Desigur, în inventarul istoric şi psihologic al memoriei nu s-au prea păstrat fenomenele marginale ale acelei lumi care fusese luată în posesie de birocraţia unui stat dominat de fantasme despre propria-i măreţie. Mi-a rămas însă viu în amintire un fenomen uluitor, petrecut atunci, în toamna anului 1940, simultan cu ocuparea de către Armata Regală Ungară a celor 11 judeţe ale Transilvaniei de Nord. Am văzut cu stupoare cum şi-a modificat subit sistemul de gândire şi de comportament o „naţionalitate” în majoritatea sa, ca şi – fapt mai surprinzător – o seamă de intelectuali maghiari, foşti de „stânga” (mulţi dintre aceştia fuseseră prietenii mei încă din anii adolescenţei), în legătură cu modificarea unei situaţii conjuncturale; cum s-au manifestat brusc nişte aptitudini nebănuite în moduri de gândire opuse concepţiilor lor anterior exprimate. Ca să văd apoi, după Eliberare, mai bine zis după reintegrarea ezitantă a Transilvaniei de Nord în hotarele României, cum aceleaşi persoane – care patru ani au fost beneficiari ai Diktatului de la Viena şi părtaşi, prin activitate ori pasivitate, la nelegiuiri naţionaliste – au adoptat spontan din nou un alt mod de gândire, de astă dată „principial”, „marxist” ori „comunist”.

În acest chip, foşti senatori şi deputaţi ai regimului „horthyst” au devenit, în noua orânduire „democrat-populară” primari, prefecţi, foşti şefi ai unor organisme de tip nazist – care au contribuit direct la îndepărtarea românilor şi evreilor din activitatea profesională – au devenit şi ei şefi de „instituţii democratice”: decani, rectori, deputaţi în parlamentul României ori preşedinţi ai Uniunii Populare Maghiare; foşti pictori oficiali ai curţii „Înaltului Regent” Horthy s-au transformat în “realişti-socialişti” exemplari, răsplătiţi cu înalte titluri destinate iniţial artiştilor „socialişti”.

Ceea ce a constituit forţa unificatoare, de menţinere în coeziune a unei noi forme de solidaritate, nu era naţionalitatea, etnia şi nici o ideologie politică, ci şovinismul hungarist de lungă tradiţie, sub camuflaje noi: „lupta ideologică şi de clasă”, „socializarea Transilvaniei de Nord” în opoziţie cu „monarhismul reacţionar din România” etc. Şi, nu în ultimul rând, obsesia unei ancestrale superiorităţi ungare. E vorba de o foarte gravă boală spirituală şi nu de un simplu episod efemer; de expresia explicită a unei gândiri totalitariste: unificarea prin limbă şi cu orice preţ a unei „naţiuni politice”, alcătuită din mari colective de diverse naţionalităţi, având limbile şi datinile lor naţionale. O atare acţiune necesită însă o justificare „morală”. Fundamentul „teoretic” al unei asemenea justificări subzistă până azi neschimbat. Şi anume:

În concepţia totalitaristă a hungarismului, „naţionalităţile” (aflate sub stăpânire maghiară) trebuie constrânse să accepte – şi să creadă – că înălţarea lor pe o treaptă superioară a condiţiei umane se realizează prin părăsirea etniei proprii şi prin integrarea lor într-o nouă familie naţională – cea ungară –, ca astfel să li se deschidă posibilitatea la diversele grade ale rangurilor sociale. Fiindcă – în conformitate cu concepţia hungaristă – nu există, în cadrul unui stat naţional ungar, decât două ipostaze posibile: una superioară, reprezentată de „ungurime” („magyarság”) şi alta inferioară, zonă amorfă, unde bâjbâie şi vegetează în primitivitate „naţionalităţile”. De fapt o asemenea „înălţare” se confundă cu însuşi procesul de asimilare, roadele căreia – nu o dată paradoxale – sunt vizibile şi în societatea maghiară din Transilvania, prin acea putere „enigmatică”, „mistică” şi „unificatoare”, datorită căreia un Edgar Kessler se transformă în Edgár Balogh, un Karl Kosch în Károly Kós, un Molter în Marosi, un Ziegler în Vásárhelyi, sau un Crişan în Krizsán etc., etc., fără ca vreunul din victimele asimilării să-şi fi pierdut – ori să-şi piardă – echilibrul „moral” în faţa unei agresiuni brutale împotriva individualităţii sale. Ba dimpotrivă, cei mai mulţi dintre ei au devenit partizani zeloşi tocmai ai acelei ideologii care le-a alterat condiţia etnică, transformându-i într-un „produs” de coloratură hungaristă, rezultat al unei capitulări în faţa forţei. Astfel, în virtutea importanţei lui şi în durata proceselor de construire a unei „naţiuni politice”, evenimentul asimilării a devenit un fapt istoric în Ungaria.

