Dar atunci când nedreptatea făcută României şi românilor prin sfâşierea arbitrară şi brutală a pământului transilvan, în urma Diktatului de la Viena, a înscris în paginile istoriei o amintire care niciodată n-ar fi fost voie să-şi atenueze violenţa în conştiinţa colectivă a poporului, când frânturile zilnice ale suferinţelor au pătruns în vârtejele vieţii, ca să se împrăştie apoi în strigăte de suferinţă, atunci ţara întreagă a trăit sentimentul naţional ca starea de alarmă a unui univers adânc interiorizat. La baza acestui sentiment nu se mai afla subiectivitatea unor impresii ori păreri, ci starea obiectivă a lumii româneşti.

Pe Illyés Gyula nu-l cunoscusem înainte, dar ţineam neapărat să-i cer iertare pentru un articol calomnios publicat împotriva sa, apărut într-un ziar bucureştean. Un articol confecţionat, fără îndoială, la comandă venită „de sus”. Autorul acceptase rolul de scrib, fără să mediteze asupra echilibrului necesar dintre adevăr şi buna-cuviinţă, manifestându-şi astfel mobilitatea propriei sale personalităţi, conjunctural alertată.

Illyés Gyula mă primise cu o atitudine afectuoasă, mărturisindu-mi că sunt primul român cu care are ocazia să stea de vorbă în limba maghiară. Pentru mine cunoştinţa cu Illyés a fost marcată de evenimentul întâlnirii unei personalităţi excepţionale. Ştiam că avusese, şi nu o dată, atitudini ostile faţă de români. Argumentele interlocutorului meu îmi păreau însă de modă veche. Le cunoşteam, şi încă bine, de la Makkai, Gáldi şi Tamás. În cursul convorbirii s-a văzut însă că termenii lor nu sunt legaţi nemijlocit de tărâmul realităţilor, sensul lor depinzând exclusiv de interconexiunile din cadrul unor interese şi posibilităţi ipotetice. Nu m-am sfiit să încerc a-i demonstra că sârguinţa sa propagandistică, străduinţa de a impune în conştiinţa Europei spiritul partizan pro-ungar, ca şi supunerea la convenţiile actualităţii imediate a Ungariei – un întreg sistem de idei – sunt de neînţeles pentru că exprimă un vis obsedant fără legături cu procesul de revalorificare a situaţiei Ungariei din perspectiva realistă a unei reaşezări statale mai bune. În schimb am rămas impresionat de statornica sa solidaritate morală cu destinul, nu uşor de acceptat, al unui popor nevoit de istorie să-şi reorganizeze viaţa, în împrejurări adeseori dramatice, într-un alt sistem decât cel de care îşi legase speranţele şi al cărui ferment era intenţia de a reface o condiţie imperială. Ce ispită ameţitoare!

Văd şi azi aievea casa lui Illyés, situată într-una din străzile de pe dealul Buda, unde în prezenţa soţiei sale, Kozmutza Florika, aveam strania senzaţie că poetul devine instantaneu parte componentă a universului meu personal. În orice caz destinul său a devenit una din preocupările mele cele mai profunde; un destin complicat, legat de încercarea transformării unor utopii spre binele poporului ungar. Făcând o secţiune transversală prin istorie, Illyés Gyula a diagnosticat marea dramă a naţiunii ungare în faptul că membrii ei au ajuns să trăiască în diverse ţări. „Din trei unguri, unul trăieşte în afara graniţelor patriei ungare!” Cunoşteam, desigur şi „literaturizarea” acestui fapt real de către revizionismul oficializat în Ungaria post-trianonică. Mă şi obişnuisem s-o aud ca o prefigurare – Dumnezeu mai ştie – a ce complicaţii şi zguduiri viitoare. Am rămas însă uluit să o aud de la dânsul, fiindcă un asemenea argument se datorează întotdeauna insuficientei cunoaşteri a unor realităţi. Oare germanii – l-am întrebat – nu trăiesc alături şi totuşi sunt divizaţi în mai multe ţări (Germania, Austria, Elveţia)? Dar francezii? Dar românii?

Căzând de acord că orice înfăţişare eronată a adevărului deformează nu numai realitatea, ci şi conştiinţa, i-am propus lui Illyés Gyula să schiţăm dimensiunile şi unele aspecte ale „problemei” româneşti. Momentul mi-l amintesc foarte bine şi azi, după douăzeci de ani, fiindcă a fost momentul în care poetul a trebuit să se oprească în faţa propriilor argumente cu sentimentul confuz al necunoaşterii consecinţelor acestora asupra situaţiei românimii.

Lipsa unor date statistice certe produce o lacună jenantă în cunoştinţele noastre privind numărul precis al românilor care trăiesc în afara României, între graniţele altor ţări, dar pe locurile lor strămoşeşti, lacună ce nu poate fi încă umplută, întrucât oficialităţile acestor ţări se supralicitează în agresivitate şi asuprire naţională faţă de minorităţi. Mai mult: ele îşi transformă metodele de deznaţionalizare într-un laborator de experimentări brutale, de spălări a creierului, ca un loc de dresură şi zdrobire a sufletului.

