Când Nicolae Iorga vorbea despre chestiunea maghiară, în legătură cu relaţiile dintre noi şi unguri, nu se referea nici la statalitatea ungară, nici la formele de guvernământ ale acesteia, ci la relaţiile cu poporul ungar, imaginea acesteia fiind elaborarea unei concepţii naţionale, creată, construită conform unei idei şi neconformă realităţii.

Această idee, cu vaga forţă a unei reminiscenţe străvechi, era legată de „Sfânta Coroană Ungară” şi afirma unitatea Ungariei Mari, ca şi valoarea istorică şi etică a acestei ţări.

Idolatria faţă de Coroana Sfântului Rege Ştefan – considera Iorga – s-a transformat dintr-o idee de esenţă metafizică, într-o adevărată mistică.

Prin această idolatrie se justifică şi ideea naţiunii politice care, între altele, a devenit unul din argumentele de căpătâi ale procesului de maghiarizare. Cu această ideologie, având rădăcini în feudalism, se argumenta şi folosirea obligatorie a limbii ungare de către naţionalităţi, precum şi adversitatea intolerantă faţă de mişcarea de emancipare a naţionalităţilor, considerate subevoluate, inculte, primitive şi ignorante.

Sub deviza „Sfintei Coroane”, ungurii şi-au atribuit statutul de „naţiune conducătoare” într-un stat multinaţional în care ei erau minoritari (numeric); apoi prin acţiunile antrenate în procesele de asimilare, ei au subminat – şi subminează până astăzi – valorile operaţionale şi de afirmare ale celorlalte – foste – naţionalităţi, în cel puţin două sfere: în sfera necesităţilor materiale şi în aceea a culturii şi a demersurilor intelectuale – ştiinţă, artă etc.

Astfel, naţionalitatea ungară s-a organizat în acţiuni şi manifestări dirijate împotriva vocaţiei pentru cultură a altor naţionalităţi, negând până şi legitimitatea existenţei altor culturi, în afara celei maghiare, în cuprinsul unei ţări, unde „naţionalităţile” se aflau, până în 1918, într-o indubitabilă majoritate numerică. Totodată, prin organizarea puterii, naţionalitatea ungară, minoritară, a elaborat canoanele pentru aplicarea forţelor represive şi de intimidare, vizând înlocuirea unor împliniri cu renunţarea, a libertăţii cu supunerea, a realităţii cu iluzia. În cadrul acestui sistem perfid, statul ungar şi – manipulată de el – opinia publică, au creat o misterioasă – dar energică – uzină pentru confecţionarea de „realităţi hungariste”.

Situaţia ce ne interesează culminează în domeniul faptelor. Relativ la efectele acestora, în timp şi în istorie, vom apela la acel Oszkár Jászi, personalitate marcantă şi teoretician de frunte al „radicalismului burghez”, care într-una din cărţile sale stabileşte astfel proprietatea termenilor de naţiune şi naţionalitate: „sub noţiunea de naţiune astăzi se înţelege acea naţionalitate care este stăpână pe puterea de stat şi dispune de ea; în timp ce o naţionalitate, în sens strict nu este stăpâna puterii de stat şi îşi duce traiul într-o ordine de drept şi în condiţii economice defavorabile ei, stabilite de o altă naţionalitate”.

Nemulţumit, probabil, de formularea aceasta, Jászi revine asupra termenilor şi încearcă să-i clarifice dintr-o perspectivă mai largă, când scrie: „Naţionalitatea este o masă umană mai numeroasă care vorbeşte aceeaşi limbă, are conştiinţa apartenenţei comune, considerându-se a fi înzestrată cu o personalitate aparte”. În schimb, „Naţiunea este naţionalitatea stăpânitoare, care împreună cu alte naţionalităţi, alcătuieşte statul, fie integrându-le (e vorba de naţionalităţi) într-o unitate (?), fie prin realizarea unei colaborări statale, apelând în acest scop la sprijinul forţei ori la preţul unor compromisuri”.

Neputând ignora realităţile naţionale din cuprinsul Ungariei Mari şi nefiind în stare nici să pronunţe cuvintele adevărului şi ale dreptăţii despre acele realităţi, o seamă de istorici unguri au recurs la diverse speculaţii, toate pentru a justifica practica tiraniei în aplicarea justiţiei faţă de naţionalităţi.

Cu mai multe decenii înainte de efortul lui Jászi de a da sens plauzibil unor interpretări au apărut o serie de lucrări istorice care încercau legiferant să curme marile controverse ale vremii, răspunzând – poate – şi năzuinţei de a scrie o istorie plauzibilă a Ungariei moderne.

Rezumând concentrat tezele şi lămuririle paradoxale istoriografic, cititorul va înţelege ce ideal politic le-a orientat teoriile:

Naţiunea, naţionalitatea = popor; privit însă din două puncte de vedere; naţiune = popor ce alcătuieşte statul. Naţiunea se raportează la politică, naţionalitatea la legea naturală, „de unde rezultă că Naţiunea se poate compune din mai multe naţionalităţi” (!)… „poporul politic, care alcătuieşte statul va acapara rolul conducător şi va pune pecetea asupra instituţiilor publice şi pe organismele politice”. „Un asemenea stat se numeşte stat naţional, în opoziţie cu Statul naţionalităţilor”. „Limba nu poate constituie un titlu de drept, pentru formarea unui stat: este imposibil să întemeiezi un stat pe baza frontierelor lingvistice… Naţiunea nu se compune din uniunea unor naţionalităţi, iar statul este alcătuit din suma unor indivizi ce aparţin diverselor naţionalităţi subordonate naţionalităţilor dominante”. Cu alte cuvinte „în cadrul naţiunii politice” se găsesc „nişte naţionalităţi mai mult ori mai puţin egale în drepturi”… „Un stat naţional puternic este Ungaria”… „Ideea conducătoare (în statul naţional ungar – n.n.) poate fi una singură: interesul de stat (salus republicae)”.

Pe plan legal: Ungaria nu a fost şi nu poate fi „un stat al naţionalităţilor, ci un stat naţional”. „Situaţia naţionalităţilor ca membre ale naţiunii politice, este reglementată de Legea XLIV 91868, numită Legea Naţionalităţilor (Nemzetiségi Törvény). Principiul de bază al acestei legi este următorul: „Toţi cetăţenii Ungariei din punct de vedere politic constituie o singură naţiune, naţiunea ungară indivizibilă”. „Fiecare cetăţean al patriei, indiferent de naţionalitate, este un membru cu drepturi egale al Patriei Ungare”.

