Cuprinşi de fanatica obsesie şi pasiune pentru reinstalarea unui ipotetic „drept istoric milenar”, de a subjuga neamuri şi de a statua, alături de nazişti şi fascişti – şi în alianţă ideologică cu aceştia – o „nouă ordine” în Europa, închipuită pe ideea unei puteri politice absolute în spaţiul hungarismului, cei care au servit sistemul s-au purtat asemenea unor nelegiuiţi. Din acest motiv conştiinţa comună nici n-a făcut vreo deosebire între ei şi criminalii de rând.

Când cugetul caută să descopere cauzele acestor isprăvi, petrecute în urmă cu şasezeci de ani şi rămase neşterse în memoria activă a unui întreg popor – rememorarea este obligată să devină un act de conştiinţă ce desparte activul de pasiv, scoţându-le dintr-un stadiu hibrid, ca dintr-o imagine de oglindă aburită. Când descifrezi apoi contururi, forme, lumini şi umbre, prin ele te întâlneşti cu frânturi din fostele tale gânduri, lucruri şi istorii ce n-au încetat, totuşi, să mai pulseze, deşi cu o intensitate atenuată, în spaţiul unor triste meditaţii, în care se află implicate cele mai neaşteptate resorturi ale fiinţei umane.

Poţi oare să desluşeşti toate detaliile ca să clarifici contururile adevărului? Dar rostirea adevărului nu a fost – şi nu este – adeseori grevată de numeroase reţineri şi restricţii, deşi – cum se spune – el serveşte la îmbunătăţirea vieţii, încercând să înlăture dependenţa de forţele necontrolate ale distrugerii. Sau, poate, ar fi totuşi mai sigur ca trecutul să fie uitat ori aşezat pe al doilea plan faţă de alte probleme ce s-au petrecut în cursul ultimelor decenii? Ar putea oare uitarea să ne dăruiască o seninătate autentică, de durată?

Cei care au trăit pe pământul Transilvaniei de Nord, anii apocaliptici ai supremaţiei şi agresivităţii de tip hungarist şi al obsesiilor imperialiste ale regimului ungar, fără să fi fost zdrobiţi de mecanismele distrugerii, ştiu prea bine – ca martori ai acelor ani – că în faţa răului care s-a înfăţişat cu întreaga violenţă a agresiunilor represive, viaţa şi-a putut păstra propria sa înfăţişare numai sperând într-o lume capabilă de a nimicii principiul dominaţiei prin forţă. Numai aceştia mai ştiu astăzi că a existat o puternică rezistenţă antifascistă, de o covârşitoare fecunditate, prin care Europa infectată de turbarea nazistă, fascistă şi hungaristă a reuşit să-şi păstreze conştiinţa morală; o mişcare ce păruse uneori a fi o activitate de utopică visare, alteori – ceea ce şi era de fapt – o forţă ce impulsiona gândirea nu numai spre judecata clară, ci şi spre acţiune, spre o făptuire investită cu garanţia justeţii actului – în acei ani poate singura înfăţişare autentică a umanismului.

Îndată după zdrobirea armatelor germano-ungare pe fronturile din Transilvania, când fiecare avea în evidenţa sufletului imaginea unei rude ori a unui prieten asasinat, a unui cunoscut schingiuit, deportat ori gonit din căminul său, hungarismul a elaborat o nouă strategie a imoralităţii politice. Datorită acestei strategii, românii, mai ales cei din „Transilvania de Nord” au fost instantaneu metamorfozaţi din victime ale Regatului Ungar, aflat sub domnia regentului Horthy, în proscrişii unei pretinse „democraţii”. Anii ce au urmat au adus suficiente dovezi despre cum a fost – şi de către cine – transformat adevărul în contrariul său. Şi nici măcar nu era doar ultima pâlpâire a urii, dispreţului şi repulsiei. Justificarea „ideologică” nu putea fi oferită de o realitate; ea a fost elaborată doar prin mistificaţii pur verbale de către cei ce aveau să fie nevoiţi să-şi recostumeze o bună parte a biografiei lor şi să procedeze la legarea despotică a hungarismului de argumentele comerciale ale salvării prin falsificarea termenului de „democraţi”. A fost o acţiune care şi-a cunoscut codul, a avut claritatea tacticii adoptate, a prevăzut efectele la care aveau să conducă procedeele aplicate în deplină cunoştinţă de cauză.

Pentru evoluţia ulterioară a vieţii noastre această acţiune a fost de foarte mare importanţă, fiindcă cei ce au suspendat legile morale ale timpului şi spaţiului au continuat să mânuiască cu luciditate o maşinărie, după o schemă care în loc să producă eliberarea a înăbuşit, asemenea unui cer gros, încărcat la maximum cu electricitate, metabolismele convieţuirilor fireşti cu poverile suspiciunilor şi ale dereglărilor. S-a văzut atunci că mimarea prieteniei nicidecum n-a însemnat prietenie. Viclenia şi răutatea, folosite fără măsură, s-au răsfrânt asupra vieţii cu o patimă năvalnică, crescând mereu şi mereu, ajungând să distrugă sute de mii de oameni, cel puţin un sfert din numărul total al locuitorilor nemaghiari – 90% din cei 200.000 de evrei – în zonele ocupate timp de patru ani de Regatul Ungar – români, evrei, ruteni, sârbi – dezlănţuind spaimă, teamă, moarte, legând în memoria istoriei hungarismul de faptele sângeroase pe care le-a săvârşit împotriva unor victime lipsite de apărare.

Ceea ce a determinat sistemul hungarist să irosească atât de jalnic umanitatea fiinţei unei naţiuni – şi cugetul ei – era convingerea că în spaţiul fostei „Ungarii istorice” lumea se află la discreţia absolută a unui imperiu dominator, orgolios şi înfumurat, a cărui existenţă şi destin ar fi corespuns unei „misiuni civilizatorii”. Ca urmare, naţiunea dominatoare a statului, puţină ca număr şi de şovăielnică dar ambiţioasă înzestrare culturalizantă, spre a-şi amplifica propria existenţă, a încercat să supună stăpânirii sale politice, economice, militare şi spirituale – şi să absoarbă în sine – cât mai multe neamuri ori să încerce distrugerea identităţii lor etnice. O asemenea descumpănire se opune fluxului normal al vieţii, determinând o naţiune să-şi poată închipui că dobândirea fericirii sale depinde de sfărâmarea libertăţii altor naţiuni, îşi are obârşia în instinctul străbun al cuceritorului care îşi asigura fiinţa cu bătaia armelor şi îşi impunea dominaţia lezând destinele umane prin forţă.

Psihologia cuceritorului, cu străbunele şi funestele sale vanităţi, s-a transmis apoi unora din urmaşi – şi copiilor acestora – făcându-i astfel părtaşi la nelegiuiri ce fuseseră comise odinioară. Măcar de ar fi fost o ultimă pâlpâire a duşmăniei, dispreţului şi repulsiei! Dar, după cât se pare, epilogul unor vetuste şi întreţinute tradiţii nu a fost încă consumat. Funcţiile complexului de superioritate au continuat să reapară într-un nou jargon, în tipare „ideologice” adaptate la conjuncturi contemporane, vizând reiterativ şi sfidător, cu o regie expertă, actualizarea revendicărilor „istorice”.

Nu aş mai fi vrut să-mi amintesc de acele înjosiri şi descumpăniri ce deveniseră vizibile atunci când faptele oficializaţilor maghiari din anii ocupaţiei ar fi trebuit să ajungă pe masa de disecţie a criticii. Dar s-a încercat – şi s-a reuşit – atunci, în toamna anului 1944, declanşarea unui proces menit să menţină în România un edificiu politic compromis şi să salveze potenţialul de vigoare al antiromânismului în liniile sale directoare. Armele erau vechi. S-au mai comis cu ele fapte sângeroase! Erau arme statornice administrate uneori cu pauze, cu intervale şi expectative şi la diverse intensităţi, în numele şi cu pretextul „protejării existenţei naţionale a maghiarimii ardelene”, ori sub orice alt pretext, de către o mentalitate dresată pentru atac şi ofensivă, căreia nu-i era străină nici ideea de a aplica teroarea.

Pentru inducerea în eroare, mai ales a comandamentelor militare româno-sovietice, care luptau pe fronturile Transilvaniei, în mod intenţionat un grup compus din resturile politicienilor maghiari, s-a precipitat, cu sprijinul unei pretinse „stângi”, să falsifice lucrurile: o tactică detestabilă făcea intenţionat confuzie între aparenţă şi substraturile ei, între problemele abordate şi maniera de a le trata. Repertoriul politic şi de procedee a fost elaborat într-un laborator central cu sediul la Cluj, de unde au pornit iniţiative, comenzi, mesaje şi – mai ales – speranţe vane. Acţiunea aceasta, o încercare de subminare a unităţii ţării şi naţiunii noastre, crease momente de jubilare, de victorie.

