Despre o actiune de salvare a evreilor din „Transilvania de Nord” in timpul Holocaustului

Au trecut 47 de ani de cand, la 30 august 1940, prin dictatul de la Viena, regizat de Germania hitlerista si Italia fascista la insistenta Regatului Ungar, i s-a impus Romaniei sa cedeze Ungariei cca. 44000 km² din teritoriul sau national.

Pe acest teritoriu, care a fost numit conjunctural „Transilvania de Nord” locuiau la aceea data:

cca. 1.700.000 de Romani;

cca. 900.000 de Maghiari;

cca. 200.000 de Evrei si,

in numar mai mic, Sasi, Ruteni, Armeni, Slovaci si Tigani.

Prin urmare in „Transilvania de Nord”, Romanii si Evreii formau marea majoritate a populatiei. Atat Romanii, cat si Evreii pastrau inca amintirea formelor de viata din Austro-Ungaria, fiindca Transilvania, dupa ce apartinuse Austriei, a fost cedata Ungariei, abia intre 1867-1918, impotriva majoritatii populatiei, care in proportie de ¾ era romaneasca. Dominatia maghiara asupra Transilvaniei a durat prin urmare 51 de ani, pana la prabusirea Imperiului Habsburgic, cand popoarele subjugate de austrieci si de unguri si-au format state nationale pe teritoriile de ele locuite.

In 1940, Romanii si Evreii din „Transilvania de Nord”, cu amintirea modului lor de viata din Austro-Ungaria aveau convingerea ca vor beneficia macar de acel minimum de drepturi care le-a permis supravietuirea pana la disparitia statului dualist habsburgic.

Lucrurile s-au petrecut insa cu totul altfel.

Din primul moment al ocupatiei, aparatul de stat al Ungariei a manifestat o crunta intoleranta si chiar ostilitate fata de Romani si Evrei.

Cu toate ca teritoriul „Transilvaniei de Nord” a fost predat Ungariei de catre statul roman in mod pasnic, conform unui plan dinainte stabilit de catre o comisie mixta, organele oficiale ale Regatului Ungar – ma refer la armata, jandarmerie, la politie si chiar la administratia civila – si-au facut intrarea in viata linistita a regiunii in modul cel mai agresiv, recurgand la insulte, injurii, batai, persecutii de tot felul, ca si la schingiuiri, asasinate si chiar la masacrarea in masa a Romanilor si Evreilor.

Daca programul ce urma sa fie aplicat impotriva acestor doua populatii era identic – ori aproape acelasi – situatia obiectiva a Romanilor trebuie apreciata ca fiind mai buna decat a Evreilor. Fiindca in vecinatate se afla statul roman, care, desi era practic sub ocupatie germana, primea pe teritoriul sau, in flux continuu, sutele de mii de romani expulzati ori refugiati din Ungaria, unde acestia fusesera maltratati, jefuiti de bunurile lor, batjocoriti si ofensati in sentimentul national si in demnitatea lor umana.

Dar Evreii? Dupa cum imi spunea in acele vremuri un bun prieten, poetul László Salamon, evreii nu aveau nici o alta consolare decat speranta intr-o minune de la Dumnezeu.

In perioada celor 4 ani de ocupatie ungara, segregarea nationala, rasiala si religioasa a intrat in practica oficialitatii si a majoritatii populatiei maghiare din Transilvania de Nord. Segregarea de la leagan la mormant, nu numai in casatorie, dar si in relatii sexuale, ca si in viata publica, in invatamant etc.

In cadrul realitatilor dintr-o asemenea viata, cu anexele suplimentare ce o insoteau, a aparut intre Romani si Evrei o solidaritate spontana, care nu a fost consemnata de vreo intelegere protocolara, dar s-a evidentiat concret intr-o serie de fapte. Despre una din ele, pe care o cunosc ca experienta nemijlocit traita, voi incerca sa vorbesc astazi in fata Domniilor Voastre, in acest cadru atat de generos oferit de Universitatea Ebraica din Ierusalim si de Yad Vashem.

Ma voi referi anume la o actiune de salvare a Evreilor din „Transilvania de Nord” in perioada Holocaustului, actiune realizata prin colaborarea unui grup de Romani si Evrei.

Cu speranta ca amintirile unui martor si participant la aceasta istorie vor contribui la relevarea unor intamplari si imprejurari prea putin cunoscute ori fragmentar consemnate, trebuie sa-mi cer scuze pentru cuprinsul, in general, arid ca si pentru aspectele documentare, uneori prea concrete ori detaliate ale expunerii. Dar ceea ce imi doresc in primul rand este sa schitez un fragment de istorie adevarata, asa cum a fost: „Wie er eingentlich gewesen”.

