcare de rezistenţă antifascistă” ori „de eliberare”, a fost pusă la punct din iniţiativa lui Horthy. Mişcarea, dacă o privim mai atent, nu era de rezistenţă, ci de acţiune, de colaborare cu viitorul. Dar altfel decât ar fi fost firesc. Fiindcă sfidând realităţile, această conjuraţie maghiară a lansat ideea ca „Transilvania să rămână măcar independentă”. Au fost confecţionate – atunci ca şi astăzi – hărţi, mărci poştale şi câte altele pentru popularizarea acestei idei.

Lexiconul lui E. Balogh şi G. Domokos afirmă că „mişcarea de rezistenţă” ar fi dat o misiune contelui Miklós Bánffy, anume ca trupele ungare din Transilvania, să nu opună rezistenţă pentru ca astfel oraşele să-şi salveze integritatea. În acest scop contele Miklós Bánffy, ca mandatar al „mişcării de rezistenţă” ar fi avut convorbiri cu Horthy şi cu comandantul corpului II armată?

Dar soldaţii unguri ai aceluiaşi corp de armată dezlănţuie în noaptea de 16/17 septembrie 1944 masacrarea evreilor şi românilor de la Sărmaş, în timp ce Bánffy parlamenta cu Horthy şi generalul Dálnoky?!

Tot în acele zile au fost asasinaţi la Cluj, din ordinul oficialităţilor ungare, cu complicitatea cercurilor antidemocratice maghiare, doi antifascişti maghiari, unul dintre ei fiind Kovács-Katona Jenő – după ce cu un an înainte fusese asasinat un alt comunist: Józsa Béla – al doilea fiind Nagy Géza, toţi trei fiind adversari iredutabili ai oricărei concesii politice faţă de duşmanii românilor, maghiarilor şi evreilor. Nici unul dintre aceştia nu s-ar fi asociat cu şoviniştii ori cu potentaţii Regatului Ungar şi ai României, după cum aveau să procedeze Edgár Balogh, Lajos Jordáky ş.a., viitorii conducători „comunişti” ai maghiarimii nord-ardelene. Toţi trei şi-au manifestat intenţia de a discuta şi rezolva problema Transilvaniei împreună cu românii din România şi nu cu ungurii din Ungaria (cum încearcă astăzi unii dintre cei ce se pretind a fi conducătorii maghiarimii ardelene). Oare nu din acest motiv au trebuit să moară ucişi toţi trei?

Am fost în strânse relaţii, chiar de prietenie, cu toţi trei şi cu alţii – dintre care unii mai sunt în viaţă – pe care nu-i numesc acum pentru a nu le periclita liniştea. Eram – şi suntem – animaţi de principiul egalităţii în drepturi a oamenilor, indiferent de naţionalitatea ori credinţele lor.

Astăzi exponenţii politici ai maghiarimii ardelene afirmă că susţin principiile de bază ale democraţiei!

Se pune însă o întrebare: realizarea acestor principii poate fi oare atribuită celor ce acţionează – în mod deliberat – împotriva procesului de democratizare reală a vieţii din ţara noastră?

Când formulez o asemenea întrebare, consider de datoria mea să subliniez că unul şi acelaşi fenomen, cum este şovinismul, ca şi formele contemporane ale diverselor totalitarisme, – ura dintre popoare şi confesiuni etc. – nu pot fi văzute cu alţi ochi, receptate prin altă interpretare, nici scuzate ori minimalizate, în funcţie de naţionalitate.

Dar mă simt îndrituit, datorită unor experienţe nemijlocite, să mă refer la câteva probleme ce provoacă neîncredere faţă de o anumită istoriografie, publicistică şi activitate politică de la noi, care în rememorarea ori interpretarea unor aspecte ale vieţii sociale, politice, cultural-artistice, manifestă tendinţa de a introduce în conştiinţa timpului de faţă, ca fenomene pozitive, o seamă de persoane, curente, instituţii etc. care în mod indubitabil nu servesc cauza înfrăţirii, a împăcării dintre oameni, a progresului social etc.

 

Asociaţii fasciste incluse în „tradiţii democratice”

Voi lua ca exemplu un caz din depozitul experienţelor mele.

Editura Kriterion a tipărit o carte despre Breasla „Barabás Miklós". Despre această breaslă se vorbeşte în acelaşi spirit şi în Lexiconul Literaturii Maghiare din România, unde se afirma că ea „a luat fiinţă din iniţiativa unui grup de artişti ardeleni ca o grupare a artiştilor plastici maghiari din România”.

Atât cartea monografică cât şi Lexiconul caută cu încăpăţânare să confecţioneze o imagine falsă despre orientarea politică, de fapt şovină, a acestei bresle, deşi atât redactorul Lexiconului (Balogh), cât şi autorul monografiei (Murádin), dar şi editorul (Géza Domokos) ştiu, că în anii teroarei „horthyste” din Regatul Ungar, în Transilvania de Nord, Breasla „Barabás Miklós" aflată sub conducerea arhitectului Károly Kós (Kosch), asociaţia oficială a plasticienilor şi scriitorilor unguri din Transilvania în anii regimului horthyst, era o asociaţie de tip fascist, care fără nici o rezervă a aplicat „legile de la Nürnberg” faţă de evrei şi i-a persecutat pe artiştii români.

În flagrantă contradicţie cu orientarea indubitabil fascistă a Breslei „Barabás Miklós", în cărţile editate de Kriterion se afirma – cum s-a mai arătat – despre această uniune că era organizată după „principiul democratic".

Totodată, cartea monografică, editată de Kriterion, pretinde că breasla ar fi fost o uniune a tuturor artiştilor din Transilvania. O asemenea afirmaţie contestă implicit însăşi existenţa artiştilor români, evrei, saşi şi ţigani din Ardeal, care nu erau acceptaţi ca membri în această „breaslă”.