Toţi aceia dintre noi care au trăit coşmarele anilor de război şi de înjosiri ale unor neamuri, înţeleg lesne câte leziuni s-au produs atunci. Au fost distruse căminele, libertatea, independenţa, respectul faţă de fiinţa umană, liniştea; s-au încercat distrugerea limbii, a vieţii spirituale, a gândirii, ca şi a culturii. La acest sabat infernal, organizat sub simbolul Coroanei Sfântului Rege Ştefan al Ungariei au participat nu numai profesioniştii instituţionalizaţi ai distrugerii şi teroarei, ci şi voluntari provenind din toate straturile societăţii. Dar, în acelaşi timp, toţi cei care au trăit ei înşişi cu disperare acei ani de apocalips, ca victime, nu puteau să nu spere în existenţa unei forţe providenţiale, aptă să dezlege încâlcirea lucrurilor, care trebuia să întoarcă omenirea la viaţa normală, la cugetul clar, ca şi la restabilirea unui echilibru pe calea înfrăţirii şi unităţii dintre oameni. O asemenea speranţă era, poate, singura punte de legătură cu viitorul. Fiindcă prezentul acelei perioade demonstrase necesitatea inevitabilă şi imperioasă de a curma toate formele agresiunilor, de a deştepta – şi organiza – sentimentul solidarităţii dintre oameni, de a-i face conştienţi că ceea ce se petrece pe întinderile Europei sub patronajul celui de-al III-lea Reich, nu era altceva decât o mârşavă crimă împotriva omenirii însăşi. Or, înlăturarea încălcării legilor fundamentale, care pot asigura armonia dintre oameni, nu se leagă de o cauză – nici nu se reduce la o acţiune – locală ori naţională, ea fiind un act de conştiinţă şi de solidaritate colectivă, menit să reaşeze orientarea ideologică a întregii lumi. Un asemenea act nu se poate baza decât pe cunoaşterea şi înţelegerea faptelor şi a semnificaţiilor acestora.

După cum s-a văzut, cele petrecute în anii războiului încheiat în 1945 s-au arătat a fi fost altceva decât nişte conflicte determinate din motive teritoriale ori naţionale. Criza morală care le-a declanşat, ameninţând întreg universul uman, a persistat însă sub diverse aspecte, continuându-se de-a lungul anilor, adeseori sub forme disimulate. Toţi cei ce i-au urmat – şi îi mai urmează – calea s-au încâlcit în confuzia vâltorilor într-o viaţă fără lege şi fără oprelişti de ordin moral.

Însemnările despre obsesiile imperiale, despre maghiaromania în doctrina ungarismului încearcă, prin urmare, să arate unele aspecte ale acelui empirism ideologic care trebuie neapărat contestat nu numai ca ceva ce a existat, dar şi ca un fenomen transferabil în stările de lucruri ulterioare – în scopul înlăturării inegalităţii, brutalităţii şi asupririi de orice fel.

Existând o foarte clară deosebire între fenomenul pe care îl exprimă şi marile grupuri simultane ori succesive ale curentelor naţionalist-şovine şi de extrema dreaptă, „maghiaromania” ca şi noţiunea de ungarism – pe care am folosit-o în paginile anterioare – se impun cu un conţinut specific.

Societatea ungară, ca orice societate de altfel, a suferit multiple influenţe. Câteva din ele aveau caracteristici dominante, care îi confereau un profil particular.

Unul din ţelurile nu numai mărturisite, dar şi intrate într-o riguroasă practică, prezent în raporturi sociale, în structura sistemelor educaţionale, în elaborarea proiectelor de viitor, activ în toate formele vieţii colective şi private – ca rezultat şi ca dinamică a unui ideal – a fost şi asimilarea – ori anihilarea „naţionalităţilor” din cuprinsul fostei Ungarii, o ţară multinaţională, poliglotă în care, de-a lungul unor secole, cei de naţionalitate şi limbă ungară erau în minoritate. Asimilarea a avut un aspect codificat, extins în cultură, politică, credinţe religioase etc.

Normele acestui, proces, care şi-a elaborat ideologia mai insistent în secolele XIX şi XX, s-au concretizat într-un program impus ansamblului societăţii de către un grup dominant. Ea a corespuns – şi va corespunde încă până la omogenizarea naţională a tuturor minorităţilor din Ungaria – unei ambiţii nu o dată mărturisită şi fără încetare combătută de naţionalităţi. Excepţii de la regula hungarismului au fost şi continuă să fie, mai ales în rândurile intelectualilor, artiştilor, scriitorilor, savanţilor, deci a unor categorii sociale ai căror membri nu sunt simpli „reproducători de tradiţii”, ci creatori luminaţi, exponenţi ai unor transformări în direcţia progresului (Béla Bartók, Endre Ady, József Attila, Aurél Bernáth, Albert Szentgyörgy ş.a.).

Prinşi în istoria societăţii lor instituţionalizate, indivizii au putut fi implicaţi adeseori într-o mişcare, fără a fi conştienţi de nedreptatea cauzei la care au aderat prin practică ori prin convingerea că fericirea lor personală se va realiza doar în legătură cu înfăptuirea ţelului urmărit de ideologia naţionalist-şovină, voluntară şi dominantă. În acest al doilea caz, indivizii îşi vor potrivi actele şi aspiraţiile cu deciziile sistemului de care sunt legaţi, participând – uneori activ, alteori pasiv – la politica oficială ori oficializată (în ambele cazuri însă ei îşi asumă responsabilităţilor în ansamblul vieţii sociale dobândind identitate prin mediul pe care îl susţin).

De-a lungul celor patru ani de ocupaţie ungară (1940-1944), în Transilvania de Nord am fost martorii unui fenomen imprevizibil: prinşi în reţelele structurilor Regatului Ungar, şi ale instituţiilor sale, numeroşi oameni şi-au pierdut luciditatea, ca, până la urmă, să-şi lege aspiraţiile de sistemul de relaţii naţional-şovine, reprezentate de statul însuşi. Nu puţini „oameni de extremă stângă”, adică comunişti, s-au conformat programului oficial al „societăţii ungare”, unii dintre ei dând glas acelei convingeri că „maghiarimea poartă în sine un mesaj ereditar”, acela anume „de a avea un rol determinant şi conducător în bazinul carpato-dunărean”. Aderând la un asemenea program, ori nereacţionând împotriva lui, mulţi s-au lepădat de conştiinţa propriilor lor aspiraţii de odinioară. Motivaţia unui astfel de comportament mergea până la actualizarea „milenarei concepţii sanştefaniste” (“szentistváni gondolat”) despre un stat multinaţional, poliglot, în care „cuceritorul”, aflat în minoritate numerică, îşi arogă dreptul de a conduce şi exploata în propriul interes popoare de altă naţionalitate, de altă limbă.

Astfel a apărut la nivelul cel mai profund al vieţii personale motivaţia unui comportament moral hungarist, mult mai vechi decât „regimul horthyst” ori decât ceea ce în mod curent se spune că ar fi fost „fascismul-horthyst”, comportament care nu a dispărut nici după transformarea Regatului Ungar în Republică.

Aspiraţiile hungarismului, cu tendinţele şi motivaţiile sale, au fost evidenţiate în diverse circumstanţe, cu o formulare clară, neechivocă, a scopurilor scontate. Luările de poziţie în legătură cu ele – şi împotriva lor – se succed unele după altele în rândul istoricilor, clericilor, politicienilor români şi de altă naţionalitate.

La 16 august 1861, György Klapka, unul din capii emigraţiei revoluţionarilor unguri de la 1848, trimite o scrisoare lui Garibaldi, în cuprinsul căreia sunt relevate ideile privind rezolvarea problemei naţionale nu numai în Ungaria, dar şi în Ardeal, considerând Principatul Transilvaniei ca făcând parte integrantă din acea ţară. În acest spirit, emigrantul de la Geneva scria, între altele: „Dieta ungară (...) anunţă ca principiu fundamental şi constituţional că toate popoarele locuitoare (în Ungaria n.a.) ... sunt a se considera de naţionalităţi egale înaintea dreptului, ... pe temeiul libertăţii individuale şi a libertăţii de asociere... numai dacă acele pretenţiuni se împacă cu politica ţării”, adăugând de îndată că „pentru ca Ţara Ungurească să-şi poată împlini misiunea ei umanitară are trebuinţă de toată întinderea teritoriului său, adică de marginile (hotarele – n.a.) sale cele naturale şi de toate puterile ce există înăuntrul acelor margini. Afară de aceste condiţii – după convingerea lui Klapka – nu este mântuire pentru nimeni”.

