Alocuţiunea

Excelenţei Sale Alexandru Şafran,

Rabinul şef al Genevei,

Rostitǎ în plenul Parlamentului României

- 28 martie 1995 –

Alexandru Şafran s-a nǎscut în Bacǎu, unde –dupǎ absolvirea Institutului Superior Rabinic din Viena- a fost numit Şef Rabin al Comunitǎţii evreieşti locale.

La 3 martie 1940, la numai 29 de ani, a devenit Şef Rabin al Cultului Mozaic din România, funcţie în virtutea cǎreia a fost numit senator de drept în Senatul ţǎrii.

La sfârşitul anului 1947, refuzând colaborarea cu autoritǎţile comuniste a fost silit sǎ pǎrǎseascǎ România.

Din 1948 ocupǎ postul de Şef-Rabin al Genevei.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor senatori,

Mǎ înfǎţişez domniilor voastre cu emoţie şi cu recunoştinţa. Cu emoţie, cǎci îmi regǎsesc ţara în care m-am nǎscut, revǎd populaţia în mijlocul cǎreia am crescut, reaud glasul românesc în toatǎ suculenţa lui, revǎd slova româneasca în toatǎ lumina ei, resimt gustul roadelor culturii româneşti care ani de-a rândul mi-au hrǎnit sufletul.

Vǎ spun cǎ stau înaintea domniilor voastre pǎtruns şi de un simţǎmânt de recunoştinţǎ. Într-adevǎr, v-o datoresc din plin, pentru chemarea pe care mi-aţi adresat-o, domnule preşedinte şi domnilor senatori, sǎ vin aici, în mijlocul domniilor voastre şi sǎ rostesc cuvântul meu, care, vǎ rog sǎ ştiţi, este un cuvânt de voie bunǎ, izvorând din inima mea iubitoare cu aceeaşi frǎgezime cu care am rostit primul meu cuvânt în acest Senat, în aceeaşi lunǎ, martie, ca şi acum, însǎ înainte cu mai mult de jumǎtate de veac.

În rǎstimpul acestor decenii am trǎit cu toţii în freamǎt de zbucium. Oamenii au trecut prin vremuri crunte, pretutindeni în România, în Europa, cu rǎsfrângeri pustiitoare în lumea întreagǎ. Totuşi, urgia s-a abǎtut cu o furie distrugǎtoare, cu totul deosebitǎ, asupra evreilor, cu tâlcul orb de a nimici acest popor, nu de a-l birui, cǎci era fǎrǎ arme, dar de a-l extermina, de a-l elimina de pe faţa Pǎmântului. Şi, paradox, acest popor, ţintǎ a anihilǎrii totale, este acela care a adus lumii Biblia eternǎ, dar, tocmai fiindcǎ a revelat prin ea oamenilor pe Dumnezeul unic, pe Creatorul unic al unei lumi unice şi unitare pe care o vrea locuitǎ de o omenire unicǎ şi unitarǎ, tocmai de aceea mânia seminţiilor împotriva poporului evreu s-a dezlǎnţuit cu atâta scelerat avânt. Oamenii şi popoarele care l-au adoptat formal pe acest Dumnezeu anunţat de cǎtre Israel refuzǎ, în genere, sǎ îndeplineascǎ idealul de viaţǎ pe care El îl propune prin mijlocirea Bibliei, ideal care se rezumǎ în îndatorirea de a respecta viaţa fizicǎ şi moralǎ a fiinţei omeneşti, de a recunoaşte demnitatea acestei fiinţe despre care le place sǎ zicǎ în stilul biblic, fǎrǎ ca sǎ ia în serios zicerea lor, cǎ omul este fǎcut dupǎ chipul şi asemǎnarea Domnului.

Sǎ nu ne mire deci ca Shoa, catastrofa fǎrǎ egal care s-a abǎtut în secolul nostru asupra poporului evreu, a atins culmile sale semeţe, înfiorǎtoare tocmai în continentul a cǎrui religie se referǎ în mod direct, istoric la iudaismul din care afirmǎ cǎ se trage şi pe care, în acelaşi timp, îl denigreazǎ.

