Încercarea de faţă, cu unele trimiteri la izvoare şi cu aprofundarea câtorva aspecte, alcătuită dintr-o suită de studii şi documente, adică de frânturi ce ţin de un ansamblu, îşi propune, cu precădere, să îndrepte atenţia cititorului asupra acelor demonstraţii şi pretexte, pe care a fost clădită, un fel de înlocuitor al istoriei, fără vreo corespondenţă reală cu rosturile acesteia. Fiindcă în teoriile şi acţiunile care îi privesc pe români, ungurii se folosesc, în scopul sporirii prestigiului lor şi al acreditării privilegiilor, de relativizarea morală a istoriei în general, a istoriei românilor şi ungurilor în special. Practica aceasta a fost – şi mai este – folosită cu atâta stăruinţă încât a reuşit să transmită duhul degenerării în cele mai adânci structuri ale comunităţii, transformându-le într-un fel de ofensivă naţională, adăugând la o aversiune seculară o repulsie contemporană.

Desigur, experienţele personale, ce erau şi ale mai multor generaţii, contribuie la descifrarea unor împrejurări de viaţă, legate de frământata noastră istorie, nu numai din vremurile de apăsare ale Ardealului.

În cei patru ani, cât au durat efectele Diktatului de la Viena (1940-1944), pe care i-am trăit în Ungaria fascistă, am fost confruntat cu o prigoană fără scrupule, menită, între altele, să mă forţeze a mă adapta, cu supunere, la o nouă ipostază a condiţiei mele naţionale, descifrată din cronici răstălmăcite ori mincinoase. Spiritul curent al acelor vremuri s-a hrănit din plăsmuiri care au inundat biserica şi şcoala, au pătruns în etichetele vieţii cotidiene, ca şi în instituţiile şi organismele statului.

Poate este necesar să mărturisesc că am fost şi am rămas adeptul unei convieţuiri normale cu minorităţile, în condiţii de egalitate absolută a tuturor naţiilor ardelene, ca şi de avansate şi egale îndatoriri cetăţeneşti; că în toate împrejurările vieţii am refuzat orice formă a xenofobiei ca şi excesele naţionaliste pe care le consider nocive tocmai în perspectiva convieţuirii veşnice pe pământul Românei. În acelaşi timp nu-i înţeleg – şi nici nu-i aprob – pe acei maghiari ardeleni care, născuţi în Transilvania, se consideră „maghiari în exil ori în străinătate”, trăitori fiind în România.

După 1989, în loc de a lua cunoştinţă de starea reală a lucrurilor în căutarea şi aflarea unor soluţii raţionale pentru rezolvarea problemelor minorităţilor din ţară, au reapărut şi s-au amplificat obsesii de altă dată, care s-au canalizat în confuzii violente, chiar şi în crime. În aceste crize ale manipulaţiilor politice nu s-a remarcat nici un semn convingător că maghiarii din România ar fi dorit să participe la rezolvarea unor probleme ale acelei ţări în care vieţuiesc. Manifestările lor, apărute mai ales sub semnul protestului şi al criticii, păreau a alimenta speranţa pentru ziua de mâine în coroana Sfântului Rege Ştefan. Motivele acestei speranţe trebuie căutate şi în convingerea că slăbiciunile cunoscute ale românilor se pot confunda cu neputinţa lor.

În vederea confirmării stabilităţii programului politic al minorităţii maghiare din România, încă de prin anii ’920 şi până la tezele de azi, ne vom referi la o scriere a lui Árpád Paál, reputat politician şi publicist maghiar, exponent al revizionismului, care a formulat, în 1922, următoarea ameninţare: „Dacă hotărârile Tratatului de pace (de la Trianon n.n.) nu vor fi trecute în noua Constituţie (a României n.n.) – nu va fi vina noastră dacă ne vom uita în afara graniţelor ţării pentru a cere ajutor.” Prin urmare, încă dintru început, ameninţări!

Tot atunci Árpád Paál a pretins, prefigurând – ori formulând – tezele de acum ale Uniunii Democrate Maghiare din România: „conducere autonomă, socială, economică, culturală şi politică pe seama fiecărui membru al colectivităţii naţionale maghiare şi a fiecărui teritoriu etnic” (1922). Atunci, la fel ca acum, reprezentanţii minorităţii maghiare nu-şi concepeau existenţa prin prisma raporturilor lor cu statul român, ci în cadrul „integrităţii ungare”. Se contesta atunci (în anii ’922) şi se contestă azi (2001) caracterul unitar al statului român, pretinzând, atunci şi acum, un „nou organism de stat", în care se va recunoaşte „că atât maghiarimea cât şi celelalte minorităţi etnice au adus cu ei în ţara nouă (România) o specială existenţă naţională.” Textul lui Árpád Paál, din ce în ce mai confuz, continuă astfel: „După ce această recunoaştere a eredităţii naţionale se va întâmpla, atunci şi limba, starea culturală şi economică a naţiunii respective, precum şi îndrumarea treburilor locale din viaţa publică, le va determina acestor minorităţi dreptul autonom de liberă decizie.”

Asemenea manifestări şi programe ale spiritului unguresc de acum optzeci de ani prefigurează un program, acelaşi program, în continuă desfăşurare până azi; aceeaşi identică conştiinţă politică, care – conform celor publicate de un ziar budapestan – se rezumă astfel: „Credem... că Ungaria se va reîntoarce pe teritoriile sale strămoşeşti, drumul spre ele, însă, nu-l va putea deschide decât sabia”! Sau aşa cum tălmăceşte explicit un text tradus şi publicat sub semnătura unui preşedinte în exerciţiu l Ungariei (Á. Gőncz): „Naţiunea maghiară încă din primul moment – înainte şi după tratatul trianonic –, hotărît şi ca un singur om, ţine la dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista nici o generaţie ungară, oricât de grea i-ar fi soarta, care să fie dispusă să renunţe la acest sfânt drept istoric. Naţiunea (ungară n.n.) e gata să ia arma în mână, în orice clipă, pentru a-şi exercita acest drept, sacrificându-şi până şi viaţa în această luptă. Fără Transilvania nu există statul ungar, nici misiune maghiară realizabilă, nici viaţă maghiară”.

Lumea nu a realizat contradicţia dintre conceptul politic de esenţă şovină a ungurilor şi a ţării lor pe de o parte, pe de alta atitudinea pe care o afişează spre „Europa". Astfel, în ochii lumii ei apar drept cosmopoliţi, nenaţionalişti, în concepţia lor asupra reorganizării Europei şi extremişti în ultranaţionalismul lor revendicativ şi intolerant – în ochii celor care îi cunosc şi înţeleg.