În ziarul „Românul” Alexandru Papiu-Ilarian precizează punctul de vedere românesc faţă de o asemenea poziţie. Aprobând necesitatea luptei împotriva asupritorilor austrieci, el combate însă cu fermitate intenţia unirii Transilvaniei cu Ungaria: „Ungurii cer să fim cu ei, însă pe două popoare numai interese reciproce şi comune pot să le unească; iară noi, Românii, până când ei pretind încorporarea Transilvaniei, suntem departe de a avea interese comune, căci ei vor să ne facă ţară ungurească iar pe noi Unguri. Din contră, noi vrem ca Transilvania, şi până la Tisa, să fie Transilvanie, nu ţară ungurească; noi vrem să fim români, nu unguri pe acest teritoriu, care este românesc, nu unguresc (...) Ungurii vor supunere, noi egalitate".

În legătură cu românii şi Transilvania, Al. Papiu-Ilarian mai pune următoarele întrebări lui Klapka: 1) Recunoaşte el că „Transilvania este deplin neatârnată faţă de Ungaria?”; 2) „Vrea dumnealui ca teritoriul românesc să se întindă până la Tisa?, aşa cum se cuvine atât după dreptul istoric al Transilvaniei, cât şi după dreptul de naţionalitate al românilor”. Şi Transilvania şi Românii, în acest caz, sunt gata de a se confedera, „după împrejurări, cu Ungaria în interesul libertăţii comune”.

Când Al. Papiu-Ilarian se referă la „dreptul de naţionalitate al românilor”, el se gândea, desigur, şi la o „diplomă” a Vienei, emisă la 29 octombrie 1860, care prevedea trecerea la un regim constituţional, cu respectarea instituţiilor şi drepturilor istorice ale ţărilor şi naţiunilor din imperiu, O asemenea „diplomă” era favorabilă românilor, care reprezentau marea majoritate a populaţiei din Transilvania.

Dacă în 1876, Vasile Alecsandri consemna cu o oarecare amărăciune că „încet-încet, adevărul iese la lumină, şi acel adevăr arată că există în lume o Românie, deşi ea nu figurează pe hărţile de geografie”, peste 12 ani, Mihail Kogălniceanu avea să scrie: „Noi ne-am văzut visul cu ochii! Am ajuns a fi un stat liber şi independent. Ocupăm azi un loc respectabil între naţiunile de sine stătătoare. Suntem stăpâni pe destinele noastre şi viitorul nostru atârnă numai de noi: de inteligenţa, de prudenţa, de energia ce vom şti a dezvolta în mijlocul pericolelor ce ne-ar ameninţa”.

Totdeauna am avut simpatii vii pentru naţiunea maghiară, dar asemenea pururea am deplâns linia de purtare a o mare parte din maghiari către români concetăţeni ai lor; sentimentele mele au corespuns actelor mele. Când în 1868 – sunt acum douăzeci de ani – am vizitat parlamentul Ungariei, câte capete am recunoscut, cari în 1860 se refugiaseră în Moldova şi pe care eu, prim-ministru al lui Cuza Vodă, le-am refuzat guvernului absolutist, ce atunci domnea în Budapesta şi Viena. (...) Această linie de purtare ospitalieră mi-a fost dictată prin crezul politic ce-l profesez şi astăzi: că acei ce voiesc a stinge naţionalitatea română în Ardeal şi Banat sunt mai mult duşmanii prezentului şi viitorului Ungariei, decât ai însuşi românilor”.

Contradicţiile şi nedreptăţile hungarismului, tot mai des semnalate şi denunţate, au dictat şi cuprinsul amar al Discursului rostit în faţa Curţii de juraţi din Cluj la procesul Memorandumului de către dr. Ioan Raţiu: „... În zadar au fost toate promisiunile ce-au dat (ungurii – n.a.) în repetate rânduri pentru respectarea drepturilor noastre naţionale. În zadar am încercat toate formele şi mijloacele legale! În zadar ne-am plâns la toţi factorii competenţi ai statului. Exclusivimul de rasă a declarat război de exterminare limbii şi naţionalităţii noastre...

Prin spiritul de intoleranţă, printr-un fanatism de rasă fără seamăn în Europa, osândindu-ne, veţi izbuti numai să dovediţi lumii că maghiarii sunt o notă discordantă în concertul civilizaţiunii”.

La 1 iunie 1894, Ion Ghica, Iacob Negruzzi, V.A. Urechia, Dimitrie Brândză şi A.D. Sturdza lansează Apelul Academiei Române către toate Academiile din lume în legătură cu sentinţa Curţii cu juraţi din Cluj, care a condamnat până la 5 ani închisoare pe căpeteniile poporului român din Regatul Ungariei pentru că aceştia au încercat să depună în mâinile împăratului-rege al Austro-Ungariei un memoriu, „cerând de la dânsul ca să înceteze măsurile prin care în regatul poliglot al Ungariei, cele 6 milioane de maghiari caută să reducă la ilotism celelalte 11 milioane de nemaghiari, anume români 3 milioane, germani 2 milioane, croaţi, sârbi, slovaci ş.a. – 6 milioane”.

Secole de-a rândul poporul român, cel mai vechi şi numeros, a fost considerat sclav pe pământul său strămoşesc, în Transilvania, ajunsă a fi stăpânită de aristocraţia maghiară. „Împotriva voinţei noastre – spunea Vasile Goldiş în cuvântarea sa din 1 decembrie 1918 de l Alba Iulia – au unit Ardealul nostru cu Ţara ungurească şi printr-un constituţionalism fals şi mincinos ne-au luat libertatea culturii, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic...” „oprimatorii mărturisesc acum pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm...;” „patria (Austro-Ungaria – n.a.) şi tronul (habsburgic – n.a.) au decretat moarte şcoalei româneşti... au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniţă zeci de mii de români, patria şi tronul s-au conjurat împotriva noastră şi ne pregăteau mormântul”.

Unul din obstacolele ce stăteau în calea realizării unei convieţuiri fireşti şi constructive în Austro-Ungaria multinaţională şi poliglotă era falsa credinţă, pe cât de curentă pe atât de înrădăcinată, după care anumite popoare ar fi inferioare altora. Ideea ierarhiei între popoare şi etnii a fost justificată de o amplă literatură, elaborată de „oameni de ştiinţă” unguri, care au ajuns la concluzia că poporul căruia îi aparţineau ei înşişi era superior tuturor celorlalte popoare ori chiar restului umanităţii, atât prin înzestrare intelectuală, cât şi prin caracter şi diverse alte însuşiri morale. Asemenea pretenţii erau motivate prin anumite interese de ordin istoric şi fundamentate pe o pretinsă diferenţă înnăscută între diverse colectivităţi etnice. În acelaşi timp însă politica hungarismului era conştientă de multiplele modalităţi prin care cultura şi educaţia pot influenţa nivelul general de civilizaţie al unui popor, motiv pentru care a dat o mare atenţie instrucţiei în limba maghiară, condiţionând până şi acordarea celor mai elementare drepturi cetăţeneşti pe seama românilor de o totală contopire a lor în structurile elementului ungar. Astfel baronul Miklós Wesselényi, afirmă fără ezitări că el apreciază ca fiind „nu numai indicat dar şi foarte necesar ca în ţara noastră (Ungaria – n.a.) ţărănimii să i se acorde drepturi naţionale şi de reprezentare numai cu condiţia dacă devine deplin maghiară, şi se contopeşte atât prin limbă cât şi prin datini".

Şi mai explicit avea să-şi manifeste Kosuth argumentul când dă glas apelului său îngrijorat în ziarul „Pesti Hirlap”, pronunţându-se pentru o cât mai rapidă maghiarizare: „Să ne grăbim, să ne grăbim, să-i maghiarizăm pe croaţi, pe români, pe saşi, căci altfel ne prăpădim”.

O modalitate mai conştientă de abordare a problemei naţionale se întâlneşte la scriitorul Mór Jókai, când scrie în legătură cu intenţia tinerimii radicale pornită spre reforme democratice: „cuvintele de întinerire din alte ţări europene pot fi înţelese, intenţia lor e clară. Prin trezirea simţului naţional vor să-şi pregătească odată şi odată unirea ţărilor lor care au fost sfâşiate în bucăţi... Dar poate atinge Ungaria acelaşi scop trezind conştiinţa naţională adormită? Pentru Ungaria ar rezulta o cu totul altă consecinţă: dezagregarea unei ţări alcătuite din elemente eterogene. Priveşte harta Ungariei şi numără comitatele (judeţele – n.a.) care vor forma ţara râvnită, desenează-i graniţele viitoare şi sperie-te!... Pe pământ francez, german, italian democraţia poate da naştere la nouă naţiuni străine, şi pe noi (ungurii – n.a.) ne va mistui”.

