Orice modalitate de a-şi realiza ambiţia, de la uzurpare la rapt, de la milogeală la violenţă şi conspiraţie, de la minciună şi falsuri până la corupţie şi crime – toate acestea şi altele erau practicate pe ramificaţii mondiale pentru a demonstra şi convinge că pretenţiile hungarismului „logic, politic, istoric şi naţional” erau întemeiate. De aceea, Umbra Imperiului Ungar a pretins ca românii, sârbii, slovenii, rutenii, evreii, croaţii, armenii şi alte neamuri din spaţiul carpato-dunărean să se aştearnă supuse la picioarele sale. Dar situaţia obiectivă este mai complicată decât i se pare Umbrei, cu gândirea ei desuetă şi sterilă, fixată în spaţiile deşarte ale politicii industrializate: reacţionară în perioada dualismului (1867-1918), republicană cu groful Mihály Károlyi, bolşevică cu Béla Kun, nazistă în perioada regenţei, stalinistă cu Rákosi, ezitant diversionistă cu János Kádár, „europeistă” după prăbuşirea comunismului şi totdeauna umil interesată de alianţe cu duşmanii necruţători ai libertăţii neamurilor.

În actualul proces de augmentare conjuncturală a rolului ce şi-l revendică şi ca ţară a unei „seminţii alese” în bazinul dunărean, Ungaria şi hungarismul pun sub semnul întrebării consecinţele evoluţiei istorice şi îi consideră pe români, alături de alte neamuri din vecinătate, a fi predestinaţi să care bolovani la construirea piramidei hegemonismului ungar, pentru ca, undeva, în vârf, să se caţăre duşmanii vitalelor interese româneşti. Să fie oare unitatea noastră naţională (o unitate parţială, fiindcă peste 10 milioane de români trăiesc în vecinătatea României, dar în afara graniţelor ei, ca băştinaşi pe locurile lor strămoşeşti!) o absurdă improvizaţie a „jocurilor politice" ori a „marilor puteri" dezinformate, aşa cum susţin matadorii hungarismului? Ori cei de odinioară şi cei de azi, noi adică, să avem suflete atât de înguste încât să nu înţelegem ideile de progres de democraţie, de libertate? Avea oare dreptate Octavian Goga atunci când afirma că până vom trăi în umbra Ungariei, între umanitate şi noi se va face simţit paravanul jandarmului maghiar, că terorismul său face să ne nămoşim în spaima şi ura care instigă şi diferenţiază?

Într-adevăr, din toate mădularele Umbrei se revarsă asupra neamurilor din valea Dunării ameninţarea şi invidia dinamizate, ca şi blestemul dospit în impulsurile seculare ale unor forţe neînrudite cu geografia locului şi neuniţi cu spiritualitatea tradiţiilor europene, care în valul de străinism pe care îl stârnesc lasă în urmă convingerea că noi – şi alţii – trebuie să ne pierdem identitatea pentru ca ei să poată intra într-o Ţară a Făgăduinţei, întinsă din Scandinavia până în Bulgaria!

Ceea ce mai însufleţeşte încă uneltirea hungarismului, cu prezentul său nedesfăcut de trecut, este perspectiva de acaparare feudală a puterii: o ispită ameţitoare, despre care o imensă producţie tipografică – îmbogăţită săptămânal mai ales în ultimii cincisprezece ani, cu noi titluri fără număr (în toate limbile până şi în japoneză!) – vorbeşte obsedant.

Se insinuează astfel, cu o premeditare dispreţuitoare, ideea despre plămădeala dubioasă a valahilor, despre calitatea inferioară, neevoluată, a poporului român: insinuări perfide trâmbiţate de la polul nord la polul sud, ca şi spre noi, urmărindu-se, în mod evident, atrofierea sentimentului naţional şi al patriotismului, nesocotirea prestigiului valorilor moştenite, ca şi dirijarea spiritului public spre disoluţie ori măcar spre o direcţie „internaţională”. Fiindcă propaganda hungaristă tinde să ne convingă că suntem un popor improvizat, în proces de alcătuire, fără trecut şi fără viitor, un fel de adunătură lipsită de conştiinţa clară a unei identităţi proprii. În acest chip, hungarismul vrea să anuleze elementarul nostru simţ de conservare şi să ne lipsească de forţa de a ne smulge din marasm şi de a vedea cine sunt duşmanii altarelor noastre naţionale.