Desigur, o mulţime de întrebări îl năvălesc pe cititorul necunoscător al acestor probleme, care în lipsa unor lămuriri chibzuite şi a respingerii organizate a atacurilor, ce continuă să vină cu duşmănie, nu pot înţelege amploarea unor acţiuni dizolvante, pe care le constată însă în manifestările politice ale hungarismului, ce vrea să zguduie temeiurile de linişte ale vieţii noastre personale, naţionale şi de stat.

Să ne amintim de sfaturile lui Simion Bărnuţiu prin care reacţionează la îndemnul maghiarilor când ei zic: „Unguriţi-vă mai întâi cu noi, apoi vă vom da asta şi asta”, … „învăţaţi-ne limba, apoi vom da drepturi” „Cine i-au împuternicit pre ei să lege drepturile de limbă sau de unire. Nu-i credeţi, vreu a vă înşela” . Apoi, cu alt prilej, tot Simion Bărnuţiu îl aminteşte pe Ludovic Kossuth, care „strigă neîncetat, cu versul tunetului, către toţi ungurii: Să prosperăm, să prosperăm, să ungurim pe toţi croaţii, românii şi şchianii, – că de nu pierim!”

Dar şi alte constatări consemnate de Bărnuţiu contrazic acele afirmaţii ale unor istorici şi politologi după care „asimilarea naţionalităţilor de către unguri nu ar fi un succes al puterii, al forţei şi al maşinaţiunilor viclene”, ci „un proces paşnic şi inconştient” întrucât ideea maghiarizării nici măcar nu apăruse în mintea ungurului „şi nici ideea apărării naţiunii” (nemzetvédelem), deşi autorii acestor opinii cunoşteau afirmaţiile lui Bărnuţiu, când acesta vorbea despre programul lui Kossuth ca de „un torente de munte după frângere de nour, (care) desrădăcinează arborii, ucide oameni şi vite, spală semănături şi sate…” etc.

Şi pentru a înlătura orice dubiu cu privire la obsesiile ungureşti Bărnuţiu afirmă răspicat: „Ştiu toţi că ungurii vreu să facă ţară ungurească din pământul Ardealului” – un program stabil şi ferm încă din prima jumătate a secolului XIX, care se află şi astăzi pe rol. Dar Jászi nu uită şi de „Nicoară Wesselényi”, care sfătui astfel neamul său: „numai acei români să capete drepturi de cetăţean, care se vor face unguri.”

Intoleranţa şi dispreţul absolut al dominatorului ungur faţă de român, în sânul societăţii Ungariei, şi-a găsit expresia concludentă şi tipică în formularea lapidară dintr-o declaraţie a contelui Dénes Eszterházy: „În Transilvania numai maghiarul poate fi considerat om, iar cu valahii nu poţi – şi nu trebuie – să te porţi altfel decât cu dobitoacele.”

Într-un asemenea orizont, agresivitatea trufaşă a stăpânitorului a căutat să intimideze şi să domine structura psihică a naţionalităţilor, vrând să le oblige să devină docile şi flexibile.

O. Jászi a ignorat – se pare – intenţionat procesul de „construire" a naţiunii politice şi cel de asimilare iniţiat de Parlamentul ungar prin legi, continuat şi amplificat la nivelul judeţelor, preocupate şi ele de propagarea limbii maghiare.

Pornind de la Legea IV: 1805, privitor la „afirmarea" limbii maghiare, 10 judeţe din Ungaria, cu majoritate slovacă şi minoritate germană, 3 judeţe locuite de români şi sârbi... au dat dispoziţii pentru ungurizarea naţionalităţilor. Legea III: 1832 interzicea persoanelor care nu cunoşteau limba maghiară să deţină funcţii publice. Ultimul paragraf al acestei legi preciza că la Seminarul Teologic Român de la Aradul Vechi, din grija Regelui Ungariei se va introduce limba maghiară!

Limbajul de care se folosesc conducerile judeţelor este modelat după reţeta identităţii contrariilor. În gura stăpânitorului constrângere înseamnă dulce încântare, asimilarea – fericirea patriei.

Iată o asemenea formulare tipică desprinsă dintr-o hotărâre a judeţului Arad: „dacă există vreo lege pe care poporul o poate binecuvânta cu temei, dacă există vreo lege a cărei aplicare constituie o dulce încântare – aceasta este legea IV: 1830. Fiecare cetăţean al Patriei noastre va considera că această lege îi aparţine, fiindcă această lege îi uneşte pe toţi fiii Patriei întru Eternitate, fericirea Patriei, pe care naţiunea politică o glorifică în puterea şi lumina ei de odinioară” .

Cu o deosebită atenţie au fost elaborate programele grădiniţelor de copii şi ale şcolilor, unde copiilor nemaghiari li s-a interzis folosirea limbii materne. În acest sens un exemplu tipic îl constituie o Hotărîre a judeţului Békés din anul 1806: „Pentru ca limba ungară să intre în circulaţia obştească, în acele colectivităţi ce vorbesc o altă limbă, şi pentru ca, încetul cu încetul, să devină singura limbă vorbită, domnii Pretori ai plaselor vor convinge şi obliga asemenea colectivităţi să angajeze învăţători unguri pentru a-i învăţa limba maghiară.”

Judeţele cu majoritate nemaghiară au urmărit, cu mare atenţie, ca limba folosită în administraţia comunelor nemaghiare să fie – ori să devină – limba ungară. Pentru a maghiariza şi bisericile naţionalităţilor, prefecturile au pretins ca să fie angajaţi numai preoţi care cunoşteau limba maghiară. Acestora li s-a pretins să întocmească documentele de stare civilă şi să oficieze serviciile religioase în limba ungară.

Datorită unor asemenea metode imaginea hungarismului a devenit identică, pentru naţionalităţi, cu aceea a spurcăciunii în forma ei cea mai abjectă şi chiar cu aceea a crimei. Teoreticienii care au elaborat, organizat şi justificat aceste forme ale desfiinţării naţionalităţilor, au vorbit, fără ca cineva dintre maghiari să-i considere ridicoli, de „cea mai mare iniţiativă din istoria societăţii ungare”, când „ţara cea mai cultă, cea mai dreaptă, cea mai puternică şi nobilă din centrul Europei, îşi folosea forţa de distrugere ca să se dezlănţuie, cu puterea superiorităţii sale, asupra naţionalităţilor, ţinute intenţionat în sărăcie, incultură şi umilinţă”.

