În 1927, Guvernatorul Regent al Ungariei, Horthy, întemeiază, cu sediul Central la Budapesta, Uniunea Mondială a Ungurilor (Magyarok Világszővetsége). Activitatea acestei Uniuni, aflată programatic până astăzi în serviciul revizionismului, a fost neîntreruptă, indiferent de regimurile politice care s-au succedat. Indiferent de partidele politice şi de guvernare: nazismul ca şi comunismul ungar ori „micii agrarieni”, aristocraţia, social-democraţia etc., toate au militat – sau militează – pentru revizionism.

Astfel ideea directoare a revizionismului, anume refacerea Ungariei Mari (Nagy Magyarország) a fost extinsă asupra tuturor sectoarelor vieţii naţionale.

Uniunea Mondială a Ungurilor, cu sediul central la Budapesta, îşi desfăşoară activitatea fără întrerupere din 1927 şi până azi.

Una din particularităţile existenţei fostului stat plurinaţional – Ungaria Mare – era “principiul naţiunii politice” în râvnitele hotare „istorice”; la fel şi principiul ce se motivează cu acea calitate a ungurului, ca neam şi rasă, de a fi „primus inter pares" şi în Bazinul dunărean.

„Nu este vorba doar de misiunea noastră în Bazinul dunărean, în care ideea Coroanei Sfântului Ştefan ne poate fi de mare ajutor. Este vorba, pur şi simplu, de faptul ca în concurenţa dintre popoare, ne putem fortifica pe noi înşine şi vom putea păstra împreună forţele centrifuge; numai astfel vom putea să ne aşezăm dreptul pe fundamentul vieţii ungare, dacă ne păstrăm în mod conştient specificităţile naţionale, chiar mai mult: dacă e posibil să le reaşezăm pe locurile pierdute...”

„Un drept mai maghiar? Nicidecum. Dar realizarea acestuia trebuie să se facă prin împrejurări extrajuridice. Instituţiile şi regulile preluate devin maghiare, dacă ele se potrivesc principiilor mentalităţii maghiare de totdeauna. Şi astăzi fiecare om care gândeşte, vede cum de la o zi la alta se formează marea societate ungară. Poate am putea afirma: cu cât îi vom exclude pe străinii strecuraţi printre noi, cu atât mai bine ne vom înţelege între noi. La acest mare eveniment numai aceia nu vor fi părtaşi, care în mod intenţionat îşi astupă urechile şi îşi acoperă ochii în faţa acelei realităţi”.

„Pentru a putea face faţă acelei misiuni care ni se cuvine nouă în Bazinul Dunărean, trebuie să mobilizăm toate forţele naţiunii noastre. Susţinem sus şi tare că în această parte a Europei nici o altă naţiune nu este capabilă să creeze un echilibru economic şi politic cu celelalte naţiuni. Această misiune o are exclusiv maghiarimea.”

Ideile şi intenţiile cuprinse în tezele despre „misiunea specială a naţiunii ungare”, insistent vehiculate încă din secolul trecut, au fost răspândte în întreaga lume ungară, în toate straturile ei sociale. Ele au pus stăpânire pe toate structurile societăţii, au fost însuşite de concepţiile religioase ale diverselor confesiuni, au devenit program educaţional, constituind una din cele mai dinamice forţe ale revizionismului. Practicate pe toate meridianele lumii, luând în calcul şi ignoranţa generală privind realităţile Europei de Est, folosind minciuna, ca şi diversele forme ale dezinformării, aceleaşi teze ungariste şi revizioniste din 1920, 1940, 1960, 1980 şi 2000 se împrăştie pe tot globul prin mijlocirea unui aparat extrem de activ şi numeros.

Spre deosebire de unguri, românii din diaspora au refuzat – nu numai regimurile din România, ci se desolidarizează adesea până şi de neam şi ţară, neînţelegând să reziste, ei sunt, adeseori, nepăsători şi nu simt primejdiile prezente şi viitoare. De obicei se resemnează cu o vinovată indiferenţă ori improvizează diletant, incompetent.

Cei care vor citi cele ce urmează îşi vor pune, fără îndoială, întrebarea: De ce? Pentru ce? Explicaţia cauzală constituie totdeauna o problemă dificilă, nu numai fiindcă nu este în general totală, ci şi pentru că oamenii de azi, întâmpină dificultăţi când încearcă să înţeleagă nişte împrejurări specifice de altă dată. Şi în cazul despre care relatăm acum se va înţelege greu de ce Gh. Dăncuş, autorul unui destul de nepretenţios articol intitulat: „Dacismul în literatură”, publicat în „Tribuna Ardealului” a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare?

SENTINŢĂ. Inculpatul Dăncuş Gheorghe, de 42 de ani, de religie greco-catolică etc., cetăţean maghiar, absolvent universitar al facultăţii de filosofie etc. (...) în sensul legii XIV din 1914 art. 33, al legii III din 1921 art. 7 alin. 1 este declarat vinovat pentru săvârşirea delictului de lezare a respectului datorat statului maghiar şi naţiunii maghiare.

MOTIVARE. Tribunalul Regal, pe baza recunoaşterii faptelor de către inculpat, precum şi pe baza conţinutului articolului de presă citit în cursul dezbaterii principale, constată ca stare de fapt, că inculpatul Dăncuş Gheorghe, în numărul din 9 martie 1941 al cotidianului «Tribuna Ardealului», organul de presă din Cluj al românilor din Ungaria, în partea laterală de pe pag. 2, ca director al rubricii de literatură, cu discernământ propriu şi sub semnătură proprie, sub titlul „Grai şi suflet românesc”, a publicat un articol scris de el, «Dacismul în literatură», în care reproduce în întregime poezia intitulată Decebal către popor a poetului român George Coşbuc, născut în Transilvania, care poezie apăruse şi în traducere maghiară în Ungaria încă înainte de războiul mondial (1914-1918 – n.n.). Cenzura n-a interzis apariţia acestui articol, respectiv a „Tribunei Ardealului”, care cuprinde acest articol. Procurorul regal a ridicat acuză împotriva inculpatului, deoarece rândurile de mai jos din poezia publicată, «iar acum o naţie de călăi ar vrea să pună jug pe grumazul tău», care cuprind stări de fapt ce sunt proprii să diminueze respectul faţă de naţiunea maghiară, totodată expresia «neam de călăi» este dezonorantă pentru naţiunea maghiară iar rândurile următoare: «Dar nu-i tot una să mori leu, ori câine înlănţuit, iar zeii sunt departe sus, duşmanii lângă noi», cuprind expresii dezonorante la adresa naţiunii maghiare.

Tribunalul Regal Ungar, având în vedere toate acestea, a găsit că pedeapsa detenţiunii, şi anume măsura mai ridicată stabilită în dispozitivul sentinţei, se găseşte în proporţie cu gravitatea faptului şi culpabilitatea personală a acuzatului. Tribunalul Regal a respins audierea ca martor a lui Emil Haţieganu (directorul ziarului – n.n.) şi Gheorghe Giurgiu (redactorul şef – n.n.), deoarece audierea numiţilor n-ar putea contribui cu date noi pentru stabilirea stării de fapt” etc.

Comentând această sentinţă, Mihai Ungheanu arată că ceea ce se pedepsise de către Tribunalele regale ungare de ocupaţie era un bun cultural al Europei: conştiinţa vechimii şi continuităţii autohtonilor de la Carpaţi, care însă în ochii tribunalelor maghiare proba caracterul nelegitim al ocupaţiei ungare. „A pune cultura la dosar, a face tabula rasa din secole de cultură a fost una din acţiunile principale ale ocupaţiei ungare în Transilvania de Nord. Excluderea din viaţa culturală a Transilvaniei a oamenilor de cultură români, expulzaţi în majoritate, reducerea cotidienelor de limbă română la unul singur, limitarea agresivă a încercării pictorilor români de a expune, ca şi eliminarea limbii române din şcoli, a avut ca pandant un şir de acţiuni paralele opuse. Dacă tribunalele regale decideau că originea dacică a românilor este o pretenţie absurdă a poporului român şi a poetului George Coşbuc, pe de altă parte un institut, ca cel ce purta numele de «Teleki Pál», tipărea cărţi ca: Rolul ţiganilor în formarea populaţiei şi naţiunii române... sau Soarta maghiarimii ardelene după primul război mondial (de Imre Mikó), soartă în cadrul căreia minoritatea maghiară din Transilvania interbelică nu a fost însă redusă la un singur ziar de limbă maghiară... Tribunalele Ungariei în anii ocupaţiei au pus cultura română «la dosar», au scos-o practic din circulaţie.”

În revista budapestană „Ország-Világ” („Ţară-Lume”), István Pintér, la începutul anilor ‘980, a publicat un serial documentar de prelucrare critică a unor întâmplări din istoria contemporană a Ungariei. Într-unul din aceste articole (apărut în numărul din 10 martie 1982) a căpătat expresie severă acţiunea instituţionalizată şi pusă în practică de Armata Regală Ungară, prin care, de pe poziţiile războiului împotriva duşmanilor ungurilor din interiorul ţării (evrei, români, sârbi, şvabi, ruteni ş.a.) au fost destinaţi morţii – şi au murit – zeci de mii de ardeleni români şi evrei în formaţiunile de luptă şi detaşamentele de pedeapsă.

Armata maghiară, când a devenit unealta vinovatei politici şovine şi xenofobe a statului, s-a implicat indubitabil în acţiuni teroriste şi criminale. Faptul nu conţine nici un moment de dilemă. Despre o asemenea realitate, la care se alătură dispreţul total faţă de omenirea nemaghiară, relatează şi amintitul studiu al lui István Pintér, intitulat Condamnări la moarte prin ordine de încorporare..