Când ne aflăm în faţa pregătirii unei agresiuni împotriva integrităţii teritoriale a României şi a unităţii neamului românesc să ne prefacem a nu observa – după cum procedează în general Radioul, Televiziunea şi o parte a Presei româneşti – direcţia antiromânească, dominantă azi în Ungaria ca şi în rândurile ungurilor de pretutindeni, inclusiv în cele ale organismului lor politic de la noi? Dar acţiunile concertate în aceeaşi direcţie ale bisericilor maghiare – reformată, romano-catolică, unitariană şi chiar neoprotestantă? Dar agenţii direcţi ai destabilizării României, maghiarii, unii membrii ai Parlamentului ţării, care acţionează împotriva noastră în Transnistria, Ucraina, în Republica Moldova şi, fără sfială, în Ungaria? Beneficiind de atrofierea vigilenţei legale faţă de cei ce uneltesc împotriva ţării noastre, se tolerează duşmănia necruţătoare în manifestaţii împotriva intereselor vitale româneşti. Lâncezeala în faţa acestor manifestaţiuni nu echivalează cu o demobilizare a forţelor creatoare în atelierul activ al neamului? Ofensiva pentru dezagregarea ţării nu apare şi ea legată de asalturile străine, când vedem cum se pierde – ori poate s-a şi pierdut în bună parte – arma cuvântului tipărit, ajunsă în posesia unor negustori dispuşi să schimbe „apostolia în tarabă”, interpuşi între prezent şi istorie, cei mai perfizi şi dăunători misiţi ai zilelor noastre?

Un asemenea argument îl constituie şi implicarea persoanei Preşedintelui Ungariei, Árpád Göncz, la reactualizarea unei cărţi scrisă împotriva României, la sugestia directă, respectiv din însărcinarea regentului Horthy, reflectând ambiţiile imperialiste ale Ungariei. Ori să fie vorba de altceva? De o înlănţuire pragmatică a prezentului cu trecutul? În spiritul lui Horthy?

În presa şi în producţia de carte din Ungaria, ca tribună consacrată dirijării opiniei publice şi a „pedagogiei” maselor, egoismul special, de intensitate devenită maniacală, al unor intelectuali şi clerici practică infuziunea continuă de „credinţe” şi sugestii în vederea popularizării „sacrelor” năzuinţe ale hungarismului. Sarcina revine în cea mai mare parte presei care răspândeşte zilnic – încă din secolul trecut – concepţia „imperialismului necesar”. Necesar afirmării egolatriei unui popor îndemnat de o parte a intelectualilor lui să transforme în program naţional spiritul de dominaţie, pe care îl investeşte cu atributele unei patetice credinţe profetice: credinţa în superioritatea sa, în menirea pe care ar avea-o de a organiza viaţa altor naţiuni, în convingerea de a avea „misiunea istorică” a celui înzestrat cu darul „constructorului de stat” pe pământurile binecuvântate ale bazinului dunărean, unde intrase în urmă cu o mie de ani, ca în Canaan, sub forma unor triburi de cuceritori.

În acţiunea de a modela conştiinţa obştească, în ultimii optzeci de ani, propaganda ungară este alimentată de o impresionantă fabrică de publicaţii, destinate să dirijeze spiritul obştesc spre complexul imperial, cu un cinism necunoscut nouă şi cu sugestii de moarte. Tonul general al acestei desfăşurări propagandistice, în ceea ce îi priveşte pe români este, de o brutală agresivitate şi dispreţ. Suntem văzuţi ca elemente imprecise ale unei colectivităţi improvizate, oameni fără trecut şi fără rădăcini, un fel de adunătură neconsolidată şi infructuoasă social, lipsită de contururi etnice caracteristice.

Se pot oare neglija toate acele tulburări morale pe care le comportă dispreţul şi duşmănia faţă de românitate din partea unor antreprenori de opinie publică care, în spaţiul intereselor imperialismului ungar, instigă, tot mai zgomotos, chiar şi la declanşarea unui război pentru înglobarea Transilvaniei între hotarele Ungariei şi, în general, pentru refacerea Ungariei Mari, „dezmembrată în 1920”, prin Tratatul de la Trianon?

