AJUTORUL ROMANIEI IN ACTIUNEA DE SALVARE A EVREILOR IN TIMPUL NAZISMULUI

WYMAN DAVID S., nepot de preot protestant, scriitor si cercetator american, a publicat in 1984 o carte cu titlul „The Abandonment of the Jews. America and Holocaust, 1941-1945” (New York, Editura Pantheon, 1984).

Aceasta carte reprezinta cel mai grav rechizitoriu impotriva acelora care ar fi putut sa dea un ajutor in timpul tragediei evreilor europeni, dar nu au vrut sa auda stigatul de durere al celor aflati in valea mortii. Imensa literatura consacrata Holocaustului este preocupata in special de modul in care nazistii si acolitii lor si-au savarsit faptele antiumane si ne infatiseaza pieirea evreimii europene, precum si comportamentul ei in acele imprejurimi greu de descris.

Au lipsit si – dupa modesta noastra parere – lipsesc pana azi lucrari elaborate pe baza unor serioase documentari, care sa arate atat atitudinea Angliei, Elvetiei, Spaniei, Turciei, ca si actiunea acestor tari fata de lupta pe viata si pe moarte a evreimii europene.

Dar mai ales lipseste o lucrare serioasa, cuprinzatoare despre operatiile de salvare ce au avut loc in Romania si cu ajutorul romanilor.

O fraza a lui WYMAN DAVID exprima clar si concis reactia mondiala in problema salvarii evreilor: „The real Obstacle was the absence of a strong desire to rescue Jews!” (pag. 339) – „Obstacolul real in legatura cu salvarea evreilor a fost lipsa unei dorinte adevarate de a o face.”.

America si Anglia nu numai ca si-au astupat urechile nevrand sa auda strigatele disperate de durere ale evreilor, dar au impiedicat pana si cele mai modeste incercari de a interveni in favoarea lor. O asemenea atitudine avea la baza o pronuntata politica antisemita. Astfel, de exemplu, comandamentul militar american nu a fost dispus sa puna la dispozitia evreilor un mic vas, pe motivul ca nu exista un loc unde acestia ar putea fi debarcati. In acest caz la ce ar putea folosi un vapor?

Abia la 22 ianuarie 1944, cand cea mai mare parte a evreimii se prapadise, la capatul unei indelungate tergiversari, F.D.ROOSVELT a dispus constituirea Comisiei pentru refugiatii de razboi (War Refugee Board), dupa care a si sosit imediat la Constantinopol IRA A. HIRSCHMANN, ca reprezentant al acestei comisii, pentru a ajuta pe acei evrei care reusisera sa ajunga prin si din Romania in Turcia. Dar nu inainte de a fi ajuns!

Cunoscand aceste imprejurari pe care le-am mentionat in fuga, ni se lamureste cu adevarat ce insemnatate a avut in acele vremuri atitudinea Romaniei fata de actiunea de ajutorare a refugiatilor evrei.

Salvarea si tranzitarea refugiatilor evrei in si prin Romania se poate imparti in doua perioade.

Una a avut loc intre anii 1933-1940, a doua din 1940 pana spre sfarsitul anului 1944.

In anul 1933, cand HITLER a pus mana pe putere, a inceput fuga evreilor din Germania stapanita de nazisti. Intre anii 1933-1937 cca. 140000 de evrei au parasit Germania. Cand trupele bine organizate si inarmate ale lui HITLER, dupa anexarea Austriei, au ocupat Cehoslovacia si apoi Polonia, in martie, respectiv in septembrie 1939, valurile celor care se refugiau din Germania au inceput sa fie tot mai mari si mai dese.

Astfel, in 1939 cca. 20000 de refugiati evrei – 10000 din Polonia, 3000 din Germania, 1000 din Cehia, 6-8000 din Slovacia – s-au straduit sa ajunga prin Ungaria in Romania.

Comunitatile evreilor neologi din Transilvania si Banat au hotarat la sedinta conducatorilor acestor comunitati, care a avut loc la 30 octombrie 1933 in Oradea, sa creeze un fond pentru ajutorarea refugiatilor si au infiintat in acest scop un birou la Arad.

Refugiatii au scapat din ghearele nazistilor pe drumuri neumblate, pe jos, cu trenul, mai tarziu in vapoare pe Dunare. Multi au ajuns pana la Cluj. Numarul lor creste saptamana de saptamana. A devenit necesara infiintarea si la Cluj a unui comitet pentru refugiati. La initiativa mea si sub egida Comunitatii evreilor neologi s-a si constituit acel Comitet ai carui membri au cautat sa rezolve, printr-o munca eroica, problemele complexe si dificile legate de salvarea refugiatilor.