Răspunsul la întrebarea „de ce”? Acest răspuns este cât se poate de simplu dacă privim asimilarea în acel context în care se inserează consecinţele ei politice şi sociale şi dacă o implicăm în sistemul de referinţă determinat de scopul final. Întrucât asimilarea în Ungaria – ieri şi azi – are menirea să aibă un rezultat cert, lipsit de echivoc: lichidarea unor realităţi etnice pe teritoriul „istoric” – deci ipotetic – al statului şi constituirea unor noi relaţii de manifestări în viaţa indivizilor şi a colectivităţii – vorbind exclusiv limba ungară – pe întinderea aceluiaşi teritoriu.

În acest sens apare semnificativ faptul că întregul aparat de acţiune al hungarismului operează, până azi, cu metodele şi terminologia Ungariei „istorice”, pretrianonice. Sub acest aspect, între vechiul şi noul „revizionism” nu există nici o diferenţă revelatoare, ambele acţiuni urmărind ţeluri totalitariste, adică dictatura unei minorităţi naţionale asupra unor majorităţi etnice în cadrul unor unităţi geografice, care au aparţinut cândva – încorporate într-o structură statală anacronică şi de mult depăşită – Imperiului Ungar.

Ar fi cazul ca dincolo de teorie – din necesitatea de a preciza cum anume trebuie înţeles procesul de asimilare ca realitate istorică în consecinţele sale hungariste – să apelăm măcar la un singur „fapt brut”.

Or, dacă se consultă paragraful unde se menţionează confesiunea (religia) locuitorilor din judeţ, găseşti între ei 9890 de israeliţi (deci evrei) şi 1358 de armeno-catolici (deci armeni). Ţiganii, slovacii, croaţii şi polonezii fiind catolici – e vorba de peste 5000 de suflete –, ei au fost incluşi printre maghiarii romano-catolici. Prin urmare numărul real al maghiarilor din judeţul Someş, în 1897, nu era 38.961, ci doar 22.713 din totalul de 214.001.

Titlul cărţii – Nu se poate! – este preluat de la un studiu semnat de Sándor Makkai.

Problemele pe care antologia intenţionează să le repună în actualitate ţin de resturile pământeşti şi de zdrenţele obsesiilor revizioniste, care încearcă să ne murdărească de 80 de ani – şi vor continua să ne mânjească onoarea şi fiinţa până ne vom lepăda de vinovăţia şi penibila vegetare naţională, pentru a ne putea privi energic fiinţarea în loc de a ne scufunda în extazuri factice.

În contextul ideilor şi afirmaţiilor lui Sándor Makkai, concluziile sale privind condiţia de minoritar stârnesc uimire. Fiindcă ele vizează evidenţierea exclusivă a acelui singur fapt că ungurii nu pot fi transformaţi în minoritari: ei nu pot trăi în nici o împrejurare în „corpul” – şi în ţările – altor naţiuni („majoritare").

Cu alte cuvinte se consideră nedemn pentru condiţia umană a ungurului ca, indiferent din ce motive, acesta să devină minoritar, termen căruia în gândirea lui Sándor Makkai i se conferă – ca şi stării pe care o exprimă – nici mai mult, nici mai puţin decât sensul de „incompatibilitate cu o elementară condiţie umană demnă”.

Pentru a demonstra că o asemenea teză nu corespunde unei stări reale, ci doar gândirii partizane; că Makkai nu se referă, de fapt, la condiţia concretă şi generală a minoritarului, ci decretează o interpretare unilaterală (deci discutabilă ori chiar falsă), - pentru care obiectul termenului este instituit de conştiinţa subiectivă, ca deposedare şi înstrăinare, - este suficient să ne amintim de acel tabel statistic (întocmit de oficialităţile Ungariei pe baza recensămintelor din anii 1840, 1870, 1881, 1891, etc.), din care s-a văzut clar şi incontestabil că poporul ungar a fost minoritar în Ungaria Mare, întrucât majoritatea locuitorilor acelei ţări era alcătuită din „naţionalităţi” denumite şi „minorităţi naţionale”.

În gândirea lui Makkai a nu fi minoritar înseamnă însă altceva! Înseamnă să ai calitatea aceluia care dispune de putere de stat şi nicidecum o apartenenţă la o naţionalitate numeric minoritară într-o ţară. Cu alte cuvinte, Makkai leagă „libertatea” şi „demnitatea” vieţii maghiare de funcţiile şi exercitarea puterii, într-o colectivitate unde ea, puterea, este un monopol ce aparţine ungurilor. (S-a arătat, când am vorbit despre „naţiunea politică” în ce fel asimilarea, sub forme instituţionalizate ori subversive, a fost folosită de Ungaria ca armă de luptă naţională urmărind scopuri politice precise, împotriva unor realităţi demografice, dar şi ca instrument în fabricarea unei naţiuni).