Pornind de la această teză, Ungaria a dezlănţuit imensa sa ofensivă propagandistică mondială fără să amintească însă vreodată – şi în nici o împrejurare – că sub jugul Ungariei Mari s-au aflat teritorii locuite de alte popoare, – români, germani, slovaci, sârbi, ruteni, croaţi şi, amestecaţi cu aceştia, un milion şi jumătate de evrei, ţigani şi armeni – ce constituiau împreună majoritatea populaţiei Ungariei „milenare".

Dar propaganda hungaristă nu se referă nici la faptul că Ungaria „istorică” nu a fost de fapt „ciuntită” prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920, ratificat în acelaşi an, la 26 iulie), întrucât ţara ungurească se destrămase dinăuntru încă în 1918, când majoritatea popoarelor nemaghiare s-au rupt de Regatul Ungar împreună cu teritoriile locuite de ele: Slovacia îşi proclamase independenţa la 1918, Iugoslavia la 1 decembrie 1918, românii din Transilvania şi Banat s-au unit cu Regatul Român tot la 1 decembrie 1918...

În pofida acestor împrejurări, ofensiva imperialismului ungar, îndeosebi în ultimi ani, mai conţine numeroase aspecte ce dinamizează iluziile unui romantism istoric, cu faţa întoarsă spre trecut. În această ofensivă cartea Transilvania – trecut şi viitor a căpătat sensurile ei concrete şi actuale atunci când tălmăcitorul ei, Árpád Göncz, un preşedinte al statului ungar postcomunist, s-a aşezat la masa de lucru ştiindu-se a fi în concordanţă cu programul agresiv revizionist şi războinic cuprins în lucrarea căreia îi dădea expresie maghiară. Astfel, un şef al statului ungar devine colaboratorul proiectelor imperialiste formulate de Bajcsy-Zsilinszky, la sugestia lui Horthy, conferind cărţii acestuia, tocmai datorită funcţiei sale de preşedinte, o pondere pe care cartea n-o avea în 1943, anul apariţiei versiunii engleze.

O asemenea luare de poziţie ne permite să înţelegem natura unor forme noi ale imixtiunii revizionismului ungar în existenţa ţărilor considerate „succesorale": contrabanda de arme în Croaţia, în România şi Voivodina, instruirea comandourilor de terorişti destinate să acţioneze în Croaţia, în România, Slovenia, Slovacia; recrutarea quislingilor ori revitalizarea lor în structurile postcomuniste ale democraţiei; organizarea unor formaţiuni înarmate de către unii foşti ofiţeri ai Securităţii din România de naţionalitate maghiară (reprofilaţi după 1989 în avocaţi, economişti etc.), nu numai în Transilvania, ci şi la Constanţa, Galaţi ori Bucureşti; transformarea bisericilor maghiare din România în focare de acţiune antiromânească etc.

Cunoscând cartea lui Bajcsy-Zsilinszky se poate pune cu temei întrebarea: relansarea ei să fie oare semnul agresiunii, adică provocarea unei derute psihologice pentru a produce o criză în principiul de autoritate atât de necesar într-o perioadă de consolidare?

Într-un asemenea context, cartea lui Bajcsy-Zsilinszky, considerată manifestul unui proiect de principiu şi de acţiune, reapare în tălmăcirea preşedintelui Árpád Göncz ca stimul al unor evenimente râvnite. Ce altă semnificaţie ar putea avea cooperarea preşedintelui statului ungar la popularizarea unor teze ce au fost afirmate de un alt şef al statului ungar în 1943? Şi cum se împacă o politică de instigare şovină cu ulterioarele declaraţii ale aceluiaşi Árpád Göncz când se considera a fi omul „împăciuirilor şi al înţelegerilor reciproce"(?), care „îi iubeşte pe români”.