Iată un singur exemplu, din multe altele, din care rezultă că o asociaţie de tip fascist şi şovinist maghiar, ca şi conducătorul ei, sunt astăzi înălţaţi pe piedestalul prestigiului moral, elogiaţi în cadru naţional, consacraţi în galeria eroilor „democraţi” din trecutul nu prea îndepărtat şi introduşi – prin contrabandă şi abuz – în fondul progresist al culturii minorităţii maghiare din România. O asemenea aspiraţie aberantă s-a făcut cu girul unei edituri de interes naţional din România şi al unor editori care ori nu dispun de o adecvată pregătire profesională şi ţinută etică, ori sunt, pur şi simplu, de rea credinţă.

Natura gândirii şi orientării lui Kós Károly, precum şi sentimentele sale personale faţă de români, în general, se pot desluşi din propriile sale confesiuni. La 11 septembrie 1941, cu prilejul împlinirii unui an de la intrarea trupelor ungare în Cluj, Kós a publicat în ziarul „Ellenzék” din Cluj, sub semnătură următoarele:

„... Şi i-am văzut pe acei ultimi soldaţi români... Împreună cu ei s-a cărăbănit din Cluj stăpânirea românească, şi nimic altceva n-a rămas după ei decât câteva biserici româneşti noi şi pustii. Nimic altceva. Apoi deodată au sosit cei pe care îi aşteptam – pe care îi aşteptam eu, pe care îi aştepta oraşul, îi aştepta Ardealul întreg! Mă aflam şi eu pe stradă, unul dintre cei o sută de mii de oameni, de fraţi maghiari. Şi am urlat şi am jubilat împreună cu ei!, triumfând cu toţii împreună! Şi din ochii mei curgeau şiroaie de lacrimi, ca şi din ochii celor o sută de mii de fraţi... Şi pentru acest triumf nu am dat altceva decât 22 ani!”

Iată, prin urmare, o asociaţie de tip fascist, cum a fost „Breasla Barabás”, care îşi propusese desfiinţarea artei şi a artiştilor români şi evrei, precum şi conducătorul acestei asociaţii, Kós Károly, sunt înălţaţi pe piedestalul prestigiului istoric şi naţional, şi sunt daţi ca exemplu de „democraţie” într-o carte tipărită în sistemul şi cu autoritatea publicaţiilor finanţate şi girate de statul român.

 

Semnificaţia reală a „transilvanismului"

În Lexiconul Literaturii Maghiare din România la pagina 492, în articolul consacrat revistei „Erdélyi Helikon”, se pot citi următoarele pasaje: „literatura ardeleană – (în totalitatea sa? Din nou sunt ignoraţi românii, saşii, evreii!) – păstrează structura principală a unităţii de limbă, respectiv întregul tezaur al clasicismului literar ungar” etc. ... „În acelaşi timp toate opiniile accentuează şi «independenţa transilvană», pe de o parte cu argumentări oferite de tradiţii ardelene, care de-a lungul secolelor au creat o cultură specifică ardeleană, înţelegând că «psiché-ul ardelean» - după cum scria Károly Kós – nu este un privilegiu al maghiarimii ardelene, ci şi o predestinaţie a germanismului şi a românimii ardelene...”

După ocuparea Transilvaniei de Nord de către Regatul Ungar, în urma Diktatului de la Viena (1940), Károly Kós a făcut o serie de demonstraţii practice despre ceea ce a înţeles, în mod concret, sub termenul de “transilvanism”, propagat – cum se ştie – în special de el: o anume direcţie politico-culturală, favorabilă celor trei naţiuni „istorice” într-o Transilvanie în care românii sunt cel puţin ignoraţi. O asemenea reducţie simplificatoare a termenului se justifică prin exemplul personal al lui Kós din anii 1940-1944, când el era convins că Regatul Ungar s-a instalat în „universul transilvan” pentru totdeauna.

După Diktat, ungurii din Transilvania de Nord au vorbit mai deschis, în formulări mai puţin sofisticate, despre „transilvanism” ca despre o tactică politică în serviciul expansiunii ungare, menită să-i izoleze pe românii ardeleni de marea lor familie naţională.

Deosebit de concludentă şi semnificativă pentru sensul adevărat, lipsit de camuflaje al noţiunii de „transilvanism”, apare lămurirea formulată de cunoscutul istoric ungur László Makkai, din cuprinsul unui studiu al său intitulat Calea spiritului ungar în Transilvania Trianonică (A magyar szellem útja a Trianoni Erdélyben), apărut în revista „Hitel” – „Creditul” – din Cluj (nr. 7, 1942).

Acest amplu studiu, publicat atunci când au fost „decodificate” şi „deconspirate”, de către politologii şi istoricii maghiari unele dintre diversiunile la care a recurs mişcarea revizionistă ungară în perioada interbelică, menite să servească tradiţionala orientare dominatoare a ideologiei „sanştefaniene” şi structurile sale istorice înrobitoare de „naţiuni venetice”, ne determină şi ne îndreptăţeşte să punem sub semnul întrebării sinceritatea „transilvaniştilor” maghiari . Căci iată de exemplu cum este apreciată funcţia şi finalitatea ideologică concretă a “transilvanismului” de către istoricul László Makkai în studiul susmenţionat:

„... Transilvanismul a avut dreptate nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice şi umaniste de circumstanţă să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan, ca principiu organizator al convieţuirii popoarelor, poate fi inspirat exclusiv de către ungurime... Prin „transilvanism” Ardealul şi-a creat propria-i ideologie sanştefaniană (...) Tineretul maghiar ardelean ştie şi declară, împreună cu Gábor Tusa (autorul unei cărţi despre Transilvania) că statul nu poate fi altceva decât expresia spirituală a unui singur popor, dar mai ştie că acel stat care poartă spiritul naţiunii ungare constituie singura formă de viaţă şi pentru popoarele nemaghiare din bazinul carpatic... etc. etc.