Iată cum a început acest capitol sinistru din istoria armatei – şi a politicii – ungare: „După înţelegerea avută cu generalul Keitel au început preparativele pentru trimiterea pe front a armatei a 2-a ungară. La propunerea statului major – după cum este atestat acest lucru de un proces-verbal care a supravieţuit vremurilor, – Horthy a binevoit să ordone prin cea mai Înaltă poruncă a Sa, ca organizaţi în formaţiuni militare de pedeapsă, să fie trimise pe teritoriul acţiunilor de luptă (adică pe front – n.n.), toate acele elemente duşmănoase, care desfăşoară activităţi dăunătoare ce periclitează ordinea publică a ţării, cei care prin comportamentul lor dăunează ordinii şi pun piedici producţiei economiei de producţie”.

Astfel – arată autorul studiului – au fost trimişi la dispariţie cei care ar fi vrut să ferească patria (maghiară) de dezastrele războiului, lăsându-li-se doar răgazul să se echipeze cu cele strict necesare, ştiut fiind că cei mobilizaţi în detaşamente de pedeapsă, ca şi cei incorporaţi pentru munci auxiliare nu primeau nici un echipament de la Armata Regală Ungară, înafara unui chipiu ponosit.

Concentrările se făceau, de obicei, pe baza unor informaţii (denunţuri) primite de la «oameni de încredere», adică de la delatori. Aceştia formulau propuneri, concentrate la secţia defensivă a armatei. Dintre numeroşii comandanţi de unităţi formate pentru muncă este pus în evidenţă un lt. colonel, L. Muray. Din textele ordinelor rostite de acest comandant este citat următorul: «Ştiţi cine-s aceştia? Să-i trataţi fără milă! Când veţi ajunge în Ucraina să pavoazaţi cu ei copacii de pe marginea drumurilor!»"

Un supravieţuitor al detaşamentelor de pedeapsă îşi aminteşte „de situaţii îngrozitoare, umilitoare; de chinuri, oboseală, lipsă de omenie, de foame şi cruzime”... „Domnii ofiţeri şi cadrele îi şantajau pe cei incorporaţi în detaşamentele de muncă aflaţi sub ordinele lor. Ofiţerii, au furat tot ce se putea fura, până şi alimentele. În conformitate cu motivaţia oficială pe front era nevoie de forţe de muncă. În realitate cei mobilizaţi în detaşamente de lucru, de la bun început erau condamnaţi la moarte!”

Fiecare episod al unei tragedii adună în sine o serie de trăsături de importanţă decisivă pentru ansamblul unui mesaj de epocă. Astfel, poate fi retrăit şi înţeles caracterul specific naturii unor evenimente. Ca de pildă fiinţa terfelită în suferinţă, înjosită, rănită, deposedată de propria sa imagine, copleşită de propria sa mizerie. O asemenea fiinţă încetează de a mai fi duşman ori aliat. Ea este pur şi simplu o biată fiinţă umană, confruntată cu propria sa neputinţă şi izolare, cu ultima sa fărâmă de substanţă umană.

Despre asemenea oameni relatează un martor participant, Zoltán Singer:

Episodul tragic despre care îşi aminteşte Zoltán Singer în legătură cu complexul faptelor de ură, dispreţ şi crime faţă de nemaghiarii din Ungaria, îndeosebi faţă de evrei şi români, configurează evenimente din anii 1940-1944. Ele se păstrează în lumea lăuntrică a supravieţuitorilor şi urmaşilor, descendenţi ai victimelor şi descendenţi ai călăilor, în măsura în care ideile, conştiinţa şi sentimentele posterităţii recunosc împletirea cauzală între ce a fost şi ce este. Să fi fost un accident tragic, fără consecinţe morale, după cum se autoconsolează o parte a lumii ungare contemporane, încercând să se convingă că faptele unei naţiuni nu au repercusiuni asupra viitorului ei!? Ori o consecinţă a mârşăviei naziste? Sau – ceea ce a şi fost de fapt – rezultatul unui comportament general, derivat dintr-o anumită poziţie faţă de viaţă, societate şi faţă de fiinţa umană?

Aflăm dintr-un documentat articol al lui Octavian Căpăţână despre o lucrare amplă, elaborată de istoricul german Johan Weidlein, având ca titlu: „Vina Ungariei în al doilea război mondial şi soarta şvabilor dunăreni de pe teritoriul Ungariei oglindită în documente ungare.

„NU VĂ SPERIAŢI, NU ERAU UNGURI! Horthy, după ce l-a păcălit pe Hitler, a purces cu cinism la distrugerea fizică a minorităţilor. Astfel, armata a II-a ungară era formată numai din minoritari, cu excepţia comandanţilor. Corpul 3 al acestei armate era format din şvabi. Ofiţerii unguri au părăsit unităţile lor înainte de marea bătălie... în trenurile spital. Astfel au fost distruşi, cu premeditare şi cinism, minoritarii. Kállay (prim ministrul Ungariei – n.n.) anunţând comisia parlamentară de pierderea a 100.000 de oameni a spus: «NU VĂ SPERIAŢI! NU ERAU UNGURI!»

EPUIZAREA POTENŢIALULUI MILITAR PE TERITORIILE OCUPATE. Ungaria a intrat în război trimiţând pe frontul sovietic corpul de armată din Kaschau (Kosice) format exclusiv din slovaci. Acest lucru era conform cu intenţiile lui Horthy care, prin războiul purtat împotriva URSS, urmărea în primul rând «epuizarea potenţialului militar al teritoriilor ocupate», aşa cum singur recunoaşte în scrierile sale secrete.

RĂZBOIUL O MANĂ CEREASCĂ PENTRU UNGURI. Dacă în perioadele de pace etnocidul cultural, adică asimilarea forţată (maghiarizarea şvabilor) dădeau rezultate foarte bune, perioada războiului oferea o şansă în plus: exterminarea fizică. De aceea, ungurii făceau abuzuri, recrutând şi şvabi trecuţi de mult de 50 de ani. Dar pe lângă trimiterea pe front, anumite categorii de minoritari erau «epuizate» până la sfârşeală în batalioane de muncă forţată, Uniunea Şvabilor, şi în special conducătorul ei, Basch, a sesizat actele criminale ale aliaţilor lui Hitler împotriva şvabilor – dar îndrăzneala de a încerca să-şi protejeze conaţionalii îi va costa pe conducătorii şvabilor (din Ungaria) viaţa. Ei şi nu ucigaşii adevăraţi vor fi consideraţi criminali de război şi executaţi la încheierea conflagraţiei. Manevră facilă pentru foştii unguri acum deveniţi subit comunişti.

DE DOUĂ ORI MAI MULŢI ŞVABI MORŢI. După război, prin acuzarea şvabilor de colaborare cu trupele SS, ungurii vânau doi iepuri deodată: scăpau de minoritari şi îşi dovedeau ataşamentul faţă de noii stăpâni de la Kremlin. După calculele doctorului Weidlein, şvabii din Ungaria s-au alăturat trupelor SS doar în proporţie de 1,3%. Prin urmare participarea şvabilor din Ungaria nu justifică în nici un fel trimiterea în masă, adică expulzarea şvabilor în URSS. În lagărele din URSS vor muri de două ori mai mulţi şvabi decât muriseră pe front.

ZELUL XENOFOB AL UNGURILOR «HORTHYŞTI» Şi COMUNIŞTI. Pentru a justifica excesul de zel al ungurilor, care nu putea fi justificat de arbitrariul sovietic, noua „putere populară” ungară a elaborat lucrarea Vina asociaţiei etnice la alungarea germanilor din Ungaria, publicată în 1967 de către Loránt Tilkovszky. Acesta fusese expertul R.P. Ungare în problema şvabilor, care adapta adevărul la cerinţele politice, aşa cum a făcut istoriografia ungară. Tratatul de armistiţiu semnat cu sovieticii de guvernul lui Horthy la 11 octombrie 1944, încă aliat al Germaniei, la Moscova, nu prevedea exilarea etnicilor germani din Ungaria în lagăre de muncă din URSS. Desigur, ruşii, nu vor ţine cont de tratate, cum au făcut şi în România. Dar furia turbată a ungurilor împotriva minorităţilor a făcut ca ei să sară din nou peste cal. Au mai sărit şi cu un an în urmă, când în Transilvania, între martie şi iunie (1944) au „curăţat” teritoriul de evrei, într-un ritm atât de rapid încât i-au surprins până şi pe nazişti.

XENOFOBIA – O CONSTANTĂ A UNGARIEI. Feudalii, democraţii, bolşevicii, fasciştii, socialiştii, ca şi foştii comunişti unguri administrează acelaşi tratament tuturor minoritarilor din ţara Sfântului Rege Ştefan: MAGHIARIZAREA. Până la Trianon, Ungaria şi-a redus la jumătate minorităţile. Cu toate acestea mai rămăseseră în Ungaria anului 1920, între 20-30% minoritari, şvabi, evrei, români, slovaci, croaţi etc. Azi, Ungaria mai recunoaşte 0,4% minoritari. În loc de 1,6-1,8 milioane de şvabi, recensământul unguresc din 1990 înregistrează doar 25.000 de germani. Organizaţia şvabilor pretinde că ar fi totuşi încă 200.000-300.000 de etnici germani, mai mult ori mai puţin maghiarizaţi.

Azi, nici Genscher şi, poate, nici Kinkel nu înţeleg mai „nimica – trebuie să remarcăm acest lucru cu regret”.

Concentrat pentru front în armata ungară şi trimis în Ucraina, Bugnariu notează constatări, atestate şi de istorie, fără să deformeze, el relatează despre întâmplări de neuitat, pentru a scoate în evidenţă ceea ce era adevăr în complexitatea unor desfăşurări.