Iată cum se confirmă constatarea unui scriitor român despre modul de manifestare a revizionismului care „vorbind de unitate şi de frăţie pe faţă, agită pumnalul mişeliei pe ascuns”. Fiindcă – trebuie spus încă o dată răspicat –, în succesiunea cronologică, prin vocile unite ale lui Bajcsy-Zsilinszky (deputat în parlamentul Ungariei în timpul regenţei lui Horthy) şi Árpád Göncz (preşedinte al Ungariei postcomuniste) se vorbeşte cu cea mai mare claritate despre aceleaşi scopuri şi intenţii pe care le-a avut defuncta Ungarie Mare.

În sfârşit, să luăm cunoştinţă de cuprinsul concret al cărţii Transilvania – trecut şi viitor. Mai întâi de recomandarea editorului ("Biblioteca Tinodi"), care a publicat cartea cu „sprijinul ministerului culturii din Budapesta":

“Prin publicarea acestei cărţi editurile ungare se achită de una din obligaţiile lor. Cartea a apărut iniţial la Geneva în limba engleză, realizându-se abia acum, cu întârziere, prima ei traducere în limba maghiară, datorită străduinţelor lui Árpád Göncz. Autorul (cărţii) schiţează cu o mare tensiune, cu deplină maturitate şi cu un patriotism fierbinte proiecte cu privire la destinul Transilvaniei, la împăciuirea dintre naţionalităţile ei, proiecte în multe privinţe profetice şi de o importanţă primordială. Cercul acestor probleme, aflate în centrul nostru de interes, anevoie s-ar putea examina cu seriozitate fără ideile şi judecăţile chibzuite ale marelui om de stat...” (referire la autorul cărţii n.n.).

Iar autorul însuşi, răspunzând – în Introducere – la o întrebare retorică – dacă Transilvaniei îi este ori nu necesară autonomia în cadrul statului ungar arată că: „Pretenţiile Ungariei (asupra Transilvaniei – n.n.) sunt justificate atât de nivelul mai ridicat, cât şi de superioritatea şi semnificaţia europeană a creaţiilor sale. Dacă se compară valorile produse de milenara cultură a maghiarimii ardelene cu cele ale românilor – care în marea lor majoritate au imigrat în Transilvania abia în secolele XVII-XVIII-XIX – vom constata în sarcina românilor o înrădăcinată şi umilitoare inferioritate intelectuală, o asemenea diferenţă penibilă (în comparaţie cu ungurii n.n.) încât, în interiorul unei paşnice viitoare convieţuiri, politica ungară, pe cât posibil, n-ar avea voie nici măcar să se refere la ea...”

„Pretenţia românilor (asupra Transilvaniei n.n.) poate fi susţinută doar de un singur argument: de numărul (mai mare n.n.) al populaţiei, mai exact de majoritatea etniei române (în Transilvania n.n.).

În acest chip mecanica interpretare wilsoniană a principiului autodeterminării (popoarelor n.n.) a servit un singur scop, anume acela de a camufla inepţia aplicării brutale şi fără sens a principiului etnic”.

O lectură oricât de superficială ne permite să sesizăm fără dificultăţi caracterul agresiv antiromânesc al acestei cărţi, „recomandată întregului popor ungar”, ca şi sentimentele de ură şi dispreţ ale autorului faţă de români. Căutând motivaţii „ştiinţifice” pentru a se justifica, argumentele lui Bajcsy-Zsilinszky, pendulează într-o lume a ideilor preconcepute, alterate de aburii otrăviţi ai megalomaniei ungare, în curgere continuă de la o generaţie la alta, pe care Árpád Göncz le tălmăceşte în limba maghiară cu un entuziasm complice.

Iată una din dezvoltările de largi fraze ale autorului, ce ne lămureşte asupra arhitecturii dorinţelor lui: „În istoria universală nu s-a mai întâmplat ca o penetrare (adică presupusă „apariţie” în Ungaria a poporului român în sec. XVII-XIX?), neglijent controlată şi cu bunăvoinţă tolerată (de către unguri n.n.) să fi servit ca pretext pentru improvizarea unui fel de ţară de genul României, care nu şi-a construit statul cu puteri politice ori militare proprii, ci datorită unor aranjamente internaţionale şi tratate artificioase, în numai patru decenii (1878-1918), deposedând un stat milenar (Regatul Ungar n.n.) care în timp ce-şi apăra propria-i independenţă, cu preţul unor sacrificii inestimabile, ocrotea totodată şi cele mai însemnate valori ale umanităţii, sau ca justificare a acestui procedeu (artificios n.n.) să le legitimeze cu un singur titlu de drept, anume cu cantitatea numerică a unui popor care s-a refugiat pe teritoriul statului (ungar n.n.) milenar..." etc.