Când ne-am propus să ne lămurim, într-o măsură oarecare, asupra modului imoral prin care devine posibilă confecţionarea unei definiţii improprii pentru naţiune – ne referim la acea care o justifică prin folosirea unor cuvinte ca „stăpânire” ori „dominaţie”, „forţă” ş.a. – ne-am amintit de un avertisment a lui Croce: „dacă izgoneşti adevărul din spirit în mod ostentativ prin poarta principală, atunci vor intra prin uşa din spate prejudecăţile meschine, provinciale şi regionale, extinzându-şi dominaţia asupra istoricului”. Aceasta în legătură cu faptul că problema teoretică şi metodologică a istoriei Ungariei Mari a subapreciat – şi subapreciază – deliberat importanţa naţionalităţilor în cadrul statului postfeudal şi modern. Tocmai din acest motiv ne referim la acest fapt cu o oarecare insistenţă, întrebându-ne, din nou, ce l-a determinat pe O. Jászi să afirme că „statul unitar este posibil fără o limbă unitară?” . La această întrebare s-ar putea răspunde: pentru că altfel cum s-ar fi putut justifica existenţa unei ţări de tip feudal (Ungaria) în epoca modernă?

Publicarea antologiei Nu se poate s-a făcut, din păcate, în cadrul acelor tentative ce sunt ostile existenţei statului român unitar, şi încearcă să fundamenteze agresivităţile de azi pe resurse moştenite de la echipa de strategi şi tacticieni care voiau să recâştige „procesul refacerii Ungariei Mari” cu orice preţ: prin calcul, risc, conjuraţii, propagandă, distrugeri şi chiar prin intervenţii armate. Au fost elaborate planuri, sunt compuse şi scenarii pentru a garanta siguranţă şi precizie în derularea unor evenimente destabilizatoare în România. Uzufructul momentan al unor conjuncturi îşi exercită încă avantajele unor complicităţi cu duşmanii poporului nostru. Indiferent de regimul şi echipa care guvernează în Ungaria, în tradiţia imperialismului sanştefanist scopul e acelaşi: dezmembrarea şi capitularea Statului unitar român, dar şi a Slovaciei şi Iugoslaviei, ca şi instalarea unei noi stăpâniri asupra popoarelor acestor ţări, într-un univers dominat de maghiarime.

Am încercat să arăt că în gândirea lui Makkai a nu fi minoritar înseamnă a dispune de putere în stat şi nici de cum o apartenenţă la o naţionalitate numeric majoritară dintr-o ţară. Cu alte cuvinte, Makkai leagă „libertatea vieţii” de funcţiunile şi exercitarea PUTERII într-o colectivitate unde ea, puterea, este un monopol ce aparţine ungurilor şi celor care se asimilează lor. Se va vedea în ce fel asimilarea, sub forme instituţionalizate ori subversive, a fost întrebuinţată în Ungaria ca armă de luptă naţională urmărind scopuri politice precise împotriva unor realităţi demografice, dar şi ca instrument eficient în fabricarea unei naţiuni. În această luptă, ungurii şi-au atribuit statutul de naţionalitate conducătoare, care prin acţiunile antrenate în procesele de asimilare a subminat - şi subminează până astăzi – valorile operaţionale şi de afirmare ale celorlalte naţionalităţi, în cel puţin două sfere: în cea a necesităţilor materiale şi în sfera culturii şi a demersurilor intelectuale - ştiinţă, artă etc. Astfel naţionalitatea ungară s-a organizat în manifestări dirijate împotriva vocaţiei pentru cultură a altor naţionalităţi, negând până şi legitimitatea existenţei altor culturi, în afara celei maghiare, în cuprinsul unei ţări unde naţionalităţile se aflau într-o indubitabilă majoritate numerică. Totodată, prin organele puterii, naţionalitatea ungară minoritară, cum se va vedea, a elaborat canoanele pentru aplicarea forţelor represive şi de intimidare, vizând înlocuirea unor împliniri cu renunţarea, a libertăţii cu supunerea, a realităţii cu iluzia. În cadrul acestui sistem perfid, Statul ungar şi, manipulată de el, opinia publică, au creat o misterioasă uzină pentru confecţionarea de „realităţi ungariste”, care nu sunt altceva decât nişte reproduceri, pe planul imaginaţiei, ale unor mituri ori fantezii.

