Ziarul „Tribuna Ardealului", la 5 iulie 1941 a publicat programul – fără a-l comenta – cu următoarea notă: „Ungurii din Transilvania de Nord s-au constituit într-un partid politic unic, numit «Erdélyi Párt». Programul acestui partid a fost adoptat într-o recentă adunare. Cu titlu de document ziarul reproduce, în traducere, textul întregului program".

Dar o situaţie obiectivă din istoria Ungariei nu putea fi învinsă de nişte ambiţii vetuste pe de o parte, pe de alta de ideologia ungară de stat, care continua să-şi afirme dispreţul faţă de fostele sale „naţionalităţi”. Etapa istorică era, fără îndoială, artificială şi şubredă, cu caracter de instabilitate şi criză. Succesul acelei Ungarii depindea de succesul hitlerismului, care se afla în faza unei confruntări paroxistice cu marile puteri din Europa şi cu SUA.

Conştiinţa critică a acelor ani a înţeles că programul Partidului Maghiar Ardelean (PMA) trebuie apreciat după modelul său, adică după programul oficial al partidului nazist german care, stabilind autoritatea unor norme de un dogmatism orb, şi-a impus regulile măsurând totul în dezacord substanţial cu normele fireşti ale vieţii sociale şi private. Un program care a închis poarta viitorului vrând să eternizeze prezentul nazist în afara umanului şi al istoriei.

Acţiunile politice, statornice şi ucigătoare, stimulate de acest program şi aplicate cu o pătimaşă nălucire, au devenit expresia – şi chiar simbolul – agresivităţii faţă de locuitorii nemaghiari – dar majoritari – ai Ardealului.

Partidul Maghiar Ardelean, a actualizat şi dinamizat, ca scopuri principale şi imediate, tendinţele viclene ale patimilor naţionaliste; extirparea libertăţii şi moartea unor fiinţe umane. Totodată lista de preocupări a PMA a adaptat împrejurărilor din Ardealul aflat sub ocupaţia Ungariei: rasismul, antievreismul de stat, xenofobia, crearea unui drept naţional, abolirea tratatelor de după primul război mondial, propăşirea forţată şi privilegiată a „rasei ungare” („magyar faj”), calitatea de „Herrenvolk” a ungurilor; crearea unui stat naţional ungar care să-i adune pe maghiarii de pretutindeni, asigurarea unei poziţii dominante şi consolidarea unui spaţiu de expansiune pentru noul imperialism în zona geografică a Ungariei, fundamentat pe revendicarea „Lebensraum”-ului maghiar ca justificare ideologică.

Excluderea evreilor, în special, a nemaghiarilor, în general, din viaţa publică, ca şi „rezolvarea definitivă” a „problemei evreieşti” – erau şi ele subiecte stabilite şi vizibile în programul Partidului Maghiar Ardelean.

Politicienii maghiari din părţile Ardealului ocupat de Ungaria (Teleki, Mikó, Albrecht, Vida ş.a.) şi-au manifestat predispoziţia şi umila lor supuşenie faţă de teoriile naziste, ca şi faţă de tirania potenţială şi efectivă a acestor teorii, drept care au transferat, începând din 1941, populaţii în masă spre răsăritul rusesc ca să-i întrebuinţeze ca mână de lucru în beneficiul armatei; au transformat lagărele de concentrare într-o gigantică şi terifiantă fabrică de morţi; au interzis căsătoriile dintre semiţi şi arieni. „Ungaria Milenară”, în anii 1940-1944, n-a ştiut să creeze alte expresii concrete ale operei sale, alte monumente mai reprezentative, decât lagărele de muncă forţată şi de exterminare.