În ceea ce priveşte extinderea drepturilor „naţiunii politice” asupra tuturor naţionalităţilor, de care, în cei patru ani de ocupaţie ungară a Transilvaniei de Nord s-a făcut atâta caz, aceste „drepturi” de fapt s-au practicat în interesul exclusiv al naţionalităţii ungare, pentru a-i asigura cel mai înalt grad de dezvoltare şi a o face atractivă. Ideologii direcţiei de rapidă maghiarizare au popularizat fundamentele teoretice ale “naţiunii politice”, descendentă directă, până în zilele noastre, a ceea ce în concepţia feudală se considera a fi „Natio Hungarica”. Despre această „naţiune ungară”, istoricul Gyula Szekfű a constatat că „deşi cuprinde şi pe nobilii valahi şi germani, totuşi nu era o naţiune germano-ungaro-valahă, ci exclusiv o naţiune ungară”.

Aş dori să zăbovesc puţin asupra acestei concepţii, pe care o profesa la Cluj şi tribul ideologic al lui Imre Mikó şi o profesează revizionismul de toate nuanţele, atât cel din Ungaria, cât şi cel din diaspora emigraţiei politice ungare cu centrul la Budapesta, sub denumirea de „Asociaţia Mondială a Ungurilor”, fondată de „reacţiunea horthystă” încă în anul 1927. Teoria „naţiunii politice” constituie „argumentul istoric” de prim ordin, invocat împotriva – respectiv opus – argumentului etnic şi naţional. În istoria modernă a Ungariei, această idee a fost promovată după „înţelegerea” (reconcilierea) cu Austria din 1867. În timp ce politica faţă de naţionalităţi a lui Kossuth se proiecta pe fundalul revoluţiei, respectiv pe ruperea Ungariei de Austria, creatorii „împăcării” de la 1867 erau nevoiţi să soluţioneze problema naţionalităţilor în cadrul monarhiei. Cum anume a fost aplicat „principiul dreptului naţionalităţilor” în Ungaria, rezultă din „legea pentru asigurarea drepturilor egale ale naţionalităţilor”. E cazul să ne referim la această lege, fiindcă ea lămureşte pe deplin sensul termenului de „naţiune politică”, despre care adepţii de ieri şi de astăzi ai „hungarismului” susţin că justifică pretenţia lor de a fi stăpâni peste popoare nemaghiare şi de a le organiza viaţa în structurile unui stat „naţional” ungar, maghiarii fiind – zice-se – mai evoluaţi, mai exersaţi şi versaţi decât naţionalităţile în tehnica organizării birocratice a unui stat. Formularea acestui principiu în Legea 44 din 1868, care îi aparţine lui Ferenc Deák, a fost următoarea:

„... toţi cetăţenii Ungariei în conformitate cu principiile de bază ale Constituţiei formează din punct de vedere politic o singură naţiune ungară indivizibilă, din care face parte fiecare cetăţean al ţării ca membru cu drepturi egale, indiferent de apartenenţa sa la oricare dintre naţionalităţi...” etc.

Acest principiu consfinţit de legea din 1868 a dat expresie unui adevărat program de o importanţă covârşitoare pentru dezvoltarea sa ulterioară, el nefiind părăsit niciodată, în nici o împrejurare, nici chiar în zilele noastre.

Înainte de a mă referi însă la consecinţele sale în timp, aş vrea să arăt că deputaţii „naţionalităţilor” din Camera Deputaţilor au respins, atunci, în 1868, această lege. Deputatul „valah” – Anton Mocioni – relatează Szekfű, în intervenţia sa a voit ca în locul naţiunii politice unitare să se menţioneze 6 naţionalităţi egale în drepturi, o poporime istorică a ţării: unguri, români, sârbi, slovaci, ruşi, germani...” Dar – remarcă acelaşi autor – naţionalităţile atunci nu erau încă suficient de evoluate pentru a descoperi în propunerile liberale ale lui Deák şi Eötvös condiţiile favorabile ale propriei lor dezvoltări (ca membri ai naţiunii politice ungare, n.n.). Astfel Legea naţionalităţilor „a devenit o înţelegere unilaterală: noi ungurii am oferit şi am acordat tot ce se putea – rezonabil – în conformitate cu principiul echităţii şi al liberalismului care ne domina cultura, iar naţionalităţile, care s-au grăbit să uite experienţele din perioada absolutismului de la ’48, au refuzat ofertele împăciuitoare ale lui Deák şi Eötvös şi au părăsit viaţa publică ungară intrând în rezistenţă pasivă” [după 1868].

În numele pretinsei rămâneri în urmă în domeniul birocraţiei de stat, ca şi în cel al birocraţiei economice şi culturale a naţionalităţilor din Ungaria au fost dezvoltate principiile care vor constitui până azi acele naive – dar agresive – justificări ale politicii expansioniste ungare, menite să ofere temeiuri şi pentru asimilarea forţată a cetăţenilor nemaghiari din Ungaria, ca şi pretenţiilor de a fi stăpâni peste teritorii locuite de români, slovaci, sârbi, germani, croaţi etc.

După această digresiune voi reveni la experienţele mele familiale în privinţa vieţuirii noastre în Ungaria ca membri ai „naţiunii politice”. Iată una din ele: în jurul anului 1830 a murit la Nyír-Adony, comună situată la nord-vest de Debreţin, un strămoş al meu, Toma Şorban de Cerneşti, protopopul greco-catolic român al acelei aşezări, locuită de români. În 1985, o verişoară, Ileana Oros din Cluj, pleacă la Nyír-Adony să vadă în ce stare se află mormântul lui Toma Şorban. Găseşte parohia greco-catolică, dar nu găseşte mormântul, fiindcă cimitirul vechi – cimitir românesc – a fost complet distrus, năpădit de bălării, iar pietrele de mormânt se aflau stivuite undeva în preajma câmpului sfânt. Actualul paroh greco-catolic de la Nyír-Adony, păstorind acolo de mai mulţi ani, nici măcar nu auzise că în această localitate ar fi trăit vreodată români, deşi inscripţiile de pe pietrele de mormânt din cimitirul nou arată tot nume de români, dar în ortografie ungurească (Serbán, Sztáncs, Kujbuss, Lázár, Lukács, Pintye ş.a.m.d.). Arhiva veche a parohiei nu putea fi cercetată întrucât de peste un deceniu se afla la Debreţin pentru „conservare”, de unde – afirmativ – nu se va întoarce la Nyír-Adony decât în copii fotografice. La întrebările insistente ale Ilenei Oros, parohul şi-a chemat fostul cantor (un bătrân), descendent de crâsnici, ca să-l întrebe dacă auzise ceva despre românii din Nyír-Adony? După ce acesta afirmase mai întâi că nu a auzit absolut nimic despre aşa ceva, el avea să revină curând, vădit emoţionat, spunând că de la bunicul său – şi el cantor – învăţase în copilărie două cântece, cu nişte cuvinte neînţelese de el. Şi a început să cânte „O ce veste minunată” şi „În Iordan botezându-te tu Doamne”. Româneşte. Atât rămăsese ca urmă românească de la cei zeci de mii de greco-catolici ai judeţului Szabolcs menţionaţi ca atare încă şi în 1896, deşi la acea dată statistica Regatului Ungar stabilise deja că fosta comună românească Nyír-Adony la nord-vest de Debreţin, din judeţul Szabolcs, plasa Nagykálló era locuită de 3.181 greco-catolici unguri – exclusiv unguri! Asemenea realităţi ar trebui să ne îndepărteze de artificiile propagandistice ale „hungarismului” şi ale „hungarologilor” şi să ne întoarcă gândurile la mormintele strămoşilor noştri – întrucât fiecare dintre familiile româneşti care au trăit în Ungaria şi Austro-Ungaria, are asemenea morminte undeva, profanate de ambiţii naţionaliste ungureşti, cu pietrele funerare stivuite ori nimicite ca să nu rămână pe teritoriul Ungariei de azi nici o urmă concretă a vieţuirii maselor de români.