Şi mai responsabil au răsunat cuvintele contelui István Széchenyi, cuprinse într-o carte, în care atrage atenţia, încă din anul 1835, asupra inevitabilelor consecinţe dezastruoase ale curentului de maghiarizare forţată. Plin de îngrijorare el subliniază starea de izolare a ungurilor şi arată că toate celelalte popoare ale regatului ungar au rude în afara graniţelor sale, numai ungurii nu au rubedenii nicăieri în lume. „Românul din Ungaria având puţine cunoştinţe despre trecutul său, nu s-a trezit încă în acel revărsat de zori al naţionalităţii sale; (...) dar nici o graniţă politică şi nici un fel de pază a graniţei nu e în stare să frângă înlănţuirea morală, care îl leagă de tulpina mamei învecinate. Este adevărat că Ţara Românească este încă slabă, dar îi stau în faţă deschise toate posibilităţile, căci unde învăţătura prin şcoli, administraţia prin birouri, contactul cu armata, conversaţia în societate se face în limba naţională, acolo devine posibilă orice dezvoltare”... „Patria – conclude Széchenyi – n-o formează pământul mort, ci oamenii vii”.

De fapt postulatul unor norme hungariste – ca principiu de drept – îndreptate împotriva românilor din Transilvania, ca şi a celorlalte naţionalităţi din Ungaria, nu a fost considerat o infracţiune la normele identităţii etnice, fiindcă în concepţia hungarismului despre lume există o presupusă ordine ierarhică. În ansamblul ţării, ungurii se situează în vârful piramidei, germanii mai jos, iar celelalte popoare, slovacii, românii, evreii, rutenii, ţiganii etc. la bază.

În Transilvania, saşii au izbutit, cu sprijinul nemijlocit al Vienei, să-şi menţină situaţia, adică principiul egalei îndreptăţiri a limbii germane cu limba maghiară. Conetle Hartig, ministru de stat în guvernul austriac, în opinia sa formulată în 1842, a folosit argumentul că ar fi de-a dreptul nepolitic ca în Transilvania limba germană să fie pusă în inferioritate faţă de limba maghiară.

Discuţiile, la care ne-am referit în treacăt, au fost provocate de o lege votată în Dieta din Cluj la 31 ianuarie 1842, prin care întreaga viaţă publică a Transilvaniei era îndreptată spre o totală maghiarizare, care urma să se înfăptuiască în decursul următorilor zece ani. Protestând împotriva legii votate în Dieta transilvană, Consistoriul din Blaj l-a însărcinat pe episcopul Lemeni să intervină la împărat, pentru a-l lămuri că din şcolile româneşti ale Blajului limba română nu va putea fi eliminată nici în zece secole, nicidecum în zece ani, şi că naţiunea română nu va putea fi constrânsă să se supună unei legi prin care i se pregăteşte ruina şi pieirea.

Saşii au reacţionat şi ei vehement în publicistica lor. Preotul martir Stephan Ludwig Roth (1796-1849) publică, în 1842, la Braşov o broşură, în care se arată că „în Transilvania nu este necesar să fie impusă o limbă prin votul Dietei pentru a fi folosită de toată lumea, fiindcă această limbă există, ea nefiind nici limba germană, nici limba maghiară, ci limba română («Es ist nicht die deutsche, aber auch nicht die madjarische, sondern die walachische!»), pe care o cunosc toţi chiar fără s-o fi învăţat. Oricând se întâlnesc doi inşi (transilvăneni – n.a.) de neam diferit, neputându-se înţelege în propria lor limbă, graiul românesc le este la îndemână spre a servi de tălmaci. Faci o călătorie, mergi la un târg – toată lumea ştie româneşte («Man mache eine Reise, man begebe sich auf einen Jahrmarkt, Walachisch kann Jedermann...») Limba română (spre deosebire de germana ori maghiara – n.a.) o înveţi aproape fără să vrei, din contactul zilnic de pe stradă. Dintr-o dată observi că ştii româneşte. Şi chiar dacă nu ai dori să înveţi această limbă, o înmiită trebuinţă îţi impune («Walachisch lernt man auf der Gasse, im täglichen Verkehre von selbst... nach einiger Zeit bemerkt man, dass man walachisch kann, ohne es eingentlich gelernt zu haben...»).

Comentând acest Das Lied von den Madjaromanen (parodie după Lied von der Glocke de Schiller), Ion Lupaş subliniază solicitările care orientează interesele hungarismului, aspiraţiile care îl motivează, dar şi conflictele pe care le generează.

Apelul adresat de autorul sas hiperpatrioţilor din Pesta, încercând să-i trezească din periculoasa lor maghiaromanie – scrie I. Lupaş – a răsunat în pustiu. După o scurtă pauză, impusă în cursul epocii de absolutismul austriac, curentul de maghiarizare urma să-şi dezlănţuie, din nou, urgia asupra popoarelor din cuprinsul Ungariei, izbutind în timpul dualismului (1867 – 1918) să răşluiască, în parte cu ajutorul habsburgic, numeroase elemente germane, slovace, române şi evreieşti de la strămoşeasca ei tulpină, impunându-le să-şi maghiarizeze numele şi amăgindu-se a fi sporit, în chipul acesta artificial, rândurile neopatrioţilor, de aparenţă arpadiană. Curentul de maghiarizare forţată luase nestânjenit avânt îndeosebi în zilele faimosului zdrobitor de naţionalităţi, fostul ministru-preşedinte Koloman Tisza (1830-1902), ca să atingă apoi un punct culminant prin legea şcolară din 1907 a contelui Albert Apponyi (1846-1933).

Curentul de ungurizare nu s-a curmat nici după dezmembrarea imperiului Austro-Ungar, fiind reelaborat după 1918 în limitele Ungariei interbelice (perioadă în care mai trăiau în Ungaria, cca. 1.000.000 de germani, 800.000 de evrei, 170.000 de români etc.). Între anii 1939-1944 maghiarizarea forţată pe de o parte, iar pe de alta extirparea planificată a naţionalităţilor a luat forme paroxistice şi demenţiale.

În ceea ce priveşte sistemul hungarismului el poate fi considerat un gen particular de diferenţiere etnică în cadrul – şi în afara – statului ungar. Principiile hungarismului proclamă şi menţin existenţa unei frontiere despărţitoare între unguri şi naţionalităţi. Deşi statul ungar era compus dintr-un amalgam de naţionalităţi, deosebite între ele prin limbă, cultură, aspiraţii, obiceiuri, credinţe şi port, în sistemul pretins unitar al statului, naţionalităţile au fost integrate şi ordonate într-o anumită ierarhie. În opoziţie cu o asemenea organizare ierarhică, în care ungurimea se considera o adevărată – şi singura – castă privilegiată, naţionalităţile s-au organizat după criteriul etnic, creându-şi partide politice cu caracter naţional, sprijinindu-se între ele, precizându-şi în mod conştient identitatea în opoziţie cu ungurii. Astfel, imaginea Ungariei era aceea a unei ţări divizată din punct de vedere naţional, etnic, religios, lingvistic. Toate aceste deosebiri au avut incidenţe asupra conflictelor dintre naţionalităţi şi casta conducătoare ungară, pe temeiul unor realităţi obiective, influenţate de deosebirile de interese dintre ele, de conştiinţa pe care o avea societatea despre aceste deosebiri şi de structura politică a acestei conştiinţe.

În ideologia hungarismului, privilegiile sociale erau rezervate naţionalităţii maghiare, pornind de la ideea că fiecare naţionalitate are pe lume un destin al ei. După o asemenea concepţie, ungurii erau destinaţi să domine celelalte naţionalităţi din cuprinsul – şi chiar din afara – ţării ungureşti. Şi într-adevăr, de-a lungul a mai multor secole, supremaţia ungară asupra naţionalităţilor, care formau majoritatea populaţiei în vechea Ungarie, zisă istorică, fusese deplină în toate domeniile: politic, militar, economic, cultural şi social.

Hungarismul constă şi în transformarea poporului ungar într-un fel de fetiş, ca şi în susţinerea membrilor săi, fie că aceştia au ori nu au dreptate. În acelaşi timp hungarismul este împotriva înfiinţării şi dezvoltării statelor naţionale moderne. Când s-a încercat crearea „naţiunii politice”, pentru a oferi indivizilor un anumit sentiment de identitate, s-a urmărit crearea unui echilibru înăuntrul unui sistem acceptabil pentru toţi, cât şi proclamarea egalităţii tuturor, oricare ar fi originea lor etnică, cu condiţia preliminară de a adera, prin asimilare, la naţionalitatea ungară.

Din cauza variabilităţii manifestărilor în diverse contexte, uneori s-a pus întrebarea: hungarismul este de aceeaşi natură cu rasismul, sau cele două fenomene sunt diferite? Dar în timp ce noţiunea de rasism a putut fi universalizată, hungarismul îşi păstrează caracterul local, înrădăcinat profund în istorie, în instituţiile, în credinţele, ideile şi obiceiurile unui singur popor care şi-a justificat conjunctural cuceririle de tip colonial în jurul teritoriilor locuite de el, prin constituirea puterii sale politice şi militare, a existenţei organismelor sale birocratice faţă de naţionalităţi, dispunând – acestea – de formaţiuni politice fragmentate, paşnice prin tradiţie. Hungarismul a mai fost – şi mai este – înrădăcinat în cele două religii „naţionale”, exprimate de biserica romano-catolică şi protestantă, şi prelungit în cultură, educaţie, activităţi distractive, precum şi în căsătorii.