Obiectivul suprem trebuia să fie întărirea puterii Ungariei, cu alte cuvinte reinstaurarea hegemoniei sale. Prima linie directoare a politicii ungare a constituit combaterea României, conjugată cu încercarea de a încheia alianţe cu oricare din forţele dispuse la o asemenea acţiune, de la Germania hitleristă, la Rusia Sovietică, de la Marea Britanie la Japonia (recent, Ungaria, pentru a-i lămuri în continuare pe niponi, a tipărit în japoneză „Istoria Transilvaniei”!) etc. Toate aceste demersuri şi eforturi nu reprezintă nimic altceva decât o tentativă de a opera o categorică forfecare a sistemului creat la Versailles, datorită căruia Ungaria Mare a pierdut acele teritorii ale sale care erau locuite de peste 10 milioane de nemaghiari – români, slovaci, sârbi, croaţi, ruteni ş.a. – teritorii pe care vrea să le recâştige pentru refacerea unui spaţiu de expansiune spre noul imperiu ungar, fundamentat şi motivat pe ideea revendicării „Lebensraum”-ului, ca justificare ideologică a imperialismului său.

Ungaria a considerat, între cele două războaie – ca şi astăzi – că problema frontierelor nu poate fi condiţionată de vreun factor istoric, etnic ori juridic, ci doar de voinţa sa de a se extinde, de a cuceri. Astfel, refacerea vechilor frontiere ar depinde numai de libertatea sa de acţiune, pe care vrea s-o obţină de la diversele puteri europene şi extraeuropene.

Lupta pe care revizionismul ungar o duce de 80 de ani, nu a pornit de la o declaraţie de război, ci de la un puternic şi infatuat sentiment de superioritate, factor ce conferă ofensivei forţa de a acţiona, chiar şi împotriva unor adversari mult superior numeric.

Ungaria a considerat totdeauna că Sud-Estul Europei este o prelungire naturală a sa şi a privit spre ţările din această zonă ca la nişte subordonate, ca la o firească bază de furnizare a materiilor prime şi a forţei biologice necesare economiei sale.

În războiul care bântuie acum, forţa armatei ungare a recucerit una după alta părţile rupte din Regatul Sfântului Ştefan. Nu ne înspăimântă deci nici o jertfă făcută pentru ca armata care ne-a eliberat să-şi poată îndeplini sarcina istorică de a valida veşnicele drepturi istorice ale Ungariei."

II. „Pământul maghiar milenar, încununat de Carpaţi, îl considerăm spaţiu vital ungar şi prima noastră datorie este ca pe acest pământ fiecărui ungur să-i asigurăm un cămin, muncă, pâine şi cultura maghiară. 1. Ne gândim cu dragoste frăţească la ungurii din Transilvania de Sud (România n.n.), care au împărţit cu noi soarta de minoritar. Declarăm că nu ne vom odihni până ce soarta lor nu va fi definitiv soluţionată. 2. Pâinea maghiară trebuie s-o împărţim frăţeşte cu fraţii noştri goniţi din căminurile lor şi refugiaţi la noi. 3. Ungurii de dincolo de Carpaţi trebuie aşezaţi urgent în ţară. (referire la ceangăii din Moldova şi la cei 200.000 de unguri din Bucureşti n.n.) 4. Pentru ungurimea realipită la ţara-mamă reclamăm o nouă descălecare (colonizare adică n.n.) şi vrem să repunem în drepturile ce i se cuvin ungurimea lipsită două decenii de bunurile sale materiale şi morale. 5. Înăuntrul Ungariei forţele constructive maghiare trebuie unite, organizate şi puse în slujba muncii naţionale, din care să rezulte statul maghiar reînnoit, apărător şi deţinător al tuturor vieţilor şi valorilor maghiare...”

VII. „Luptăm pentru o Ungarie creştină. Aceasta înseamnă nu numai excluderea elementelor necreştine din anumite domenii ale vieţii naţionale şi de stat, dar şi întărirea în toate direcţiile a bisericilor istorice maghiare. În stare minoritară am văzut clar misiunea hotărâtoare a bisericilor de a întări moravurile, de a organiza societatea şi de a păstra cultura naţională...”