În cei patru ani ai Diktatului, pe care i-am trăit în Ungaria, locuind – totuşi – la Cluj, speculaţiile ungariste nu au acceptat lumile etniilor aşa cum erau ele, cum erau ştiute şi simţite, ci voiau şi se străduiau să le transforme cu ajutorul forţei intervenţioniste a puterii de stat, cât mai repede cu putinţă, pe temelia şi argumentul „interesului naţional imediat”, „sistematizând” în aşa fel demografia, cu implicaţiile de etnie, limbă, tradiţii etc., încât să faciliteze prezentarea, în faţa lumii, a unui popor ungar de 15, 20, 25 ori chiar 30 de milioane de oameni împrăştiaţi pe întinderea mai multor ţări. O asemenea scamatorie se considera posibilă prin confuzia dintre două aspecte, unul fiind acela cum se prezintă în realitate lucrurile, iar altul, aşa cum ar trebui să fie ele, pentru a fi favorabile Ungariei Mari.

În zilele de azi suntem martorii fortificării unui vechi proces: asistăm la remodelarea conştiinţei de sine a ungarismului, din care se degajă, din ce în ce mai penetrant, un fel de spirit napoleonian, marcat de exacerbarea violentă a conştiinţei şi existenţei istorice a ungurimii, dar şi a Ungariei, cu ignorarea aproape totală a realelor calităţi, de esenţă lăuntrică, a poporului ungar. Stăm în faţa unor semne şi semnificaţii ce nu trebuie neglijate, fiindcă tentaţiile politice agresive pe care le favorizează sunt ostile existenţei statului român unitar. Chiar şi publicarea cărţii Nu se poate s-a făcut, din păcate, în cadrul acestor tentaţii, fundamentând agresivităţile de azi pe resurse moştenite de la o echipă de tacticieni care voia să câştige „procesul refacerii Ungariei Mari” cu orice preţ: prin calcul, risc, conjuraţii, propagandă, distrugeri şi chiar prin acţiuni armate. Au fost născocite strategii compuse „scenarii”, pentru a garanta siguranţă şi precizie în derularea unor evenimente destabilizatoare în România. Uzufructul momentan al unor conjuncturi îşi exercită încă avantajele şi datorită unor complicităţi cu trădătorii naţiunii noastre. Indiferent de echipa care guvernează, în tradiţia imperialismului sanştefanian – scopul e acelaşi: dezmembrarea şi capitularea Statului unitar român, a Slovaciei şi Iugoslaviei şi instalarea unei noi stăpâniri asupra popoarelor acestor ţări, într-un univers dominat de maghiarime.

Cât de mult a fost lipsit de un autentic crez lăuntric strigătul exaltat al unui fost episcop reformat maghiar din Cluj, cum se camufla în patetismul aproape impudic al gemetelor de disperare ridicolul parodiei şi al ironiei intelectuale, aflăm chiar din spusele sale rostite într-o nouă conjunctură politică, după Diktatul de la Viena, care a readus între hotarele Ungariei peste 1,5 milioane de români. Apelând la redarea schimbării survenite prin aprecierea lui Gusztáv Molnár, din paginile postfeţei sale, mă simt cruţat de a face interpretări personale: „Ce oferă Makkai în 1942 românilor ardeleni?” – se întreabă în paginile concluzie ale antologiei unul din îngrijitorii ei sub echivocul titlu: «Libertatea solidarităţii». Dacă înainte de 30 august 1940 – continuăm să cităm – „Makkai putea să afirme liniştit că nu este chemat să formuleze practic sarcinile ce revin naţiunii ungare (în problema română – n.n.), după ocuparea Transilvaniei de Nord (de către Ungaria) el se simţise obligat să dea acestei probleme principale un răspuns, formulat într-o conferinţă în august 1942, când Makkai precizează necesitatea de a renunţa pentru totdeauna la «categoria de minoritar». Dar ce oferea Makkai în schimb românilor ardeleni?” (Îmi cer scuze pentru traducerea confuză a unor formulări confuze – n.n.). La această întrebare ni se oferă următorul răspuns: „Un statut naţional care reprezintă (pentru români – n.n.) o soluţie în cadrul hotărâtoarei existenţe naţionale (ungare – n.n.) şi al tradiţionalei evoluţii în statul dat (Ungaria – n.n.). De data aceasta noţiunea de «minoritar» nu mai echivalează cu o «categorie inumană» – asemenea unui accesoriu rătăcit şi supradimensionat, care a fost rupt şi desprins din trupul originar al existenţei sale naţionale, – ci (cu ceva – n.n.) care dintr-o necesitate şi decizie proprie a pătruns în organismul de stat al naţiunii (ungare – n.n.). În acest chip – afirmă Makkai – «spiritul de dreptate», «generozitatea», stima umană faţă de naţionalităţi derivă nemijlocit din misiunea europeană a naţiunii ungare în Bazinul Carpatin şi Şesul Dunării, din superioritatea morală a forţei maghiare în calitatea ei de creatoare de stat şi a puterii conectoare de care dispune în menţinerea (supravieţuirii – n.n.) popoarelor din bazinul carpatin. Această superioritate ne îndreptăţeşte pe noi (ungurii – n.n.) să nu recunoaştem nici unul din interesele vitale ale vreuneia din naţionalităţi... Prin urmare, oricare individ, aparţinând unei naţionalităţi, ca persoană, poate deveni un membru al colectivităţii ungare, acesta fiind rezultatul unui drept «colectiv»" (?)