Circumstanţele descrise sunt aparent simple, fiind determinate de „categoria naţională” a celor implicaţi. În modul său de a evoca nu apar accente de polemică. Din memoriile lui se evidenţiază contradicţia dintre protagoniştii oficiali ai vremii şi victimele lor din rândurile popoarelor minoritare, ale „naţionalităţilor” din Ungaria. Caracterul dramatic intrinsec al contradicţiilor reiese vizibil, limpede şi adecvat:

„La Gherla (acolo a avut loc formalitatea de incorporare a lui Tudor Bugnariu) mişcări neobişnuite. Niciodată n-am văzut atâta lume adunată aici; mii de ţărani... toţi români. Şi militari – toţi unguri”.

„Comandantul companiei – relatează Bugnariu – îmi pune în vedere ca funcţia mea reală va fi aceea de translator şi că va trebui să-l ajut (...) ca să se poată descurca cu numele acestea «scâlciate» de români, sârbi, ucrainieni, care formau compania".

Concluziv, Tudor Bugnariu notează:

Printre eroii unor împrejurări prozaice, vrednici de compasiunea şi de întreaga stimă a societăţii noastre se află şi cei peste o sută cincizeci de mii de ţărani români, care au fost subordonaţi Armatei Regale Ungare, şi în mare parte sacrificaţi pentru ca prin extirparea lor programată să se echilibreze, în favoarea ungurilor, raportul dintre maghiari şi naţionalităţi din cuprinsul Ungariei. Dimensiunea şi sensul acelor sacrificii au fost remarcate de contemporani şi considerate ceea ce şi erau de fapt: acţiuni întreprinse pe frontul ucrainean, în spiritul năzuinţelor care vizau săvârşirea unor modificări demografice, brutale şi artificiale, în cuprinsul Ungariei. O năzuinţă politică, asociată cu crima premeditată, împotriva unor oameni transformaţi în eroi, dar neacreditaţi ca atare de istorie. Destinul acestora era nemijlocit legat de soarta vieţii româneşti în ţara ungurească.

Însemnarea vorbeşte despre o realitate.

Iată mesajul:

„15.V.1943. Dragii mei puişori, vă scriu această scrisoare de la o depărtare foarte mare de voi. Pe aici e cald cu vânt continuu. Până în prezent nu mi s-a întâmplat nimic, drumul fiind asigurat de aviaţie.
În drum prin Ucraina am întâlnit foarte mulţi români din Ardealul cedat ce făceau serviciu în armata maghiară. Pot să spun că mai mult de jumătate sunt români, astfel se plătesc ungurii de război, tot pe pielea românilor..."

La 4 septembrie 1993, rămăşiţele pământeşti ale regentului Miklós Horthy (1868-1957), guvernator al Regatului Ungar între 1920-1944 (funcţie la care a renunţat în scris în favoarea lui Szálasi), au fost reînhumate la Kenderes. Oficialităţile Ungariei, în calitate de „persoane particulare”, au investit ceremonia reînhumării cu semnificaţia unui eveniment istoric, Horthy fiind declarat „o personalitate de vârf în istoria Ungariei”. Cu acest prilej s-au format asociaţii, au fost organizate cortegii, s-a produs o erupţie de steaguri şi de pancarte cu emblema Sfântului Rege Ştefan; s-a creat o atmosferă naţional de triumf.

Numele lui a intrat în viaţa mea o dată cu Diktatul de la Viena, obligându-mă ca în cursul celor 4 ani pe are i-am trăit în Ungaria să dau crezare incredibilului. Cu apariţia numelui acestui personaj a început fuga înspăimântată a românilor din „Transilvania de Nord”, alipită Ungariei. Ei fugeau din calea neomeniei maghiare. Feţele lor crispate vesteau că la 30 august 1940, data Diktatului, nimeni dintre noi, cei ajunşi sub stăpânirea Regatului Ungar, ca şi cei din România, nu consideram posibil ceea ce avea să se abată asupra noastră în următorii patru ani. Bilanţul sumar se prezintă astfel:

• circa 1.000 de români au fost ucişi cu arma numai pentru că erau români, îndată după intrarea trupelor maghiare în Ardealul cedat.
• circa 36.000 de evrei au fost ucişi în 1941 la Kamenetz-Podolsk, pentru singurul motiv că erau evrei;
• circa 80.000 de sârbi au fost masacraţi pentru că erau sârbi;
• 400.000 de români au fost „expulzaţi” din Ungaria în România, iar marea majoritate a intelectualilor noştri (90%) de la oraşe a fost expulzată, în vagoane de marfă, tot în România;
• circa 60.000 de femei, între 15 şi 60 de ani, au fost „închiriate” de Ungaria, ca braţe de muncă, în Germania (dintre ele au revenit circa 8.000);
• au murit ori au dispărut pe frontul sovietic, ca soldaţi ai Regatului Ungar, peste 100.000 de tineri români din Transilvania de Nord;
• zeci de mii de români concentraţi în detaşamente de muncă forţată nu au mai revenit acasă. Ei au fost înmormântaţi în URSS, Polonia, Germania etc.
• circa 200.000 de evrei din Transilvania (şi încă 412.000 din Ungaria) au fost transportaţi şi exterminaţi la Auschwitz, în 1944, alţii au murit în companiile de pedeapsă.

Motivaţia acestor „eliminări” şi „extirpări” a fost sugerată de Horthy însuşi, care repeta insistent ideea că „pe Sfântul pământ al Ungariei s-au infiltrat naţiuni străine” (v. „Tribuna Ardealului”, 17 sept. 1940). Alte nelegiuiri se adaugă lungului şir de crime săvârşite împotriva românilor, evreilor, sârbilor, rutenilor.

Desigur, o singură persoană nu putea să orienteze o ţară şi un popor spre atac, violenţă, teroare şi crimă. Atunci, ca şi azi, Horthy era un simbol pentru majoritatea politicienilor maghiari de pretutindeni. Astăzi, la noi, forţa ascunsă a acestui simbol se dezvăluie şi în scopul urmărit de unii politicieni, ca şi de agitatorii din preajma confesiunilor ce constituie „biserica ungurească” din România: transformarea României în prada unei pustiiri îngrozitoare şi a dezmembrării.

Apoteozarea lui Miklós Horthy – despre care Hitler spunea „că fusese naţional-socialist încă înainte de apariţia naţional-socialismului german” – reprezintă consfinţirea, respectiv oficializarea ultranaţionalismului în Ungaria şi stimularea spiritului nazist, atât în activitatea „uniunilor democratice maghiare”, din ţările „succesorale”, cât şi în rândurile minorităţii maghiare din aceste ţări.

Astăzi mai exersată în disimulare decât ieri, Ungaria se fereşte să arate întreaga radicalitate a intenţiilor sale înainte de a ne fi atenuat vigilenţa. Şi, totuşi, parcă acum nu dă dovadă de obişnuita prudenţă în modul de aplicare a metodei sale: administrarea în doze mici a pilulelor, observând dacă conştiinţa publică mai suportă o nouă doză. Părăsind tactica tatonării şi a camuflării intenţiilor, Ungaria a lansat acum primul său atac spectaculos, nu numai împotriva noastră, ci şi împotriva unei Europe din ce în ce mai slabă moralmente. Simbolul prin care îşi precizează intenţiile este cât se poate de clar: stema de stat care exprimă imperialismul sanştefanist şi apartenenţa Transilvaniei de Ungaria – şi Miklós Horthy, al cărui nume nu se poate despărţi de crimele săvârşite cu „elan patriotic ungar” împotriva românilor, evreilor şi a altor naţiuni nemaghiare.

Acum, când în Ungaria a revenit în stimă un ucigaş şi instigator la asasinate, ar fi motivată întrebarea: nu cumva vor descoperi şi nemţii că Hitler a fost şi el „o mare personalitate a istoriei Germaniei”?

Fără îndoială în Transilvania a existat – şi continuă să existe – o „tensiune istorică”, cu caracter primar, între unguri şi celelalte naţionalităţi. Mai cu seamă între maghiari pe de o parte, pe de alta aflându-se românii (majoritari) şi germanii – saşi şi şvabi. (Armenii puţin numeroşi au fost maghiarizaţi la începutul secolului XX, în bună parte şi evreii, iar ţiganii – populaţie rurală neorganizată – au fost şi au rămas lipsiţi de aspiraţii naţionale şi sociale.) Secuii, în unele împrejurări, se considerau a fi unguri, alteori şi-au manifestat dispreţul faţă de aceştia. În viaţa publică, ungurii îşi susţineau primatul, prin aspiraţii individuale, colective şi prin „vocaţie”. Ei se vedeau – şi se mai consideră încă – a fi „făuritori de stat” („államalkató elem”). Animaţi de agresiva ambiţie a celor exersaţi să domine, râvna naţionalistă le marchează comportamentul, modul de a-şi închipui existenţa, concepţia despre viaţă, lume şi societate, într-un cuvânt „ideologia”. Aspiraţiile dominatoare au fost – şi continuă să fie – conştientizate şi propagate, ca o practică în acţiune, un fel de „ordine firească a lucrurilor”.

La români şi unguri ne găsim, prin urmare, în prezenţa a două tipuri de „ideologii”. Una tradiţională, preponderent rurală, aparent statică, desigur blândă, obişnuită să suporte dominaţia, cealaltă voluntară, conştient agresivă, dominatoare, practică şi abuzivă – a claselor politice ungureşti. Aceştia şi-au impus sistemul în acţiuni cu finalitate politică încă din secolul al XV-lea, când datorită unor cauze complexe – sociale, economice, politice, religioase ş.a. – a izbucnit răscoala ţăranilor ardeleni, români şi maghiari, care s-au unit, fără deosebire de neam, pe dealul Băbdiului (în limba ungară Bábolna) în 1437. Nobilimea – în rândurile căreia erau şi români – a fost nevoită să accepte condiţiile ţărănimii, dar cu gândul de a nu le respecta. De aceea au şi încheiat cu secuii şi cu saşii, la Căpâlna (în fostul judeţ Solnoc-Dăbâca), în ziua de 16 septembrie 1437, alianţa cunoscută sub denumirea de Unio trium natiorum, adică o uniune între trei naţiuni: unguri, saşi şi secui. Această uniune, care a luat fiinţă sub presiunea unei necesităţi de moment, nu s-a desfăcut nici după răscoală, ci a devenit, după opinia lui Károly Kós, argumentul constituţional, principal şi fundamental, al „Transilvaniei independente". Fără români!

