În urmă cu 35 de ani am citit, impresionat, o carte despre masacrele săvârşite „în numele poporului maghiar împotriva sârbilor” în anii 1941-1945, un „roman-document” intitulat „Zile reci". Masacrele au avut loc pe teritoriul iugoslav, temporar ocupat de Regatul Ungar. Acelaşi autor, Tibor Cseres, a dat în vileag, în 1991, o variantă pe aceeaşi temă, „Vendetă în Bacica” (ed. Magvető, Budapesta). De data aceasta, autorul vorbeşte despre „ticăloşii asasini sârbi, care au masacrat zeci de mii de unguri în numele poporului iugoslav”. Judecând în paralel cele două lucrări (în prima carte nu se face nici o aluzie la varianta dezvoltată în a doua carte), conversiunea este totală şi derutantă: mai întâi crime, masacre, violenţe, jafuri, violuri într-un mediu tragic, iniţiate şi comise, toate, în mod cert şi indubitabil, de ofiţeri şi soldaţi ai Armatei Regale Ungare; apoi (după ce în 1989 s-a schimbat regia de pe scena politică a zonei şi a Europei, iscând alte relaţii internaţionale, convenabile pentru Ungaria) – tot crime, masacre etc. Dar de data aceasta sunt culpabilizaţi sârbii, pe care autorul îi califică drept „genii ale răului absolut” şi stimulatori ai „celor mai mârşave patimi omeneşti”.

„Iată alte întâmplări din timpul vieţii mele” – mi-am zis, amintindu-mi de miile de sârbi şi evrei refugiaţi în iarna anului 1941 din împrejurimile oraşului Novisad în părţile locuite de românii din Transilvania de Nord, ocupată între 1940-1944 tot de Regatul Ungar. Fugind la românii din Transilvania, sârbii şi evreii şi-au salvat măcar viaţa. Aflasem atunci, consternaţi şi înfricoşaţi, că armata şi autorităţile ungare au gonit din Bacica, „evacuând” zeci de sate şi sute de case, mii de ţărani sârbi, pentru a „coloniza” în locul lor mii de ţărani unguri aduşi din Bucovina şi Croaţia, şi de secui veniţi din Transilvania.

Cu respect faţă de adevăr, preocupat de exactitate şi de adâncire a problemelor, totodată încrezător în posibilitatea şi necesitatea de a cunoaşte realităţile şi de a le tălmăci semnificaţiile, Ratislav Petrovič mi-a vorbit despre anii ’40 ca despre o tragedie apropiată, apreciind că rolul istoricului nu este altul decât acela de a cunoaşte şi de a înţelege corect trecutul. Tot ce mi-a relatat se înscrie sever în sfera verificabilului, interlocutorul meu neavând nici o altă pretenţie decât aceea ca spusele lui să fie cât mai fidel consemnate.

R.P.: Fără onestitate, nici ştiinţa şi nici experienţa nu folosesc la nimic. Ştiinţa îţi oferă regulile şi metoda, experienţa îţi oferă exemplele, judecata onestă fiind aceea care trebuie să le dezvăluie semnificaţia. Dar una este teoria şi alta practica. Nu sunt puţini cei ce înţeleg bine lucrurile, dar nu vor să le traducă corect pentru istorie, fiindcă nu-i însufleţeşte nimic altceva decât un interes – al lor sau al altora – un interes de moment.

Iată problema Ungariei, vecina noastră, vecina României. În anii ’50 Ungaria era integrată sistemului socialist, cu pretenţii prioritare, iar azi, neavând criterii critice oneste care să-i călăuzească judecata spre binele ţării şi al poporului, a dat frâu liber acelor forţe care vor să impună „superioritatea statului san-ştefanian”, a culturii ungare, şi care îşi întind mâinile lor pătate de sânge spre regiunea sârbească a Bacicăi şi spre provincia Transilvaniei româneşti, ca şi spre Slovacia şi Ucraina Subcarpatică. Este absolut clar că Ungaria şi ungurii vor să refacă aşa-zisa Ungarie Mare, multinaţională, condusă de o minoritate – de numai 40-45% unguri – fiindcă pe teritoriile fostei Ungarii Mari (inclusiv Ungaria de azi) naţionalitatea ungară, acum ca şi în trecut, s-ar afla în minoritate absolută faţă de „naţionalităţi”.

Unele forţe din lumea occidentală se alătură şi sprijină această tendinţă, desfăşurând şi susţinând, ca argument, prin intermediul mijloacelor de informare, o propagandă agresivă prin care se afirmă, de exemplu, că minoritarii unguri din România şi Serbia sunt ameninţaţi de deznaţionalizare, drept care ei trebuie „salvaţi”. O astfel de propagandă a fost dusă şi în pragul celui de-al doilea război mondial, când ungurii se pregăteau să facă ceea ce au făcut cu poporul sârb şi cu cel român. Şi, cu toate că lumea cunoaşte faptul că Ungaria a facilitat ostaşilor croaţi să se pregătească pentru comiterea genocidului asupra sârbilor şi – recent – pentru dezmembrarea Iugoslaviei, ca şi faptul îndeobşte ştiut că, în războiul civil care bântuie acum la noi, ungurii au furnizat armament noului conducător croat, Franjo Tudjman, totuşi în Comunitatea Europeană este recepţionată teza ungară şi se acordă credit propagandei revizionismului, îndreptat atât împotriva noastră cât şi împotriva României şi Slovaciei. Iată un motiv în plus ca sârbii şi românii să fie solidari, mai ales că între noi, din vremuri străvechi, ca între doi buni vecini, nu au existat controverse serioase, în pofida împrejurării că, în frământatul spaţiu al Balcanilor au existat – şi există – numeroase pricini de neînţelegere.