Cum anume şi-a imaginat pomenitul Gábor Tusa expresia spirituală a unui singur popor în organizarea convieţuirii naţionalităţilor aflăm din modul în care el formulează „principiul organizator de ţară al ungurimii”: „Ideea naţională (maghiară) ...nu suferă să aibă alături nici o altă idee izvorâtă din sufletul unui alt popor. De aceea, evident, în politica de stat, problema naţională nu face parte dintr-o categorie juridică, nici nu constituie o problemă ce priveşte legile, ci problema naţională este, pur şi simplu, o problemă de putere, de dominaţie – nimic altceva. Aceasta corespunde şi «gândirii sanştefaniene» de stat şi doctrinei Sfintei Coroane, Constituţiei ungare, ca şi dezvoltării viitoare a Europei”.

Conceptul unei astfel de interpretări privind funcţia puterii de stat în problema naţională – despre care Makkai constată, aprobativ, că se află sub influenţa ideologiei naţionale de „dreapta” – constituie acel fundament teoretic al comportamentului şi stăpânirii represive şi agresive (până azi), în care totdeauna este implicată violenţa, cruzimea, dispreţul, distrugerea, brutalitatea, spaima, suferinţa...

„Spiritul transilvanist este înainte de toate spirit maghiar" – a afirmat în Parlamentul Ungariei senatorul Zoltán Szakáts, preşedintele Partidului Ardelean Maghiar din judeţul Odorheiu, făcând şi următoarea precizare: „a fi transilvanist înseamnă a trăi periculos şi a rămâne maghiar”.

Mă opresc aici cu exemplificările, nu înainte de a observa că termenul de „transilvanism” a intrat în vocabularul istoriei regionale. A început să fie folosit din nou în zilele de acum provocând confuzii, datorită problematicii pe care o implică.

Astăzi (2001), ca şi în timpul apariţiei sale, acest termen ambiguu are din nou menirea de a deghiza programul unei intenţii politice antiromâneşti pentru a-i ascunde, sub o haină derutantă şi înşelătoare, adevărata sa semnificaţie.

Revenind la cazul Kós, în contextul vieţii politice şi culturale din Transilvania între cele două războaie mondiale şi în anii Diktatului de la Viena, se va constata, cu obiectivitate, că el s-a dovedit a fi unul dintre organizatorii şi exponenţii politicii naţionaliste de „dreapta”, acţionând ca un agent al ultraşovinismului, antiromânismului şi al antievreismului.

Tocmai pentru înlăturarea unui astfel de climat trebuie respinsă tentativa din Lexiconul Literaturii Maghiare din România (vol. I), mai bine zis acea direcţie care şi-a propus, în evocarea vieţii maghiarilor din ţara noastră, să prezinte ca fenomene exemplare, demne de a fi preţuite, acele asociaţii, instituţii, ca şi acele personalităţi ale vieţii publice de odinioară care au servit programatic şovinismul, care au alimentat ura dintre neamuri ori s-au identificat cu ideologia nazismului ori a bolşevismului.

Mai e încă ceva: judecătorii „moralişti”, asociaţi cu răufăcătorii totalitarişti, pe care îi mai şi justifică, înlătură până şi rezerva critică faţă de ei, chiar şi în cazul când formele noi ale crimei ucid cu mai puţină furie azi, decât au asasinat ieri.

Evoluţia discursului istoric nu poate fi atât de absurdă încât posterităţii să-i fie ascunsă până şi identitatea unor noţiuni. Şi totuşi: cu girul unor personalităţi politice ale minorităţii maghiare din România şi cu sprijinul unor români rătăciţi în confuzii ori pe cărările trădării se vorbeşte, „în numele adevărului” (!) despre moştenirea democratică a lui Loránd Daday, Károly Kós, Imre Mikó, Antal Daniel, Béla Teleki şi mulţi alţii, care în Transilvania au contribuit la transformarea vieţii într-un calvar, la instaurarea inegalităţii naţionale, sociale, culturale, economice dintre neamuri; a fricii, a panicii etc. La capătul acestui calvar se află sute de mii de români goniţi din vetrele lor strămoşeşti, alte câteva sute de mii de oameni ardeleni – români şi evrei – asasinaţi, măcelăriţi!

S-ar cuveni, în sfârşit, să fie bine înţeles de acei conducători politici ai minorităţii maghiare din România, care îşi asumă azi responsabilităţi faţă de popor, faţă de acele personalităţi ale vieţii politice şi culturale din Ungaria care îi susţin pe aceşti conducători, că toţi acei care au comis faptele la care ne-am referit, ca şi cei care după săvârşirea lor s-au opus şi se mai opun încă cunoaşterii semnificaţiei lor corecte, nu pot fi disociaţi de culpabilitatea sistemului politic din ambianţa nazisto-fascistă a anilor 1939-1944. Este vorba de nişte rătăciţi dintre care nu puţini au reuşit să-şi menţină influenţa şi puterea în structurile politice şi sociale patronate de Partidul Comunist Român, deşi conştiinţa colectivă a anilor postbelici, mai bine zis a anilor prerevoluţionari, i-a considerat nişte răufăcători. Şi de fapt istoria nu va înceta să-i considere ceea ce au şi fost: vinovaţi ai discordiei ori – cum i-au calificat legile pe toţi cei care, în formularea lui Petru Groza – „au aprobat legi sau măsuri nedrepte, provenite din concepţii totalitariste ori rasiale”; „care în scris, în vorbe, în fapte au sprijinit războiul împotriva Naţiunilor Unite", „care din motive politice naţionaliste sau rasiale au pus în aplicare acţiuni de represiune colectivă sau individuală, au organizat strămutări ori transfer de populaţii cu scopul exterminării lor; au organizat sau ordonat muncă excesiv de grea în vederea exterminării...” etc. Pe toţi aceştia Dr. Petru Groza i-a asociat „criminalilor” din vremea noastră.