În asemenea întâmplări găsim mecanismele unor procedee caracteristice politicii de asimilare, datorită căreia din cei peste 70.000 de români număraţi pe teritoriul actual al Ungariei de către preoţii noştri ortodocşi şi greco-catolici în 1939, recensământul Republicii Ungare nu mai poate menţiona decât existenţa celor cca 12.000 români despre care vorbesc statisticile actuale. Restul, adică ceilalţi? (uneori asimilaţi retroactiv – în cimitire – ca la Nyír-Adony) – aceştia au fost transformaţi în unguri, eventual în „unguri de origine română”. Să fi fost oare misiunea „providenţială” a hungarismului făurirea unei mari naţiuni maghiare, fie ea şi politică, din români, slovaci, sârbi, ruteni?

Până când în viaţa publică a Ungariei limba oficială era latina, acceptată şi folosită de toate naţionalităţile, nimeni nu vedea periclitate numeroasele limbi ce se vorbeau pe cuprinsul acestei ţări multinaţionale, guvernată de populaţia puţin numeroasă a ungurilor. Când însă împăratul Iosif al II-lea a dispus, la 11 mai 1784, înlocuirea limbii latine cu limba germană, ca limbă oficială a organelor administrative din Ungaria, s-a declanşat un adevărat război al limbilor.

Considerându-se a fi înzestraţi cu „o superioritate civilizatorie şi culturală” indubitabilă, ungurii au căutat să impună limba maghiară ca limbă oficială. Dar în Regatul Ungar, limba maghiară nu era decât limba unei minorităţi etnice, ceea ce l-a determinat pe un erudit (Adam Francisco Kollár) să afirme că cea mai redusă parte a Ungariei este cea locuită de maghiari. Tot el avea să susţină, în 1763 că „această parte a Europei pare să-şi recapete înfăţişarea anterioară descălecării ungurilor, iar limba maghiară va pieri, la fel cum a dispărut şi limba cumanilor”.

Ceva mai târziu, Herder şi-a exprimat şi el părerea că ungurii, „trăind printre slavi, români, germani şi alte popoare, formând doar o minoritate a locuitorilor Ungariei, cu timpul îşi vor pierde limba.

Politica lingvistică a lui Iosif al II-lea, tot pe această bază se poate înţelege, întrucât împăratul nu era un germanizator fanatic, ci un absolutist luminat, condus în acţiunile sale de ideea de stat. Aceasta rezultă şi din răspunsul la o intervenţie a judeţelor, când a dat următoarea motivaţie intenţiei sale de a introduce germana ca limbă de stat: „Dacă limba maghiară ar fi vorbită în general, în Ungaria şi în Transilvania, ea ar fi utilă în rezolvarea chestiunilor publice. Dar limba maghiară este vorbită de cea mai mică parte a populaţiei, cele mai răspândite (limbi vorbite – n.n.) fiind mai ales limba germană, limba valahă şi cea iliră. Astfel, nu poate fi aleasă ca limbă oficială (a Ungariei şi Transilvaniei – n.n.) alta decât limba germană”.

Că aceste – şi asemenea – date, declaraţii şi opinii erau conforme realităţii este atestat şi de faptul că un cunoscut statistician apreciază, în 1809, numărul ungurilor „la numai 3 milioane", ceea ce îl îndreptăţeşte pe Oszkár Jászi să scrie: „Cu alte cuvinte, chiar şi în 1809, conform unui calcul intenţionat favorabil (pentru unguri – n.n.) dintr-o populaţie de 10 milioane, cel mult 3 milioane erau maghiari, adică mai puţin decât 1/3 parte din întreaga populaţie a Ungariei”.

Iată datele privind repartizarea populaţiilor din Ungaria, după limba lor maternă (maghiară şi nemaghiară) între anii 1720-1910:

În interpretarea lui O. Jászi, ce însoţeşte acest tabel se vorbeşte despre: „forţa de asimilare a culturii ungare”; despre „valurile haotice ale migraţiilor de popoare ce se succed cu forţă crescândă…” urmate de concluzia fermă, conform căreia „DUPĂ CALCULELE DE MAI SUS, ÎNTRE 1787-1900 CCA. 2.800.000 OAMENI NEMAGHIARI AU FOST ASIMILAŢI DE UNGURIME”. Şi anume: între 1785-1850, „într-o perioadă când încă mai lipsea forţa ideologică a politicii de maghiarizare, (!) cca. 1.700.000, iar între 1850-1900, în perioada sloganurilor şoviniste de maghiarizare, încă cca. 1.120.000 de oameni”.

„Nouă ne este important să recunoaştem, din calculele de mai sus – arată Jászi în continuare – că în ultimii 120 de ani (1780-1900) cca. 3 milioane de nemaghiari au devenit maghiari…". Şi pentru a elimina orice dubiu, el ţine să precizeze că „numărul total al maghiarilor între 1787-1900 a sărit de la 2.322.000 la 8.588.418, în procente 270%”. Astfel se explică sporul modest al populaţiilor nemaghiare care, în aceeaşi perioadă a crescut de la 5.680.000 la numai 8.132.000, adică de 5 ori mai puţin decât sporul „maghiarimii, fiind vorba, evident, de o asimilare de mari proporţii în beneficiul ungurilor”.