Consecinţele privilegiilor hungariste au fost agravate şi datorită repartiţiei inegale la care au fost supuse mişcările forţei de muncă ce provenea din zonele rurale locuite de „naţionalităţi”, obligând fără milă pe toţi cei care nu aveau de lucru să se întoarcă în satele lor. Intenţia hungarismului, bazat pe o categorică discriminare naţională, era şi aceea că funcţionarea economiei industriale, ca de altfel şi a birocraţiei culturii şi comerţului să fie asigurată de elemente calificate, recrutate din populaţia maghiară ori maghiarizată. Prin asemenea mijloace hungarismul şi-a creat o situaţie privilegiată din perspectiva căreia alte neamuri, dotate cu alte culturi şi tradiţii din cuprinsul Ungariei, ar fi capabile cel mult să recepteze pasiv ceea ce era creat de unguri, mândri de a fi înzestraţi cu o misiune creatoare de civilizaţie şi de cultură.

În acelaşi timp în sânul societăţii ungare exista o contradicţie fatală: pe de o parte ea făcea eforturi să asimileze celelalte naţionalităţi, reprezentând la începutul acestui secol cel puţin jumătate din populaţia ţării, pe de alta tot ea contesta capacitatea naţionalităţilor de a atinge nivelul „perfecţiunii ungare”. Spre deosebire de ideologia rasistă a lui Adolf Hitler, care voia să înrobească „rasele inferioare”, hungarismul a încercat să le înglobeze în masa populaţiei ungare, pentru a-i mări numărul. În schimb antisemitismul manifestat de hungarism, a evoluat, la fel ca cel practicat de nazişti spre exterminarea totală a evreilor.

În Declaraţia pentru valorificarea dreptului la autodeterminare a Naţiunii Române, făcută de Alexandru Vaida-Voevod în Camera Deputaţilor din Budapesta la 18 octombrie 1918 se arată: „Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al Naţiunii Române din Ardeal şi din Ungaria, constată că urmările războiului justifică pretenţiile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul dreptului naţional, că fiecare naţiune poate dispune şi hotărî singură şi liberă de soarta ei (...), Naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte acum să se folosească de acest drept şi, prin urmare, liberă de orice influenţă străină, să-şi hotărască ea însăşi aşezarea ei în stat şi relaţia sa de coordonare între naţiunile libere. Organul naţional al naţiunii române nu recunoaşte dreptul acestui parlament şi al Guvernului (ungar – n.a.), să se considere ca reprezentante ale naţiunii române...

În ziua când s-a „sărbătorit învingerea civilizaţiei asupra barbariei”, în Manifestul Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, Ştefan Cicio-Pop şi Gheorghe Crişan scriau, între altele: „De veacuri clasa oprimatoare a poporului maghiar a sfâşiat trupul naţiunii noastre prin icuri străine, iar de la înfăptuirea constituţionalismului fals din 1867 (anul constituirii dualismului austro-ungar – n.a.), scopul mărturisit al politicii de guvernământ în statul maghiar a fost desfiinţarea noastră naţională. Prin colonizări fără rost pe pământul strămoşilor noştri, prin maghiarizarea necruţătoare a tuturor acelor români, care au fost nevoiţi să aibă raporturi mai nemijlocite cu stăpânirea maghiară, prin invadarea pe teritoriul românesc a sutelor de mii de slujbaşi publici maghiari, prin împiedicarea poporului nostru de a-şi mulţumi însuşi trebuinţele sale industriale, s-au maghiarizat oraşele şi s-a împestriţat etniceşte teritoriul locuit de naţiunea română, prin mijloace artificiale şi în scopul barbar al nimicirii noastre...” etc.

Viziunea trecutului, din care se pot desluşi cel mai bine aspiraţiile colective spre un alt viitor a fost astfel evocată, la deschiderea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de către Gheorghe Pop de Băseşti: „Duşmanii seculari, care ne-au ţinut de veacuri de-a rândul în lanţuri fizice, ne-au ţinut până ieri înlănţuiţi sufleteşte, înăbuşind cu brutalitate toate manifestările sufletului românesc dornic de libertate şi cultură naţională.

Pentru a înţelege acţiunile revizionismului în aspiraţiile hungarismului este necesar să ne referim pe scurt la unele împrejurări din istoria Ungariei.

Teritoriul Regatului Ungar, al „Ungariei istorice” (în afară de Croaţia) s-a redus de la 282.000 la 93.000 kmp, iar numărul de locuitori de la 18 milioane la 7,6 milioane, dintre care 5,5 milioane erau unguri, iar mai mult de 1 milion germani, peste 800.000 evrei, cca 300.000 slavi, români etc. În acelaşi timp cca 2.400.000 de etnici maghiari au rămas în afara graniţelor Ungariei, majoritatea acestora locuind în oraşele zonelor de frontieră ale Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei ori în oraşele mai mari ale acestor ţări. Tratatul de pace de la Trianon prevedea recunoaşterea şi respectarea de către Ungaria a frontierelor ţărilor învecinate şi, totodată, recunoştea existenţa Ungariei ca stat naţional şi suveran.

Dar din momentul semnării tratatului, sistemul de guvernământ al Ungariei – regat aflat sub conducerea provizorie a unui regent, în persoana amiralului Miklós Horthy – a considerat drept una din primele sale îndatoriri lupta pentru revizuirea, respectiv modificarea Tratatului de pace de la Trianon. Folosind toate mijloacele educaţiei publice, a agitaţiei şi a propagandei, interne şi externe, atât întregul aparat de stat, ca şi diversele asociaţii patriotice, au declanşat o ofensivă împotriva stipulaţiilor cuprinse în tratatul de la Trianon, căutând să motiveze şi necesitatea revizuirii lor.

Nu e fără de interes de a ne referi la problema de căpătâi din evoluţia istorică a Ungariei, care fusese, de-a lungul mai multor secole, pe de o parte separarea de Habsburgi, pe de alta cucerirea independenţei de stat. Aceste două probleme vitale pentru destinul Ungariei aveau să se rezolve după prăbuşirea sistemului dualist, în 1918. Dar preţul independenţei şi al suveranităţii a fost foarte ridicat, întrucât Ungaria nu şi-a pierdut numai rolul internaţional de mare putere – pe care o avusese alături şi împreună cu Austria – dar a mai pierdut şi cea mai mare parte a populaţiei sal nemaghiare, prin efortul căreia – un efort epuizant şi multisecular – a fost clădită însăşi ţara ungurească, cu instituţiile, aşezămintele, oraşele, cultura şi capitala ei.

Obsesia supremaţiei ungare, cu alte cuvinte preponderenţa hungarismului – cu programul ei iredentist, anexionist şi naţional-şovin – a ajuns, în ultimă analiză, în opoziţie cu însăşi fiinţa independenţei statale şi naţionale. Dar spiritul reacţionar al revanşei, prin reversiune, şi-a atribuit promisiunea unei splendide şi ademenitoare perspective: o nouă dominare a popoarelor, actualizând astfel un depăşit şi compromiţător trecut într-un ipotetic viitor, o încercare de punere în contemporaneitate a unei istorii apuse, o reactivare a ei într-un proces regenerativ, cu evitarea, de astă dată, a acelor „greşeli politice” şi „erori de tact”, datorită cărora 11 milioane de locuitori din 18.000.000 au părăsit trecutul lor dintr-o ţară unde o minoritate de cca 7 milioane de unguri îi ţinea în captivitate sub pretextul unei imaginare integrări a lor într-o „naţiune politică”. În sânul acestei fanteziste „naţiuni politice” echilibrul a fost asigurat prin continua confruntare a contrariilor, care nici nu se distrug, dar nici nu se reduc – decât prin două moduri: fie prin asimilare, fie prin eliberare.

O asemenea procedură, practicată de Regatul Ungar de-a lungul întregii sale existenţe, a conferit acestei ţări puterea de a domina naţionalităţile, unde ele au putut fi stăpânite dar nu şi domesticite în supunere şi nici topite într-o artificială „naţiune politică”. Astfel drama Ungariei a evoluat în legătură cu imposibilitatea de a domestici ori asimila „naţionalităţile”, formând majoritatea populaţiei, pentru a asigura o cât mai mare coerenţă ţării. Dar procesul acţiunilor de restructurare a populaţiei, întemeiată pe dinamica stăpânirii, un proces constant reluat, repetat şi reînnoit, avea să continue pentru aceeaşi absurdă ambiţie, căreia, datorită unor iluzii şi amăgiri, nu i s-a pus încă până în prezent un punct final în istorie. Şi astfel au rămas înscrise în actualitatea „dramei” ungare: obsesia revizuirilor teritoriale, restabilirea „Ungariei Mari”, asigurarea hegemoniei sale în bazinul dunărean etc. Repetate la infinit, deşi himerice, ele pot fi dăunătoare prin confuziile ce le creează ademenind câte o personalitate ori chiar câte o mare putere să susţină ori măcar să pună în discuţie – sub orice pretext – pretenţiile revizioniste – mărturisite ori nemărturisite – ale Ungariei.