Ca disciplină, istoria îşi propune să dezvăluie adevărul obiectiv. Ca atare n-are voie să proiecteze anumite interese de astăzi asupra trecutului. Ceea ce surprinde însă este lipsa de preocupare a istoriografiei româneşti de a investiga în profunzime evenimentele petrecute în acele părţi ale României care s-au aflat patru ani sub ocupaţia Regatului Ungar, precum şi de a analiza tezele false vehiculate de o serie de scrieri contemporane în limba maghiară.

 

O scurtă privire asupra unei inexistente

mişcări de rezistenţă

Iată câteva informaţii furnizate de Lexiconul Literaturii Maghiare din România despre „rezistenţa” antifascistă din Transilvania:

Balogh Edgár: „a participat la mişcarea de rezistenţă antifascistă din nordul Transilvaniei" (p. 144);

Bánffy Miklós: „în toamna anului 1944 a acceptat însărcinarea primită de la membri rezistenţei din nordul Transilvaniei de a duce tratative personal cu Horthy (16 sept.) şi cu generalul corp de armată Dálnoky Veress Lajos (17 şi 18 sept.) (p. 154)

Daday Loránd: „deja în anii premergători eliberării a găsit relaţii cu mişcarea comunistă ilegală şi a participat la unele acţiuni ale acesteia” (p. 358).

Demeter Béla: „a sprijinit rezistenţa antifascistă clujeană din 1944” (p. 389).

Demeter János relatează în memoriile sale despre: „...organizarea rezistenţei antifasciste". (p. 391) Etc.

Într-o carte scrisă despre acei – şi următorii – ani de Edgár Balogh, Treabă bărbătească (Férfimunka), editată la Budapesta, în repetate rânduri autorul se referă la o „mişcare de rezistenţă maghiară” în nordul Transilvaniei. Nicăieri însă el nu vorbeşte concret nici despre acţiunile acestei pretinse mişcări, nici despre persoanele care ar fi participat la ea, şi nici despre perioada de timp a existenţei sale reale.

De altfel, despre această pretinsă „mişcare” mi-a vorbit, tot vag şi confuz, Balogh Edgár personal, încă în octombrie 1944. Dar mi-a vorbit, în repetate rânduri, şi contele Béla Bethlen care s-a considerat pe sine drept exponentul „mişcării de rezistenţă antifascistă” din nordul Transilvaniei, calitate în care a) a eliberat din închisoare câţiva comunişti maghiari, dintre cei ce-şi ispăşeau condamnările; b) a înarmat „formaţiuni de muncitori” de la fabrica Dermata din Cluj pentru „a apăra uzinele şi fabricile ce urmau a fi dinamitate de către armatele lui Hitler şi Horthy” etc.

Dacă pretinsa „mişcare de rezistenţă” despre care ne vorbeşte mereu Balogh, rămâne înscrisă în domeniul fabulaţiilor, ea neexistând în realitate, a existat însă altceva: o conjuraţie politică care elaborase o tactică a diversiunii având drept scop inducerea în eroare a mişcării democratice din nordul Transilvaniei pe de o parte, pe de alta inducerea în eroare a armatei sovietice, care a fost informată de Balogh şi cercul său despre existenţa unor formaţiuni înarmate „comuniste” în Transilvania de Nord (Ungaria). (Astfel se explică şi numirea şovinistului maghiar, Daday ca primar „comunist” al oraşului Dej, numirea lui János Demeter, „avocat naţional şi creştin”, copreşedinte al baroului horthyst al avocaţilor din Cluj, ca viceprimar al Clujului eliberat etc.)

Se pune prin urmare, o întrebare fundamentală: oare simpla intenţie a unui grup eterogen, fără ecou în mase, fără vreo acţiune concretă, prin urmare realmente doar o simplă tentativă, o intenţie ori nici măcar atât – poate fi inclusă în categoria unor fapte de importanţă istorică, şi considerată „o mişcare de rezistenţă antifascistă, ilegală” ori chiar „comunistă”?

În cazul acestei pretinse „mişcări de rezistenţă”, despre care publicistul Balogh a povestit mai bine de patru decenii – şi pe urmele lui alţii – cel care îi conferă o semnificaţie este publicistul însuşi, nicidecum istoria.

Când ne gândim – a câta oară? – la evenimentele din acei ani, întâlnim în poveştile lui Balogh ceea ce ar fi trebuit să se întâmple dacă ar fi existat cu adevărat o „mişcare de rezistenţă”. În lipsa acesteia suntem întâmpinaţi doar de nişte vorbe fără vreo valoare, pentru că în ele nu sălăşuiesc fapte, ci doar ceva goluri ce întunecă speranţele, gândurile şi sentimentele cititorilor.

Ceea ce se spune în acest lexicon, ca şi în scrierile lui Balogh, despre „mişcarea comunistă” de „eliberare” etc. nu este altceva decât o născocire despre acei „conspiratori” pentru care ideea uneltirii zăcea inactivă în gânduri şi fantezii. Nu lipseau numai credinţa şi forţele reale, dar şi acele energii care erau potrivnice dezastrelor, crimelor, morţii. Au existat intenţii. Acestea însă s-au împotmolit în imaginaţie, în amăgiri, în ipoteze şi născociri tactice, în neputinţă. Acestea vor furniza însă pentru viitorime alibiuri de „democraţie revoluţionară” unor persoane vinovate, direct ori indirect, de ororile acelui regim criminal care era responsabil de masacrele din Sălaj, de exterminarea evreilor, de nimicirea a 100.000 de vieţi româneşti pe frontul din Ucraina ş.a.m.d.

Vom traduce câteva pasaje din memoriile contelui Bethlen Béla, Am fost comisarul guvernului în Transilvania de Nord, care ne vor îndrepta atenţia spre unele împrejurări reale ale istoriei acelor ani.