(Jászi ne oferă şi câteva date despre numărul românilor din secuime, ce merită a fi reţinute şi comparate cu asimilaţia de azi, după ce secuii i-au asimilat ori i-au extirpat pe români în judeţele locuite de ei. Astfel în judeţul Trei Scaune, în 1912, erau 17.300 de români, faţă de 100.799 de secui; în Odorhei erau 3191 de români şi 103.209 de secui; iar în judeţul Ciuc alături de 98.861 secui se aflau 14.470 de români.)

În orice parte se caută explicaţie pentru înţelegerea corectă a procesului dirijat de asimilare de către unguri a nemaghiarilor – la istorici, sociologi, politicieni, economişti etc. – toate interpretările duc la o singură concluzie: ne aflăm în faţa unui proces brutal, insistent, agresiv, de amplă desfăşurare, organizat şi pus în aplicare de factorii de conducere ai Statului Ungar, secondaţi de cele două biserici naţionale (romano-catolică şi reformată – n.n.), de întregul sistem educaţional al ţării, de armată, de diverse asociaţii etc. în scopul lărgirii şi adâncirii acţiunii artificiale de creştere numerică a poporului ungar.

Dar în pofida uriaşei campanii de asimilare, până şi în anul 1900, după constatările statisticilor oficiale, „peste 6,5 milioane de cetăţeni ai Statului maghiar nu cunoşteau limba ungară.” (Şi câţi alţii au mai fost dintre cei care abia ştiau să îngâne ceva pe ungureşte, fără să se poată folosi în viaţă de această limbă). Deşi se luaseră diverse măsuri pentru „remedierea" acestei situaţii, majoritatea nemaghiarilor, cca. 70% dintre ei, nu era dispusă să înveţe ungureşte, opunându-se diverselor încercări de a oficializa folosirea limbii maghiare. Astfel, de exemplu, la dieta convocată în Cluj, în ziua de 15 noiembrie 1841 s-a făcut propunerea pentru introducerea imediată a limbii maghiare pe tot cuprinsul Transilvaniei, ca limbă oficială. Tot atunci se fixase termenul de 10 ani pentru maghiarizarea şcolilor de la Blaj etc. etc.

Analizând cauzele antiromânismului ungar, unii consideră că avem de-a face cu o idee înnăscută, sau cu un fel de pornire atavică, când de fapt nu e altceva decât o simplă prejudecată, fără nimic ereditar, neîntemeiată obiectiv, dar menţinută de o propagandă interesată.

În relaţiile ungaro-române, de ieri şi de azi, se manifestă o semeţie deloc motivată din partea ungurilor, marcată de dispreţ faţă de români, ca şi de exaltarea gălăgioasă a „virtuţilor” maghiare. Astfel se explică, de exemplu, şi cuprinsul legii votată la 31 ianuarie 1842, care, neluând în seamă covârşitoarea majoritate a românilor din Marele Principat, preconiza, în cele opt articole, grabnica şi totala maghiarizare a vieţii publice din Transilvania, în ritmul cel mai accelerat posibil. Căci, iată ce se urmărea prin acea lege: „art. 1 «Limba maghiară devine limbă de stat»; art. 2: «legile vor fi redactate numai în limba ungară»; art. 3: «toate actele administrative, judecătoreşti, financiare, toate sigiliile oficiale şi monezile vor avea inscripţii în limba maghiară»; art. 4: «la toate organele administrative locale, în adunări obşteşti, consfătuiri, în toate documentele scrise etc. se va folosi exclusiv limba maghiară»; art. 5: «saşii se vor putea folosi în corespondenţa lor cu autorităţile administrative şi judecătoreşti, pe lângă limba maghiară şi de limba latină. Dar inscriptele regeşti, ca şi ordonanţele guvernului vor fi adresate şi naţiunii săseşti în limba maghiară»; art. 6: «comanda supremă şi comunicarea dintre comandanţii regimentelor transilvane se va face în limba maghiară; limba de comandă la unităţile ardelene (alcătuite 80% din români – n.n.) va fi limba maghiară» („és használtassanak”); art. 7 prevede şi pentru bisericile române, ortodoxă şi unită, ca «după închiderea dietei acesteia, într-un răstimp de 10 ani vor coresponda între ele – şi îşi vor redacta – în limba ungară matricolele, precum şi orice alte acte menite să servească între hotarele acestui Mare Principat».

Aşadar în tot cursul unui secol, aceeaşi preocupare „naţionalist-rasială” de maghiarizare, aceeaşi ordine a lucrurilor, dependentă de puterea şi voinţa ungară şi inerentă naturii acesteia.

O altă constatare la care ne obligă cunoaşterea împrejurărilor furnizate de datele istoriei, se referă la prejudecata adânc înrădăcinată în conştiinţa societăţii ungare, privind superioritatea „rasei ungare" („magyar faj"). O prejudecată generalizată în timp şi spaţiu, nu de azi, nici de ieri. Dar însăşi obsesia asimilării, despre care încercăm să vorbim oferă argumentul ce demonstrează că, în realitate, nu poate fi vorba de „rasă”, ci de un program legat de interesele circumstanţiale ale unei colectivităţi; un program în care factorul biologic nu intervine în nici un fel, fiindcă dinamica procesului de asimilare are o motivaţie paradoxală de „ordin naţional”, în primul rând demografic, cultural, economic etc. toate fiind concentrate în tabloul statistic al creşterii „populaţiei maghiare” în cuprinsul Ungariei, dar şi în afara ei, mai ales după 1918. Şi totuşi hungarismul a elaborat şi a dezvoltat o ideologie de tip rasist îndreptându-şi cruciadele împotriva germanilor, valahilor, slovacilor, sârbilor, evreilor etc. pentru a motiva atât expansiunea cvasi-colonială a Ungariei în dauna unor vecini, băştinaşi în zonele locuite de ei, cât şi violenţele, opresiunile, ca şi stigmatul teroarei, în cazurile când „veneticii", decretaţi drept „rase inferioare" nu puteau fi înrobiţi în lanţurile „misiunii civilizatoare". Când însă aceştia cedau, ei deveneau „fiii credincioşi ai Patriei Ungare”.

Acest tip al complexului de maghiaromanie a îmbrăcat, nu o dată formele virulente ale unui naţionalism sui generis, ce urmărea – şi mai urmăreşte – alcătuirea şi fortificarea unei Natio Hungarica, o formaţiune hibridă, ce-şi revendică privilegiul de a fi „o rasă de stăpâni” superioară – pe plan social, cultural, economic etc. – celor luaţi sub guvernare. Cei ce se opuneau acestui genocid naţional erau consideraţi iremediabil inferiori stăpânitorilor, care au împiedicat, cu cele mai variate mijloace, ascensiunea socială, culturală, economică a acelei părţi nemaghiare a locuitorilor Ungariei, care au rezistat la ofensiva asimilării de către maghiari.