Voi incepe prin a preciza ca fac parte dintr-o generatie care a cunoscut ca experienta proprie fenomenul reprimarilor, al inchisorilor si al asasinatelor comise pe baza unor argumente nationale, rasiale, religioase si, nu in ultimul rand, din „ratiuni” politice.

In acest context, supravietuirea celor prigoniti nu s-a datorat unei lupte pe viata si pe moarte, cum ar fi fost firesc, ci, in general, hazardului. Fiindca inainte de a pune la cale masacrele, prin mijloace de intimidare succesive ori prin forta, au fost anulate toate posibilitatile – si de ordin psihologic – de a lupta, de a reactiona impotriva lor.

Pentru a intelege cat mai bine imprejurarile, este necesar sa ne situam in acea epoca care a nesocotit principiile legalitatii fundamentale, elementare. Pentru toti cei care au fost atacati in existenta lor nationala si biologica in Transilvania de Nord, n-ar fi existat sanse de supravietuire in cazul cand puterile Axei ar fi iesit invingatoare in cel de al doilea razboi mondial. Dar acest lucru a fost inteles abia spre sfarsitul razboiului, mai bine zis abia dupa incheierea lui, cand s-a aflat ca din cei peste 200.000 de Evrei din Transilvania de Nord au supravietuit aproximativ 8-10%, iar din cei 1.700.000 de romani, cca. 150.000 au murit pe front, ca soldati in armata ungara, 400.000 au fost expulzati ori siliti de imprejurari sa se refugieze in Romania, in timp ce alti 150.000 se aflau in companii de munca fortata, unii in zona frontului, altii in Germania ori in interiorul Ungariei.

Inainte de a intra in miezul problemei despre care urmeaza sa vorbesc in continuare, va cer permisiunea de a face unele referiri la propria mea persoana, ca astfel sa se clarifice prezenta unui tanar istoric de arta si pictor in desfasurarea unor actiuni fara nici o contingenta cu preocuparile sale obisnuite.

Inainte de dictatul de la Viena, mai exact cam cu doi ani inainte de acest eveniment, am detinut functia de director al cabinetului Rezidentului Regal din Cluj, profesorul Dr. Coriolan Tataru, care administra 7 dintre cele 11 judete atribuite Ungariei la Viena.

Datorita acestei functii, cercul cunostintelor mele s-a largit considerabil, dincolo de lumea cultural-artistica care imi era familiara. Dintre personalitatile din viata sociala a evreilor din Transilvania, datorita functiei mele de la Rezidenta Regala i-am cunoscut, printre altii, pe Primrabinul Clujului, Dl. Dr. Moshe Carmilly Weiberger si pe Dl Dr. Ernö Marton, reputat publicist si director al ziarului „Ujkelet”, un fel de publicatie oficiala a evreimii de orientare sionista si de cultura maghiara din Romania. Aceste doua personalitati aveau sa aiba un rol hotarator in clarificarea si consolidarea relatiilor dintre Romani si Evrei, dar mai ales in organizarea acelei actiuni de salvare din primavara si vara anului 1944, datorita careia s-au salvat de la deportare, de la moarte sigura…oare cati evrei? in mod cert in jur de 4000. Dupa alte aprecieri numarul evreilor care au fost salvati atunci a fost mult mai mare. Clarificarea, atat a imprejurarilor in care a decurs aceasta actiune, cat si numarul celor salvati, a devenit azi dificila fiindca, tinand seama de durata vietii oamenilor, foarte putini dintre participantii sau beneficiarii acelei actiuni mai sunt inca in viata. Pe de alta parte, unii, care ar putea vorbi, refuza sa vorbeasca ori, pur si simplu, vor sa taca.

Dupa aprecierea mea ar merita ca aceasta actiune sa fie cercetata, nu atat datorita implicarii in desfasurarea ei a romanilor, cat mai ales datorita faptului ca evreii insisi au dreptul sa-si cunoasca – si in perspectiva istoriei – nu numai pe dusmanii si asasinii poporului lor, ci si pe prietenii pe care i-au avut.

Daca legatura mea – as putea spune – amicala cu Dl Dr.Ernö Marton era fireasca, amandoi frecventand cam aceleasi cercuri, in schimb legatura mea cu Primrabinul Clujului necesita a fi explicata.