Cei care au cunoscut tehnica imoralităţii premeditate ca experienţă trăită, cei ce erau hărţuiţi, proscrişi, oprimaţi, deposedaţi de drepturi cât timp au trăit sub regim ungar, nefiind maghiari, ştiu că nici un pretext nu este prea absurd, prea fals ori perfid, când hungarismul este cuprins de psihoza recâştigării puterii şi a grandoarei pierdute. Dar speranţa unei apoteozări a izbânzii nu permite, totuşi, inserarea în realitate a imaginaţiei. Durerea provocată de neputinţă produce însă ură, şi ura ponegrire. Trezind interese, creând în mod artificial stări de dispreţ, repulsie ori chiar de ură, exaltând imaginaţia, adepţii hungarismului au mobilizat unele aspiraţii latente, orientându-le spre ţeluri conforme scopurilor lor. Din păcate, nu e vorba de o anecdotă aparţinând părţilor mai estice ale Europei, unde un regat de tip feudal a izbutit pe durata unui mileniu, să practice ritualul de dominare colonială asupra unor ţări şi populaţii subjugate ori învecinate, ale căror aspiraţii erau în permanentă contradicţie cu o mică naţiune ce deţinea şi exercita puterea.

Istoria nefiind o elaborare controlată, nici o creaţie imuabilă, resursele sale vii, imprevizibile în discontinuitatea şi expansiunea lor, provoacă surprize ce se sustrag calculelor ori dorinţelor. Astfel, Ungaria, devenită stat independent naţional, suveran după 1918, a făcut un efort de reîntoarcere la propriul său trecut, creându-şi o falsă identitate şi conştiinţă. S-a considerat anume capabilă să facă şi să realizeze proiecte de expansiune în legătură cu sistemele de interese ale claselor sale dominante. Unul din aceste proiecte fundamentale a fost aşa cum se ştie, intenţia de a reface ţara în graniţele sale, „istorice”.

Ungaria interbelică, în ceea ce priveşte forma ei statală, era un regat aşezat pe fundamentul sistemului parlamentar pluripartinic, cu excluderea partidului comunist. Tronul era însă vacant. În locul regelui, rolul acestuia revenea „înaltului regent”. Partidele legale de „stânga”, de la partidul social-democrat maghiar până la cele de orientare burgheză erau active nu numai în presă, ci şi în parlament. Ele puteau critica atât politica guvernelor, cât şi ideologia şi activitatea partidelor de extremă dreapta. Opoziţia grupărilor de stânga – în afara comuniştilor – avea prin urmare un caracter legal, constituţional, fapt ce lămureşte şi reuşita acelei acţiuni a stângii parlamentare care a zădărnicit tentativele guvernului de a muşamaliza scandalul mondial iscat de afacerea falsificării francului francez, descoperită în 1925, care l-a compromis nu numai pe prinţul Windischgrätz, ci şi pe fostul – şi viitorul – prim-ministru al Ungariei, contele Pál Teleky, alături de alte personalităţi de vază, falsificare despre care şi primul ministru în funcţiune al Ungariei, contele István Bethlen, avea cunoştinţă. Din iniţiativa stângii parlamentare a fost condamnată atunci acea politică care pentru finanţarea revizionismului a procedat până şi la falsificarea „oficială” a unor valute străine.

Atunci, ca şi totdeauna, cel care urla mai tare era mai bine auzit, de aceea s-au organizat, ca şi azi, coruri turbate, care cântau cu frenezie texte şi melodii ce făceau din minciună un principiu, încercând, ca şi astăzi, să provoace un val universal de indignare „morală”, împotriva popoarelor care s-au eliberat din structurile statale ale „Coroanei Sfântului Rege Ştefan”

Într-o asemenea lume dresată pentru agresiune, violenţă şi teroare nu se putea trăi decât cu frică, dezgust ori exasperare. Unul dintre primii miniştri ai Ungariei, contele István Bethlen şi aparatul diplomaţiei sale, precum şi Liga revizionistă ungară (Magyar reviziós liga), care a luat fiinţă în 1927, cu secretariate în Berlin, Roma, Londra, Paris, au iniţiat şi constituirea unor edituri, reviste şi publicaţii de limbă maghiară în ţările succesorale, ca şi în limbi străine în occident, făcând eforturi pentru o cât mai mare eficienţă a propagandei revizioniste. În această acţiune se înscrie crearea editurii „Erdélyi Szépmives Céh” din Cluj (“Breasla ardeleană a cultivatorilor de frumos”) în 1926, iar după doi ani de activitate grupărea din jurul revistei „Helikon”, grupare aflată sub conducerea directă şi continuă, ca redactor şef, a contelui Miklós Bánffy, unul dintre adepţii foarte devotaţi ai regentului Miklós Horthy, avându-l pe arhitectul Károly Kós, ca redactor responsabil, acesta fiind poate cel mai apropiat colaborator al contelui Bánffy, încă din 1912. Nr. 1 al revistei a apărut în mai 1928 sub titlul de „Erdélyi Helikon” schimbat apoi în „Helikon” în anul 1936.

În continua amplificare a acţiunilor revizioniste, au apărut noi iniţiative. O circulară a Ministerului de externe al Regatului Ungar, datând din august 1927, adresată tuturor Legaţiilor Ungariei, făcea cunoscut că nici o colaborare cu statele Micii Antante (Cehoslovacia, Iugoslavia şi România) nu este admisă. Motivaţia?: „din punct de vedere politic ar fi foarte mult uşurată situaţia vecinilor noştri şi ar îngreuna posibilitatea modificării graniţelor trianonice chiar şi pe cale paşnică”.

În privinţa revizionismului, ar fi, desigur, necesară o analiză metodică a diferitelor tactici pe care le-a aplicat şi continuă să le folosească până azi. Nici o apreciere generală nu este valabilă dacă nu se are în vedere conştiinţa condiţiilor în care au apărut ele. În lipsa acestei analize – care ar depăşi ţelul urmărit de aceste însemnări – renunţând în continuare la observaţiile noastre personale – vom consemna aici informarea care se face în opera citată deja privitor la utilizarea politică a acţiunii, a mijloacelor naturii şi orientării funcţiunii revizionismului, în care se implică concepţia unui stat şi a unui popor despre rostul lor în lume. Acela anume de a inocula în conştiinţa opiniei publice mondiale, ideea necesităţii refacerii Ungariei Mari în graniţele sale istorice. Vorbind despre „minorităţile maghiare din ţările vecine”, în Istoria Ungariei se scrie: „în politica şi în propaganda revizionistă ungară o temă deosebit de accentuată a constituit totdeauna situaţia maghiarimii trăind destinul de minoritar în ţările vecine. Guvernele şi ziarele statelor din Mica Antantă au prezentat această situaţie cu totul – ori mai mult sau mai puţin – satisfăcătoare; din partea ungurească în schimb, mai ales în vara şi toamna anului 1938, s-a exagerat până la maximum, înfăţişând nedreptăţile faptice într-un chip menit să biciuiască patimile, enunţând că problema minorităţilor maghiare în fond nu o poate soluţiona decât reanexarea la Ungaria a teritoriilor” (unde locuiau minorităţi ungare – n.a.)

În 1940, după dictatul de la Viena, am văzut cum reapar pe de o parte aceleaşi vechi teorii care încercau să justifice inegalitatea naţională şi rasială, şi am asistat, pe de altă parte, la naşterea unor noi justificări ale formelor de discriminare şi de ostilitate faţă de diverse naţionalităţi, de culturi, ca şi în domeniul economic şi social. S-a inaugurat un particularism sectar, care şi-a propus să rezerve privilegiul umanităţii naţiunii, culturii şi societăţii ungare.

Cât de profund era înrădăcinată ideea „superiorităţii congenitale” în gândirea şi comportamentul adepţilor hungarismului, rezultă şi din modul în care mecanismele puterii politice se arătau a fi legate de istoria trecută şi nu de realităţile vii, contemporane. Ideea superiorităţii poporului ungar, a rolului său de „organizator” ce şi-l atribuia faţă de alte „naţionalităţi mici”, a devenit, prin acumulare, o idee instituţionalizată, care nu poate fi desprinsă de viaţa socială trăită de către indivizi în mediul complex şi dinamic al unei comunităţi naţionale. O idee care, prin urmare, se manifestă în aspiraţii, proiecte, practici, conflicte şi alianţe, elaborări, constituind o activitate cu caracter general şi constant, cel puţin în ultimul secol, creând o stare psihosocială specifică hungarismului. Dorinţele şi năzuinţele acestei acţiuni orientează până azi o mişcare conştientă, formulează revendicări, regizează „cazuri”. Tabloul de ansamblu al practicilor, intereselor, simbolurilor hungarismului sunt legate atât de conjuncturi naţionale şi internaţionale, cât şi de anumite constelaţii de concepţie, ce nu pot fi sesizate, evidenţiate şi înţelese decât în înlănţuirea lor şi legăturile reciproce dintre ele.