IX. „Conştiinţa misiunii maghiarimei în bazinul dunărean ne obligă să trăim cu minorităţile care au un trecut secular pe pământul patriei noastre în spiritul principiului Sfântului Ştefan. 1. Germanii transilvăneni şi-au dovedit credinţa lor faţă de acest pământ prin munca lor multiseculară. În locul privilegiilor regale, o convenţie internaţională (cu Germania hitleristă n.n.) le asigură azi dezvoltarea lor naţională. Vrem s-o respectăm, aceasta cu atât mai mult cu cât convingerea noastră este că în noua reglementare a Europei Centrale poporului maghiar şi celui german i se va destina un rol de conducere. 2. Pentru poporul român care îşi însuşeşte principiul statului ungar (subl ns.) dorim să asigurăm întrebuinţarea limbii sale în instrucţia publică, în administraţia publică şi în faţa judecăţii, cinstirea bisericilor lui, libertatea muncii, apărarea sentimentului său naţional, exercitarea drepturilor politice, dar toate acestea numai în măsura în care şi ungurii din România se bucură de aceleaşi drepturi".

Abordarea, sumară şi grăbită, a problemei româneşti – la acea dată de maximă importanţă – într-o manieră simplistă şi cu condiţii, trebuie să recunoaştem, era fără nici o perspectivă reală de rezolvare. Iar pentru evreii ardeleni, Programul Partidului Maghiar Ardelean prefigurează soluţia nazistă, în termenii fascismului ungar, născut odată cu contrarevoluţia din 1919, adică simultan cu instaurarea regenţei lui Horthy. De fapt, programul PMA nu este altceva decât înşiruirea unor intenţii şi practici arhicunoscute, pe care nazismul şi hungarismul le voiau general obligatorii pentru întreaga lume creştino-ariană.

Oare maghiarimea politică a devenit în zilele noastre victima unei prăbuşiri, din care nu mai poate să-şi revină? Să fie atât de grea înţelegerea adevărului încât deschiderea unei căi libere spre consideraţii istorice pertinente a devenit imposibilă? Ori imperfecţiunea judecăţii să aibă un efect atât de viciat încât nu mai îngăduie adaequatio rei et intelectus? (concordanţa dintre realitate şi cunoaştere).

Asemenea întrebări sunt motivate de acel climat al gândirii politice în care literatura istorică maghiară contemporană, din Ungaria şi România, se simte îndreptăţită să afirme de ex. că Imre Mikó este un exemplu de urmat, o pilduitoare moştenire, un fel de erou (pozitiv) al timpului său! Propagandiştii neluminaţi ori partizani dezvoltă, în unison, pe voci „marxiste”, „naţionale”, „transilvaniste”, „democratice” (şi nicidecum naziste, cum s-ar cuveni!) un istorism fals, deformat, cu reconstituiri conjuncturale de împrejurări presupuse, străduindu-se, corupător, să eclipseze adevărul, pentru modificarea diabolică a unor realităţi şi fapte din anii de ocupaţie maghiară a Transilvaniei de Nord, ce nu mai au nici o urmă de înrudire cu lumea reală.

Formulate cu autoritate, repetate şi susţinute cu insistenţă, recomandările se dovedesc adeseori a fi mai eficiente decât intervenţiile de forţă. Atenţia se concentrează asupra lor cu mai multă receptivitate decât asupra unor pledoarii pe care, de obicei, nici nu le reţine. O recomandare poate întări în noi atât căile lăuntrice ale sentimentului, cât şi acele drumuri ale conştientului ce ne îndreaptă spre porţile inconştientului. Fenomenul ţine de domeniul unei tradiţii verificate.

Despre asemenea practici s-ar putea spune că sunt „totalitare”, de vreme ce cuvintele folosite nefast vor să acţioneze dictatorial asupra unor raporturi morale, ca şi asupra unor situaţii politice – precum în cazul pomenitului Mikó Imre – pentru a le transforma în altceva, câteodată într-o identitate presupusă ori falsă, în folosul unor socoteli partizane.