S-a intamplat anume la o vizita a fostului rege al Romaniei, Carol II, in cadrul receptiei oficiale de la Rezidenta Regala, ca Primrabinul Clujului sa faca o foarte buna impresie asupra regelui. Cerand informatii de la Rezidentul regal, acesta s-a exprimat elogios, relevand calitatile deosebite ale foarte tanarului Primrabin Dl Moshe Carmilly Weinberger. Mie mi-a revenit sarcina de a-l informa pe Dl Dr. Carmilly Weinberger despre dorinta regelui ca Primrabinul Clujului sa candideze la functia de Sef Rabin al cultului mozaic din Romania.

Dupa ocuparea Transilvaniei de Nord de catre Ungaria, in fata unui boicot impotriva meseriasilor si liber profesionistilor evrei si romani, boicot organizat de catre cei ce-si ziceau „societatea maghiara crestina” si actionau organizat in cadrul „Asociatiei Baross”, Primrabinul Clujului si-a amintit de mine cand s-a hotarat sa actioneze in favoarea celor boicotati. La initiativa d-sale a intervenit o intelegere cu Episcopul greco-catolic Dr. Iuliu Hossu, in urma careia a luat fiinta un birou de mijlocire intre meseriasii Evrei si Romani si acei Evrei si Romani care aveau nevoie de serviciile unor meseriasi.

Acest birou, care a functionat de la inceputul anului 1941 pana in martie 1942 in atelierul meu de pictura, a fost condus de Ernest Fischer si de mine. Biroul si-a incetat activitatea fiindca Fischer a fost trimis in Ucraina cu o companie de munca, iar eu am fost arestat, apoi varsat in Compania speciala sanctionata de munca nr. 7 (7-ik különleges büntetö munkászázad). Era o companie de evrei, in care, in afara de mine, se mai aflau 4 romani: Dr. A. Peris-Capelaru, Dr. Victor Cosma, Dr. Aurel Socol si Dr. Aurel Stanescu.

Un alt episod al legaturii mele cu Primrabinul Dr Moshe Carmilly Weinberger s-a datorat unei intamplari mai neobisnuite.

La Cluj, oras situat pe atunci in apropiere de frontiera Romaniei, au inceput sa apara, inca de la sfarsitul anului 1941, francezi (neevrei), dintre cei care, reusind sa evadeze din diverse lagare germane, se furisau spre Romania. Acesti francezi informati despre configuratia nationala a populatiei din zona frontierei, cauatu sa intre in legatura fie cu Romanii, fie cu Evreii, ca sa fie trecuti clandestini din Ungaria in Romania.

Primul caz cand un francez a apelat la ajutorul meu a aparut in iarna 1941/1942. Un prieten maghiar, pictor, era concentrat la Biroul de contraspionaj al armatei ungare din Cluj. Un francez, evadat din Germania, arestat in zona de frontiera, se afla sub ancheta Biroului de contraspionaj. Francezul a reusit sa schimbe cateva cuvinte cu pictorul Péter Balázs, prietenul meu, care la randul sau m-a informat pe mine. Francezul, dupa ce si-a recapatat libertatea cu ajutorul Consulului Frantei din Cluj, mi-a solicitat ajutorul pentru a fi trecut peste granita in Romania.

La acea data nu aveam nici o experienta in organizarea unor astfel de actiuni. Stiam insa ca Primrabinul Dr Moshe Carmilly are sub control, de mai multa vreme, o retea, prin care erau trecuti in Romania evrei refugiati din Polonia si din alte regiuni aflate sub ocupatie germana. Informat asupra situatiei francezului, Dr Moshe Carmilly a incuviintat ca acesta sa fie trecut in Romania.

Cu acel prilej am intrat in legatura cu Mendi Lehrmann, o veche cunostinta din Dej, proprietarul – in vremuri bune – al unei tarabe cu maruntisuri intr-o piata clujeana. Lehrmann s-a dovedit a fi un foarte priceput si inventiv conspirator, lucrand in reteaua amintita. Prin Lehrmann am ramas in legatura cu reteaua controlata de Primrabinul Dr. Weinberger, cu ajutorul careia au mai fost trecuti in Romania inca cel putin 10 francezi (neevrei), la cererea mea. Pentru mine acest ajutor salvator acordat de catre Evrei, aflati ei insisi in pericol, constituie o grandioasa manifestare de solidaritate umana, care ar merita sa fie consemnata in cronica acelor vremuri si cunoscuta de opinia publica.

Colaborarea mea cu Mendi Lehrmann s-a mentinut pana in vara anului 1944. A luat chiar amploare. Cand au inceput sa apara dificultati in cursul anului1942 cu privire la calatoria spre Bucuresti a evreilor refugiati din Germania si Polonia, trecuti clandestin in Romania prin reteaua ori retelele aflate sub controlul D-lui Dr. Moshe Carmilly Weinberger, la sugestia lui Lehrmann, am intrat in legatura cu cativa prieteni de incredere din Turda, si anume cu Lt. col. Victor Cupsa, Comandantul Cercului de Recuperare, cu Dumitru Foica, functionar la Prefectura, cu medicul colonel Dr. Ghita Bran, s.a.