Autoritatile romane nu numai ca au inchis ochii, tolerand activitatea Comitetului, dar ne-au si ajutat sa-i tranzitam pe refugiati spre Bucuresti. La nevoie ne-au dat pana si insotitori, mai ales cand era vorba de calatoria unor grupuri. Organele de politie romane ne-au mai ajutat si prin faptul ca, din gara, cu prilejul controalelor efectuate la trenuri, recunoscand pe refugiatii evrei, ii indrumau sa vina de-a dreptul la noi. Nu era greu sa fie recunoscuti: vorbeau o limba straina, pe fetele lor se citea spaima, ii mai trada si imbracamintea. Uneori ajungeau pe la punctele de tiraj ale politiei, unde se permitea sa fie vizitati de membrii Comitetului si ajutati cu imbracaminte, medicamente, alimente. Acesti refugiati paraseau orasul insotiti de oamenii politiei, pana la Bucuresti. Se intampla, si nu numai o data, ca agentii politiei sa aduca refugiati de la gara direct la sediul Comunitatii, aflati la numai cateva minute de gara. In asemenea cazuri am putut sa ma ocup personal de ei. Acestia plecau individual de la Cluj la Bucuresti, condusi la gara de un membru al comunitatii care le si cumpara biletul de tren.

Pe teritoriile aflate sub control german, organizatiile tineretului sionist constituiau motorul care ii mobiliza pe evrei ca sa incerece sa se salveze. Aceste organizatii inchiriau si vasele cu ajutorul carora evreii cautau sa se strecoare pe Dunare. Astfel, cateva grupuri au ajuns la Sulina si la Constanta, unde asteptau ocazia sa plece mai departe, in Palestina. De exemplu, la inceputul anului 1940, la Sulina, erau 2500 de refugiati. Comunitatile evreiesti se aflau, nu o data in situatii dificile. Ele erau preocupate nu numai de problema refugiatilor, ci si de rezolvarea unor probleme sociale, tot mai grele, mai ales in urma masurilor antievreiesti luate de guvernul Goga-Cuza, ca si de guvernarea dictatoriala a regelui Carol al II-lea.

Comitetul pentru refugiati, care a luat fiinta la Cluj in 1936, nu a putut sa faca fata problemelor. A fost nevoie de o actiune mai cuprinzatoare si de un organ mai puternic, care a si luat fiinta la data de 5 noiembrie 1939 la consfatuirea din Cluj, respectiv la data de 19 noiembrie 1939 la consfatuirea din Oradea sub conducerea presedintilor comunitatilor evreilor neologi si ortodocsi din Romania.

In luna decembrie 1939, Comitetul Refugiatilor Evrei din Romania a lansat o Chemare, in limba romana si maghiara, publicata in cotidianul evreiesc „Uj kelet” din Cluj. In urma acestei chemari, care a starnit un larg ecou, aratand importanta actiunii de ajutorare si a indemnat totodata evreimea din Transilvania si Banat sa contribuie la ajutorarea refugiatilor, s-a putut crea un important fond financiar si material din donatiile primite din partea evreilor de la orase si sate. Faptul in sine, ca o asemenea „chemare” a putut sa fie publicata in limba romana si maghiara, si larg difuzata, dovedeste ca evreimea nu avea de ce sa se teama si sa se fereasca de autoritatile romane. Am constatat, de altfel, din practica activitatii noastre, ca autoritatile din Romania in anii 1936-1940 au socotit actiunea de salvare a evreilor drept o actiune umanitara si au considerat-o, cu intelegere si bunavointa, ca o actiune pe deplin justificata si necesara.

Comitetul din Transilvania si Banat, la care m-am referit, a avut relatii stranse cu Comitetul Central pentru Ajutorarea Refugiatilor Evrei in Trecere din vechiul regat, care a luat fiinta in Bucuresti , aflat sub conducerea doctorului FILDERMAN, personalitate de frunte a evreimii din Romania. Si aceasta organizatie, ca si cea din Transilvania si Banat, a functionat in cadrul Uniunii Comunitatilor Evreiesti din Romania.