Şi ca ultimă soluţie, Makkai conchide: „Noi (ungurii – n.n.) trebuie să ne pronunţăm pentru forţa calităţii, iar ei (românii – n.n.) urmează să se hotărască: sau se integrează de bună voie în structurile maghiarimii în această ţară (Ungaria – n.n.), realizându-se astfel într-o umanitate superioară, sau nu se asimilează. Fiindcă în această ţară (Ungaria – n.n.) împotriva maghiarimii nu se poate acţiona pe nici o cale. Şi dacă datorită acestui motiv (că nu se putea acţiona împotriva maghiarimii – n.n.), (românii – n.n.) vor ajunge la disperare, nu va exista pentru ei decât o singură soluţie: să se despartă de noi şi să părăsească Ungaria”.

O asemenea gândire, profund legată de spiritualitatea dominantă a politologilor şi politicienilor unguri, din Ungaria, România, Slovacia, Iugoslavia ca şi din emigraţie, are capacitatea de a fi contextuală în orice împrejurare revizionistă, de a ne face să ştim mai mult, şi mai nuanţat, decât ar fi posibil, într-o circumstanţă oarecare. Sándor Makkai, poate fără să vrea, ne demonstrează ce înseamnă un raport elastic între scopuri şi mijloace, la un grad corespunzător de intensitate argumentativă şi exemplificatoare. (O asemenea gândire ne facilitează să găsim calea spre stilul, ideile şi practicile contemporane ale „politicienilor” maghiari din actualul Parlament al României.)

În Postfaţă se citează un paragraf dintr-o altă scriere a lui Sándor Makkai, care corespunde într-un fel unui breviar argumentativ şi probant. Lectura lui, obiectivă şi imparţială, ne facilitează înţelegerea colaborării acestor facultăţi logice şi iraţionale ale autorului care, altfel, nu s-ar evidenţia fără echivoc. Iată-l:

„România şi în cadrul ei Transilvania au fost zguduite de o puternică revoluţie lăuntrică: mişcarea şi activitatea Gărzii de fier. Această mişcare, la care au participat cei mai buni preoţi ai bisericii, strânşi în jurul legiunii tinere a lui Zelea-Codreanu, s-a reîntors la popor, la sufletul popular român, şi anume la rădăcinile sale religioase, mistice, vrând a trezi şi întări vocaţia naţională hrănită de aceste rădăcini. Scopul era ca poporul român, renăscut moral, să-şi ia destinul în propriile sale mâini şi recunoscându-se pe sine să-şi făurească viitorul statal şi naţional specific”.

La capătul acestor însemnări ce ne surprind datorită confuziilor cuprinse în volumul ce-şi exclamă conţinutul prin negare, ne vom consola conştiinţa cu banala afirmaţie: că istoria nu poate fi altceva decât cronica mizeriilor şi greşelilor noastre.

Nu se poate?! – Şi totuşi...

Prima soluţie „este inacceptabilă pentru unguri”. A doua „n-are sorţi de izbândă fiind refuzată de români”. Alternativa a treia nu oferă şansa unei soluţionării stabile. Soluţia a patra trebuie detaliată, întrucât există diverse forme de autonomie: culturală, de limbă, de instituţii, autonomie administrativă; autonomie în cadrul Ungariei sau al României? Nici a cincea soluţie nu ar rezolva problema.

Prima încercare de a forma un asemenea stat autonom a avut loc la Cluj, în condiţiile create de administraţia sovietică în Transilvania de Nord (atribuită Ungariei prin Diktatul de la Viena), în toamna anului 1944, când a fost instaurată autonomia statală a acestei părţi a Ardealului, sub conducerea unui guvern denumit „Consiliul Central al Transilvaniei de Nord". Ministerele au fost denumite Comisii (Comisia pentru administrarea teritoriului, Comisia de justiţie; de învăţământ; de cultură şi artă; Comisia de finanţe; agrar-economică; Comisia pentru organizarea muncii şi a aprovizionării publice etc.). Iniţiatorii vizibili ai acestei autonomii statale au fost comuniştii maghiari şi evrei Lajos Jordáky, István Lakatos, Edgár Balogh, Géza Pászkay, F. Bruder, L. Csögör, N. Goldberger, János Demeter şi patru comunişti români Teofil Vescan, Vasile Pogăcean, Tudor Bugnariu şi Gheorghe Timofi.