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor senatori,

Acum 10 zile noi, evreii, am celebrat Purimul, o sǎrbǎtoare care ne aminteşte salvarea de la pieire a strǎbunilor noştri în Persia, cu vreo 2500 de ani în urmǎ. Dupǎ enumerarea peripeţiilor miraculoase care au condus la izbǎvirea lor, noi rostim o rugǎciune care se terminǎ doar cu patru cuvinte în ebraicǎ, dar pline de semnificaţie, conţinând o învǎţǎturǎ de care trebuie sǎ ţinem seama. Traducerea acestor patru cuvinte sunǎ astfel : « Amintit fie spre bine Harvona, adicǎ acela care, în vreme de obidǎ, a stat alǎturi de evrei şi le-a ajutat ». Învǎţǎtura aceasta alcǎtuieşte un legǎmânt transmis tuturor generaţiilor evreieşti. Este un fapt cât se poate de dureros, dar cât se poate de adevǎrat cǎ, în timpul cârmuirii naziste, noi, evreii din România am fost obidiţi, prigoniţi, chinuiţi. Totuşi, nu am dat uitǎrii cǎ în acele vremuri de amarǎ oprelişte, de mǎcinǎtoare zdrobire a fiinţei noastre fizice si morale, când vuiau vijelii devastatoare, vestitoare ale vremurilor morţii, tot atunci, de multe ori, un suflu de alinare, de compǎtimire, chiar de tǎmǎduire, vestitoare ale zorilor vieţii, ne înviora inimile. Iatǎ pilde grǎitoare, întruchipând sufletul adevǎrat românesc în acele vremuri de suferinţǎ ale evreilor români. Când « Trenul Morţii », pus în mişcare la Iaşi în urma pogromului sǎvârşit în acest oraş, dupǎ ce a fǎcut popas la Podul Iloaiei a ajuns în gara Roman, strigǎte disperate rǎzbǎteau din vagoanele ferecate. Se ţipa: « Daţi-ne apǎ, daţi-ne apǎ! », dar paznicii aveau ordine stricte sǎ împiedice pe orişicine ar încerca sǎ se apropie de acest funest vehicul. Şi totuşi, în pofida interzicerii, o femeie plǎpândǎ, Viorica Agarici, strǎbǎtu iute rândurile strânse ale paznicilor şi porunci acestora, pe seama ei, a simplei zvâcniri a conştiinţei sale, sǎ rupǎ lacǎtele trenului, ale acestui depozit sinistru de chinuri fumegânde, sǎ deschidǎ vagoanele, ceea ce au şi fǎcut. Şi iatǎ, din acestea încep sǎ cadǎ afarǎ cadavre încleştate, sǎ se rostogoleascǎ oameni în agonie, sǎ se precipite oameni asfixiaţi, oameni înnebuniţi, da, înnebuniţi, oameni înnegriţi de arşiţa setei. Acestor oameni Viorica Agarici le întinde apa învietoare. Apa, acest element primordial, vital, pe care Creatorul lumii îl pune la dispoziţia oricǎrei vietǎţi animale. Şi apoi « Trenul Morţii »s-a pus din nou în mişcare, cu destinaţia Cǎlǎraşi. Am cerut atunci preşedintelui Crucii Rosii Române, dr Costinescu, sǎ ia mǎsuri ca pe noul traseu ce avea sǎ-l parcurgǎ « Trenul Morţii » sǎ nu se mai repete samavolniciile petrecute la staţionarea acestuia în gǎrile din Podul Iloaiei si Roman. I-am mai cerut sǎ asigure condiţii umane de cazare în lagǎrul din Cǎlǎraşi a acestor nenorociţi evrei. Doctorul Costinescu s-a strǎduit în acest sens si a izbutit si nu numai atât, m-a înştiinţat cǎ a obţinut cu acest prilej sfâşietor de inimi ca unii medici evrei sǎ capete îndǎrǎt instrumentele medicale care le-au fost confiscate. Iatǎ o altǎ pildǎ. Evreii din sudul Bucovinei şi din nordul Moldovei au fost smulşi din casele lor şi deportaţi în Transnistria. În drum, unii dintre ei au fost ucişi, alţii cǎdeau istoviţi si mureau în şanţuri. Cei ajunşi, în sfârşit, în ţinuturile sinistre de dincolo de Nistru, printre care mulţi dintre ei goi, desculţi, erau rǎpuşi de frig, de foame şi de boalǎ. Noi nu aveam voie sǎ le trimitem ajutoare în îmbrǎcǎminte, alimente, medicamente. Am spus Reginei-Mamǎ Elena cǎ obţinerea aprobǎrii de a se trimite ajutoare acestor pribegi în surghiun este mai mult decât urgentǎ, deoarece fiecare ceas conteazǎ, cǎci în fiecare ceas se sting în chinuri fiinţe nevinovate. Regina-Mamǎ, femeie cuvioasǎ, s-a strǎduit din rǎsputeri ca autorizaţia sǎ fie acordatǎ fǎrǎ întârziere. I s-a promis cǎ aşa se va face şi aşa s-a fǎcut. De îndatǎ ce a luat cunoştinţǎ de rezultatul pozitiv al demersurilor sale, chiar în acelaşi ceas s-a grǎbit sǎ mi-l comunice, trimiţând pe aghiotantul ei la mine acasǎ, într-o noapte de viscol, pentru ca acest sol al bunǎtǎţii sǎ-mi aducǎ vestea cea mare cu un ceas înainte, fǎrǎ sǎ mai aştepte a doua zi.