Să nu fi cunoscut, acest consecvent şi instruit combatant al comunismului, rădăcinile criminale ale PMA, atrocităţile, agresiunile şi masacrele comise în spiritul unui program naţionalist-şovin? Nici rolul lui Mikó Imre în elaborarea şi punerea în practică a programului acelui partid?

Cartea lui Mikó (asemenea politicii practicate de autorul ei) mi s-a părut nu numai o inexplicabilă renunţare la adevăr, ci şi o jignire adusă valorilor vieţii naţionale maghiare şi unei moşteniri colective, păstrată întreagă peste veacuri în pofida presiunilor unor evenimente, pe care, nu o dată, nici istoria nu le putea lămuri pe deplin.

„(...) întâmplarea a făcut să-mi cadă în mână cartea lui Mikó Imre, Változatok egy témára, care cuprinde «studiile» acestui sinistru personaj, devenit fascist în perioada sa de «glorie», scrise între anii 1968-1973.

În fruntea cărţii se află un studiu introductiv ce poartă semnătura Ta.

Când am aflat, în octombrie 1944 că trupele sovietice şi române eliberând Clujul au fost întâmpinate, între alţii, şi de deputatul «horthyst» Mikó Imre, care cu acea ocazie s-a pavoazat din nou altfel, cu acel prilej cu zorzoanele ce păreau că aparţin «erei noi» (brasardă şi cocardă roşie!) fiind dispus să servească şi comunismul aşa cum a servit, rând pe rând, Partidul Maghiar, condus de contele Bethlen, Comunitatea Maghiară din România, condusă de contele Bánffy Miklós, şi Partidul Maghiar Ardelean condus de contele Teleki Béla – eu aflându-mă la Bucureşti –, o adevărată vijelie a revoltei a pus stăpânire pe mine. Am scris atunci un articol pe care îl poţi găsi în paginile ziarului „Ardealul”. Titlul articolului era „Deputatul Mikó Imre – comunist!?" Era un strigăt spontan la încă o farsă a unui panglicar, iscat din buna mea credinţă şi din încrederea pe care, în acea vreme, o mai aveam în manifestările justiţiare, ca şi în dreptate.

Te asigur că nici azi, când drumul vieţii se apropie de sfârşit, când revoltele mele s-au mai potolit, nu-l văd, nu pot să-l văd pe Mikó Imre altfel decât în 1942, iar pe cei care cred în valabilitatea «moştenirii» pe care a lăsat-o, dacă nu sunt nişte bieţi naivi, trebuie să-i consider părtaşii fărădelegilor lui, comise nu numai împotriva românilor şi evreilor, ci mai ales împotriva unui lucru pe care îl consider sfânt: al vieţuirii împreună (nu alături) a tuturor acelora cărora le-a fost hărăzit să trăiască în Ardeal – români, maghiari, saşi, secui, evrei, ţigani (...).

(...) Aş fi foarte curios să aflu, chiar de la Tine, ce te-a determinat să te încumeţi a da girul Tău de marxist, de ideolog autorizat al comunismului în România, de profesor universitar şi de redactor şef al unei reviste de prestigiu şi – să nu te superi că-ţi spun – de maghiar de origine evreiască, adică ce te-a făcut să acorzi girul tuturor acestor calităţi şi funcţii unui individ de factura lui Mikó. (...) El nu poate fi iertat nici la nivelul celei mai indulgente «obiectivităţi» şi nici prin mijloacele unui aparat de gândire nuanţat şi complex, aşa cum faci Tu de ex. – trebuie să-ţi spun sincer – cam avocăţeşte, pentru că o faci ca pledoarie în faţa unei curţi cu juri, adică în faţa unor oameni pe care îi poţi influenţa în simţirea lor, nu şi în raţionamentul lor.

Scrisoarea mea a rămas fără răspuns.