În programul acelui „guvern” – program sugerat de la Budapesta – a figurat „statornicirea bunelor relaţii de vecinătate cu România şi Ungaria”; „controlul frontierelor”, precum şi „organizarea teritoriului pe baza autonomiilor comunale, orăşeneşti şi judeţene”; „respectarea severă a proporţionalităţii” (între români şi maghiari) în administraţie, la Căile Ferate, Poştă etc.; „recunoaşterea limbii maghiare ca limbă de stat”; „învăţământ de toate gradele în limba maghiară” (Universitate maghiară la Cluj, la Tg. Mureş; Politehnică maghiară în Secuime); „înfiinţarea unui Consiliu Cultural Maghiar” etc. etc. Dar şi extinderea autonomiei statale pe întregul teritoriu al Transilvaniei.

Această scurtă incursiune în istoria mai recentă a Transilvaniei ne fixează atenţia asupra îndelungatei şi încăpăţânatei perseverenţe a hungarismului în modelarea devenirii istorice a Ardealului. Este inutil, desigur, să se mai menţioneze identitatea dintre programul comuniştilor din Transilvania de Nord între octombrie 1944 şi martie 1945, cel al Uniunii Populare Maghiare (1945-1948) şi cel „democratic” de astăzi al UDMR-ului, fiindcă tezele politicii posttrianonice, cât şi cele ale „democraţiei” ungare din anii 1940-1944, sau cele ale regimului comunist ungar, mai întâi în Transilvania de Nord, apoi în Republica Populară Ungară şi acum cele ale UDMR-ului sunt de fapt tezele Ungariei istorice, teze tipic imperialiste sub orice formă ar apare ele.

Aceste teze afirmate de-a lungul multor decenii au creat un sistem de reflexe ce au influenţat copleşitor evoluţia şi comportamentul unor indivizi de naţionalitate ungară de pretutindeni pentru care „raporturile cu ţara” sunt, în toate împrejurările, raporturi cu Ungaria, raporturi personale şi colective de subordonare spre Budapesta şi de dominaţie spre ţările unde trăiesc ca minoritari. Legat de aceste raporturi, sunt extinse în aceeaşi direcţie şi activităţile politice, religioase, economice, culturale etc.

Pentru a diminua până la anulare argumentul naţiunii majoritare şi a minimaliza dreptul celei mai numeroase naţiuni din Transilvania revizionismul recurge la argumente abstracte, ca de ex.: „Transilvania este incomparabil mai mult şi altceva decât simplul amestec de atâţia unguri, atâţia români şi atâţia germani”.

O asemenea „misiune înaltă” nu va putea fi alterată nici de „marea majoritate a românilor din Transilvania, ce se compune din urmaşii acelora care în sec. XVII şi XVIII s-au infiltrat ca refugiaţi în ţara Sfântului Ştefan, unde au fost primiţi cu generozitate, oferindu-li-se Cămin, deşi aceştia nu se puteau lăuda nici cu valori culturale, nici prin capacitatea de a organiza un stat, şi nici nu erau susţinuţi de eforturi istorice şi nici n-aveau darul de a fi utili”.

Din perspectiva fostelor naţionalităţi din Ungaria (români, slovaci, sârbi etc.), destinul imperiului ungar a depins de afirmarea puterii prin controlul exercitat asupra tuturor domeniilor publice şi sociale fără excepţie. Puterea hungaristă îşi mistifică până azi toate funcţiile şi îşi susţine propriul cult prin propagandă, considerându-se a fi un stăpân absolut chiar şi asupra istoriei.

Ca încheiere la întrebarea „Alianţă sau revizuire teritorială” îl vom cita pe David Prodan: „Acel orgoliu al poporului maghiar, al culturii şi civilizaţiei sale, orgoliu cultivat cu o consecvenţă de invidiat, pornit de la elitele intelectualiste şi clasele dominatoare, şi coborând până la cetăţeanul de rând, un orgoliu care nu-şi găseşte termen de comparaţie poate la nici un alt popor din Europa. O ură deosebită faţă de poporul român înainte de toate, primul în ierarhia resentimentelor sale. Urăşte neîmpăcat însăşi existenţa noastră. Singur, poporul maghiar e dotat cu toate virtuţile în această parte a Europei şi de-a lungul secolelor e singurul dedicat ingratei opere de civilizare. Concluzia se impune: poporul maghiar, e singurul chemat să domine în această parte a Europei; el, poporul ungar, singur putând avea misiunea de a face operă civilizatoare printre aceste popoare".