Aş dori ca acel pod care leagă cele două maluri ale Dunării să fie şi să rămână simbolul prieteniei noastre statornice. Aş mai dori ca această prietenie a noastră să contribuie şi la împrăştierea „norului prevestitor de rele” ce s-a abătut, în ultima vreme, asupra poporului sârb, şi să ajute la stăvilirea încercărilor ungare de a ne dezmembra ţările, de a ne învrăjbi şi de a ne subjuga.

Mă aflu în posesia multor documente care dezvăluie multe din lucrăturile săvârşite de unguri împotriva noastră în anii 1941-1945 – a arătat Rastislav Petrovič în continuarea discuţiei – când aproape 20 de mii de sârbi au fost masacraţi numai în Bacica şi multe din cadavrele lor au fost purtate de apele Dunării până în România, unde oameni de bine din ţara voastră le-au scos din valuri şi le-au înmormântat. Aceste documente vor fi publicate în cartea la care lucrez: „Genocidul ungurilor împotriva sârbilor din Bacica, 1941-1945". Mă voi referi şi la genocidul ungurilor împotriva poporului român din Transilvania de Nord, fiindcă prin acel genocid ungurii au experimentat cum şi în ce fel pot să ucidă, să tortureze, să masacreze, cum să scape de victime aruncându-le cadavrele în râuri îngheţate, ca la Novisad, fără a-i cruţa măcar pe nou-născuţi, pe femei ori pe bătrâni şi bolnavi. Într-un raport oficial cuprinzând toate detaliile, trimis guvernului iugoslav în exil la Londra, după enumerarea diverselor bestialităţi ale ofiţerilor şi soldaţilor armatei ungare săvârşite împotriva sârbilor la Bacica, se spune, cu disperare, în final: „Ungurii sunt cea mai bestială şi mai sângeroasă rasă între fiinţele omeneşti. Acest popor trebuie, odată pentru totdeauna, redus la tăcere”.

Asemenea fapte, şi altele similare, trebuie aduse la cunoştinţa opiniei publice mondiale, pentru a arăta în ce mod ungurii, care la venirea lor în Panonia erau în număr de cca. 25-30.000, au subjugat şi asimilat populaţiile vechi ale locurilor, între ei mulţi daci romanizaţi, adică români. Voi aminti şi lucrurile bine cunoscute de voi: de exemplu , cum au fost maghiarizate numele şi prenumele sârbilor, ca şi denumirile locurilor şi aşezărilor, nu va fi omis nici cel mai cumplit criminal ungur, iniţiatorul principal al genocidului împotriva sârbilor, românilor, evreilor, ţiganilor şi rutenilor, regentul Miklos Horthy, guvernatorul Ungariei, cel care – după ce la 12 decembrie 1940 a încheiat un pact de „prietenie veşnică” între Ungaria şi Iugoslavia, în înţelegere cu Adolf Hitler a ordonat trupelor ungare „purificarea etnică” a Bacicăi, ucigând pe sârbi ori alungându-i, pentru a face loc ungurilor din Croaţia şi altor unguri din Bucovina şi din Transilvania.

R.P.: Înainte de a vă răspunde, vreau să arăt că nici o prosperitate morală, intelectuală, culturală – nici un stimulent spiritual – nu poate fi conexată de relaţiile noastre cu ungurii. Împotriva imperialismului ungar şi a mult trâmbiţatei superiorităţi ungare s-a manifestat o unanimă rezistenţă din partea poporului sârb. Nu avem voie să uităm vreodată sălbăticia ocupanţilor unguri şi nici agresivitatea criminală a şovinismului oficialităţii ungare ce acţionau ucigător împotriva sârbilor.

Iată câteva fragmente concludente din expunerea lui Edvard Kardeli, cu fapte – repet – ce nu puteau fi negate de unguri:

R.Ş.: La 22 octombrie 1992, prin Academia Ungară şi Catedra de hungarologie de la Roma a fost lansată o nouă carte revizionistă: „La originile expansionismului român în Transilvania ungară” (ed. „Periferia”, Cosenza, regiunea Calabria, 1992), autor István Oerdögh. Printre cei care au încercat să legitimeze cuprinsul şi orientarea acestei cărţi a fost remarcat prof. Marko Jaciov, membru al Academiei de Ştiinţe din Belgrad. Acesta a intervenit cu o insistenţă de propagandist. Afirmaţiile lui, formulate în jargonul revizionismului, au căutat să lovească pieziş şi în istoria poporului sârb. După părerea mea, spusele lui au fost gândite de alţii pentru el...

R.P.: Îl cunosc personal pe prof. Marko Jaciov. A absolvit teologia, dar nu s-a dedicat preoţiei, ci s-a orientat spre istoria Dalmaţiei. Căsătorit cu o poloneză, a avut şi are legături foarte strânse cu Vaticanul. În prezent locuieşte cu întreaga sa familie la Roma, fiind bursier al Sfântului Scaun. După părerea academicianului Slavko Gavrilovič, recenta lucrare a lui M.J. „Sremul în secolele XVII-XVIII", demonstrează că autorul ei a falsificat istoria poporului sârb. Faptul n-ar trebuie să surprindă pentru că M.J., nefiind istoric, nu cunoaşte istoria poporului sârb şi îşi scrie lucrările exclusiv pe baza documentelor ce-i sunt oferite de arhivele Vaticanului şi ale Veneţiei. La sârbi există un proverb: „Leagă calul acolo unde îţi spune stăpânul”. În cazul lui M.J., proverbul sună astfel: „Scrie după cum îţi cere cel care te plăteşte”. Eu vă încredinţez însă că poporul sârb nu gândeşte şi nu simte ca Marko Jaciov!