Prima tălmăcire corectă a acestei uniuni aparţine istoriografiei germane, care o interpretează ca fiind îndreptată chiar de la început contra românilor, credincioşi ai bisericii ortodoxe răsăritene, deşi iniţial ea fusese îndreptată contra ţăranilor răsculaţi la Băbdii, români şi unguri. Fără îndoială această uniune a realizat o înţelegere a privilegiaţilor.

Pentru evoluţia ulterioară a vieţii în lumea ardeleană, cu majoritatea sa românească (nu numai atunci, dar şi înainte, ca şi după Unio trium natiorum), această asociere s-a transformat cu timpul în simbolul – şi psihoza – antiromânismului ungar din Transilvania, sub semnul căruia maghiarimea, în general, a luptat cu toate mijloacele contra românilor secole de-a rândul, elaborând un adevărat sistem teoretic şi practic, pentru a-şi susţine şi justifica campania. Conştientizarea acestor împrejurări, adeseori explozive, au dus uneori la revolte care multă vreme au avut doar rezultate limitate. Existenţa conflictelor a fost unul din motivele pentru care sistemul dominator ungar s-a putut considera îndreptăţit să se manifeste ostil faţă de români.

Dacă se parcurg istoriile paralele – ale românilor şi ungurilor – din toate timpurile, acelea ce nu se refuză cunoaşterii, există motive serioase ca să ne întrebăm: este oare posibilă armonia dintre două lucruri când afirmarea unuia este condiţionată de dispariţia celuilalt? Să fie oare spiritul cel drept al înţelegerii doar un ideal transferat viitorului? O înţelegere capabilă să împace elemente extreme şi să calmeze într-o stare armonioasă contradicţii voite şi inconştiente?

Dintr-un ansamblu al agresiunilor îndreptate împotriva românilor aflaţi sub stăpânire ungară vom aminti de una mai puţin cunoscută, deşi cazul ar trebui să trăiască în memoria ungurilor şi a românilor – ca simbol de a ieşi din tradiţiile proprii de interpretare – pentru a cunoaşte realităţi sprijinite de aspiraţii şi dorinţe:

„Dintre 47 de regimente – spunea Vaida-Voevod – 14-17 regimente sunt cu majorităţi maghiare, iar cel puţin 30 de regimente sunt în majoritate alcătuite din nemaghiari (...). Dacă ţinem cont de această situaţie (...) ajungem la concluzia că numai regimentele 68 Szolnok, 46 Seghedin şi 38 Kecskemét sunt curat maghiare, prin urmare în total 3 regimente, celelalte nu. Din contră! Curat nemaghiare sunt 10, adică următoarele: 6, 16, 29, 31, 43, 53, 61, 70, 79 şi 96. Mai observ şi faptul că ar mai fi multe regimente cu totul nemaghiare, dacă evreii de la regimente nu ar fi consideraţi maghiari.

(Merită să fie cunoscută şi părerea lui Alexandru Vaida-Voevod despre unguri: „[Maghiarii] au fost totdeauna falşi şi rebeli. Ei s-au gândit la interesele lor de privilegiaţi, de castă, organizată în ficţiunea de naţiune maghiară. Sunt nişte fantezişti, cari cu ajutorul unei statistici falsificate şi al jongleriei cu formule de drept constituţional, ameţesc poporul (...) şi străinătatea, subminând forţa imperiului (austro-ungar – n.n.), pregătindu-şi astfel groapa proprie, în care vor fi înmormântaţi şi dacă vor reuşi să-şi distrugă monarhia. Se tot laudă cu virtuţile lor militare. În realitate, nu regimentele maghiare au fost eroice".)

Despre unele aspecte ale învăţământului organizat pentru elevii români în anii când au fost repuse în practică principiile educaţionale de tradiţie ungară în Transilvania de Nord au rămas puţine mărturii. Când mă refer la tradiţie, mă gândesc la acea exigenţă formulată de articolul 19 al legii Apponyi care îi obligă pe învăţători ca să-i înveţe ungureşte pe elevii români în aşa măsură încât, după absolvirea a patru clase elementare, aceştia să fie în stare să se exprime, în mod inteligibil şi nuanţat, oral şi în scris, în limba maghiară.

Până la 30 august 1940 au funcţionat pe teritoriul Transilvaniei de Nord 1666 şcoli primare româneşti cu 4692 de învăţători. Curând după Diktat 3982 de învăţători români au fost nevoiţi să se refugieze din Ungaria în România, iar din cei 710 rămaşi au fost menţinuţi în serviciu doar 70, care cunoşteau limba maghiară din tinereţe. S-a susţinut însă de către oficialitate că în anii 1940-1944 ar fi funcţionat şcoli elementare cu limbă de predare română. În realitate asemenea şcoli au funcţionat doar câteva în zonele grănicereşti ale Năsăudului şi în Maramureş – dar numai până în octombrie 1943.

Elevii români mai erau expuşi la diverse acţiuni de pervertire sufletească. Era şi aceasta o cale – neîntâlnită în practica popoarelor civilizate – de a mări rândurile ungurilor puţini la umăr, cu maghiari „făcuţi nu născuţi”, fapt ce ne aminteşte de o caracterizare a contelui Ştefan Tisa (fost prim ministru) despre ţara sa: „Un conglomerat de popoare de diferite rase".

Într-o limbă de eprubetă, Abecedarul Românesc, retipărit în 1942 (după o ediţie sibiană din 1908), caută să îndemne elevii studioşi la preluarea unui ideal de mărire, care n-are atingere cu deprinderi tradiţionale.

Iată o imagine propusă pentru ŢARA MEA UNGARIA: „Ţara mea are câmpuri mănoase / Dealuri înalte cu mândre flori, / Izvoare limpezi şi răcoroase / Un cer albastru, prea rar cu nori. / Între munţi falnici plini de avuţie / Străinii află azil în ea / Şi-i lăptează cu bucurie! / Ah! Eu sunt mândru de ţara mea!”

O altă compunere dintr-un alt manual vrea să-i apropie pe honvezi de copiii victimelor acestora: UNGARIA

În manualul Istoria, Constituţia şi Geografia Ungariei, tipărit în 1941 de Ministerul Ungar al Cultelor şi Instrucţiei Publice pentru elevii români din învăţământul primar (clasele IV-VII), era comprimat întregul repertoriu hungarist al antiromânismului: „Românii (din Ardeal) au ucis şi jefuit pe sărmanii locuitori din satele ungureşti şi săseşti, lipsiţi de apărare...” „Ardealul (la venirea ungurilor) era o ţară pustie, locuită doar de câteva colonii slave şi bulgare. Românii, veniţi din Sud, n-au apărut decât mai târziu, spre sfârşitul veacului XII.” „... Românii, urmând exemplul sârbilor, au ucis şi jefuit pe sărmanii locuitori, lipsiţi de apărare, ai satelor ungureşti şi germane.” „În 1918 românii au ocupat capitala ţării, Budapesta şi nu s-au retras decât după jafuri necontenite, de trei luni şi jumătate.” Etc.

Era oare învăţământul în limba română, acolo unde au fost folosite şi manualele menţionate, un câştig pentru afirmarea ungarismului în umanitate? Putea oare acest învăţământ să contribuie la realizarea celor două idealuri: „Ungaria unitară” şi „Ungaria omogenă” – fără preţul sacrificării fiinţei naţionale a celor 10 milioane de „naţionalităţi” ce locuiau pe teritoriul Ungariei Mari până în 1918, şi a celor 2 milioane de români ajunşi sub stăpânire ungurească în anii 1940-1944?

„Suntem (...) înscrişi aproximativ 80 de studenţi. Ne-am adunat din toate colţurile Ardealului de Nord (...). Părinţii ne-au dat de lângă ei pentru a ne termina învăţătura în şcolile superioare (...). Nu cerem nimic altceva decât accesul la cultură, posibilitatea de a cunoaşte marile şi eternele adevăruri ale lumii. Poate că nu toţi ne-au înţeles, altfel nu ne-ar fi refuzat acest drept de care se învredniceşte orice popor civilizat. Poate că în atmosfera înfierbântată intenţiile noastre n-au putut fi apreciate la valoarea lor reală, ceea ce a dus la luarea unor măsuri discriminatorii (...). Am dori să putem învăţa mai departe în pace şi ordine, dar, din motive care se situează în afara noastră, pentru a treia oară ni se ia dreptul de audiere a cursurilor. Pentru a treia oară colegii noştri maghiari ne-au îndepărtat de la cursuri pentru simplul motiv că suntem români. Am crezut că acestor atitudini li s-a pus capăt (...). Din păcate am fost din nou expulzaţi din sălile de cursuri şi ameninţaţi cu represalii violente dacă am încerca să ne întoarcem. Purtarea lipsită de camaraderie a colegilor noştri maghiari, nevoia apărării securităţii noastre corporale, ca şi intenţia de a evita neplăceri şi mai mari şi noi traume sufleteşti ne-au decis la retragere, situaţie în care ne găsim şi în momentul de faţă. Jigniţi în buna noastră credinţă, trăim zile critice. Pe stradă suntem obiectul injuriilor (...). Colegii maghiari ne-au lezat în mod brutal demnitatea. Nu cerem pedepsirea nimănui, singura noastră dorinţă fiind asigurarea calmului necesar studiului şi asigurarea că în viitor nu vom mai avea parte de astfel de incidente umilitoare, care sunt înjositoare pentru orice om – sau student – cu simţul demnităţii (...). Etc. (Memoriul a fost semnat de Mihai Pop, stud. med., Alexandru Anca, stud. drept, Mihai Popp, stud. med.)