Mai trebuie menţionat faptul că practicarea „rasismului" de tip hungarist se face, mai nou, sub flamura unor declaraţii democratice. Dar, în fond, se violează – ori se refuză a fi recunoscute – drepturile elementare ale unor categorii ce fac parte, totuşi din tagma oamenilor. Ca exemplu (de adormire a conştiinţelor şi de minciună sfruntată) ne vom referi la „profilul" unicului liceu „românesc" din Ungaria, cel de la Jula (Gyula), unde toate materiile se predau – şi se învaţă – în limba maghiară, iar limba română se predă şi se învaţă, ca limbă străină, 2-3 ore săptămânal. Dar şi în acest caz, autoritatea şcolară stimulează evaziunea întrucât chiar şi cu nota insuficientei cunoaşterii a limbii române – se promovează clasa.

Acest fenomen, de a relativiza un principiu considerat fundamental de Drepturile Omului, apare sub diverse forme şi împrejurări în Ungaria. Astfel, nu va stârni mirare acea prevedere din legea recensământului care preciza – între altele – că „limba maternă nu poate fi confundată cu limba mamei" (ceea ce este valabil – se arată tot acolo – şi pentru stabilirea naţionalităţii).

În anii Diktatului (1940-1944), meseriaşilor şi negustorilor români nu li se acordau autorizaţii de exercitare a profesiunii decât dacă îşi maghiarizau numele şi îşi schimbau religia! Întrucât asemenea modificări în matricole necesitau un oarecare timp, legiuitorul maghiar, „generos” a prevăzut că „în părţile subcarpatice şi în Transilvania (de Nord) realipită, religia modificată se va menţiona în formularele de recensământ, chiar şi în cazul când modificarea nu a fost încă operată în matricola de stare civilă”.

Iată câteva ştiri oferite de Henrik Marczali. „Peste ţara întreagă se întinde lanţul continuu al satelor germane”… „Buda, în 1740, a fost complet germană; la Pesta, de asemenea, cetăţenii, în majoritatea lor, erau germani, ca şi la Pécs, Fehérvár, Szeged, Arad…; Pétevárad a fost curat germană… Limba vorbită de pescarii din Szekszárd şi Esztergom, de ţesătorii şi zidarii din Léva, de întreaga comunitate catolică din Sárospatak, era, la fel, limba germană”… „În judeţul Szabolcs, se află oraşul slovac Nyiregyháza, localitatea germană Rakamez şi, încă în anul 1787, 9 sate locuite de ruşi şi 5 localităţi locuite de valahi…”

„Ar fi uşor – arată Jászi – să întărim informaţii similare şi cu alte surse. Ar fi însă inutil, fiindcă avem de-a face cu lucruri de notorietate publică. Maghiarizarea rapidă a oraşelor (din Ungaria – n.n.) s-a petrecut sub ochii noştri… oriunde merge omul într-o regiune ungurească a ţării, va auzi din gura unor vârstnici, că acea parte de ţară şi zona unde e situată, cu una-două generaţii în urmă, fusese complet străină ca limbă”.

La aceeaşi debilă minoritate a ungurilor se referă şi următorul tabel privind repartizarea comunelor din Ungaria după naţionalitatea locuitorilor (1910):

„Acest tabel – cităm din comentariul lui O. Jászi – conţine mai multe învăţăminte valoroase referitoare la problema ce ne preocupă. Înainte de toate bate la ochi numărul mic al comunelor cu majoritate ungară, chiar şi în zilele noastre (1912), din toate comunele din Ungaria, sunt ungureşti numai 37%”.

Desigur, cea mai mare parte a comunelor locuite majoritar de naţionalităţi au intrat după 1918, în componenţa statelor zise succesorale. În ceea ce priveşte comunele locuite minoritar de români, slovaci, sârbi, dar mai ales cele locuite de germani (în număr de 800.000 în 1940), ele astăzi (2000), după cei 80 de ani de „democraţie europeană” din Ungaria, au devenit „curat maghiare, întrucât, după statisticile oficiale, în Ungaria practic nu mai există astăzi minorităţi naţionale: fiindcă procesul de maghiarizare a fost – şi este – aplicat indiferent de culoarea regimurilor sale politice. După ce nazismul ungar de tip „horthyst” a expulzat din Ungaria – în anii 1940-1942 – 400.000 de români şi a extirpat, prin „mijloace legale” pe fronturile antisovietice şi în companiile de pedeapsă, alţi cca. 130.000 de români; după ce acelaşi regim a masacrat 612.000 de evrei (în 1944-1945), cca. 100.000 de sârbi, iar regimul comunist al lui M. Rákosi a expulzat de pe teritoriul Ungariei în RFG 300.000 de şvabi, în ultimii 45 de ani asimilarea prin „mijloace fireşti”, a făcut să dispară practic – în afara ţiganilor şi a evreilor – toate celelalte minorităţi naţionale.

Despre acţiunea de asimilare, literatura istorică maghiară afirmă că ea a decurs – şi decurge – ca „un proces paşnic”, întrucât „ideea maghiarizării nici măcar n-a apărut în mintea frământată de mii de alte gânduri şi de griji zilnice a oamenilor”. Iar „ceea ce a dus la maghiarizarea oraşelor şi a «popoarelor străine» (deşi majoritare – n.n.) din sate şi i-a topit pretutindeni (în masa ungară minoritară – n.n.) au fost: avantajele unei vieţi superioare, comunicarea mai perfectă şi o cultură mai caldă” .
În acest sens s-a putut susţine că „maghiarizarea oraşelor Budapesta, Arad, Košice (Kassa) demonstrează forţa de asimilare pe care o are cultura urbană mai avansată, dar aceasta (forţa de asimilare – n.n.) se datorează mai ales faptului că aşezările locuite odinioară de naţionalităţi au fost invadate de imigranţi unguri” . Evident nimeni nu va fi în măsură să răspundă la întrebarea: de unde au apărut masele de invadatori unguri?

Indiscutabil, în Europa, Ungaria a fost din punct de vedere naţional ultima colectivitate modernă, alcătuită ca atare în cursul secolului 19, care şi-a precizat identitatea abia la începutul secolului 20. Fiindcă între aspiraţii şi posibilităţile sale politice s-a interpus configuraţia ei ca stat fărâmiţat de numeroase naţionalităţi, tot atâtea existenţe specifice, care toate tindeau să-şi împlinească destinul lor propriu.