Intr-un comunicat din 31 martie 1940 se arata ca la Sulina se aflau peste 2500 de evrei refugiati, in conditii precare. Comitetul pentru Ajutorarea Evreilor Refugiati a facut tot ceea ce era necesar ca acest lot sa fie imbarcat. Pregatirea calatoriei pe mare, procurarea alimentelor, imbracamintii si a medicamentelor a necesitat peste 5 milioane de lei, suma la care evreii ardeleni si banateni au contribuit cu un milion si jumatate de lei numai in perioada decembrie 1939 - martie 1940.

Permisiunea de organiza calatoria acestui numeros grup in Palestina a fost acordata de guvernul roman, cheltuielile aferente fiind suportate de catre organizatiile JOINT din S.U.A. Daca avem in vedere ca la consfatuirea din 6 iulie 1938 de la Evian – cu delegati din 32 de state, Romania fiind reprezentata de un observator – nici macar un singur stat nu s-a aratat dispus sa acorde ajutor evreilor, atunci atitudinea Romaniei a insemnat un act de umanitate, chiar daca au fost percepute taxe de emigrare.

De altfel, in acea perioada – ca si mai tarziu – in Europa pentru evrei au existat numai doua cai de salvare din cazanul mortii: prin Romania si peste Pirinei, in Spania.

La 30 august 1940, urmand dispozitiile sefilor lor, ministrii de externe ai Italiei si Germaniei au impus dictatul de la Viena. Transilvania a fost impartita in doua. A fost o decizie fatala. Cel putin 180000 de evrei au ajuns sub jurisdictia Regatului Ungar. Acest eveniment a avut urmari tragice pentru evrei, impotriva carora au fost puse in practica imediat legile evreiesti care au lovit in insasi existenta evreimii. Zeci de mii dintre ei si-au pierdut dreptul la mijloacele de existenta, fiindu-le interzis a mai lucra in diverse functii de stat, sa practice negotul, profesiunile zise „libere”, etc. Tineretului i s-a interzis dreptul la invatatura. Dupa declansarea razboiului impotriva Rusiei Sovietice, evreii, intre 18 si 48 de ani, au fost mobilizati in cadrul armatei ungare, in detasamente de munca fortata. Cea mai mare parte dintre ei au murit in conditii cumplite.

In acelasi timp nici in Romania situatia evreilor nu a fost usoara.

Nimeni nu are voie sa uite pogromurile infaptuite de legionari, agentura a hitlerismului in Romania, din Bucuresti, din Ploiesti, de la Iasi, din Bucovina si Basarabia, nici Trenul Mortii, nici masacrarea evreilor deportati in Transnistria ori devastarea Sinagogilor si profanarea cartilor noastre sfinte.

Nimeni n-are calitatea de a ierta barbariile comise, indiferent de nationalitatea criminalilor. Cum nici poporul evreu nu are dreptul sa-si uite martirii, nici sa-i ierte pe asasinii neamului sau, tot asa cum romanii n-au dreptul sa uite pe martirii neamului lor. Dimpotriva, noi trebuie sa retraim in gandirea si simtirea noastra trecutul, fiindca istoria, ca parte integranta si vie a prezentului, are si functia de a instrui pe contemporani in beneficiul viitorului.

Evocand barbariile anilor 1941-1944, consider insa ca este o datorie morala elementara ca sa nu uitam si sa relevam faptul ca in acei ani in Romania a existat o raza de umanitate de care au beneficiat evreii. O raza de umanitate, ca si un mod de gandire si de actiune opuse formulelor antisemite, dominante in Europa.