În continuare expunerea devine generalizatoare şi lipsită de margini logice, într-o desfăşurare fără axă interioară, iar terminologia de care uzează vrea să transforme într-o geometrie de mare linie extazul dorinţelor neîngrădite, amplificate de o proză fabulatorie, totul pentru a justifica ideea că Ungaria va fi centrul politic al Europei, fiindcă: „În măruntaiele timpului începe să prindă contur tendinţa ca omenirea să-şi însuşească un principiu mai organic şi istoricist. Problema constă în realizarea unei alcătuiri organice (de stat n.n.) care va şti să asigure libera dezvoltare a existenţei statale şi naţionale în Europa dar înainte de toate în Bazinul dunărean, a cărui soartă este nesigură de mai multe secole; mai precis în acea zonă – lungă şi lată – de teritoriu ce se întinde între Germania şi Rusia, din Norvegia până în Grecia şi Dardanele – locuită de cca. 140 milioane de oameni. În acest spaţiu complicat, atât de hotărâtor pentru destinul viitor al Europei, exact la încrucişarea celor două linii dintre Est şi Vest şi dintre Nord şi Sud designând centrul geografic al Europei se află oraşul Budapesta şi în jurul lui Ungaria şi poporul ungar. Aceasta este inima geografică a Europei, şi nu numai geografică. O asemenea inimă nu poate fi smulsă uşor şi fără pericole nici din valea în care curge Dunărea şi nici din centrul inelului binecuvântat de Dumnezeu al Carpaţilor” (p. 80).

Viziunea profetică a autorului ia amploare desubstanţializată, iar realităţii i se substituie imaginaţia, ficţiunea ce modifică până şi atitudinea faţă de cuvânt, echivalent posibil al unei realităţi obiective. Căci cum altfel am putea aprecia direcţia de afirmare a profeţiei (ori a „viziunii clare"), formulată de „un om al convingerilor" după cum urmează: „Iată un lucru cu care trebuie să fie în clar ungurii înaintea altora, fiind datoria noastră (a ungurilor n.n.) să întărim importanţa acelei misiuni ce ne revine nouă (ungurilor n.n.), în urma faptelor relatate. O asemenea misiune – nici uşoară, nici de dispreţuit – rezultă din faptul că trăim aici, în inima Europei, sau şi mai exact din faptul că UNGARIA – FIE CĂ PLACE, FIE CĂ NU – CONSTITUIE ÎNSĂŞI INIMA EUROPEI” (p. 80).

Un asemenea program rezultă şi din flagranţa afirmaţiilor din cartea Transilvania – trecut şi viitor, confirmate de preşedintele Ungariei, demonstrând coexistenţa în timp şi sub diverse regimuri a aceleiaşi direcţii politice.

„Crearea României Mari s-a făcut sub conducerea lui Ion Brătianu, un escroc internaţional de mare talent... În dictatul de la Trianon cel mai ruşinos lucru nu este măsura nedreptăţii comise, cât prostia oarbă şi mârşăvia datorită cărora a devenit posibilă ca existenţa României Mari, clocită în incubator politic, să poată fi justificată cu două motive de o primitivitate fără pereche...” etc. (p. 82).

Primul motiv ar fi, prin urmare, „uneltirea unui escroc politic de mare talent", iar al doilea acceptarea „principiului etnic", respectiv zdrobitoarea majoritate românească a Transilvaniei, majoritate care însă nu va abate destinul de la „acea misiune înaltă pe care o va avea şi în viitor naţiunea ungară şi statul ungar, (...) o misiune pe care nu şi-o poate asuma nici o altă ţară ori naţiune, o misiune pe care nici naţiunea ungară şi nici Ungaria nu o vor putea realiza dacă nu se va reface întru totul integritatea teritoriului său istoric”. (p. 82)