Spiritul imperialist ungar nu este o ipoteză ci o realitate. Antiromânismul maghiar nici el nu este o simplă teorie. Programul ungar urmăreşte afirmarea integrală a imperialismului său, ca şi a antiromânismului, motivându-şi acţiunea cu argumente „nobile”: înălţarea în cultură a unor inculţi, organizarea unor primitivi într-un stat generos, competent, ocrotitor şi bine organizat. Cu acest program hungarismul continuă ofensiva antiromânească; motivaţia „istorică” a revizionismului fiind necesitatea afirmării dreptului la o „justă” reglementare controlată a vieţii ungare, în folosul naţiunii, prin gestionarea puterii în spaţiul Ungariei Mari, fărâmiţată energic în 1918, respectiv în 1920.

În perioada actuală, hungarismul dezvoltă pe o arie largă diverse acţiuni – să le zicem – de „colonizare": economică, politică, culturală, tehnică, chiar şi religioasă etc. în România şi printre români, în forme extrem de nuanţate.

De asemenea, hungarismul acţionează în străinătate, la diverse niveluri – academice, politice, culturale, administrative – împotriva românităţii. În această acţiune, ungurii utilizează cunoaşterea aprofundată pe care o au despre români şi dispun de un ansamblu de mijloace şi argumente plauzibile pentru a critica, a crea aparenţe, a elabora proiecte favorabile, în care postura lor de dominanţă este evidentă, fără a fi afirmată.

Conţinutul atât de mult râvnitei şi repetatei „superiorităţi” ungare şi-a găsit expresia propagandistică în „dreptul individului nemaghiar de a participa la viaţa socială şi politică a ţării” dacă: ... îşi reneagă apartenenţa la neamul său şi dacă e suficient de concesiv să accepte ideologia menită să-l integreze în armata spiritului dominator care luptă pentru construirea unei mari naţiuni ungare prin transformarea violentă a tradiţionalelor culturi păstrate de naţionalităţi etc.

- Contele István Csáky, ministrul de externe al Regatului Ungar:

„Declar pretenţia Ungariei de a fi prima între egali”;

„În bazinul carpatin există o singură soluţie: stăpânirea ungară”;

„Da – spune acelaşi conte Csáky în Parlamentul din Budapesta –, pasul decisiv a fost necesar ca să fim primii care semnăm pactul (cu Hitler, Mussolini şi Japonia – n.n.), în conformitate cu principiul – care e şi al guvernului însuşi – de a fi «primus inter pares»”.

- Deputatul Sándor Vita (din Cluj):

- Fostul prim-ministru Béla Imrédy:

„Ungaria are o misiune istorică şi anume: să reorganizeze şi să dirijeze viaţa popoarelor ce locuiesc în bazinul Carpaţilor” (3 nov. 1941)

- Baronului Ede Atzél îi aparţine cea mai eliptică formulare:

„Este just şi drept tot ceea ce este în favoarea ungurilor; tot ce este în defavoarea lor este nedrept”.

- În ziarul „Ellenzék" din Cluj (febr. 1941) se putea citi că până şi

- Profesorul universitar şi istoricul literar László Gáldi (premiat de Uniunea Scriitorilor din R.S.R.) a ţinut să demonstreze într-un studiu al său (Misiunea Transilvaniei în cultura Europei de Sud-Est) că:

„Iniţiativa şi direcţionarea se află, incontestabil, în mâinile maghiarimii. Iar celelalte popoare ale Transilvaniei au putut păşi pe căile culturii numai după ce s-au hotărît să urmeze pilda maghiară...” etc.

- Mikecs László într-un amplu studiu despre Maghiarimea şi vecinii săi cuprinde mai multe aspecte privind „superioritatea" ungurilor:

„...Mobilul real al tendinţelor ungureşti – prin extinderea puterii şi chiar fără această extindere – a fost de a ne situa în fruntea popoarelor mici ca reprezentanţi ai lumii dunărene. Şi de îndată putem constata că această intenţie a şi fost încununată de succes – până în epoca cea mai nouă –, şi că popoarele mici din jurul nostru, fără a fi constrânse, de bună voie, au recunoscut calitatea noastră de popor reprezentativ...; maghiarimea, datorită mai îmbelşugatei sale înzestrări, a moştenit cea mai mare forţă de a sta în fruntea popoarelor mici”.