Astfel, in vara anului 1942 delegatul lui EICHMANN la Bucuresti, GUSTAV RICHTER, credea ca a si obtinut aprobarea lui ION ANTONESCU pentru deportarea evreimii din Romania. Operatiunea a fost zadarnicita de actiunile unor forte politice din tara. Se poate spune ca este vorba de un caz fara precedent intr-o tara aflata practic sub ocupatia armatei lui HITLER. La Bucuresti exista un „Jewish Council”, unde a activat Sef-Rabinul Dr. ALEXANDRU SAFRAN, Dr. WILHELM FILDERMAN, MISU BENVENISTI, Dr. NICOLAE IANCU si altii. Este meritul lor ca in anul 1943 a fost readus in tara un prim grup dintre evreii deportati in Transnistria, cu un mare numar de copii. Lupta pentru salvare, pentru supravietuire nu a fost usoara, dar conducatorii evreimii nu au pierdut speranta. Dupa parerea unor cunoscatori ai situatiei, conditia reusitei actiunii de salvare a majoritatii evreilor din Romania s-a datorat unor conditii speciale. In orice caz, in mod incontestabil, in spatiul Europei Centrale si Sud-Estice a existat o singura posibilitate pentru evrei de a iesi din cercul de foc al teroarei naziste, o singura speranta de a se salva. Refugiatii evrei ajunsi in Romania din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – in anii cumplitelor masacre – aveau sansa de a pleca din porturile romanesti spre Palestina. Asa s-a intamplat si in mai – iunie 1944. Oricum ar fi privita aceasta stare de lucruri, in orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii din Romania, din punct de vedere politic, international etc., ramane un lucru care nu se poate nega: faptul ca atunci cand lumea a privit insensibila spectacolul nimicirii evreilor europeni, Romania a fost dispusa sa primeasca refugiati evrei si a fost gata sa deschida pentru ei porturile sale.

Aceasta cale firava spre viata era un lucru cunoscut si de catre evreii ce se aflau in iadul nazist. Astfel se explica drumul refugiatilor de pretutindeni spre Romania. Veneau evreii din Varsovia strivita sub bombardamente, din Austria, din Cehoslovacia, veneau si evreii din Ungaria.

Dar noi nu ne putem ocupa acum de actiunile de salvare de pe teritoriul Romaniei, nici de rolul organizatiilor sioniste si de tineret in aceste actiuni. Acest capitol eroic nu a fost inca scris, el isi asteapta cronicarul autorizat.

In schimb ne vom restrange la actiunea de salvare din nordul Transilvaniei – regiune aflata sub ocupatia Regatului Ungar intre 1940-1944 – o actiune care constituia fireste o parte integrata actiunilor din Romania, fiindca aici avea sa continue…

Data de 27 martie 1944 a insemnat o schimbare catastrofala in istoria evreimii din nordul Transilvaniei. Atunci a inceput la Cluj administratia de tip nazist. Incepand cu aceasta data problema refugiatilor a devenit nu numai foarte grea; era in pericol chiar viata lor.

Din septembrie 1940 pana in aprilie 1944 munca Comitetului de Ajutorare a Refugiatilor a fost preluata de „Vaad Hahatzalah” (Comitetul de Salvare), ai carui membri – in afara de mine – erau Dr. ERNEST MARTON, prim-redactor al ziarului „Uj Kelet” unul dintre conducatorii Uniunii Sioniste din Transilvania, fost deputat in Parlamentul Romaniei, HILLEL DANTZIG, ERNEST HÁTSZEGI (ambii colaboratori ai ziarului mentionat) si ION GUTTFRIED, membru in conducerea directiei sioniste a asociatiei „Barissia”. In luna aprilie au aderat si au participat la actiunea de salvare pionerii tineretului sionist, gata de orice sacrificiu, din curajoasa organizatie „Chalutz”.

In aceasta perioada, din septembrie 1940 pana la 27 martie 1944, organizatia „Vaad Hahatzalah” nu si-a putut desfasura activitatea in mod deschis. Autoritatile ungare nu erau atat de umane ca cele romanesti. Operatiunile de salvare au devenit din ce in ce mai grele si mai dificile, fara sa inceteze insa. In urma dictatului de la Viena, Romania si Ungaria erau despartite de o lunga si greu controlabila linie de frontiera. Aceasta granita se intindea de la Békéscsaba pana langa Brasov. Orasele Cluj, Oradea si intr-o oarecare masura Targu Mures se aflau in apropierea acestei frontiere. Clujul era cel mai aproape de granita, la numai cativa kilometri de Feleac. S-au putut astfel construi cateva cai de salvare spre Romania. In acei patru ani membrii „Comitetului de Salvare” din Cluj si alte orase au fost recrutati, in special, din randurile tineretului organizat in miscarea sionista. Ei au creat locurile prin care refugiatii se puteau salva, trecand din Ungaria in Romania. Tot ei au ajuns in legatura, mai tarziu, cu comitetul central „Vaad Hahatzalah”, creat in 1943 la Budapesta.