Iată câteva din relatările directe şi fără îndoială corecte ale contelui Bethlen: „Au venit odată (în octombrie 1944) la mine dr. Demeter János şi Balogh Edgár. Au vorbit despre preocuparea lor de a înfiinţa în unele uzine gărzi muncitoreşti, dar poliţia – cu prilejul unei razii – i-a surprins... În situaţia dată eu am considerat necesară (constituirea gărzilor muncitoreşti) întrucât în cazul unor schimbări rapide, este preferabil să existe o forţă constituită sub controlul sindicatului. În lipsa acesteia poate să-şi facă apariţia uşor anarhia. Şi în cazul Dermata (unde intervenise Bethlen Béla) tocmai voluntarii (sindicalişti n.n.) au constituit garda muncitorească, care a izgonit unităţile germane cu armele primite de la mine.

Vizitatorii mei susmenţionaţi (Demeter şi Balogh) au devenit foarte curând profesori universitari. Şi ce am devenit eu? – acela care am potolit poliţia şi am înarmat gărzile muncitoreşti – n-are importanţă”.

Iată şi relatarea celor petrecute mai înainte:

„În acele zile (din septembrie 1944) s-a întâmplat ca o numeroasă delegaţie compusă din funcţionarii şi muncitorii fabricii Dermata să mă caute. Erau atât de emoţionaţi încât minute în şir nu au găsit cuvinte să vorbească”.

I s-a relatat atunci lui Bethlen Béla că pe teritoriul fabricii armata germană plasează mine, cu intenţia „să distrugă fabrica”. Bethlen îşi continuă relatarea astfel: „în prezenţa delegaţiei am intrat în legătură (telefonică) cu comandantul Corpului de armată, generalul Dálnoky Veress Lajos. I-am spus doar atât: Lajos am nevoie imediat de 100 de arme de infanterie şi de gloanţe. Nici măcar nu m-a întrebat la ce îmi trebuie. M-a întrebat doar atât: unde dispun să fie duse? În curtea de la Dermata – am răspuns”.

La 7 octombrie 1944, „Sfatul Maghiar Ardelean” se înfăţişează la Bethlen cu o numeroasă delegaţie, care i-a vorbit despre scopurile pe care le urmăreşte. În legătură cu relatarea acestor evenimente contele a notat: „consider necesar să fac două rectificări: eu am fost acela care am dat dispoziţie pentru înfiinţarea şi organizarea gărzii civile, dar nu împotriva poliţiei, ci pentru sprijinirea şi întărirea acesteia”.

Pe de-asupra obişnuitelor dialoguri ale sentimentelor şi gândurilor, mai există o relatare esenţială în confesiunile contelui Béla Bethlen care citează tragicul existenţei, tragicul adânc şi general al acelor vremuri şi ne permite să cunoaştem şi să înţelegem o latură a vieţii de altă dată:

„În calitatea mea de comisar al guvernului primul lucru «imposibil» pe care l-am încercat, a fost acea dispoziţie a mea prin care, în ziua de 6 septembrie 1944, înainte de masă, am salvat de la deportare întreaga evreime din Turda şi din jurul oraşului, în acea împrejurare în care Gauleiterul local, Karl Kraus, însărcinatul lui Hitler, dăduse deja ordinul pentru aplicarea şi purtarea stelei galbene” (de către evrei).

Mult mai târziu, 1987, la Tel-Aviv, Ariel Hirsch-Eldar, unul din organizatorii sionişti ai trecerilor de evrei din Ungaria în România, a confirmat măsura „imposibilă” a lui Bethlen Béla.

Cum oare au reacţionat acele persoane, care, datorită lui Balogh Edgár au fost preluate de Partidul Comunist din România cu onorurile ce se cuvin unor vajnici luptători antifascişti – atestaţi ca atare în numele unei inexistente „mişcări de rezistenţă” – în faţa ororilor, orori ce nu sunt născociri ale unor publicişti?

Dar până vom primi răspuns la o asemenea întrebare, vom apela la alte câteva informaţii despre pretinsa „mişcare de rezistenţă”, ştiri ce ne sunt oferite chiar de Lexiconul Literaturii Maghiare din România (vol. I) în legătură cu contele Miklós Bánffy pentru a le confrunta cu ceea ce spune însuşi contele, contrazicând cele cuprinse în lexicon şi afirmate de Balogh. A fost deja citată versiunea din lexicon care arată că „în toamna anului 1944 contele Bánffy a acceptat din partea mişcării antifasciste sarcina de a trata personal cu Horthy, ca şi cu general-colonelul comandant de corp de armată Lajos Dálnoky Veress” etc. (p. 154).

Despre această misiune contele Miklós Bánffy pur şi simplu nu are cunoştinţă. Fiindcă în totală contradicţie cu afirmaţiile din lexicon, el relatează despre întrevederile sale cu Horthy şi Dálnoky cu totul altceva şi cu totul altfel. Iată ce transcriem din ziarul „Világosság": „La începutul lunii septembrie (1944), când la Turda luptele erau în toi, mi s-a învederat marea gravitate a consecinţelor acestei stupide aventuri. În acele zile m-am întâlnit adeseori cu episcopul bisericii mele [reformate] şi mai târziu a avut loc o consfătuire mai largă cu capii celorlalte culte (ale maghiarilor din Cluj). La începutul lunii septembrie capii bisericilor au redactat acel memoriu în care Regentul era rugat să asigure integritatea instituţiilor publice şi scutirea populaţiei de pericolele ce însoţesc o evacuare în masă. Am acceptat încredinţarea şefilor de culte de a interveni pe lângă Regent pentru accelerare iniţiativelor de încheiere a armistiţiului... Horthy – arată Bánffy – era foarte abătut; vorbea nesigur, sacadat. Mai întâi s-a discutat despre memoriul episcopilor, apoi am abordat problema armistiţiului... Regentul m-a însărcinat să iau legătura (în Transilvania – n.n.) cu comandantul corpului de armată Dálnoki Veress...” etc.