De câte ori l-am întâlnit pe Dr. Aurel Socol, cel mai apropiat colaborator al lui Emil Haţieganu, în anii premergători morţii sale timpurii, îmi spunea de fiecare dată cam la fel: “Ne-am obişnuit de veacuri să ne tot jucăm şi cu cele mai grave probleme; nu ne-am însuşit încă deprinderea de a construi ceva pozitiv. Datoria mea, de exemplu, ar fi să nu am nici o altă preocupare afară de una singură: să aştern pe hârtie experienţele şi întâmplările românilor din anii ocupaţiei ungare în Ardealul de Nord, pornind de la propriile mele experienţe cu maghiarii. Astfel mi-aş dedica viaţa celei mai drepte cauze. Dar parcă sunt deja pe cale de a mă îndrepta – voi scrie, ca să cunoască şi să ţină minte şi alţii”.

Astfel, corespondenţa dintre proiectare şi realizare nu a fost dat să se împlinească întru totul. Şi totuşi, în notele lui, din care voi cita câteva, aşternute pe hârtie la repezeală, ni se dezvăluie una dintre cele mai categorice reconstituiri în privinţa caracterului şi efectelor Diktatului de la Viena. Expresiile acestor însemnări au fost simple, de “conversaţie”, dar ele sunt adevărate, raportul lor cu realitatea fiind acela de oglindire fidelă.

Rolul public de mare responsabilitate românească în anii ocupaţiei ungare din „Transilvania de Nord”, ce-i revenea lui Aurel Socol în calitatea sa de „secretar al Comunităţii Naţionale Române” (calitate care, nu a fost nicicând legalizată), întărită de o prodigioasă şi extrem de eficientă activitate de avocat pledant („vorbeam limba maghiară, ca oricare dintre avocaţii unguri” – arată Socol în memoriile sale), de fapt o activitate de conferenţiar la bară, care îi permitea să-şi facă larg cunoscute convingerile sale umaniste şi de adversar al învrăjbirilor dintre naţionalităţi.

Aurel Socol mai era şi un mare maestru al prieteniei, sub semnele egalităţii şi ale înfrăţirii tuturora ca şi sub cele ale raţiunii şi ale bunelor sentimente. Poate tocmai aceasta a fost şi cauza disperării lui când a constatat cât era de perfid traseul trădării şi al falsurilor comise în politică, traseu urmat de confraţii şi prietenii săi unguri, începând cu acea aşa-zisă conjunctură „horthystă” şi continuat apoi în condiţiile mutaţiilor politice survenite după înfrângerea armatelor germano-ungare, în urma ofensivei româno-sovietice, în toamna anului 1944.

EZITĂRI, EXALTĂRI ŞI TEMERI. Zilele treceau, vedeam nenumărate ezitări, exaltări şi temeri, care mai toate se soldau cu plecarea (în România). Instinctul de siguranţă, refuzul de a înfrunta necunoscutul plin de riscuri precumpăneau în acea atmosferă de dezorientare generală. Doar, faţă de liniştea locală aproape patriarhală de dinainte cu numai câteva zile, prin brusca hotărâre a marilor puteri ale Axei, un alt ţinut paşnic a fost inundat de valul de constrângere şi nesiguranţă în care simţeai cât eşti de vulnerabil... Ulterior la un jurnal sonor, la cinema, am văzut scena când un colonel (maghiar) călare, cu sabia ridicată declara: «am jurat să nu ne oprim până în creasta Carpaţilor...»

În mijlocul pieţei [în faţa statuii lui Matei Corvinul], ticsită de populaţia maghiară surescitată în naţionalismul său, într-o atmosferă înfierbântată şi cu strigăte de ameninţare la adresa românilor, cei doi ierarhi români s-au purtat cu demnitate neclintită. Iuliu Hossu şi-a ţinut discursul (obligatoriu) într-o ţinută şi cu un conţinut de înaltă demnitate, nelăsându-se intimidat şi nici măcar impresionat de strigătele ostile şi insultătoare la adresa românilor şi la adresa lui. Strigătele deveniseră atât de sonore încât atunci când în timpul discursului episcopului (ortodox) Nicolae Colan degeneraseră în vacarm, episcopul reformat Vásárhelyi s-a scandalizat şi a încercat un protest la cele mai înalte foruri prezente, pentru ca, printr-un gest de potolire să se pună capăt excesului de zel şovin manifestat, ceea ce s-a şi făcut.

O NOUĂ CENZURĂ LA «TRIBUNA». Spre sfârşitul anului 1942 sau începutul lui 1943 presiunile concentrice ale consulatului general al Germaniei din Cluj au crescut: dl Uvschitz, un sas prostănac (norocul nostru), dar neamţ disciplinat, aducea zilnic [la redacţia ziarului «Tribuna Ardealului»] teancuri de materiale de propagandă germană, însoţindu-le cu un ton imperios mereu crescând. De asemenea, MTI (Agenţia Maghiară de Ştiri) impunea texte cu „ordin de sus”, ca şi locul lor în paginaţie şi chiar caracterul literelor. Apoi prin consilierii de presă de extremă dreaptă de la Legaţia [României] şi Consulatul român din Cluj se impuneau sub ameninţări, diverse materiale. Cât s-a putut, Ghiţă Giurgiu şi Raoul Şorban, ca secretar de redacţie, cenzurară aceste texte – omiţând multe din ele –, dar presiunea, dimpreună cu greutăţile de război ale puterilor Axei, creştea. (...)

Presiunile asupra «Tribunei Ardealului» deveneau tot mai mari. Frontul răsăritean se «replia», iar bombardamentele masive ale Aliaţilor zdruncinau nervii şi producţia germanilor şi aliaţilor lor... Presiunile deveniră atât de absurde şi revoltătoare faţă de adevăr şi convingerile noastre încât la 22 martie 1944, Raoul Şorban, secretarul de redacţie a trebuit să-şi părăsească postul, iar Gh, V. Giurgiu, redactorul responsabil, după ce s-a certat cu mai mulţi reprezentanţi oficiali ai României din corpul consular şi diplomatic, printre care erau consulul general Bilciurescu [de la Consulatul României din Cluj] a demisionat de la ziar, pierzându-şi astfel pâinea, iar Gestapoul l-a ţinut în închisoarea sa din Budapesta, din iunie până la 20 august 1944, în celula nr. 425, zisă «internaţională», în care am urmat apoi eu".

Militând cu pasiune patetică pentru păstrarea identităţii noastre naţionale, Aurel Socol a considerat, totodată, „socialul” ca o cerinţă de căpetenie pentru redresarea vieţii româneşti sub semnul progresului, tinzând mereu spre un suflu de universalitate, ca expresie în cadrul naţional, a unei umanităţi accesibile tuturor.

Revenit împreună cu Emil Haţieganu dintr-o deportare, pusă la cale de Gestapo şi de poliţia secretă a Regatului Ungar, care a durat aproape zece luni, perioadă în care ambii au suportat toate furtunile şi umilirile prigoanei, noua configuraţie politică dominată tot de unguri în Transilvania, în 1945, cu centrul la Cluj, i-a primit pe amândoi cu o părtinitoare ostilitate: nu ca victime ale nazismului şi hungarismului – ceea ce erau de fapt – nu ca pe doi martiri ai românilor ostracizaţi de unguri după Diktatul de la Viena, ci ca pe nişte vinovaţi. Ne aflam din nou aproape neputincioşi în faţa naţionalismului şovin al unor – de astă dată – comunişti maghiari în frunte cu Edgár Balogh, Lajos Jordáky ş.a. care au preluat exercitarea puterii de la instituţiile Regatului Ungar, desfiinţate în Ungaria de forţele antifasciste dar păstrate, în spiritul şi cu practica lor, prin părţile de Nord ale Transilvaniei. Era un grup de oameni în complicitate cu trecutul, care n-au vrut să înţeleagă, să audă şi să vadă, nici să înveţe nimic din ceea ce puteau afla din răsfoirea paginilor istoriei, şi nici n-au vrut ori n-au fost în stare să se lepede de ura despre care pomenesc întâmplările ce s-au petrecut prin părţile de Nord ale Transilvaniei.

Din cauza idealului său, deopotrivă naţional şi umanist, Aurel Socol a fost nevoit să înfrunte, începând cu Diktatul de la Viena şi până la moarte, vijeliile năpraznice ale apostolatului şi martiriului. Înflăcărat apărător în justiţie al atâtor antifascişti şi democraţi, români, maghiari şi evrei, al ţăranilor români şi maghiari, împrocesuaţi de foştii latifundiari pentru anularea reformei agrare; salvator, în timpul Holocaustului, al unor evrei expuşi deportării şi morţii – Aurel Socol şi-a încheiat viaţa prematur, istovit de anii de muncă forţată la canal, ca „deţinut administrativ”, dar şi de munca grea – şi mai grea pentru un intelectual – cu trupul neadaptat efortului fizic al dulgherului. Singura îndeletnicire care i-a fost îngăduită. (De ce? Cauzele ar trebui cunoscute – în cazul lui şi al altor români care şi-au permis să fie democraţi în Transilvania ocupată de Ungaria, în timp ce o seamă de unguri – supuşi admiratori ai lui Hitler şi Mussolini, desigur şi ai lui Horthy, ori neutri în acei ani – s-au transformat subit, după căderea edificiului nazist, nu numai în „comunişti”, dar şi în judecători. Lumea ajunsă în pragul larg al unei ere noi, nu a înţeles totdeauna tâlcul vremurilor, nici vinovăţia stăruinţelor în nedreptate.)