Cel mai potrivit punct de trecere de pe platforma Feleacului de langa Cluj, parea sa fi fost satul Aiton, situat pe teritoriul Romaniei. In mod logic, prin urmare, au fost create legaturi cu locuitorii acestui sat pentru a gasi printre ei oameni dispusi sa treaca clandestin peste granita, pentru o suma oarecare refugiati evrei. Era, fireste, o operatiune care expunea viata „contrabandistului” la pericol de moarte. Terenul era dificil, accidentat. Dealuri si vai. Numai tinerii puteau sa parcurga pe jos un asemenea drum de cateva ore.

Asa zisul „tijjul”, adica drumul „salvarii” a fost inaugurat la inceputul anului 1941, fiind apoi largit. Au fost create alte drumuri de salvare, a caror activitate a atins apogeul in lunile aprilie-iunie 1944.

Langa Aiton, spre Turda, au mai fost create punctele de la Ludus si Sarmas. Apoi la Arad, Oradea, Beius, Tinca, aici cu directia spre Bucuresti, unde soseau cu documente false. Pe aceasta cale au fost salvati de la moarte circa 15-16 mii de refugiati evrei. Cei mai multi pe granita de langa Cluj: 6-8 mii (intre 1940-1944: 3-4 mii; in lunile aprilie-iunie 1944:3-4 mii). Pe linia Békéscsaba-Arad circa 6 mii, la alte puncte (Oradea, Tinca, Ludus, Sarmas) circa o mie.

Cifrele corespund cu cifra data de „Vaad Hahatzalah” din Budapesta, care apreciaza numarul refugiatilor salvati prin Romania la 16000, cifra care nu cuprinde pe refugiatii sositi la Sulina cu vapoarele.

„Cine salveaza un om, salveaza o lume intreaga” – se spune in Talmud.

Din departarea celor 44 de ani care au trecut, dispunem de acea perspectiva istorica, care ne permite sa cantarim semnificatia salvarii vietii refugiatilor evrei – si neevrei – intr-o lume insangerata si inumana.

In primul rand putem afirma ca un fapt cert ca nu am fi fost capabili sa realizam operatia de salvare, daca nu am fi primit ajutor din partea unor oameni, neevrei, cu gandire umanista, antifascista.

Si cand reexaminez trecutul, in fata mea apare in special figura unui om, care fara nici o ezitare s-a alaturat celor prigoniti, intinzandu-ne mana sa protectoare si frateasca. Acest om a fost profesorul RAOUL SORBAN.

In calitatea mea de Sef Rabin al comunitatii evreilor neologi din Cluj nu o data am aparut in fata autoritatilor ca reprezentant al credinciosilor mei.

Desigur, cand ma adresam, si nu o data, rezidentului regal Dr. CORIOLAN TATARU, am fost intampinat de directorul sau de cabinet, care era RAOUL SORBAN. In memoria mea s-a intiparit pregnant o vizita pe care mi-a facut-o, cand, dupa o prezenta la Cluj a regelui Carol al II-lea, in 1939, RAOUL SORBAN a venit sa-mi comunice dorinta regelui de a ma vedea la Bucuresti ca Sef Rabin al Cultului Mozaic din Romania. Se pare ca regelui i-a facut placere salutul meu omagial, dupa care i-a comunicat rezidentului regal, CORIOLAN TATARU, dorinta sa, ce mi-a fost comunicata in imprejurarile aratate.

Relatiile dintre noi au devenit mai apropiate si mai stranse in 1941, ca si in anii urmatori, cand – dupa Dictatul de la Viena – am mancat impreuna painea amara a „minoritatilor” din Ungaria. Atat populatia romaneasca, cat si evreii au inceput sa simta efectul legilor care au ingradit viata lor in Transilvania de Nord in anii ocupatiei. Evreii si romanii erau dati afara din slujba, li se luau atelierele, pravaliile, painea de la gura. Erau indepartati din scoli. Peste tot, in viata cultural-spirituala si in cea economica existau numai interdictii.

Prima initiativa de a gasi solutii, de a lua niste masuri pozitive i-a apartinut lui RAOUL SORBAN. La inceputul anului 1941 mi s-a adresat cerandu-mi ajutor. In atelierul sau de pictura a infiintat un birou de mijlocire intre meseriasi si eventualii clienti. In aceasta actiune el a fost ajutat si de episcopul roman Dr. IULIU HOSSU. Mi-a cerut lista acelor meseriasi, negustori si muncitori evrei care erau fara lucru. Prin acest birou au fost ajutati numerosi romani si evrei si s-au creat legaturi intre ei. Acest „birou” a functionat pana in primavara anului 1942, cand autoritatile maghiare de ocupatie l-au arestat pe RAOUL SORBAN. Cooperarea a incetat, situatia a devenit din zi in zi tot mai grea.