Astfel, Ungaria, ţară dominată de naţionalităţi, în fond un mozaic de naţiuni printre care, paradoxal, naţiunea maghiară era minoritară, nu şi-a pierdut caracterul eterogen decât atunci când a fost părăsită de naţionalităţi, la viguroasa spargere a teritoriului său feudal în 1918, încetând astfel să mai alcătuiască faţadă pentru o ţară multinaţională, camuflată sub deviza Sfintei Coroane a Sfântului Rege Ştefan. Falimentul a luat înfăţişarea unui doliu naţional. Eşecul, ireversibil, nu era de fapt al naţiunii ungare, ci al unei mentalităţi colonialiste de tip imperial, care s-a folosit de iscusinţa şi sabia maghiară pentru a subjuga populaţii paşnice şi nefavorizate de conjuncturi istorice.

În pragul secolului 20, hungarismul a ţâşnit la vedere cu energii acumulate şi puteri înnoite. Oficialitatea maghiară s-a autostimulat pentru acţiuni tranşante, considerându-se mai categoric decât oricând înainte, a fi nu numai paznic al sufletelor naţionalităţilor, dar şi stăpân pe numele lor de familie. Într-adevăr, erau prea multe nume străine, respectiv prea puţine de rezonanţă maghiară, în mediul urban mai ales. (Ungurul, cât de cât atent la viaţa publică din Ungaria, se întâlneşte şi astăzi, cu nume ca Göncz, Horn, Entz, Jeszenszky, Berger, Haggenmacher, Hausmann, Degenfeld, Marosán, Torgyán – Turdean, Markó, Frunda, Kozsokár, Ráduly etc. atât de uzitate, încât par a fi veritabile nume ungureşti).

Când deznaţionalizarea cetăţenilor nemaghiari era considerată o „operă naţională”, urmărită cu o consecvenţă demnă de o cauză nobilă, direcţia naţionalist-şovină, ce stăpânea spiritual sentimentele şi conştiinţa majorităţii ungurilor, a produs şi formidabila iniţiativă de a forţa maghiarizarea numelor germane, româneşti, slovace etc. Astfel, atât viaţa vie, cât şi inscripţiile de pe crucile din cimitire, făceau să se audă şi să se vadă ardoarea „patriotismului”, concentrat în sonore nume maghiare de familie. Atentatul pus la cale împotriva unor nume tradiţionale a înscris încă un capitol în cartea batjocoririi neamurilor, a umilirii şi strivirii demnităţii oamenilor de către unguri.

Catehismul religiei de ungurizare a numelor de familie, tipărit în 1898 la Budapesta, sub lozinca făţarnică „Nu numai nobleţea dar şi numele obligă” este mai lămuritor decât orice interpretare a fenomenului.

Procesul de asimilare forţată a naţionalităţilor din Ungaria a avut o desfăşurare complexă şi energică în tot cursul secolelor 19 şi 20. „Curentul de maghiarizare – arată Ion Lupaş – şi-a dezlănţuit urgia asupra popoarelor din cuprinsul Ungariei, izbutind să răşluiască, în parte cu ajutor habsburgic, numeroase elemente germane, slovace, române, rutene şi evreieşti de la strămoşeasca lor tulpină, impunându-le să-şi maghiarizeze numele şi amăgindu-se a fi sporit, în chipul acesta artificial, rândurile neopatrioţilor, de apartenenţă şi descendenţă arpadiană” .

Maghiarizarea a atins un punct de vârf prin legea şcolară din 1907 a contelui Albert Apponyi, „culmea şovinismului maghiar" dar ea nu a încetat nici după ce Ungaria multinaţională, zisă „milenară”, a fost reaşezată, la sfârşitul primului război mondial în limitele fireşti ale propriei sale personalităţi etnice şi teritoriale.

Într-adevăr guvernanţii Ungariei posttrianonice – comunişti, nazişti, socialişti ori democraţi – ştiind că a mai rămas o mare mulţime de cetăţeni de origine nemaghiară, în special germani şi slavi, până şi între hotarele Ungariei postbelice, au intensificat – într-un proces ce nu a luat sfârşit nici astăzi – măsurile pentru a-i forţa pe toţi funcţionarii publici, şi a-i convinge pe artişti, scriitori, muzicieni să-şi maghiarizeze numele.

Întregul proces, pe care încercăm să-l schiţăm, urmăreşte – cum s-a mai spus – construirea unei „naţiuni mari şi unitare” prin transformarea artificială şi brutală a tradiţionalelor culturi păstrate de naţionalităţi, procentul cărora a fost în Ungaria, şi după 1918, de cca. 20%. Prinsă într-o dublă tentaţie, de a nesocoti realităţile care o contrariau afectiv şi politic şi de a ignora ataşamentul faţă de tradiţia proprie a naţionalităţilor, – ataşament pe care nici nu-l înţelegea „intelectualmente”, întrucât considera etnia ungară superioară celorlalte, – Ungaria a încercat să suprime însăşi fiinţa etnică a naţionalităţilor, fiind interesată doar de păstrarea lor cifrică, ca număr de locuitori ai ţării. În urmărirea acestui scop au fost, pur şi simplu, repudiate, formele lor spirituale – culturale, morale, sociale, religioase, artistice etc. – întrucât ele erau „străine” naţiunii maghiare, aflată în minoritate, dar beneficiind de privilegiile puterii de stat. În aceste împrejurări – citim în Istoria Ungariei – au fost părăsite până şi „teoriile doctrinare despre un stat de drept”. Chiar se şi spunea: „A fantaza despre statul de drept… este un lucru periculos”, fiindcă „în acest mod nu se va putea realiza statul (ungar) naţional-unitar”. De aceea „peste toată întinderea Ungariei, în legislaţie şi administraţie, în politica economică, în educaţie, în biserică şi în viaţa culturală, trebuie concentrate toate mijloacele în vederea creării statului naţional ungar”.

Unul din foştii prim-miniştri ai Ungariei, baronul Dénes Bánffy, afirma în 1895 că „Baza de drept a Statului Ungar, dualismul, este incompatibilă cu orice veleitate federalistă” (din partea naţionalităţilor – n.n.), fiindcă dualismul însuşi „ar deveni imposibil dacă am părăsi ideea naţiunii politice, unitară şi indivizibilă, şi dacă naţionalităţile s-ar afirma ca individualităţi politice. Orice concesie ar putea compromite viitorul".