În ultima vreme au mai apărut şi alte „recomandări” adresate urmaşilor, pentru ca aceştia să recepteze, tot pozitiv, moştenirile altor „exemple de urmat”: o dată în favoarea contelui-scriitor Vass, cel care, în 1940, îndată după Diktatul de la Viena, a ucis, lângă Gherla, „nişte valahi” (crimă transfigurată recent în simbol prin înhumarea rămăşiţelor sale pământeşti în Secuime, după un exil american de peste 50 ani), altădată pentru parohul reformat antisemit al Clujului, László Dezső, readus în actualitate prin publicarea unui volum (Darurile vieţii de minoritar), cu o imagine neconformă propriilor sale convingeri, pentru care a luptat şi a înfruntat tulburările vremii ostile lui.

În legătură cu amintirile evenimentelor care au generat o nocivă moştenire a trecutului în viaţa societăţii noastre ardelene în încâlcitele desfăşurări tactice ale „Sfatului Maghiar Ardelean” din toamna anului 1944 în Transilvania de Nord, în complicatele lor succesiuni ori suprapuneri – câteva lucruri sunt greu de înţeles. Între ele neluarea în seamă a acţiunilor şoviniste şi revizionist-hungariste ale „Sfatului” de către cei care cunoşteau natura lor, în primul rând de către românii democraţi din Transilvania de Nord? De asemenea: cum a putut fi acceptată de către factorii politici ai celor două armate – sovietic şi român – instaurarea pe teritoriile eliberate ale Transilvaniei de Nord a unei administraţii, în general reacţionară, exponentă a şovinismului ungar, şi a intereselor politice naziste şi revizioniste? De asemenea, nu pot fi găsite argumente nici pentru a înţelege atitudinea tolerantă a forurilor democratice din România faţă de autonomismul şovinismului ungar practicat instituţional, al celor ce au menţinut, în numele unei falsificate „mişcări” ilegale de „rezistenţă comunistă”, calitatea de a fi revizionişti în condiţiile procesului de democratizare a României şi a unui armistiţiu cu Naţiunile Unite prin care a fost anulat Diktatul de la Viena?! Nedumeririle sunt cu atât mai întemeiate cu cât în acea perioadă mişcarea democrată din România era dominată de o neînduplecată şi vigilentă conştiinţă socială şi politică, din ce în ce mai sudată de aspiraţiile maselor în ţară şi pe front, împotriva tuturor uneltirilor şi structurilor fasciste, prin urmare de o acţiune pentru care nu existau – nu puteau să existe – tocmeli şi şovăieli, ezitări, dubii, semne de întrebare ori dileme „hamletiene”. Cum a fost posibil ca într-o asemenea împrejurare să nu se tragă concluziile fireşti, severe, în acea perioadă dură de intersecţie categorică între două lumi?

Este greu de înţeles iresponsabila – ori vinovata? – nesocotire a unor norme morale elementare, datorită cărora în numele democraţiei au putut fi investiţi cu funcţii politico-administrative răufăcători, complicii hitlerismului, dar şi fascişti şi huligani notorii din rândurile maghiarilor nord-transilvăneni, indivizi compromişi de propria lor murdărie nazistă ori hungaristă.

Desigur, farsori şi aventurieri au existat în toate timpurile şi ocaziile. Şi fiecare nouă situaţie a săltat adeseori la vedere apariţii anacronice. Ne aflăm însă într-o împrejurare cheie când fermentul dospit patru ani în noroaiele însângerate ale teroarei germane şi ungare – cele două popoare cu statele lor care au mutilat ţările Europei în propriul lor folos, mărindu-şi teritoriile, pe care apoi le-au administrat cu metodele teroarei – trebuia să spargă toate alcătuirile Diktatului de la Viena. Diktat care, în pofida tuturor dezastrelor, tragediilor şi amărăciunilor ce le-a provocat, a fost înregistrat totuşi de milioane de oameni – pe care i-a aruncat în nesiguranţă şi umilinţă şi i-a expus bunului plac, injustiţiei, masacrelor – cu certitudinea că împreună cu consecinţele sale nu va supravieţui dispariţiei Germaniei hitleriste, Italiei fasciste şi Ungariei hungarist-revizioniste. Certitudinea era a românilor, slovacilor, sârbilor, rutenilor, evreilor, croaţilor...