- Dr. Gábor Tusa a scris în cartea sa Lupta maghiarilor din Transilvania pentru a fi maghiari, cu un ecou percutant în anul apariţiei, în care fiecare problemă dezbătută încearcă să înregistreze şi să explice superioritatea umană şi politică a maghiarimii. Fragmentele pe care le voi cita trebuie luate în considerare şi ca o pătrundere a factorului subiectiv în reflecţiile asupra obiectivităţii adevărului istoric:

„Deşi statul ungar nu poate mobiliza în serviciul ţării (Ungariei) altceva decât capital spiritual şi material aparţinând naţiunii ungare, totuşi în cadrul acestui stat îşi pot afla fericirea şi se pot simţi bine şi naţionalităţile..., care îşi pot păstra limba, cultura, religia. În schimb, naţionalităţile trebuie să accepte faptul că acest teritoriu se află sub stăpânirea statului ungar, a poporului ungar; că viaţa ţării se înalţă pe tăria sufletului ungar, a culturii maghiare, a geniului politic ungar ce dispune de capacitatea de a organiza şi de a menţine ordinea...

- Deputatul Dr. Imre Mikó:

Aceste câteva exemple sunt demonstrative pentru a oferi o idee despre atmosfera care a domnit în Ungaria anilor 1939/1944, ca şi despre concepţia oficializată cu care s-a identificat, în nordul Transilvaniei, până şi marea majoritate a intelectualilor maghiari de „stânga”, dintre care nu puţini şi-au continuat activitatea publică ca foşti „ilegalişti” în România şi în Ungaria socialistă, după ce denunţaseră şi „injustiţia istorică a dezmembrării imperiului ungar”, „ridicola teză a îndelungatei şi continue existenţe a românilor pe pământul Transilvaniei” şi, implicit, şi alte numeroase „indicii determinante şi obiective” pentru justificarea politicii revizioniste a Regatului Ungar, politică considerată de ea ca expresie a celor mai profunde interese ale poporului ungar. Când, alături ori împreună cu principiile mărturisite de reacţionarismul ungar, se afirma, ori se accepta „îndrituirea” Ungariei în a anexa, pe temeiurile unor criterii „istorice”, teritorii locuite de naţionalităţi (de nemaghiari), motivaţia subînţelege că o asemenea politică reprezenta „interesele naţiunii” (în formularea „stângii” ungare: „interesele poporului maghiar”), creând astfel confuzia periculoasă că revizionismul ar fi exprimat interesele „poporului maghiar”. O asemenea interpretare era popularizată, mai mult ori mai puţin subtil, de propaganda oficială care considera „societatea ungară” ca un fel de corp omogen, compus din elemente interşanjabile – între care şi stânga-dreapta – şi vital necesare omogenităţii sociale, aflată sub „controlul intereselor întregii naţiuni”. Părea o evidenţă, într-o asemenea viziune politică, faptul că diferitele membre ale corpului naţional nu se pot contrazice, fiind subordonate intereselor aceluiaşi unic organism: Statul Ungar Milenar.

Numai în acest chip se explică acel climat de incertitudine ideologică în care foşti intelectuali „de stânga”, unii chiar socialişti ori comunişti, pretinşi partizani ai „convieţuirii paşnice dintre naţionalităţile din Transilvania” se exprimau în „limbaj revizionist”, cum s-a exprimat Edgár Balogh şi în studiul său intitulat Învăţăminte transilvane (Erdélyi tanulságok), publicat în revista budapestană „Kelet Népe”, din care cităm pentru exemplificare: „maghiarimea ardeleană, smulsă din propriul său stat naţional, rămasă astfel fără organele sale dătătoare de viaţă, a trebuit să ia de la început procesul de înburghezire... Cel care a urmărit imparţial viaţa de minoritar a fost în măsură să remarce că direcţia dezvoltării arăta, prin dorinţa elementară a unităţii naţionale şi prin programul autonomiei, spre revendicarea dreptului de autodeterminare naţională”. (Pentru gândirea convertită la hungarism a lui Edgár Balogh românii din Transilvania, reprezentând marea majoritate a locuitorilor, ar fi avut doar dreptul să-şi revendice protecţia statului ungar, nu şi „dreptul la autodeterminare”.)

În acelaşi studiu, autorul, membru al Partidului Comunist din 1934, uită cu desăvârşire până şi „limbajul marxist” (de care îşi va aminti, însă, în perioada posthorthystă a activităţii sale politice, după octombrie 1944, când va recurge din nou la rigoarea acestui limbaj, pentru a-l folosi, cu toată severitatea, împotriva românilor), exprimându-se astfel într-o formă împăciuitoare, în legătură cu „Întâlnirea de la Tg. Mureş: toţi tinerii oratori, aparţinând tuturor straturilor, organizaţiilor, mişcărilor, partidelor şi confesiunilor maghiare, au discutat ca parteneri egali... Întâlnirea de la Tg. Mureş a dezminţit astfel pe toţi acei ce au bazat fericirea naţionalităţii (maghiare – n.n.) asuprite (de români – n.n.) pe lipsa de răbdare a unei clase, a unui partid, a unei ideologii, a unei conduceri...” etc.