Amândoi – Socol şi cu mine - am fost oarecum părtaşi în acelaşi destin, într-o vreme când nici măcar nu ne cunoşteam prea bine. Ne-a apropiat la început o legătură improvizată ce s-a amplificat în prietenie, la tipografia şi redacţia ziarului „Tribuna Ardealului”, pe străzile întunecate ale Clujului „camuflat” de teama bombardamentelor nocturne, în atelierul meu de pictură, devenit centrul de întâlnire al multor tineri români şi evrei, şi al unor prea puţini – vreo doi-trei – unguri. Apoi am fost arestaţi împreună în martie 1942 la Cluj, când ni s-a oferit prilejul – într-o celulă a penitenciarului din Miskolc – de a ne dibui cu răbdare şi curiozitate gândurile şi credinţele. Acelaşi ideal, de a vedea sfârşitul nazismului şi înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor săi, ne-a înfrăţit în sentimentul unei solidarităţi sincere, împotriva profitorilor politici, saltimbanci pe sârmă ai intereselor de moment. S-a întâmplat că am apelat la el în primăvara anului 1944 pentru realizarea unor acţiuni periculoase, în contradicţie cu normele fundamentale ale nazismului şi cu cele antievreieşti, generalizate în Ungaria. Şi-a asumat atunci spontan – fiind nu numai un mare romantic ci şi un om înzestrat cu un neobişnuit de viguros curaj – orice răspundere şi toate riscurile. Chiar şi acela de a-şi pierde viaţa. Nu aş avea îndrăzneala să afirm că în făptuirile noastre asociate ne-am cârmuit în acea împrejurare după cine ştie ce planuri strategice bine puse la punct. Cauza care a determinat legământul nostru tacit de a ne apăra, dar şi de a nu aţâţa vrajbele hrănite de ură naţională a fost o consecinţă directă a agresivităţii ungureşti împotriva noastră şi a evreilor. Trebuie, în acelaşi timp, relevat faptul că românismul funciar al lui Aurel Socol nu era un destin etnic, ci o opţiune. El a fost născut de o mamă maghiară, care deşi nu a vorbit limba soţului şi a celor doi copii ai ei, s-a identificat cu soarta şi aspiraţiile familiei sale valahe pe care şi le-a asumat încă din vremea Austro-Ungariei, cu o senină trăire lăuntrică, încălzind o asemenea neclintire cu reflexul unui foarte omenesc proces interior, ca demonstraţia acelei condiţii comportamentale superioare, ce nu poate fi alterată nici de o naţionalitate, nici de o ţară, nici de modificarea hotarelor ori schimbările de regim politic şi nici de vreun interes conjunctural.

O consemnare ca aceasta nu are menirea să ţină locul unei de mult cuvenite recunoaşteri şi chiar omagieri. Pentru exprimarea lor să avem încredere în cei ce vor scrie mai amplu istoria acelor ani.

Fără îndoială, relaţionate în cadrul structurilor epocii în care s-au desfăşurat procesele ipocriziei, – întâmplările vor apare greu de luminat ca număr şi diversitate. Dar toate – ţinând seama de tendinţele lor – se înscriu într-o singură categorie, determinată de dinamica aceluiaşi sistem.

Această umplere a spaţiului lăuntric cu un sentiment uman şi social, nediferenţiat naţional, se regăseşte în temele picturilor şi desenelor sale, o preocupare de a face elocventă tăcerea, de a o face expresivă prin aducerea la nivelul vederii a tot ce se află ascuns în adâncul sinelui, de a înţelege şi concretiza speranţele, refuzând, totodată, forţele obscure şi, în cele din urmă, de a capta conştiinţa unei dorinţe în realitatea formei pictate.

Aurel Popp a fost însă hărţuit de obstacole şi aruncat „într-o altă parte a vieţii”, ca aici să fie confruntat cu noaptea lăuntrică a Regatului Ungar, fără a fi însă înghiţit de ea, reuşind să-i respingă asaltul. Întrucât după experienţele sale privind efectele Diktatului de la Viena, maestrul sătmărean a preferat să se înrudească mai mult cu creaţia sa, cu viaţa unui univers imaginar – al retragerii, al căutării de adăposturi – decât cu regimul realului.

În cuprinsul unui text – reprodus mai jos într-o formă comprimată – apar nerostite argumente cu rezonanţe revelatoare pentru stabilirea unei convergenţe a diferitelor impulsuri, capabile să favorizeze apariţia unei concluzii, care ne vine în ajutor şi pentru a înţelege noul aspect al tematicii sale picturale după 1940, ce se manifestă prin înlocuirea unor realităţi „general umane” cu maiestatea dramatică a unor episoade şi eroi din istoria noastră naţională, în care avea să se regăsească dincolo de perspectivele unei poetici a picturalului (de ex. Horea, Cloşca şi Crişan, ori Avram Iancu).

„NICI EU N-AM NEVOIE DE MILĂ”. Aurel Popp scria în 1940: „...La 15 octombrie am primit, în micul meu atelier de la Baia Sprie, poşta venită de acasă. În scrisoarea soţiei mele o citaţie pentru data de 18, la Direcţia generală, în cauza verificării mele, pe care, de altfel, am şi solicitat-o de patru ori, de la diverse autorităţi începând din septembrie (1940), când am cerut rezolvarea pensiei mele de la autoritatea competentă.

Mi-a venit rândul la orele 10.

Sala de dezbateri – o mică odaie, cu o masă mare, alături de câteva scaune, în faţă pe o măsuţă o maşină de scris, lângă ea o domnişoară, alături un fişier cu dosare... În centru, la masa mare, Domnul Preşedinte, căruia aveam să-i spun «Înălţimea Voastră»... La dreapta sa un lungan slab, la stânga un „judecător” foarte tânăr. Cine putea să fie? Habar n-aveam, nu-l văzusem niciodată. Nici nu mă prea interesa.

Fiindcă trebuie să pomenesc aici că oamenii cu care am stat de vorbă în cei 22 de ani (între 1918-1940 – n.n.), toţi şi în toate împrejurările, au susţinut sus şi tare că am salvat oraşul şi pe locuitorii lui – de câte pericole oare?! Nu a existat nici unul care ar fi fost capabil să-mi spună în faţă că aş fi săvârşit un rău oricât de neînsemnat. Numai acum, după Diktatul de la Viena, se mai uită câte unul chiorâş la mine, dintre cei care nu demult mă salutau cu adânci plecăciuni, deşi nici atunci nu eram mai puternic şi influent decât acum. Aceştia n-ar putea avea nici un alt motiv de îmbufnare ori de duşmănie decât o tâmpită concepţie de viaţă, ori simpla şi bigota lor prostie. Ei erau cei care din motivul că odinioară şi-au pierdut nemeritatul confort şi li s-a spulberat – din cauza războiului – lumea, îi condamnă pe cei ce au curajul să întrezărească viitorul. Aceştia sunt cei care în orbirea lor niciodată nu pot vedea cauza şi esenţa lucrurilor, ci doar acele întâmplări care privesc nemijlocit persoana lor. Ei fac parte dintre cei ce privesc totdeauna înapoi – şi niciodată înainte... Nişte suflete afurisit de meschine, care însă, de multe ori au pus la cazne Dreptatea; de multe ori au urlat: Răstigniţi-l! Şi încă tot mai sunt, continuă să mai existe, înlăturând cu puterea lor Adevărul. Oare dintre ei a pătruns vreunul şi aici, în “Comisia de trei”? În comisia ce vrea să judece trecutul?

Nu neg că acuzaţiile ce mi s-au adus m-au surprins. În câteva clipe sufletul meu a retrăit toate acele lucruri datorită cărora sunt nevoit să ascult acum aceste acuzaţii. Asemenea unor imagini de film, luate în miimi de secundă, astfel s-au perindat în faţa mea toate acele lupte şi eforturi, pe care le făcusem în interesul unor unguri în cei 22 de ani trecuţi. Mi-am amintit de articolele mele publicate în ziare; de sacrificiile materiale făcute în dauna alor mei. Mi-am mai amintit de hărţuielile cu fraţii mei de sânge şi încă de atâtea lucruri, toate făcute în interesul minorităţilor, care ar fi greu de enumerat, fără ca să mi se înroşească obrazul de ruşine că trebuie să mă refer la ele. Vai, cât de greu îmi este să vorbesc de ele!? Dar nu le-am făcut numai eu, le-au făcut mulţi alţii. Şi nu le-am făcut pentru ca să câştigăm merite. Şi nu pentru că ne-ar fi trecut vreodată prin cap posibilitatea “Diktatului de la Viena”! Cine s-a gândit oare astfel?? Suferinzii au cerut ajutor şi cei ofensaţi ne-au chemat alături de ei. Cui îi este în putere să ajute, nu trebuie oare să-i ajute pe cei nevoiaşi? Eu am fost în măsură să ajut şi dacă ar mai fi nevoie, şi azi aş proceda la fel. Cu oricine. Fără să aştept, fără să pretind recompensă.

În schimb am vorbit eu cu voce tare:

- “Dacă aş putea să-mi asum vreo vină, unica vină ar fi că aici, la Satu Mare, fiind însărcinat cu treburile instrucţiei şi cultelor..., am dat o dispoziţie generală tuturor cadrelor didactice. Şi anume ca toţi copiii şi tinerii să fie educaţi în limba lor maternă. Dar această dispoziţie aş da-o şi azi, fiindcă simt că aşa este drept şi echitabil. Da: este echitabil ca să ne respectăm reciproc limba. Totdeauna şi în orice împrejurare...”.