Acest text este autentificat de către contele Bánffy care, parcă pentru a infirma fabulaţiile lui Edgár Balogh, mai menţionează că s-a întâlnit – abia la sfârşitul lunii septembrie 1944 – cu scriitorul Tamási Áron, cu Balogh Edgár şi Jordáky Lajos, aceştia făcând parte din „Sfatul Maghiar Ardelean”. Prin urmare nici un cuvânt despre misiunea ce i-ar fi fost încredinţată de către pretinsa „mişcare maghiară ilegală de rezistenţă”. Nici nu se putea altfel, din simplul motiv că o asemenea mişcare nu a existat.

Dacă se compară cele trei texte – unul aparţinând lui Edgár Balogh şi parafat de Géza Domokos, altul apărut cu girul contelui Miklós Bánffy şi al treilea aflat în cuprinsul memoriilor contelui Béla Bethlen – devine evident faptul că s-a săvârşit un fals. Pentru acest fals răspunderea le revine celor doi menţionaţi, ca şi autorului articolului (V.D.).

Astfel, editura Kriterion a contribuit din nou la vehicularea unui neadevăr.

În scrieri şi acţiuni, Edgár Balogh, s-a folosit fără restricţii de aşa-zisa metodă a identităţii contrariilor. Ca atare, pentru el, pacea poate să însemne război, agresivitatea – defensivă, ameninţarea – temperare... sau invers.

Transpusă în convenţiile graiului, metoda favorizează potenţarea fără limită a confuziei şi intoleranţei, ca şi deformarea imaginii unor duşmani. Folosită şi amplificată de-a lungul multor decenii, cu repetarea aceloraşi fraze şi locuri comune, metoda a înlesnit şi mânuirea agresiunii împotriva funcţiilor critice ale spiritului.

În cadrul lexiconului – dar şi al altor produse scrise ori orale ivite din intenţii similare – metoda aceasta se arată a fi aliată unor interese politice – ori emanaţiei acestora – şi o manifestare a energiei individuale în alimentarea tensiunilor naţionaliste.

Cei ce folosesc metoda identităţii contrariilor – extremişti şi fanatici comunişti, nazişti ş.a. – se consideră curaţi sub toate aspectele fizice şi morale, fiindcă efectele isprăvilor lor nu pătează mâinile cu sânge. Datorită evidentei slăbiri a răspunderii personale şi a lipsei sentimentului de vinovăţie, o asemenea „puritate” poate să pară cu atât mai justificată cu cât reflectă şi un „interes naţional”. Chiar şi în cazul când la capătul unor demersuri devine evident că metoda poate distruge şi ucide.

În timp ce victimele asasinate cu arma, în bătăi ori în urma unor munci extenuante pot fi numărate în sicrie, cele sacrificate prin distrugeri mijlocite de „metodă” se pot transfera de la un subiect concret în vagul unor abstracţiuni, victimele fiind astfel răpuse de o impersonală „acţiune”. Şi ca atare, pentru adormirea conştiinţei morale, se poate spune: „nu eu am fost cel care a ucis, ci administraţia, partidul, ordinul etc. (Astfel au fost motivate crimele săvârşite de germani, de unguri, de români, de croaţi, de sovietici etc. în anii celui de-al doilea război.)

În orice împrejurare însă asasinii rămân asasini. Şi în cazul când ei văd în victimă – ca Loránd Daday, protejatul lui Balogh – imaginea spurcăciunii în forma sa cea mai respingătoare. Sau când îşi motivează faptele cu un interes superior ori suprapersonal, de ordine politico-naţională etc. Deoarece cei ce ucid nu apără o idee, ci pur şi simplu ucid. Ei ignoră, prin urmare, acel principiu etic sub semnul căruia a stat progresul civilizaţiei europene, după care un crez nu se atestă ucigând, ci jertfindu-te tu însuţi pentru el.

În ceea ce-l priveşte, Edgár Balogh nu şi-a afirmat nici o dată crezul adevărat cu sinceritate şi în mod deschis şi nici nu şi-a asumat riscul jertfei. El s-a limitat pe sine în favoarea unor interese înguste, consolându-se cu ideea că dacă raţiunea istorică nu poate avea o formă mai înaltă decât divizarea omenirii în familii naţionale, atunci o asemenea organizare trebuie, cu orice preţ să fie favorabilă naţiunii ungare.

Cei aflaţi sub stăpânirea unor asemenea idei, care domină întreaga lor existenţă, sunt de obicei recalcitranţi şi obstinaţi. Unii îi consideră exaltaţi, răuvoitori şi ca atare dăunători pentru că ideologia lor învăluie ori ignoră sensul adevărului, al cărui mesaj nu poate fi despărţit de ocrotirea largă şi atentă a vieţii în general, nici de lupta omului cu propriul său instinct de ostilitate şi de distrugere.

Ca instrument al unei cauze naţionale Lexiconul literaturii maghiare din România face numeroase interpretări tendenţioase privind evenimentele dintre cele două războaie mondiale, ca şi din perioada celor patru ani când Transilvania de Nord se afla sub ocupaţia Regatului Ungar. Interpretări şi aprecieri făcute în avantaj particular, menite să creeze şi să întreţină mistificări şi confuzii. Tipică acestei tehnici (de care s-a folosit, cum se ştie, Hitler) este repetarea permanentă, care acţionează distructiv fiindcă demobilizează independenţa critică şi atenuează simţul de răspundere.

Lexiconul construieşte o schemă falsă a relaţiilor minorităţii maghiare din România cu spaţiul geografic, cu mediul social, cu înfăţişările specifice ale unor moşteniri locale, alternând uneori, ignorând alteori sensurile adevărate ale tradiţiilor de bună convieţuire, pe care le contestă astăzi retroactiv în numele acelora pentru care istoria înseamnă istoria dominaţiei ungare, iar logica vieţii se restrânge la logica dominatorului privilegiat.

Fără îndoială nu puţini dintre cititorii acestor relatări îşi pun întrebarea: cum a fost posibil ca un întreg aparat editorial şi un numeros colectiv redacţional să reactualizeze o acerbă confruntare dintre gândirea logică şi diversele proceduri ale deprinderilor totalitare, incapabile să facă vreo distincţie între natura obiectivă a evoluţiei sociale şi problemele politice particulare pe care le proclamă drept model întru definirea intenţiei istorice a naţiunii ungare?