Astfel, de exemplu, în Iugoslavia: românii sunt artificial divizaţi în trei naţionalităţi pretins diferite: români în Voivodina (cca. 80.000 din care 40% sunt plecaţi ca „Gastarbeiter” în U.S.A., Germania, Franţa etc.); vlahi în regiunea Timocului şi în alte zone sud dunărene (vorbind graiul oltenilor); şi vlahi macedoneni – adică ramura aromână a românilor în Macedonia. În Grecia, 7% din populaţie (cca. 6-700.000) este românească, iar din locuitorii Albaniei cca 650.000, adică 24% din întreaga populaţie a ţării, sunt, şi ei, români.

Celor 3 milioane şi jumătate de români din Grecia, Albania, Iugoslavia şi Bulgaria nu li se recunoaşte dreptul de a fi ceea ce sunt, adică români. Ei nu dispun nici măcar de o singură şcoală primară, de nici o biserică unde să se slujească în limba lor!, în limba a cărei cunoştinţă ei o aduc cu sine din sânul familiei. (Aceste şcoli şi biserici au existat şi funcţionat, unele până la sfârşitul războiului. Edificiile lor, care au aparţinut statului român, au fost vândute, după cum se spune, de către Ion Gheorghe Maurer, în 1948, acelor state pe teritoriul cărora se aflau.) Acţiunile oficializate ale puterii de stat din ţările amintite, obişnuite în orgoliul lor de a se considera atotputernice şi situate în afara atenţiei opiniei publice mondiale (O.N.U., S.U.A., Amnesty International, Helsinki, Drepturile omului, Agenţiile internaţionale de presă etc.) sunt direcţionate împotriva vieţii naţionale şi spirituale a românilor din Balcani. Apăsaţi de greutăţi formidabile, de ordin moral şi etnic, nimeni, nici măcar România, nu le vine în ajutor pentru a-i salva din cumplita lor înjosire.

În lume există astăzi o nouă constelaţie pentru minorităţile naţionale. S-au făcut legi, au fost semnate tratate şi convenţii, s-au formulat îndemnuri şi proteste împotriva unor patimi violent-naţionaliste, rău – sau deloc – disimulate. Cei ce suferă astăzi cel mai mult în Europa din cauza unor fanatisme naţionaliste sunt cei cca 10.000.000 de români, aflaţi în afara graniţelor României, deşi ei nu manifestă nici o intenţie ori tendinţă de a se desface din ţările în care trăiesc, ceea ce, dealtfel, ar fi cu neputinţă.

La întrebarea lui Illyés Gyula: Care e calea ce duce la înfrăţirea dintre români şi unguri? – i-am răspuns că o asemenea înfrăţire se va produce când durerea românului va fi simţită de unguri ca propria lor durere – şi invers. Şi totodată i-am furnizat alte amănunte despre situaţia disperată, în mod ostentativ ignorată de presa internaţională, a celei mai numeroase minorităţi din Europa, aceea a românilor din jurul României. Şi i-am reamintit, din memorie, cele cuprinse într-o cuvântare rostită în 1872 de marele patriot ungur Deák Ferenc în susţinerea şcolii medii sârbeşti la Neoplanta (Novisad):

Illyés Gyula, impresionat de lămuririle ce veneau dintr-o lume vecină, necunoscută de el, cu situaţii şi împrejurări nebănuite, a recunoscut atunci, la 2 noiembrie 1981, că noi, românii şi ungurii, avem o datorie comună: aceea anume de a ne debarasa de obiceiul de a acţiona fără cunoaşterea profundă a lucrurilor şi de a ne uni într-un sentiment al datoriei înţelese până în adâncul conştiinţei, întrucât conştiinţa este sufletul înţelepciunii, iar înţelepciunea – sufletul prieteniei şi al concordiei.

Eu îl păstrez în amintire ca pe un om cordial, deşi destul de reţinut, inimos dar ireconciliabil în probleme principiale, cu o vastă experienţă de viaţă. Odată sosit la Bucureşti i-am trimis cartea mea despre Vida, pe care mi-o ceruse, fiind interesat să cunoască mai bine opera sculptorului. Mi-a confirmat primirea cărţii prin câteva rânduri în care a ţinut însă să consemneze şi ceva din semnificaţia întâlnirii noastre:

Budapesta, 1981, XI, 15.

Când m-am reîntâlnit cu aceste amintiri, nu eram nicidecum tentat să-mi citesc o pagină din propria-mi viaţă. Dar când m-am lăsat ademenit de bogăţia uluitoare a trecutului, am încercat să relatez cât mai veridic unul din episoadele lui, în spatele căruia stăteau ascunse destine şi o atitudine excepţional de binevoitoare faţă de înfrăţirea dintre oameni a unui mare scriitor ungur, cel care a scris rândurile aici reproduse, un mesaj al speranţei privind înfrăţirea româno-maghiară.

CUVÂNT ÎNAINTE V

OBSEDANTA ASIMILARE 12

METAMORFOZE, TEZE ŞI CIFRE 31

UNGURII NU POT FI MINORITARI 35

PROIECTE PENTRU REZOLVAREA „PROBLEMEI TRANSILVANE" 42

FANTASMA IMPERIULUI UNGAR 70

PARTIDUL MAGHIAR ARDELEAN 153