În legătură cu acest punct de vedere, profund amoral, în conştiinţa oficialităţii Ungariei şi a majorităţii intelectualităţii sale, ca şi în conştiinţa burgheziei, istoriografia contemporană maghiară face următoarea remarcă: „Împilarea naţionalităţilor s-a manifestat cel mai grav în politica culturală. Maghiarizarea în şcoli şi în viaţa publică nu a decurs niciodată cu o mai nesăbuită lipsă de raţiune ca în vremea lui Bánffy”. Să-l cităm însă pe Bánffy însuşi: „Naţiunea maghiară va supravieţui numai în cazul când Statul Ungar va deveni unitar şi naţional… Până şi dinastia nu-şi poate construi un viitor sigur, decât pe fundamentul unui stat naţional maghiar…, în înţelesul cel mai şovinist al cuvântului” . Extremiştii, şovinii – se comentează în Istoria Ungariei – au amplificat construcţia logică a ideii de mare putere; au considerat ungurimea suficient de puternică, pe de o parte pentru asimilarea naţionalităţilor, pe de altă parte pentru preluarea hegemoniei de la germanii austrieci.

Într-o carte, foarte răspândită la începutul acestui secol, Ungaria Mare a lui Pál Hóitsy, se poate citi formularea explicită a unei doctrine de expansiune, până şi dincolo de teritoriile locuite de naţionalităţi: „În faţa ungurimii se află o alternativă: fie defensiva şi supunerea, fie cucerirea şi extinderea”. Optând pentru cea de-a doua alternativă, „maghiarimea îşi va mări ţara, în special cu unele părţi ale peninsulei balcanice”.

În aceeaşi viziune şovinistă a orizontului european, Hóitsy precizează: „Şi dacă Europa are nevoie în zonele de mijloc ale Dunării de o adevărată mare putere, o asemenea mare putere poate fi numai acea Austro-Ungarie în care rolul conducător revine ungurilor, aflaţi în plină şi crescândă dezvoltare, şi nu germanilor aflaţi în regres şi decadenţă”.

Asemenea – şi asemănătoare – concepţii au ilustrat pregnant o direcţie politică dominantă a Ungariei, chiar şi în deceniile ce au urmat destrămării statului dualist în 1918. În preocupările unei gândiri politice revanşiste, ce renaşte din timp în timp, se practică în centrul Europei o tehnică specială a expansiunii prin „integrare”, în dauna unor popoare vecine Ungariei, hrănită de stăruitoarea ambiţie a refacerii Ungariei Mari, chiar şi cu preţul aservirii intereselor poporului ungar intereselor unor puteri străine, cum a fost, de exemplu, Germania nazistă ori Rusia bolşevică. De altfel, ritualul hungarist, folosind când asimilarea agresivă, când „integrarea” unor naţionalităţi „lipsite de capacitatea organizării politice, economice şi culturale”, în formele pretins „superioare” create şi practicate de statul ungar milenar, reprezintă un ritual singular în context european. Comentariile unor istorici maghiari contemporani aşează în dreaptă lumină faptele în discuţie: „în cazul ideii de mare putere ungară, realitatea echivala cu oprimarea naţionalităţilor din cuprinsul ţării, cu teroarea patriotismului, funcţia ei fiind formarea opiniei publice şoviniste, sugrumarea ideii de pace între popoarele din bazinul dunărean şi a dezvoltării democratice".

Ne-am oprit în grabă tangenţială asupra acestei probleme, neavând pretenţia să lămurim toate desişurile naţionaliste, până în centrul generator al unei lumi de care nici nouă personal nu ne face plăcere să ne amintim. Şi totuşi, încercarea aceasta nu poate fi atât de unilaterală încât să nu se refere la stările de fapt incluse, fără îndoială în biografiile publice ori personale ale milioanelor de cetăţeni ai fostei – şi actualei – Ungarii, integraţi în limitele noţiunii de „patrioţi” unguri. Şi se mai pune întrebarea: în ce situaţie se află cei cu numele de: Balogh, Kós, Hollósy, Esztegár, Kozsokár, Retyezát, Bocsánczi, Szulika, Csontváry, Érháti etc. etc. Se află ei într-o situaţie hotarnică definită de acel epitet ce se foloseşte în legătură cu ei: „maghiari de origine valahă, germană, slovacă?” etc. există oare o asemenea identitate intermediară, de fost ceva ce nu mai eşti, fiindcă acum nu mai eşti, dat încă n-ai uitat, – nici tu, nici alţii, – ce ai fost?

O asemenea problemă, ivită din şovinismul de stat al Ungariei, a existat şi continuă să existe. Nu puţini din cunoscuţii noştri prieteni ori colegi de breaslă, ştiuţi sub nume sonore ungare – Mezei, Réti, Aradi etc. – simţeau nevoia să-mi mărturisească că familiile lor – şi chiar ei – purtaseră nume ca Wieser, Kessler, Friedmann etc. Mai modeşti, poate, ori mai neîndemânatici – numeroşi foşti români din Ungaria au păstrat configuraţia originală a numelor lor de familie, sub astfel de forme: Fretyán (Frătean), Argyelán (Ardelean), Nyisztor (Nistor), Patrubányi (Patrubani) etc. etc., deşi naţionalitatea lor fusese modificată conjunctural, ei fiind incluşi în istoria unui alt neam care i-a obligat să-şi schimbe ori să-şi „traducă” numele.

Jászi, când meditează asupra puternicului proces de asimilare din Ungaria, mai ales după 1867, pe care o pune în legătură cu „dinamizarea vieţii politice şi economice”, atrage atenţia şi asupra tagmei renegaţilor arătând că „ţine de esenţa fenomenului, ca cei ce s-au angajat în serviciul acestor interese – adică renegaţii – lucrează foarte gălăgios şi cu mijloace frapante, şocante. În afară de căutarea unor privilegii materiale şi sociale, mai există şi alte cauze… înainte de toate renegatul vrea ca amintirile trecutului său să fie uitate, şi prin supralicitarea celor mai mari pretenţii şovine… El devine astfel conducător al tendinţelor iredentiste…”

Astăzi Budapesta continuă lupta împotriva fostelor naţionalităţi şi prin încurajarea celor mai fanteziste exigenţe ale maghiarimii devenită „minoritate” în România, Slovacia, Iugoslavia, pe care o incită să-şi amplifice pretenţiile până la recunoaşterea dreptului de a constitui formaţii statale pe teritoriile ce aparţinuseră, până la 1918, Sfintei Coroane Ungare. Această minoritate vrea ca problemele sale să fie discutate, sub controlul ei, ca parte suverană, în fosta capitală a Ungariei Mari, devenită capitala tuturor ungurilor din lume.