Revizionismul ungar, ca aliat al revizionismului german (fără de care ar fi neputincios), încearcă să ascundă factorii din spatele faptelor, să conteste o ordine firească stabilită prin luptele şi jertfele unor importante forţe naţionale româneşti care, unindu-se, au vrut – şi au izbutit – să elimine distrugerea, brutalitatea, ignoranţa, asimilarea, sărăcia consecinţe ale stăpânirilor ungare, otomane şi ruseşti, stăpâniri care nu erau preocupate să amelioreze viaţa celor înrobiţi, ci numai să perfecţioneze exploatarea lor.

Regizorii unei asemenea agresiuni, practicată ereditar, ca şi cei ce s-au opus – ca agenţi ai teoriei şi deprinderilor dominaţiei – nu pot fi disociaţi de culpabilitate.

Unul din cei ce şi-au motivat cu propria lor logică dorinţa de a transforma nişte iluzii în realităţi a fost tocmai redactorul şef al lexiconului, el însuşi un purtător de mască, închipuindu-şi o viaţă întreagă că a devenit altceva decât fusese, fiindcă s-a desprins din articularea firească a unei familii, aşa cum iese actorul dintr-un rol ca să intre în altul. Fascinat de viziunea superiorităţii sanştefaniste, el s-a orientat spre un model care l-a transformat în victima creatorilor de opinii; aceleaşi puncte de vedere şi programe politice repetate coercitiv de politicieni şi predicatori de tot felul. Modelul, care de fapt este modelul unei istorii staţionare a acţionat distructiv şi s-a împlinit în propria-i conştiinţă. De altfel, imixtiunea agresiunii în domeniul vieţii naţionale şi monstruoasa expansiune a maghiarizării a abolit dependenţa a milioane de nemaghiari faţă de identitatea lor nativă şi a înlocuit fiinţarea lor naţională în Ungaria cu fiinţarea lor ca instrument şi materie brută potrivite să contribuie la alcătuirea unei „mari naţiuni politice”.

Teoretic o asemenea transformare fără precedent în istoria Europei, nu putea fi împiedicată decât de rezistenţa celor expuşi la asimilare. Şi totuşi, în mod paradoxal, o neaşteptată stavilă a apărut din partea conştiinţei naţionale ungare şi a instinctului de conservare a unei culturi originale care se simţea ameninţată în substanţa sa specifică. Pentru a înlătura o confuzie a reacţionat însăşi opinia publică ungară, stabilind un statut special pentru categoria celor asimilaţi, cu precizarea obârşiei lor, exprimată prin sintagma: „de origine”.

Comentând repunerea inscripţiei lui Nicolae Iorga pe postamentul statuii lui Mateiaş Corvinul din Cluj-Napoca, Radio Budapesta s-a referit şi la protestul formulat de Edgár Balogh, remarcând – în modul cel mai firesc – substratul trucat al apartenenţei sale naţionale. Am reţinut (cu jenă) precizarea care a invalidat într-un fel efortul unei vieţi, că Edgár Balogh este „maghiar de origine germană”. În faţa unui astfel de empirism ideologic se pune întrebarea dacă „un maghiar de origine germană” nu poate deveni ceea ce şi este – ori se consideră a fi – adică maghiar prin propria sa opţiune?

În perioada genocidului din Transilvania de Nord am asistat la o demonstraţie practică când au fost reorientate o serie de clasificări şi aprecieri aflate în dicţionarul consacrat „naţionalităţilor”. Între altele s-a contestat evreilor calitatea de a fi „maghiari de origine evreiască”, „evrei-maghiari” ori „maghiari de religie izraelită”. (Statisticile oficiale ale Regatului Ungar din ultimul secol nici măcar nu au menţionat existenţa naţională a evreilor.) Prin urmare, evreii au fost „degradaţi” prin lege la condiţia lor originară. Simultan cu acele legi, marea majoritate a societăţii ungare a tolerat suprimarea evreilor; ţara însăşi a devenit un univers represiv, o fiinţare întemeiată pe asuprire, pe modul terorist de dominare, o ţară marcată nu numai de cruzimi, brutalităţi dar şi de compromisuri şi laşităţi...

Edgár Balogh, tocmai în acea perioadă, prin „autodeterminare” personală şi liberă, se hotărâse să-şi legitimeze pseudonimul literar şi face demersuri oficiale pentru maghiarizarea – mai bine zis pentru schimbarea – numelui său din germanul Kessler în ungurescul Balogh. S-a supus el oare puterii copleşitoare a stării de lucruri existente pe atunci în Ungaria? Dar, iată, că nici după 50 de ani nu s-a validat în întregime această opţiune. Prin refuzul de a o recunoaşte ceea ce este nu se sugerează oare, la nivelul opiniei publice, caracterul dubios al transformării unui german într-un ungur? Sau în general al schimbării numelui, cu multiple semnificaţii, implicaţii şi efecte, ce nu pot fi izolate şi stabilizate cu precizie. Oare – m-am întrebat adeseori – schimbarea deliberată, mult râvnită şi cumpănită a numelui înseamnă a te angaja să exişti în concordanţă cu un alt adevăr, cu altceva decât ceea ce eşti?

Un model al exemplului opus ne oferă reputatul publicist maghiar Miklós Krenner, care considera că schimbarea numelui său german într-unul maghiar ar putea să pară nu numai o faptă de profit, ci şi una de supuşenie.