Această certitudine era susţinută şi de speranţa în sentimentul de dreptate. Ea s-a şi împlinit pretutindeni cu excepţia Transilvaniei de Nord, care câţiva ani a mai rămas sub conducerea spiritului Diktatului hitlerist de la Viena, nevoită să înfrunte până azi ofensiva hungarismului.

Atunci când se vorbeşte despre conjuraţie şi despre atmosfera vicleană a acelei perioade, cu consecinţe devenite dramatice pentru alcătuirea şi dezvoltarea viitorului, este necesar să se vorbească, deopotrivă, şi despre mecanismele acelei „conjuraţii”, despre urzelile sale îndreptate perfid împotriva spiritului democratic, ca şi despre reanimarea prejudecăţii profund înrădăcinate în spiritul unei politici tradiţionale, o prejudecată pe care istoricii unguri o prezintă ca rezultat al unui „conflict milenar”, care i-ar aşeza în opoziţie ireductibilă pe români şi unguri...?!

Fiindcă mi-am propus să vorbesc numai despre lucruri şi evenimente la care luasem parte ori pe care le trăisem ca experienţe nemijlocite, pe care le-am trăit şi le-am înţeles – dacă se poate spune astfel – istoric. Nu aş vrea însă ca relatarea mea să se abată de la reconstituirea cât mai adevărată a trecutului, nici ca reconstituirea unei experienţe să fie înveşmântată cu incertitudinile memoriei, cărora le vin în sprijin controversele cu tine însuţi când încerci să te dezvinovăţeşti în faţa trecutului, fiindcă păstrezi în tine datorii neîmplinite, pe care n-ai voie să le transformi în propria ta umbră. Ca fost pictor ştiu că încercând să înfăţişezi simultan lucruri contrastante nu le poţi zugrăvi separat ori succesiv, ci împreună; ca să le vezi alături pe toate. Numai astfel se creează o atmosferă picturală logică şi veridică.

Referindu-mă la experienţe nemijlocite, acestea se înscriu în procesele conflictuale ale unor principii care, deşi opuse, au fost condiţionate de acelaşi fenomen politic, în care – şi datorită căruia – s-au şi petrecut. În ceea ce mă priveşte, ca martor şi participant la unele întâmplări ale vieţii în anii 1940-1944, poate e momentul potrivit să spun că deşi mă ştiam a fi „un om de stânga”, de fapt nu dispuneam de vreo prealabilă experienţă politică. De altfel, nicicând n-am crezut că politica ar putea să-mi schimbe fizionomia proprie ori să mă încorporeze într-un sistem neconcordant cu natura şi idealurile mele. Catastrofale evenimente, de ordine politică, socială, naţională şi chiar morală, cu care a fost confruntată România în 1939 şi 1940, au spart cadrul obişnuit al acelui mic univers confortabil în care trăisem ferit de griji, ca pictor şi istoric de artă aflat la început de carieră. Vremurile de atunci şi întâmplările ei m-au obligat – asemenea tuturor celor ce nu s-au adaptat circumstanţelor statornicite de nazism – datorită cărora lumea europeană s-a împărţit în două (şi nu altfel decât în două) – să mă simt solidar cu o speranţă şi nu cu forţele distrugerii, temeinic înzestrate nu numai cu arme şi muniţii, ci şi cu o nouă bază comportamentală dominată de ideologia teroarei, a asasinatelor şi distrugerilor instituţionalizate. Speranţa era în victoria dreptăţii, în înfrângerea răului, în limpezirea cugetelor şi aşezarea lucrurilor după criteriul omeniei. O reprezentare a stărilor cam schematic şi geometric construită, dar caracteristică pentru acel „sistem de credinţe” ce răspundea nevoilor interne ale frontului de „stânga” ce se înfiripase în interiorul ţărilor cu ideologie totalitaristă, cum era şi Regatul Ungar, unde trăiam în acei ani într-un fel de sufocare menită să împiedice vederea trăsăturilor vii ale lumii.