- Acum, limba maghiară, fiindcă în aceasta am fost întrebat. Dar asta nu înseamnă că nu mă declar ceea ce sunt, ceea ce m-am născut. Oare dv. în locul meu aţi proceda altfel? V-aţi lepăda oare de cei cărora le datoraţi viaţa? Sau consideraţi că omul, fiindcă soarta l-a târât printre alte neamuri, trebuia să-şi schimbe culoarea?... Este o mare înşelăciune când cineva îşi reneagă neamul, când vrea să-şi îmbrace sufletul în alte straie, decât cele în care s-a născut...

Când am intrat în camera unde a avut loc „audierea” mea în cursul dimineţii, preşedintele mă aştepta. Era singur. Ne-am salutat ca vechi cunoştinţe. El de îndată a citit “sentinţa”, despre care avea să afirme că e o „condamnare”. O citeşte pentru ca eu să-mi pot da seama cât de „uman” a fost redactată. După o scurtă introducere... „pe baza celor declarate (de mine) şi a declaraţiilor date de martori... am fost judecat şi considerat nedemn de a funcţiona ca profesor, de a primi pensie ori vreo alocaţie...”

Au trecut de atunci aproape două luni.

Abia acum primesc de la "autoritatea competentă” comunicarea că „la cererea dv. înaintată pentru stabilirea pensiei... în urma deciziei comisiei competente (de trei), învestită cu puterea legală de a hotărî...” nu am fost îndreptăţit să iau în considerare... semnat: Consilier ministerial

S-a isprăvit.

Satu Mare, la 10 decembrie anul 1941.

N.B. Relatarea am tradus-o din limba maghiară, fiindcă Aurel Popp, fiul unui preot român ştia mai bine ungureşte decât româneşte (v. Aurél Popp, „Ez is egy élet volt” – Şi asta a fost o viaţă –, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1977, pp. 145-157).

Pentru cei care s-au format şi maturizat în România întregită, adică „între cele două războaie mondiale”, ţara părea a fi fost statornicită pe baze cât se poate de fireşti, solide şi stabile. Tineretul ştia în ce direcţie îşi putea dezvolta aptitudinile, cum i se vor recompensa eforturile. Erau favorizaţi cei ce dispuneau, ei ori familiile lor, de o bază materială, ca şi cei ai căror părinţi aveau un serviciu convenabil: fii de funcţionari, negustori, ofiţeri, meseriaşi, liber profesionişti.

Marea Unire de la 1918 – eveniment impresionant şi crucial pentru marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, consideraţi prea multe secole a fi oameni de calitate inferioară – a declanşat fenomene sociale şi procese culturale cu consecinţe definitorii nu numai pentru acei ani. A apărut şi s-a consolidat un alt sistem de relaţii, de natură mai democratică, propriu aspiraţiei şi evoluţiei noilor state şi orânduielilor lor, născute din lupta pentru independenţă şi dezrobire naţională. Un asemenea eveniment constituie un capitol ce se trăieşte rar în istoria unui popor. Odată cu realizarea Marii Uniri – şi nu mă gândesc în primul rând – sau numai – la întregirea teritoriului ţării – s-au adunat energii nebănuite, s-a lărgit orizontul cultural al întregii Transilvanii, s-au iscat simţiri noi şi s-a plămădit o conştiinţă nouă. Ruptura dintre cele două moduri de viaţă – până în 1918 în cadrul Austro-Ungariei, apoi în România Mare – a determinat nu numai lărgirea patrimoniului general ci şi amplificarea comprehensiunii individuale. Trecutul s-a retras în lumea îmbătrânită a profitorilor săi, în timp ce prezentul a reprezentat un factor favorizant al tineretului (indiferent de naţionalitate), al tendinţei sale de a se intelectualiza, acţionând prin urmare după norme şi scopuri diferite de cele ale părinţilor, în majoritatea lor ţărani, recent împroprietăriţi – tot fără deosebire de naţionalitate – prin reformele agrare de la începutul anilor ’20.

„Intelectualizarea” nu a fost umbrită de modul concret al comportamentului faţă de natura obârşiei: noile grupuri ale tinerei intelectualităţi nu s-au îndepărtat, nici afectiv, nici social, nici prin obiceiuri, de condiţia ţărănească, muncitorească ori mic burgheză a părinţilor şi rudelor lor apropiate. Deşi căutarea unui nou rost în societate presupunea acceptarea saltului la virtual, adică o răsturnare a direcţiei îndătinate de acţiune şi de comportament, cultul tradiţiei s-a menţinut la toate răspântiile vieţii, a pătruns în impulsurile prezentului şi a întărit structurile de gândire ale noilor generaţii. În acest fel, imaginea vieţii reliefează, pe fundalul epocii, afirmarea unor energii descătuşate, lărgirea de orizont, o revărsare de simţire, conştiinţa unei ample solidarităţi împărtăşite într-o comuniune umană din ce în ce mai vie.

Schimbările erau adânci, semnalând şi o nouă atitudine faţă de relaţiile dintre locuitorii Transilvaniei, care au liniştit sentimentul obştesc prin mărturii semnificative de înfrăţire. Schimbările au generat nu numai elanuri, ci au creat şi condiţii favorabile unui regim de reconstrucţie şi modernizare, de remembrare şi chiar de unificare a eforturilor pentru înlăturarea obstacolelor generatoare de opoziţii.

O mişcare culturală şi economică ascendentă devenise din ce în ce mai vizibilă, dând expresie unei situaţii noi, care a pus capăt celei create de falimentul dualismului austro-ungar şi anexării Transilvaniei la Ungaria în 1867, având drept consecinţă directă provincializarea Ardealului în cultură şi ştiinţă, artă şi literatură, în economie etc., dar şi amplificarea curentului antiromânesc, antievreiesc şi chiar antisăsesc, hrănit de ideea că naţionalităţile din Ungaria sunt popoare minore, o plămădeală obscură, dubioasă şi inferioară, menită să creeze numai o bază pe seama poporului ales, care considera omul drept un obiect biologic înregistrat, etichetat, numerotat, dat în grija autorităţilor spre folosinţa obştească a maghiarimii.

Dar nimeni nu-şi imagina toate ororile ce s-ar întâmpla dacă visul de răzbunare al Ungariei de a reveni, ca învingătoare, în Transilvania, se va împlini. Descărcarea de neomenie ce s-a produs în primele două săptămâni din luna septembrie a anului 1940 şi a continuat apoi patru ani în şir – a întrecut orice presupunere. Brutalitatea nu era frânată de nici un fel de impediment moral, ea nu s-a limitat la jafuri, furturi, asasinate, ci s-a descătuşat pe temeiul unui barbar instinct de răzbunare. Oameni, cu sutele de mii, fără altă vină decât că erau români sau evrei, au fost vânaţi pentru a fi schingiuiţi în public sau încărcaţi în vagoane de vite spre a fi „evacuaţi” peste graniţă. Bande de militari şi de formaţii paramilitare, aflate sub controlul statului ungar, pătrundeau în locuinţe şi jefuiau, smulgând până şi cerceii modeşti de pe urechile femeilor. Pe temeiul „justiţiei statariale”, au fost puse la cale schingiuiri şi execuţii publice. Cu sentimentul unui mare, cel mai mare triumf, armata Regatului Ungar, pentru încununa „victoria sa militară”, a organizat masacre, ucigând civili – femei, copii, bătrâni. În faţa acestor orori conştiinţa universală a tăcut, iar conştiinţa statului ungar şi a societăţii maghiare a uitat ori a iertat.

Să fie oare “păturile mai înalte”, adică intelectualitatea, prin care se relevă principiul intoleranţei în rigoarea persuasivă a unei maxime de comportament? Acel principiu prin care o idee şi o acţiune să se fi vehiculat cu efect, încălcând o demnitate intimă, şi să se fi modulat conform unei acţiuni variabile ca intensitate şi ca frecvenţă? Ura şi dispreţul ungurilor împotriva nemaghiarilor să fie oare exprimarea unui sentiment personal, egoist, datorat unui criteriu particular? O intervenţie artificială, bazată pe stări sufleteşti ori conceptuale personale, fără pătrundere în spiritul maselor? Intelectualii, şi nu numai ei, să fi funcţionat în chip de difuzor, ca ideile şi intenţiile lor să atingă un grad potrivit de rezonanţă? Să afle argumentele, posibilităţile fără de care intervenţiile lor nici nu s-ar fi manifestat, nici n-ar fi putut ajunge la mase? Ori este vorba mai curând de două porniri identice, adoptate de intelectuali şi de cei mulţi, care-şi ating scopul într-o orchestraţie de mijloace comune, urmărind un ţel identic?

Nu era oare de ajuns că mulţi tineri şi cetăţeni nevinovaţi au murit în Revoluţia din 16-23 decembrie 1989 – între ei şi germani şi maghiari? De ce s-a urmat de către maghiari o cale anormală, o tentativă de a exercita o acţiune lărgită continuu, împotriva acelor regularităţi de procedee de care era nevoie în încercarea de a exercita un proces coeziv de redresare? De ce s-a procedat la o readucere a trecutului – cu originara lui grandomanie – din amintire ori din faza unei activităţi teoretice în actualitatea unor practici, cu renaşterea stocului său de experienţe, lărgite mereu, încercând o nouă aventură pe o cale primejdioasă, în loc de a o readuce in originara armonie si totalitate, chiar pe căi eroice şi dificile, fără viclenii si gânduri ascunse, mersul alături ori împreună, spre căutarea unei înfrăţiri, în adevărul concret al istoriei ori măcar în virtualitatea posibilă a îmbinării intereselor noastre vitale?