Iatǎ o altǎ pildǎ. Când în Basarabia s-au comis masacre cu evreii, un ofiţer român, milos, a acceptat primejdioasa misiune ce i-a fost încredinţatǎ de cǎtre diriguitorii evrei din Bucureşti, ca sǎ aducǎ veşti de la noi sǎrmanilor evrei de acolo închişi în ghetouri şi cǎrora li s-a interzis sǎ mai comunice cu noi. Iatǎ o pildǎ. Când reprezentanţii guvernului german la Bucureşti au insistat pe lângǎ autoritǎţile române sǎ orânduiascǎ vagoanele necesare pentru ca sǎ transporte în lagǎrele de exterminare în Polonia pe evreii din Transilvania de Sud şi pe cei din Vechiul Regat, dupǎ ce au eşuat toate încercǎrile noastre, ale dr Fielderman şi ale mele, pentru ca aceste deportǎri sǎ nu aibǎ loc, m-am adresat mitropolitului Ardealului, Nicolae Bǎlan, cerându-i sǎ vinǎ la Bucureşti pentru cǎ trebuie sǎ-i vorbesc. Nu puteam sǎ mǎ duc la Sibiu pentru cǎ eram ostatec. El a înţeles despre ce era vorba, înaltul prelat a rǎspuns chemǎrii umilului rabin şi a venit în Capitalǎ. Convorbirea mea cu el a fost dramaticǎ, zguduitoare. Duios, dar aspru i-am spus cǎ dupǎ moartea noastrǎ – suntem doar amândoi la fel, muritori – îl voi declara în faţa Judecǎtorului Ceresc rǎspunzǎtor în ce priveşte viaţa miilor de fiinţe evreieşti gǎsindu-se în dioceza lui şi osândite la o moarte atroce prin deportarea lor în Polonia. Mitropolitul, fire mândrǎ, dar suflet cucernic, s-a cutremurat la auzul accentelor grave ale spuselor mele. S-a ridicat, s-a dus şi a intervenit în favoarea acelor osândiţi, îndeplinind astfel, domnule preşedinte, doamnelor si domnilor senatori, un rol covârşitor întru salvarea evreilor din Transilvania de Sud şi, ipso facto, a evreilor din Vechiul Regat, cǎci deportarea acestora din urmǎ era legatǎ de deportarea celor dinainte.

Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de cǎtre unguri, nu au avut norocul sǎ se gǎseascǎ în dioceza vajnicului mitropolit Bǎlan, nu au putut, deci, beneficia de oblǎduirea lui, a acestui suflet mare românesc. Ei, sǎrmanii, au fost expediaţi cu mare cruzime la Auschwitz pentru a fi acolo înǎbuşiţi în camerele de gaz si mistuiţi în dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei rǎzleţi din Ardealul de Nord care au izbutit sǎ scape de la deportarea la Auschwitz datoresc salvarea lor simţului nobil românesc al profesorului Raoul Şorban, simţului nobil românesc al domniei-voastre, domnule profesor Şorban, chibzuinţei sale active şi a aceleia a prietenilor sǎi. Ei s-au cǎznit ca aceşti rǎzleţi evrei sǎ poatǎ sǎ treacǎ în România, la noi, si de aici, din acest liman al izbǎvirii lor, sǎ ajungǎ apoi în Ţara Fǎgǎduinţei, în Ţara Sfântǎ.

Aşadar, România, din acest punct de vedere al deportǎrii evreilor în Polonia, se situeazǎ în rândul acelor puţine ţǎri europene cotropite de armatele lui Hitler ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu şi-au trimis copiii de obârşie evreiascǎ sǎ piarǎ în gazul şi în focul de la Auschwitz.

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor senatori,

Iatǎ pilde de autentic românism, învederat în vremea de cumplitǎ oprelişte când am pǎstorit obştea evreiascǎ din România, pilde pe care am onoarea sǎ le citez din înǎlţimea tribunei Senatului, cǎruia am avut onoarea sǎ aparţin şi care pǎstreazǎ un loc de predilecţie în inima mea recunoscǎtoare. De aici, din acest loc însemnat din viaţa mea, îndrept ruga mea cǎtre Dumnezeu sǎ reverse harul sǎu în belşug asupra frumoasei ţǎri româneşti şi asupra bunului şi dragului popor român.