Ca experienţă trăită de românii ajunşi sub ocupaţia Regatului Ungar între 1940-1944, mai multe aspecte din programul hungarismului au fost receptate direct din scrierile unora dintre teoreticienii acestei acţiuni.

Ideea constructoare de stat a ungurimii, tezele fundamentale şi structura constituţiei sale sunt şi azi potrivite pentru formarea şi executarea unei puternice voinţe centrale stăpânitoare...” etc. „Ideea constructoare de stat a maghiarimii se poate impune prin constrângere şi poate supune intereselor ungarismului întreaga existenţă a altor naţionalităţi, chiar şi în numele unei pretinse «libertăţii», „... ne ridicăm glasul pentru libertate, dar nu numai pentru libertatea noastră, ci şi pentru libertatea popoarelor mici, fiindcă suntem în fruntea dezvoltării vieţii, a civilizaţiei...” scria László Mikecs, continuând cu câteva precizări revelatoare: „... din nou s-a deschis în faţa noastră posibilitatea ca în Europa centrală să fim reprezentanţii ordinii, legalităţii, dreptăţii şi omeniei, într-un cuvânt să ne situăm în fruntea popoarelor mici; pe baza dreptului ce-l avem prin înrudire, cuvântul nostru răzbate până la Baltică... Într-o opoziţie ireductibilă ne aflăm, se pare, doar cu românii...” etc.

„Ideea-acţiune” a hungarismului nu este restrânsă la un sector special al vieţii sociale. Dimpotrivă, ea se extinde la toate aspectele existenţei unor naţiuni aflate sub dominaţia statului ungar, devenind un instrument utilizat de naţionalitatea ce deţine puterea politică. Istoricul László Makkai precizează natura raporturilor reale existente într-o ţară aflată sub dominaţia idei hungarismului, în care raporturile dintre stăpânitori şi supuşi sunt codificate în fiecare detaliu al vieţii lor materiale şi spirituale: „...statul poate să cuprindă în sine numai spiritualitatea unui singur popor: ... acel stat care poartă în sine spiritualitatea naţiunii ungare reprezintă unica formă de viaţă în bazinul carpatin şi pentru popoarele nemaghiare”.

Dincolo de asemenea manifestări ale hungarismului în sute – poate mii – de scrieri, într-un şir neîntrerupt până în zilele noastre, scrieri supuse unui cod propriu societăţii şi naţiunii ungare, în numele căreia au fost scrise ori rostite. Practica politică însăşi a Regentului ungar în anii 1940 – 1944 a tins la conştientizarea tendinţelor hungariste în legătură cu problemele generale ale societăţii maghiare, facilitând ca năzuinţele indivizilor şi grupurilor să se transforme în revendicări şi astfel să influenţeze deciziile colective. Într-un asemenea context istoric al societăţii ungare a putut fi rostit – la 12 noiembrie 1940 în Camera deputaţilor din Budapesta – de către ministrul de externe al regatului ungar, contele István Csáky programul categoric al hungarismului, în următorii termeni: „Declar pretenţia Ungariei la rolul de a fi «primul între egali» («primus inter pares») în Bazinul dunărean” ... (Bejelentem Magyaroszág igényét az «elsö az egyenlök között» szerepre a Dunamedencében").

La capătul acestor note menite să ofere lămuriri privind folosirea unui termen ce dă expresie naturii şi obiectivelor unei îndelungate tradiţii politice, având rolul unui instrument al dominaţiei pe plan naţional şi internaţional, nu trebuie să se uite că hungarismul, ca expresie a imperialismului şovinist maghiar – cum s-a văzut – a îmbrăcat - şi va mai îmbrăca – diverse haine. În cei patru ani de ocupaţie, românii au suferit şi chiar au sângerat din cauza unei înrăite şi vechi duşmănii. Deşi „horthysmul” a fost lovit de moarte, tendinţele imperialiste ultraşoviniste ale hungarismului, prin care se încearcă subjugarea unor neamuri şi ţări – ca şi compromiterea lor – nu au dispărut încă.

Hungarismul încearcă în continuare să atace state şi popoare care doresc să trăiască în libertate, în independenţă şi prosperitate.

În încercarea de a răspunde pentru ce? (în legătură cu fenomenul hungarismului), au fost amintite câteva circumstanţe, fără a se ignora că orice împrejurare istorică se compune dintr-o complexă condensare de relaţii şi interacţiuni. Natura şi intenţiile urmărite de hungarism au fost elocvent dezvăluite de înşişi promotorii acestui program, într-o situaţie legată de evenimentele revoluţionare din ţara noastră. Astfel, datorită modului cum îşi aplică ideologia la propria-i doctrină se evidenţiază dimensiunile, mobilul, într-un cuvânt însuşi spiritul hungarismului agresiv.

Vom reţine în primul rând reapariţia, într-o formă mai intensă decât oricând, a acelei idei ce se leagă de fantasma Imperiului Ungar, idee fixă de delir, colorată de un pronunţat dispreţ faţă de slovaci, sârbi, şi mai ales faţă de români. În al doilea rând, vom remarca că resortul afectiv incendiar al acestei noi mobilizări caută să pună stăpânire pe conştiinţa minorităţii maghiare din România, în scopul de a se folosi de ea pentru transpunerea în realitate a proiectelor hungarismului: restabilirea Ungariei Mari, responsabilă de atâtea dezastre şi crime, reîntoarcerea în Europa dinainte de 1914 şi, implicit, înrobirea poporului nostru, alături de altele, care la 1918 au scăpat pentru totdeauna de jugul robiei ungureşti.

În articolul său Ünneprontó (în traducere liberă: Cel care strică buna dispoziţie), cunoscutul scriitor Géza Pogonáts are onestitatea să se exprime astfel:

Într-un alt articol, Pe ruinele Yaltei, semnat cu iniţialele Á.Cs. se reia problema Transilvaniei:

„Trebuie să ne preocupe pe toţi cum am putea integra în sistemul central-european o Românie democratică. Ar fi bine dacă, respectând actul final de la Helsinki, Transilvania ar putea să-şi recâştige independenţa, fiindcă astfel ar deveni posibilă o colaborare extrem de colorată (!) şi multilaterală cu Europa”.

Într-un studiu elaborat de Jenó Endrödi Szabó, intitulat Transilvania – cauză a Europei sub un motto sugestiv – „E vremea demolărilor - Şi e vremea construcţiei” – sunt enumerate „demolările”: „Praga şi Bratislava se află în plină fierbere...”; „Slovenii se despart de şandramaua lui Tito...”; Bulgarii „parcă ar vrea să revoluţioneze întregul Balcan...”; „cu sufletul schilodit de moarte maghiarii din Rusia Subcarpatică (Ucraina – n.n.) luptă pentru autonomia lor...”; „probabil şi în Voivodina se va cutremura pământul...”

Apoi apar în perspectiva „Construcţiei”: „Bărbaţi care Veghează asupra Treburilor Lumii”, care scandează: „Malta nu va fi Yalta”! Urmează o meditaţie încurajatoare: „E bine să fii azi european; e bine să fii azi maghiar – asta sugerează cursul evenimentelor”. Pe ecranul viitorului apropiat este proiectată o imagine explozivă, încărcată de conştiinţa activă a hungarismului provenind din „dreptul istoric milenar” al poporului maghiar de a stăpâni din nou teritorii locuite de popoare autohtone nemaghiare, pentru a reface ceea ce a fost odată „imperiul ungar”.

Aflăm prin urmare:

„Oare preconizarea, pretinderea, declararea, proclamarea Transilvaniei Autonome nu va pune în mişcare un proces care, pe de o parte periclitează stabilitatea în zonă, pe de altă parte oferă prilej de noi ameninţări şi răfuieli?

Ici-colo, teamă şi suspiciuni în legătură cu autonomia Transilvaniei şi a Părţilor (Parte adnexae Transilvaniae – vechile judeţe Zărand, Crasna, Solnocul de mijloc şi Ţara Chioarului care au ajuns din sec. XVI – XVII proprietatea Voievodului Transilvaniei – n.a.), o problemă despre care trebuie să vorbim. Trebuie neapărat să vorbim, fiindcă Europa, îndeosebi părţile ei estice şi centrale, după un întortocheat ocol, care a durat o jumătate de veac, a luat-o din nou pe calea dezvoltării istoriei organice...”