Au inceput sa soseasca refugiati. Nu numai cei ce se refugiau din cauza hitlerismului; sute de familii evreiesti au venit la Cluj din provincie, fie pentru ca viata lor era in pericol, fie pentru ca erau goniti din asezarile lor de armata ungara.

Romani si evrei eram pusi sa tragem impreuna jugul destinului comun de minoritar. Acest destin comun ne-a apropiat. Astfel se explica ca in martie 1944 evreimea a gasit intelegere si ajutor din partea conducatorilor vietii politice si religioase romanesti din Transilvania de Nord. Promotorul acestei apropieri a fost RAOUL SORBAN.

Pericolul nazismului ameninta intreaga evreime din Transilvania de Nord si din Ungaria. Se simtea furtuna prapadului in atmosfera. Fiecare zi aducea cate o surpriza. Arestari, confiscarea bunurilor, nesfarsite injosiri; viata devenise nesigura pentru evrei. Cu toate acestea ideea de a fugi, de a se refugia a aparut la foarte putini dintre ei. Un om cu gandirea normala nici nu putea sa-si imagineze ca ii sunt numarate zilele. Chiar pe patul de suferinta un bolnav de cancer mai spera in viata, in insanatosire. Intelectualii nu au incetat sa creada in justitie, in constitutie, chiar daca drepturile le erau limitate.

Omul credincios credea in minunile lui Dumnezeu

Dintre evrei, cei ce stiau ca a sosit ceasul actiunii si ca orice ezitare hamletiana se termina cu moartea, erau numai cei cu idei sioniste.

In acele saptamani de framantari dispersate am cautat pe capii bisericilor maghiare si numai unul m-a ascultat si ajutat, episcopul de la Alba Iulia, MÁRTON ÁRON. Am vizitat pe consulul Elvetiei – ca sa duca vesti in strainatate. In interesul celor arestati am mers la prefectul judetului. Era un baron. In anticamera prefectului l-am intalnit pe Dr. EMIL HATIEGANU, fost ministru de justitie al Romaniei si pe RAOUL SORBAN.

„Ce puteti face pentru noi?” – am intrebat.

Raspunsul sau a fost scurt: „Voi veni sa ne sfatuim”.

Dupa convorbirea noastra, RAOUL SORBAN s-a angajat:

- sa inmulteasca numarul „contrabandistilor” de oameni (oare e voie sa-i numesc astfel pe acesti salvatori?) – pentru a mari sansele refugiatilor de a se salva trecand granita in Romania ;

- sa atraga in operatia de salvare a evreilor nu numai conducatorii vietii politice si religioase romanesti, ci, in limita posibilitatilor, intreaga colectivitate romaneasca din Transilvania de Nord.

Nu se pot enumera pe scurt toate acele initiative ale lui RAOUL SORBAN, care au fost decisive in evolutia unor importante operatiuni. Pe scurt as aminti un fapt decisiv pentru destinul operatiunii, anume ca prin mijlocirea lui RAOUL SORBAN s-a realizat o larga cooperare, cu participarea lui EMIL HATIEGANU, a episcopului IULIU HOSSU, a lui AUREL SOCOL, a mai multor preoti greco-catolici si ortodocsi ca TITUS MOGA, FLOAREA MURESANU, VASILE ASTILEANU, COSMA, STANESCU si a altora, a lui EUGEN FILOTTI, ambasadorul Romaniei la Budapesta, a consulului Romaniei la Oradea MIHAI MARIN, a colonelului MIHAI GURGU, atasat militar - cu masina caruia au fost trecuti peste granita in Romania mai multi evrei si neevrei, intre ei Dr. ERNEST MARTON – si a colonelului VICTOR CUPSA din Turda, datorita caruia s-au obtinut sute de documente de calatorie pentru evreii refugiati in Romania , a profesorului dr. CORIOLAN TATARU din Sibiu si a multor altora. Datorita acestei colaborari a fost mobilizata populatia romaneasca de-a lungul intregii frontiere romano-maghiare, care, in mod dezinteresat, a facilitat trecerea granitei de catre evrei.

RAOUL SORBAN a fost si omul de legatura intre mine si „contrabandistii” care isi primeau onorariile numai dupa ce se reintorceau cu mesajul cifrat, stabilit de mine, dovedind ca operatiunea de trecere a frontierei a reusit.