Drept care – cităm încă o dată: „În ceea ce priveşte Transilvania, există o singură alternativă: naţiunea ungară, – înainte şi după tratatul de la Trianon – ţine în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista niciodată o generaţie de unguri dispusă să renunţe la acest sfânt drept istoric. Naţiunea (ungară n.n.) este gata ca în orice clipă să ia arma în mînă pentru a-şi exercita acest drept, sacrificându-şi chiar viaţa în luptă. fiindcă fără Transilvania nu poate să existe un stat ungar, nici o misiune ungară şi nici viaţă ungurească”. (p. 86). Şi un avertisment: „Dacă majoritatea românească din Transilvania şi-ar impune cu forţa voinţa în cadrul autonomiei ardelene, va trebui să se recurgă la mijloacele artificiale pentru a zădărnici dominaţia majorităţii româneşti”. (pp. 101-102)

Despicând întâmplările şi cântărind desfăşurarea lor, autorul conchide: „Într-o singură problemă nu putem face concesii: Transilvania în întregimea ei – ca o unitate intangibilă – trebuie repusă sub stăpânirea Sfintei Coroane Ungare". (p. 110) Aceasta fiind şi concluzia finală, formulată în ultima frază a cărţii, programul hungarismului apare cât se poate de clar în reluările lui imperialiste, atât în Ungaria, cât şi peste graniţele ei.

Şi ce să facem noi, cei care ne aflăm în spaţiul întinderilor unde ne-am născut, unde ne-am format şi am vieţuit fără întreruperi în milenii de priveghere, adeseori sângerând în tăcere, pe o zonă de pământ ce ne-a fost îmbogăţită de moştenirile lăsate de antichitatea latină? Vom tolera oare o nouă invaziune din afara sau dinăuntrul ţării?

Aşteptăm de la preşedintele Ungariei – oricine ar fi el – să aflăm în continuare care vor fi indicaţiile sale personale pentru organizarea repunerii Transilvaniei sub stăpânirea Sfintei Coroane Ungare? Dar e necesar să se ştie că împotriva acestei stăpâniri se înşiruie în linie de luptă şi eroii noştri căzuţi în cele două războaie mondiale şi cei asasinaţi în lagărele ungureşti de exterminare, ucişi în detaşamentele şi regimentele ungureşti risipite din Ucraina până în Germania, aflaţi în anii Diktatului de la Viena sub „protecţia” Sfintei Coroane Ungare.

- „Îngâmfarea umanistă şi egoismul nemeşesc – afirmă L. Makkai – au interzis ca simpatia pe care o nutreau faţă de Roma să se extindă şi asupra românilor. Vraja antichităţii s-a revărsat doar asupra unor personalităţi proeminente ca Ioan de Hunedoara şi Regele Mateiaş Corvinul, ori asupra arborelui genealogic al vreunui voievod.”

În această problemă, opinia publică s-a regăsit într-un dialog imaginat de învăţatul cancelar Farkas Karácsony, în care doi nemeşi ardeleni filosofează astfel asupra stărilor din Transilvania:

- „Philodeus: Este neîndoielnic faptul că în aceste locuri (în Transilvania, n.n.) pe vremuri au locuit romanii. Dar oare valahii noştri care în limba lor şi acum se mai mândresc cu numele de roman, nu sunt urmaşii lor?

- Eubulus: N-aş zice!

- Philodeus: De ce? Nu constituie pentru tine o dovadă suficientă limba lor maternă, care cuprinde mai multă latină decât italiana de azi?

- Eubulus: Modul de viaţă şi obiceiurile lor dezmint însă această origine. Este oare cu putinţă să existe ceva mai scârbos şi mai înrăit? Dacă vreunul dintre acei vechi romani, care au stăpânit pe aceste locuri, ar reveni din infern, n-ar putea oare să spună cu temei despre nişte lepădături că nu seamănă cu rasa lor?... Nu au degenerat ei într-atât că îşi vomită şi sufletul şi trupul până în mormânt?

- Philodeus: Aşadar trebuie să constat că poporul român, deşi era primul (în Transilvania, n.n.) de-a lungul secolelor a degenerat – fiindcă şi popoarele îşi au gunoaiele lor – până la nivelul acestor smintiţi şi nemernici.

- Eubulus: Fereşte-te să le vorbeşti în acest fel de faţă cu ei – ştii doar cât de răzbunători sunt!