„Trebuie să vorbim despre autonomia Transilvaniei şi a Părţilor... Dar să ne gândim la o autonomie totală şi reală, demnă de imaginea istorică premergătoare, care consideră pe toţi fii săi – de orice limbă ar fi – oameni care dispun de aceleaşi drepturi... Putem declara cu certitudine: Casa, Casa Europei, care nu poate fi terminată fără salvarea Transilvaniei, [azi] despuiată de drepturi, rătăcită în labirintul istoriei, fără asigurarea drepturilor umane şi cetăţeneşti tuturor populaţiilor – române, maghiare, săseşti, poloneze, ucrainiene, slovace, sârbe, armene, ţigăneşti, greceşti, turceşti...” etc.

În încheierea acestui Post-scriptum să ne amintim şi de părerea lui Nicolae Iorga despre modul în care Istoria răspunde pretenţiilor:

Ministrul de externe al Ungariei ne cere, pentru ca relaţiile care ni se spusese că nu sunt bune să se «dezinfecteze», îndeplinirea unor anume condiţii”. «Trebuie ca Bucureştii să se puie pe terenul realităţilor», «inspirându-se din ideile epocei». «Istoria va cădea cu toată greutatea ei asupra României.»

Iar cum «cade greu Istoria» asupra ţărilor o arată întreg procesul de iremediabilă lichidare a Ungariei supranaţionale, căreia i-a urmat un stat naţional, cu care, ca şi cu ungurii de la noi, dorim a trăi în relaţii de perfectă omenie, oricât s-ar luneca în vorbe oamenii care-şi uită responsabilitatea".

Doctrina hungarismului este o realitate a ţelurilor ungare de-a lungul vremii. Indiferent de marile evenimente prin care a trecut poporul maghiar, indiferent de prefacerile la care a fost supusă viaţa societăţii şi a statului maghiar, hungarismul a rămas, acelaşi în conţinut şi în expresie. Folosind termenul de „maghiaromanie” la 1849, în Das Lied von den Maghiaromanen, preotul sas J.F. Geltsch se oprea asupra unui conţinut tipic al doctrinei hungarismului. Maghiaromania însemna ridicarea maghiarimii peste toate celelalte naţiuni, postularea hegemoniei maghiare fără a ţine seama de realităţi. Hungarismul are ca reper central al doctrinei sale statul lui Ştefan cel Sfânt. Aceasta ar fi Ungaria Mare, către care încearcă să năzuiască perpetuu acţiunea de stat ungară. Fantasma Imperiului ungar străbate şi azi toate proiectele de lucru ale politicii maghiare. Marea hartă a Ungariei visate mobilizează energiile şi determină acţiuni, aceleaşi în fond şi pe vremea lui J. Fr. Geltsch şi pe vremea noastră. Culorile politice pe care le-a schimbat statul ungar între timp n-au schimbat în nici un fel conţinutul doctrinei ungarismului, care-şi arată esenţa chiar şi atunci când îmbracă hainele teoretice ale Casei Europei.

Se înţelege de la sine că un studiu ca acesta este o confesiune. În cazul de faţă este confesiunea unui om obligat de circumstanţe deosebite să nu uite în nici o împrejurare că în spaţiul nostru nu poate fi altceva decât o ajungere la sine prin universul lumii româneşti. O asemenea constatare crează şi un oarecare sentiment de jenă, fiindcă personal nu am făcut – şi nici nu fac – parte dintre cei ce practică dialectica separării omenirii după criteriul naţionalităţii. Dar, în cei patru ani pe care i-am trăit ca „valah” în Regatul Ungar, între anii 1940-1944 (anii Diktatului de la Viena), nu am găsit alt leac suferinţelor care ne-au împovărat viaţa din cauza limbii, a tradiţiilor, a naţionalităţii decât sentimentul solidarităţii în românitate. Am fost, prin urmare, nevoit să mă supun unor principii pe care înainte nu le agreasem nici în viaţa indivizilor, nici în viaţa unor colectivităţi naţionale.

Pentru a da eseului meu cadrul restrâns necesar publicării am fost cât se poate de succint, atât în expunere, cât şi în susţinerea acesteia prin exemple.

Dacă studiul a avut succesul pe care l-a avut, faptul se explică, după opinia mea, pe de o parte prin aceea că autorul lui nu este, sub nici un aspect, un personaj artificial, el fiind implicat personal în fiecare fragment al textului său ca în propria lui viaţă, pe de altă parte pentru că el nu se adresează unui public imaginar. Dimpotrivă: cititorii sunt şi ei implicaţi, prin felurite experienţe proprii, în existenţa istorică, mai mult decât frământată, pe care o trăieşte România în această perioadă postrevoluţionară, fără a avea cârmaci experimentaţi.

Relaţia strânsă dintre acest studiu şi preocupările cititorilor lui – care văd cum se repetă anumite întâmplări dramatice la intervale de timp mai mult sau mai puţin depărtate – a fost reliefată de criticile care au legat preocupările autorului de obiectul lor şi anxietatea societăţii noastre în faţa impulsivităţii fenomenului hungarist, pentru care agresivitatea, îngâmfarea etnică, antiromânismul, prefăcătoria, ca şi crima, sunt tot atâtea izvoare ale extazului naţionalismului şovin maghiar contemporan. În acelaşi timp, critica maghiară escamotează esenţa problemei şi caută să camufleze în faţa opiniei publice cuprinsul studiului şi prin acea că deplasează atenţia spre persoana autorului, căruia îi falsifică biografia când îl prezintă „antimaghiar”, „legionar”, „cameleon” etc., etc. Deşi, în general, toată lumea ştie că imaginea destinului asociată persoanei mele are cu totul alte trăsături.

La nivelul substanţei acestui studiu, autorul a beneficiat de sprijinul unor prieteni maghiari din Ungaria care, ulterior, vrând să confirme adevărul opiniilor despre cei contaminaţi de hungarism, i-au furnizat câteva documente fonice: înregistrarea unor emisiuni de la Radio Budapesta, a unor cuvântări la diverse întruniri cu caracter şovin etc., precum şi o serie de cărţi revizioniste (cca 80, apărute, toate, în anii 1990-1992!). Ele reconfirmă şi completează imaginea de azi – de acum – a revizionismului şi antiromânismului ungar, trecut sub tăcere de „constituţionalismul” idilic al fruntaşilor democraţiei maghiare din România, căzuţi în păcatul pseudoangelismului, pentru a înşela astfel vigilenţa românilor.

“... când vor fi demascaţi (în România n.n.) organizatorii atrocităţilor (de la Tg. Mureş, din martie 1990 şi din 14-15 iunie de la Bucureşti n.n.), aţâţătorii patimilor naţionaliste şi adevăraţii instigatori? Iată unul dintre ei: e vorba de Raoul Şorban ...” etc.

Pál Bodor (cunoscut fost publicist maghiar din Bucureşti, înşurubat, cât a trăit în România în diverse posturi de conducere de către C.C. al P.C.R.) mai spune în acelaşi interviu”... Raoul Şorban cândva era un om cuceritor ... Într-un mod absolut de neînţeles, de câţiva ani, el a devenit purtătorul de cuvânt al celei mai sălbatice uri împotriva maghiarilor”. Emisiunea s-a încheiat cu această frază: „Cartea aceasta urmăreşte de fapt ca în rândurile românilor să crească tot mai mult sentimentul groazei. Această carte încearcă prin falsificări, prin răstălmăciri să-i convingă pe români că din partea Ungariei se pot aştepta în orice minut chiar şi la o agresiune militară”.

În schimb, revizionismul ungar, sub privirile întregii lumi, insinuează pretexte diverse (istorice, literare, lingvistice, etnografice, economice, sentimentale etc.) ca să demonstreze şi să convingă că românii – populaţia majoritară a Transilvaniei – s-ar cuveni să fie supuşi şi integraţi structurilor politice şi spirituale ale unei Ungarii multinaţionale.

Trebuie să ţinem neapărat seamă de această acţiune a şovinismului, pentru a înţelege semnificaţia sistematicei campanii, exprimată în multe sute de volume, menite să creeze o stare de spirit antiromânească în circuitul ideilor popularizate în Ungaria şi dincolo de hotarele ei. O asemenea industrie a scrisului părtinitor şi a războiului revizionist, după aprecierea unui cunoscător american al problemei, a fost alimentată (la începutul anilor ’90) anual cu un miliard de dolari din bugetul statului ungar.

Citind câteva din cărţile publicate şi intens popularizate de Ungaria, m-am convins încă o dată că formula lor intimă este legată de iluzia superiorităţii unei naţiuni care caută justificare pentru înrobirea altor popoare. Că eforturile autorilor nu sunt puse în serviciul realităţii, nici al dreptăţii, faptul ilustrând viclenia tipică procedeelor care îşi propun să servească intenţiile particulare ale unei singure ţări în dauna altor ţări.

Dar noi?