Dr. ERNEST MARTON si cu mine am convenit cu EMIL HATIEGANU ca doi-trei dintre conducatorii evreilor din Transilvania de Nord sa treaca in Romania pentru a largi caile de trecere peste granita, pe de o parte, pe de alta, pentru a obtine din partea factorilor oficiali din Romania un statut de siguranta pentru refugiatii evrei.

Guvernul roman se afla sub presiunea continua a germanilor, care erau informati despre fuga evreilor din Ungaria in Romania. Dr. KAUNTZ, Consulul Germaniei de la Cluj, care locuia in imediata mea vecinatate, informa constiincios ambasada Germaniei de la Bucuresti despre amploarea trecerii granitei de catre evrei in Romania. ION ANTONESCU a publicat, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii care treceau clandestin granita erau condamnati la moarte, ca si cei care le ofereau adapost. Frontierele Romaniei urmau sa fie pazite si de catre soldati germani. In acelasi timp, prin dispozitii confidentiale, a anulat aplicarea acestui decret. In legatura cu acest decret trebuie insa sa mentionez, inca o data, ca nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasa a frontierei Romaniei in perioada mai-septembrie 1944.

Fiindca evenimentele acelor vremuri nu sunt cunoscute de catre istoricii din Romania, cum nu este cunoscuta nici amploarea operatiunii de care va vorbesc, datorita careia s-au salvat de la deportare si moarte mii si mii de evrei, va cer permisiunea sa mai fac cateva precizari.

Inca la inceputul lunii aprilie, in 1944, am propus conducerii Judenrat-ului din Cluj trimiterea unui comitet de actiune in Romania, compus din trei persoane. EMIL HATIEGANU a considerat utila aceasta propunere, informand la randul sau si autoritatile din Romania despre misiunea acestui comitet. Proiectul a fost insa parasit de catre Judenrat din cauza riscurilor la care se expuneau cei ce urmau sa treaca granita. Intre timp a trebuit sa atrag atentia lui RAOUL SORBAN asupra pericolului de a ma vizita fiindca eram sever supravegheat de autoritatile naziste si maghiare.

Abia in ultimul moment, Judenrat-ul a ajuns la concluzia, care coincidea si cu opinia lui EMIL HATIEGANU, ca proiectul trebuie totusi realizat, in interesul refugiatilor. A fost trimis nu un comitet, ci o singura persoana in Romania. Cel desemnat am fost eu.

RAOUL SORBAN a parasit Clujul, respectiv Ungaria, la data de 1 mai 1944, iar eu am pornit peste frontiera, pe un drum periculos, a doua zi, la doi mai. Am pornit nu fara frica, dar decis sa risc de a ma folosi de o cale, care a fost folosita, la indemnul meu, de sute de alti evrei. Am ajuns la Aiton, de acolo la Turda, iar peste cateva zile calatoream spre Bucuresti cu documente false: al meu era intocmit pe numele de ÁKOS SZABADOSI, iar al sotiei mele pe numele de BORBÁLA DEÁK. „Calatoria” aceasta am descris-o intr-un articol intitulat: „Intrecerea cu moartea”.

Aici as vrea sa amintesc de un grup de evrei curajosi din Turda, intre ei in mod deosebit sa-l numesc pe ARYEH ELDAR (HIRSCH), care si-au pus viata in pericol pentru a-i ajuta pe refugiatii veniti din Ungaria la Turda, pe care i-au gazduit, carora le-au procurat acte false, hrana, bani de calatorie de la Turda la Bucuresti.

Toate acestea au fost facute cu stirea si cu asentimentul autoritatilor de la Turda.

Dupa ce am sosit la Bucuresti, am fost ajutat din nou de RAOUL SORBAN, intrucat el s-a alaturat actiunii de salvare a evreilor condusa de A.L.ZISSU, seful miscarii sioniste din Romania.

Prin mijlocirea lui RAOUL SORBAN am intrat in legatura cu IULIU MANIU.

Au trecut de atunci peste 40 de ani. Dar in toti acesti ani nu am uitat cum a apreciat MANIU nefasta utilizare a agresivitatii nationalismului de stat din Ungaria impotriva minoritatilor.