- Philodeus: Ştiu! De aceea înţeleg că datorită vitregiei destinului, ei au fost copleşiţi de păcate”.

O asemenea viziune asupra „problemei româneşti” revine mereu în scrierile umaniştilor unguri. „De câte ori se ocupă de români – arată Makkai – ei încep prin a vorbi de originea romană, ce se încheie cu degenerarea”. În altă parte, acelaşi autor remarcă: „Umanismul şi Reforma (religioasă) nu au izbutit să spargă înstrăinarea dintre români şi unguri, care după intervenţia lui Mihai Viteazul (în Transilvania) s-a manifestat cu vigoare”.

Intrarea lui Mihai la Alba Iulia, pentru Szamosközi este „fanfaronada unui parvenit barbar"; guvernarea lui Mihai - „o despotică stăpânire străină”. „La moartea lui Mihai – constată L. Makkai – Szamosközi a compus un asemenea epitaf, pe care cerneala tipografică cu greu ar putea să-l suporte”. Pe români îi consideră în general nişte gunoaie perverse („Elvetemedett sőpredék”) şi susţine, cu convingere, că nicicând închisorile, uneltele de tortură, ştreangul, locurile de execuţie, cimitirele răufăcătorilor nu sunt mai murdărite decât atunci când sunt mânjite de răufăcători valahi.

O asemenea „ură istorică” a injectat în rândurile maghiarimii coşmarul „pericolului român”. Devenită tradiţie, ura aceasta a primit o semnificaţie politică, pe care s-a bazat şi se bazează hungarismul, care a colorat viziunea sa antiromânească, cu semnele sumbre ale groazei, scârbei, dispreţului etc. urmărind să exercite o certă înrâurire asupra fanteziilor grosolane. O asemenea viziune s-a răspândit prin scrieri şi cărţi şi a trecut curând în practica amvoanelor apoi în pieţe. Scăpată de sub control, această viziune s-a instalat deasupra realităţilor, deasupra istoriei, ca tradiţie de caracterizare a poporului român.

Gyula Horn, este socialist (fost comunist). Faptul a fost remarcat cu satisfacţie şi cu sentiment de uşurare în tabăra socialistă a politicienilor din România, când el a devenit primul ministru al Ungariei. Cu satisfacţie – datorită presupusei solidarităţi socialiste – cu uşurare, datorită înţelepciunii, cumpătului şi deschiderii spre soluţii raţionale, înţelepte, ce ar trebui să caracterizeze modurile socialiste de a rezolva problemele.

S-a sperat anume că, prin socialistul Gyula Horn, Ungaria va da dovadă de o atitudine corectă, adică socialistă, faţă de problema relaţiilor româno-ungare, după ce viaţa românilor a fost marcată, o mie de ani, de vexaţiuni, în toate acele împrejurări când şi unde ungurii erau stăpânitori. În toate acele împrejurări s-a constatat aceeaşi sfidare pe care, în situaţii favorabile lor, stăpânitorii au aruncat-o asupra unor naţionalităţi dezavantajate de istorie. O stare care nu a trecut cu vremurile. Dimpotrivă, s-a potenţat, menţinând o justificată suspiciune generală faţă de ungurime.

Atunci când, în conjunctura creată în zona noastră geografică de nazism, antiromânismul s-a manifestat în însăşi practica statului, în cei patru ani de ocupaţie a Regatului Ungar în Transilvania de Nord, a fost răsturnată, lezată şi dereglată, cum se ştie, întreaga viaţă a colectivităţii noastre. Crima organizată şi motivată cu temeiuri „legale” – adică prin trimiteri pe front pe baza unor ordine de încorporare, prin concentrări la munci forţate departe de ţară, prin deportări ce vizau „purificarea etnică” etc. – a avut consecinţe cumplite. Numai în Transilvania de Nord au fost „extirpaţi” în câteva săptămâni cca 200.000 de evrei, iar peste 100.000 de tineri români concentraţi în Armata a II-a Ungară au murit ori au „dispărut” pe frontul antisovietic în 1942; sute de mii de români, ţărani, muncitori, intelectuali, au fost expulzaţi de pe teritoriul Transilvaniei de Nord. Scena morală şi politică a Ungariei în acei ani era lamentabilă, lipsită de orice urmă a demnităţii umane! Şi câte alte lucruri – despre care n-am fi vrut să ne mai amintim, la care n-am fi vrut nici măcar să ne mai gândim – au fost săvârşite atunci, fiind atribuite unor nemernici cotropitori.