În vara anului 1944, Krenner, mâhnit şi revoltat de întâmplările tragice din Ungaria, s-a refugiat, împreună cu fiica sa Éva, în România. Avea 70 de ani. L-am ajutat, împreună cu Ernest Marton, la trecerea clandestină a graniţei şi la instalarea într-o casă din Bucureşti (lângă Piaţa Lahovary). Judecând campania de maghiarizare a numelor din Ungaria în semnificaţiile proprii acesteia, Krenner vorbea de agresiunea morală a unei prejudecăţi, întrucât un om cu nume maghiar nu este nici superior, nici inferior unui om cu nume german. Cel care îşi schimbă numele acceptă ideea inegalităţii dintre naţiuni, cultură şi rase. Or, Miklós Krenner gândea şi se comporta ca un democrat maghiar.

 

Ofensiva hungaristă a memorialiştilor

În ultimii ani au apărut la noi numeroase scrieri, memorii, autobiografii, în care sunt evocate evenimentele anilor 1940-1945 din Transilvania de Nord. Nu voi aminti deocamdată titluri şi autori. Voi face doar o constatare: printre autori se află un singur român. Mi-am pus adeseori întrebarea dacă aceşti autori maghiari, atunci când relatează despre istoria lor şi a unor evenimente petrecute în cei patru ani de ocupaţie ungară a Transilvaniei de Nord, au urmărit ei oare să transmită contemporanilor şi generaţiilor viitoare adevărul adevărat?

Am citit unele din aceste scrieri apărute în ultimii 10-15 ani la editurile de limbă maghiară din ţara noastră, cât şi una a lui Edgár Balogh, apărută în 1986 la Budapesta şi larg difuzată în rândurile emigraţiei ungare din străinătate. Înainte de a face orice altă observaţie, trebuie să constat că, în afară de comuniştii Pál Veres şi István Szabó, autorii acestor scrieri, în decursul celor patru ani de ocupaţie nu au luat parte activă la nici o acţiune politică democratică. Mai precis până după data de 23 august 1944. De exemplu autorul uneia dintre aceste cărţi făcuse parte, ca vicepreşedinte, din conducerea Asociaţiei Avocaţilor Maghiari Creştini din Cluj, din acea conducere care i-a exclus pe avocaţii români şi evrei din colegiu. Altul, un scriitor de „stânga”, dispărut din viaţă, s-a aflat în relaţii greu de înţeles şi de lămurit cu o acţiune dirijată de cercurile guvernamentale reacţionare din Budapesta. Alţii, ca de exemplu Imre Mikó ori Károly Kós (memoriile acestuia din urmă circulă în exemplare dactilografiate nefiind încă tipărite), erau agenţii direcţi ai „horthysmului”, adversari ai democraţiei, antiromâni şi antievrei. Argumentul de principiu al unei astfel de afirmaţii este justificat şi de faptul că, după ce, în 1941, Horthy a instituit decoraţia Crucea Apărării Naţionale – (Nemzetvédelmi Kereszt) – („Înaltul Regent al Ungariei a instituit înalta decoraţie Crucea Apărării Naţionale pentru răsplătirea acelora care fie în vremea dificilă a dezmembrării Ungariei, fie în perioada apăsătoare a ocupaţiilor străine pe teritoriile rupte de ţară mai târziu revenite în urma dictatelor de la Viena sub stăpânirea Sfintei Coroane Ungare, au luptat împotriva forţelor străine cu nestrămutată credinţă, riscându-şi viaţa pentru supravieţuirea Ungariei...” etc. – primul căruia Horthy i-a conferit această distincţie în Transilvania de Nord a fost Károly Kós, care s-a făcut demn de ea fiindcă „şi-a pus viaţa în pericol în legătură cu recâştigarea unui teritoriu rupt din trupul ţării” (a Ungariei).

Printre aceşti autori, investiţi azi cu calificativele elogioase ale democraţiei, cu greu am putea găsi măcar unul care să nu fi închis ochii în faţa celor mai teribile crime (unii ştiau probabil dinainte ceea ce avea să se întâmple românilor şi evreilor), ori chiar au contribuit la elaborarea acelor proiecte de „rezolvări definitive” la capătul cărora întâlnim genocidul.

Aceste scrieri – şi altele de acest gen – nu aduc de fapt nici o contribuţie la lămurirea problemei care ne interesează. După părerea mea „valoarea” lor constă în faptul că ele reflectă consecinţele unei adevărate conjuraţii, ale unei uneltiri, pusă la cale în lunile august-octombrie 1944, de către câţiva politicieni şi intelectuali maghiari reacţionari din Transilvania de Nord, cu scopul de a investi cu false semnificaţii arsenalul „faptelor istorice”, îndeosebi de a şti ce să se accepte şi ce să se respingă – ori să fie camuflat – din aceste fapte. După toate aparenţele un stat major a elaborat o strategie şi o tactică pentru a reaşeza în alte perspective, deliberat falsificate, un mecanism politic, social, cultural de tip ultranaţionalist, compromis în cei patru ani de ocupaţie. Scopul urmărit era, în fond, păstrarea în posesie – după înfrângerea Regatului Ungar – a puterii tot de către cei ce au posedat-o în împrejurările anilor de ocupaţie. Dar între scopurile urmărite se afla şi tranzitarea spre democraţia din România a unor personalităţi din pătura conducătoare a maghiarilor „horthyşti” din Transilvania, dintre cei ce meritau – şi ar fi trebuit să fie traşi la răspundere pentru tot ce s-a întâmplat – cu asentimentul lor, mai zgomotos ori mai tacit – şi ce lucruri groaznice s-au întâmplat! – românilor, evreilor, sârbilor, slovacilor, rutenilor, ţiganilor şi antifasciştilor (indiferent de naţionalitate) în general. Datorită acelei conjuraţii s-a putut păstra spiritul vechi – şi oamenii vechi – în pofida unor structuri noi; s-a schimbat o conducere numai ca formă. Ceea ce este şi mai grav: datorită consecinţelor mai îndepărtate ale acelei uneltiri s-a putut urma în România o politică „hungaristă” vicleană, care cu timpul a ajuns la unison şi cu direcţiile politice ale revizionismului mai mult ori mai puţin oficializat.

Această politică a acţionat restrictiv şi asupra unor desfăşurări istorice din întreaga noastră ţară.

1