Cele ce au urmat acestei intalniri, apartine tot istoriei acelor vremuri, fiindca prin intermediul lui MANIU si a lui VASILE STOICA s-a realizat o intelegere intre ZISSU si MIHAI ANTONESCU cu mai multe rezultate decisive in favoarea refugiatilor evrei din Romania, dintre care voi aminti:

- ca ei au primit documente de identitate pe timpul sederii in Romania;

- si au mai primit documente oficiale de calatorie pentru a putea pleca in Palestina.

Eu insumi am plecat spre Turcia, in iulie 1944, cu un asemenea document, din portul Constanta.

De la IULIU MANIU am mai obtinut si 1200 de legitimatii in alb ale partidului national-taranesc pentru a servi ca documente de identitate evreilor ce urmau sa mai treaca din Ungaria in Romania

Am cerut si sfaturi de la MANIU. Cand am intrebat cu ce am meritat bunavointa sa, mi-a raspuns: „Te rog sa spui peste tot ca si noi romanii, ca edificatori de tara, nu suntem mai prejos decat unguri”. Am si onorat aceasta dorinta; ultima data, in 1986, la International Congress of Jewish Studies, la Ierusalim.

RAOUL SORBAN, gata sa faca orice sacrificiu, a luat formularele pe care le-am primit de la IULIU MANIU si a trecut clandestin granita in Ungaria, la Cluj, ca sa le imparta evreilor ce urmau sa vina in Romania. Dar la Cluj nu a mai gasit evrei. Maghiarii au golit ghetoul din Cluj in numai 6 saptamani. Cu aceasta stire cumplita a revenit RAOUL SORBAN la Bucuresti…Am intarziat de data aceasta.

La Bucuresti am vazut apoi munca supraumana a conducatorilor evreimii in relatiile lor cu autoritatile romanesti, dar in special cu MIHAI ANTONESCU. Am intalnit sute de refugiati evrei in birourile si in curtea Organizatiunii Romane de Turism, cu sediul in Calea Vacaresti nr. 14. Am vazut si lupta de a primi un loc pe salupa construita pentru transport de carbune, ce urma sa plece pe mare, in Palestina. Toate acestea s-au putut intampla in lunile mai-iunie din anul 1944, in timp ce submarine germane erau amarate in portul Constanta.

In capitala Romaniei, am circulat liber, nestingherit de nimeni. Fara frica am frecventat, insotit de FILDERMAN, birourile Crucii Rosii. Puteam sa ma intalnesc cu A.L ZISSU, A.IANCU, M.BENVENISTI, cu Sef-Rabinul ALEXANDRU SAFRAN, care ziua si noaptea osteneau in interesul refugiatilor evrei si a plecarii lor in Palestina. Stiam ca munca lor nu e fara pericole, ca in ianuarie 1944 conducatorii tineretului sionist au fost arestati, ca insusi ZISSU a fost internat cateva saptamani la Targu-Jiu, la inceputul anului 1942. Dar mai stiam ca acelasi ZISSU, la inceputul anului 1944 a participat la doua sedinte guvernamentale, sub presedentia lui MIHAI ANTONESCU, si a putut trata oficial, ca delegat in Romania a lui Jewish Agency, in interesul emigratiei evreiesti.

In iunie 1944, MIHAI ANTONESCU ii adreseaza o scrisoare lui ZISSU, prin care se acorda permisiunea oficiala pentru infiintarea Biroului ORAT, sub conducerea lui ZISSU si se aproba ca patru vase, sub pavilion strain, sa plece din portul Constanta avand la bord refugiati, cu conditia ca si copiii orfani din Transnistria sa fie dusi in Palestina, iar in cazul in care ar mai fi ramas locuri, sa plece si evreii din Romania, daca vor sa emigreze. ZISSU a reusit sa obtina, prin urmare, pe seama refugiatilor evrei nu numai azil politic, ci si posibilitatea de a emigra, de a calatori mai departe spre Palestina.

Ungaria a asasinat 80% din evreii sai, pe care i-a trimis in camerele de gazare de la Auschwitz – Maidanek, in timp ce Romania a vrut sa salveze ceea ce se mai putea salva si a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau in pericolul de a se ineca.

HITLER a pierdut razboiul; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii sai; lumea si-a pierdut umanitatea, la fel si iubirea crestineasca a aproapelui.

Poporul roman s-a straduit in schimb sa-si salveze credinta in omenie.

Iar noi – evreii – ii suntem si ii ramanem recunoscatori pentru aceasta.

New York, in luna mai 1988

Moshe Carmilly - Weinberger