De altfel, aşa a înţeles acele întâmplări şi primul ministru al Ungariei, Gyula Horn, când a cerut smerit iertare – şi încă de două ori în cursul unui an – de la Evrei, ca şi de la Slovaci, o singură dată, pentru crimele comise împotriva lor. Dar domnul Gyula Horn nu a cerut – şi nici nu are intenţia să ceară – iertarea poporului român, neam „subdezvoltat” având doar un singur argument pentru a revendica atenţie: numărul său mare, adică „cantitatea brută”. Dimpotrivă, acţiunile UDMR, menite să destabilizeze România au fost şi sunt concepute şi stimulate de Budapesta, pentru a ne mutila viaţa şi a ne abate de pe calea unităţii, pe care am pornit în 1989.

În schimb Gyula Horn ne-a dat lecţii. Din capitala acelei ţări care a desfundat toate izvoarele naţionalismului agresiv, el ne trimite vorbă că ideea naţională însăşi, cuprinsă în Legea fundamentală a României, este o idee desuetă, un fel de iluzie depăşită, tocită şi nostalgică. Iar în calitate de teoretician al politicii Statului Ungar contemporan, el s-a exprimat în scris, publicând în revista „Erdélyi Magyarság" („Maghiarimea Ardeleană”, nr. 2, mai 1990), în prezent cea mai antiromânească publicaţie maghiară, un studiu consacrat acelui program destabilizator, care justifică şi alimentează, cu argumente „europene”, aşa-zisele lupte ale UDMR-ului împotriva fiinţei Statului Român, desfăşurate cu complicitatea nepăsării noastre.

Acest studiu, este lămuritor pentru cunoaşterea ideilor şi intenţiilor lui Gyula Horn, în perioada trezirii la „conştiinţa democratică” a personalităţii sale, readusă din erorile totalitariste la conştiinţa programului milenar (plus încă 100 de ani), pe care caută să-l realizeze Statul Ungar, cu ajutorul celor 10+3 milioane de unguri din lumea întreagă, aflaţi sub oblăduirea guvernului de la Budapesta.

Iată câteva fragmente conclusive din studiul amintit:

... „Ar trebui revizuit, în mod critic, acel punct de vedere, după care problematica naţională (ungară) şi a altor minorităţi (din România n.n.) se poate rezolva, în mod satisfăcător, numai în cadrul drepturilor omului. Întrucât situaţia ce a apărut în desfăşurarea schimbărilor de sistem în Europa central-estică arată că în procesul de democratizare, deşi relaţia stat-cetăţean se rezolvă civilizat, totuşi tensiunea din jurul minorităţilor continuă să dăinuie, mai mult chiar, aceste probleme împovărează alcătuirea relaţiilor interstatale.

Să ne reamintim: studiul având ca titlu „Din Europa unor blocuri în Europa regiunilor”, a fost semnat de liderul socialist Gyula Horn, primul ministru al unui guvern ungar, cu menţiunea că încă din 1967 devenise evident faptul că în privinţa ungurimii, care trăieşte înafara graniţelor (Ungariei), trebuie elaborată o „concepţie independentă” (adică specială n.n.).

Mai e oare cazul să arătăm că încercările de a „internaţionaliza” problema minorităţilor, de a-i da acestei probleme „forme instituţionalizate” şi de a o integra unui „mecanism consultativ”, în vederea exercitării unui „control continuu” şi a remedierii situaţiei – vizează în primul rând posibilitatea de a organiza, împotriva integrităţii statului român, un nou dictat. Iar „trecerea de la Europa blocurilor la Europa regiunilor” se leagă de speranţa refacerii hegemoniei ungare în zonă, cu referire nerostită de a valorifica acel sistem favorizant pentru maghiarime, care se află cuprins în lozinca „primus inter pares”– cum s-a mai arătat de câteva ori –, fiind atavicul geniu organizator de structuri statale al ungurilor).