Dar s-a întâmplat altfel. S-a văzut din nou că discriminarea alimentată, perpetuând arhitectonica sa proprie, şi-a propus atribuţii de persuasiune, de blam, pe scurt, acele modalităţi ce se sustrag de la confruntările problemelor cu adevărul şi realul. Preoţii predicau ură şi făţărnicie în faţa altarelor; o seamă de intelectuali maghiari, mizând pe o presupusă iminentă dezmembrare a statului român, molipsiţi şi de o groaznică isterie a dispreţului şi a îngâmfării naţionaliste, stăpâniţi de falsa credinţă în dreptatea unilaterală a cauzei poporului ungar – scriitori, publicişti, liber profesionişti – au vrut să transforme un ideal revoluţionar în orgia celor mai rele porniri, să incite la crime şi insulte, la profanarea memoriei unor mari oameni ai poporului român şi să împroaşte cu murdărie monumentele şi chiar mormintele lor.

În aceste împrejurări mi-am amintit din nou şi încă o dată de Emil Haţieganu, când din iniţiativa lui, în august 1943, a luat fiinţă o mişcare românească din Transilvania de Nord, a cărei bază se rezema pe lupta împotriva urii de neam, a degradării politice, sociale şi intelectuale. Sarcina acestui program nu a fost încă epuizată. Cei care luasem parte la ea ne propusesem să curmăm propaganda şi spiritul urii, ca şi a revanşelor naţionaliste ce tindeau să otrăvească masele de români cu demenţa răzbunării. O asemenea răzbunare – ne-a avertizat Emil Haţieganu, gândindu-se cu teamă că poporul român ar încerca să plătească pentru toate atrocităţile şi vexaţiunile cunoscute, săvârşite de maghiari împotriva sa în cei patru ani de ocupaţie “horthysto-fascistă“ – ar echivala cu o cădere a cugetului clar şi a omeniei în robia patimilor! Au trecut mai bine de 50 de ani, dar şi astăzi ura şi dispreţul au rămas în repertoriul comportamental al unor intelectuali infectaţi de hungarism. Urmările acţiunilor naţionalist-şovine pot fi dezastruoase. Şi totuşi aceste acţiuni continuă cu intenţia de a încinge şi mai mult atmosfera înfierbântată prin toate felurile de aţâţare şi provocări. Se explică oral şi în scris, propagandistic şi instigator, că tot binele şi adevărul – ca nişte dimensiuni ale miraculosului – se pot atribui exclusiv ungurilor!

Maghiarimea din România se află sub ritmizarea politică a Budapestei. Această realitate este – sau a fost – ignorată cu vădită nepăsare colectivă. Deşi în toate perioadele ori momentele de criză ale societăţii noastre au apărut, cu evidenţă, manifestările unor identice programe provocatoare, pe terenul aceloraşi proiecte şi convingeri legate de indiferenţa, slăbiciunile ori ignoranţa românească.

Una din treptele înstrăinării de prezent ar putea fi o „Transilvanie independentă” (ceea ce, în concepţia revizionismului ar echivala cu o soluţionare concesivă, de strategie trecătoare a „problemei”).

Textul pe care îl reproducem a apărut, sub semnătura noastră la 21 decembrie 1944, în cotidianul bucureştean „Ardealul” (director A.I. Mureşianu). Acest articol, „Ardeal independent"?evocă imaginea cazului aşa cum numai realitatea este capabilă s-o ofere.

În anii pe care i-am petrecut în Ungaria, mai mult închis decât liber, nu i-am auzit vorbind astfel. Chiar şi aceia care sub „imperiul românesc” au formulat noţiunea „transilvanismului” (Kós Károly, Balogh Edgár de ex.), încadrând în ea realităţile caracteristice peisajului ardelean determinat de convieţuirea celor cinci neamuri şi şapte confesiuni, au divulgat, uitând că Ardealul întreg (împărţit între România şi Ungaria prin Diktatul de la Viena n.n.) ar putea să redevină românesc, scopurile pe care le-au urmărit cu transilvanismul lor: derutarea opiniei publice româneşti.

Ca şi ieri când ne-am pus de-a curmezişul intenţiilor formulate de contele Ştefan Bethlen, a conţilor Teleki, a balloghedgarilor şi a mikoimreiştilor, care şi-au asumat îngâmfatul rol de patroni, şi astăzi, înfruntând injuriile calomnioase a unor politicieni unguri, patronaţi de Budapesta, trebuie să ne înfruntăm tot cu hungariştii care, în vălmăşagul frământărilor, acuză, urlă şi intervin prin uşile din dos, cerând să încaseze preţul dubiosului lor zbucium pe pământ românesc.

În cadrul acestor instituţii sunt utilizaţi numeroşi colaboratori ruşi ori rusofoni, mai ales în secţiile emisiunilor muzicale, dintre cei ce nu apar în emisiunile de rutină. Unul dintre aceştia s-a confesat prietenului meu arătând că i s-a sugerat modificarea caracterului acestor emisiuni, în sensul reducerii la minimum a muzicii româneşti, a melodiilor populare, a compoziţiilor „culte” de inspiraţie folclorică românească, naţională. Astfel „muzica românească” nu mai domină în mod pregnant spaţiul sonor al Moldovei, fiind propagată doar la anumite ocazii. În acelaşi timp crainicii au fost instruiţi să pronunţe numele ungureşti corect, adică ca în limba ungară.

Multă vreme nu am dat atenţie acestei informaţii ce mi-a fost adusă la cunoştinţă în treacăt, până când nu am constatat, urmărind unele emisiuni de Radio şi TVR, aceeaşi modificare a spaţiului naţional sonor şi în România. Astfel, în emisiunile postului România-actualităţi ore în şir se pot auzi cam aceleaşi tobe sterile, ritmuri uniforme, fără melodii, uneori cu un suport sonor monoton, lipsit de modulaţii, epurate de orice relaţie afectivă, sunete de percuţie fără de vreo legătură cu realităţile, ori cu trăirile auditorilor noştri. Emisiuni de muzică naţională, la diverse niveluri, sunt sever şi economic drămuite. Ca fost muzician, am pus, fireşte, diagnoza: sonorităţile furnizate de Radio şi TVR au fost sterilizate de orice amintire locală. Mi-am amintit de pertinenta constatare a lui Béla Bartók, care vorbea despre „limba maternă muzicală” a fiecăruia dintre noi, mai ales a celor din părţile estice ale Europei, dar şi de “ambianţa sonoră naţională”. Pentru verificare am schimbat undele Radioului, constatând că Radio Kossuth transmite în Ungaria pentru ascultătorii săi care şi-au păstrat “limba maternă muzicală” într-o „ambianţă sonoră naţională”. Aceeaşi constatare la posturile de Radio sârbeşti, greceşti, bulgăreşti, ruseşti, franceze, ucrainene etc.

Astăzi îmi pare subsumată acestei ciudate practici intenţia. Ca şi în cazul pronunţării numelor ungureşti, cu sonorităţi inexistente în limba română (e, a, ő, ű, gy, ny, ty etc.); a exemplelor oferite ascultătorilor Radio privind pronunţarea, ca în limba maghiară, a unor denumiri ungare (Szeged – nu Seghedin). În acelaşi timp crainicii noştri nu ştiu să pronunţe corect numele lui Bariţiu ori Bărnuţiu, a lui Moţiu, a localităţii Sălişte etc. etc.

Cred totuşi că are importanţă. Fiindcă „acţiunea” de la Chişinău (de ce nu şi de la Bucureşti?) a fost organizată, cu eforturile recompensate prin diverse sume ori călătorii, de fundaţia „marelui filantrop" G. Soros!

Câţiva din cunoscuţii noştri din Ucraina s-au plâns de ostilitatea faţă de solicitanţii români a unor funcţionari din administraţia de la Cernăuţi şi Kiev, pe care o manifestă faţă de români! S-a aflat apoi că aceşti funcţionari publici aparţin minorităţii ungare din Ucraina, provenind din zonele maramureşene, situate la Nord de Tisa, cu studii urmate la Kiev – în general. Numărul acestor funcţionari unguri a crescut spectaculos în ultimii ani, nu numai în Ucraina, dar şi în Rusia, ei fiind, datorită eficienţei lor profesionale, folosiţi cu încredere de patronii lor în direcţie antiromânească.

În 1991, în presa maghiară din Cluj au apărut critici ferme la adresa unor deputaţi şi senatori de etnie maghiară – adică UDMR-işti din Parlamentul României, între ei aflându-se şi senatorul Szöcs – care, absentând de la îndatoririle lor din ţară, îşi petreceau timpul mai mult în Basarabia, Ucraina şi Transnistria decât la Bucureşti. În felul acesta, cu rolul schimbat, aceşti agenţi politici ai intereselor Ungariei în România, adaptându-se într-un sens care este favorabil misiunilor de mai largă anvergură, au depăşit sfera lor de acţiune, ca şi domeniul profesional. Ei au răspuns chemării – ori misiunii – ce a venit din afara României de a-şi realiza aspiraţiile conştiente în folosul credinţelor şi năzuinţelor lor intime. Destul de numeroşi intelectuali – şi mai puţin intelectuali – maghiari din România au pătruns astfel în structurile sociale ale ungurimii din Ucraina, au formulat revendicări, au pus la punct proiecte, au acţionat asupra unor decizii prin intermediul unor localnici de naţionalitate ungară, care continuă să lucreze pentru interesele hungarismului – şi împotriva României – în Ucraina, Rusia, Transnistria şi în Basarabia.

Ceea ce pare important este dinamica regrupării prin care se dobândeşte o nouă conştiinţă de sine, se asumă responsabilităţi, se câştigă experienţe şi cunoştinţe în relaţie cu ţelurile şi interesele revizioniste ale ungurimii.