Prin Lt. col. Victor Cupsa s-au obtinut „Ordine de concentrare” pentru refugiatii evrei, pe care le completa Dumitru Foica. Astfel, calatoria a sute ori mii de evrei, provenind din regiuni mai indepartate si aflandu-se in clandestinitate, a decurs fara riscuri pana la Bucuresti, de unde au plecat apoi, inca in timpul razboiului, in Palestina.

Mentionez ca Lt. col. Victor Cupsa si-a exprimat dorinta ca pana se afla in viata, numele lui sa nu fie pomenit in legatura cu aceasta actiune. El a murit in urma cu 4 ani. Sotia sa, D-na Lilly Cupsa, domiciliata in Cluj, si fiul sau, reputatul Victor Cupsa din Paris, cunosc si ei colaborarea Lt. col. Victor Cupsa la aceasta actiune.

Desi as dori sa contribui la recuperarea pentru prezent a imaginii si identitatii unor oameni, dintre cei ce au refuzat sa se supuna abuzului puterii, cufundati inca in zonele nerelavante ale trecutului, sunt nevoit sa-mi recunosc neputinta. De altfel, am convigerea ca ei nu ar fi vrut sa patrunda in constiinta timpului de fata, fiindca tot ce au facut li s-a parut cel mai firesc lucru posibil. Traindu-si respectul si dragostea pentru viata si adevar, si-au trait pana la capat propriul lor mod de a fi oameni.

In anul 1943, o data cu amplificarea masurilor represive impotriva romanilor din Transilvania de Nord, a aparut necesitatea de a organiza retele pentru a facilita trecerile clandestine in Romania. Aceste retele, de care s-au servit tot mai multe persoane si chiar grupuri, peste putin timp aveau sa serveasca si evreilor aflati in pericol. Acest ajutor acordat, in fond, de populatia romaneasca, de la tarani, preoti si pana la conducatorii politici si religiosi ai romanilor din Transilvania de Nord – a fost consemnat si in volumul Remember, editat de Federatia Comunitatilor Evreiesti din R.S.R. (Bucuresti, 1984, p. 45), in urmatorii termeni:

„Fata de populatia maghiara, care in cel mai bun caz a ramas in majoritatea ei indiferenta, cea romaneasca a contribuit activ, poate o exprimare corecta ne-ar obliga sa spunem statornic, si in numeroase localitati, la salvarea evreilor.”

Apoi se face aceasta precizare:

„Mai putin cunoscute au ramas desigur foarte multe fapte de bine, care nu vor mai fi consemnate vreodata, dupa ce atatea imprejurari vitrege au facut sa li se stearga urmele. Conducatorii Romaniei din Ardealul de Nord… si-au manifestat bunavointa si compasiunea fata de drama populatiei evreiesti; desigur, in organizarea trecerilor peste frontiera, influenta si pozitia lor a contat.”

Sunt obligat sa precizez ca, in general, nu cunosc scrierile in legatura cu actiunile de salvare a evreilor din Transilvania de Nord, dar si sa remarc ca din partea cercurilor oficiale evreiesti din Romania nu s-a aratat nici un interes fata de cunoasterea acestor actiuni de salvare. Nimeni nu a stat de vorba cu Emil Hatieganu, cu avocatul Dr. Aurel Socol, cu ziaristul Gh. V. Giurgiu, cu fostul director al Teatrului National din Bucuresti, Vasile Moldovan, cu scriitoarea Letitia Papu, cu Dumitru Foica, cu episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, cu protopopul ortodox al Clujului, Florea Muresanu si cu multi altii, care, de-a lungul ultimilor ani ne-au parasit, rand pe rand. Dar nimeni, din partea cercurilor evreiesti oficiale din Romania, nu a stat de vorba nici cu mine.

Iar daca acum, datorita titlului ce mi-a fost acordat la Yad Vashem, participarea mea la o actiune de salvare a evreilor a devenit mai vizibila, faptul nu se datoreaza vreunei initiative din Romania, ci constiintei patrunse de spiritul echitatii a profesorului Avraham Ronen din Haifa, pe care l-am cunoscut cu totul intamplator acum 15 ani, si profesorului Dr. Moshe Carmilly Weinberger din New York, fostul Primrabin al Clujului, pe care l-am cinstit si admirat pentru faptul ca nu a ezitat sa-si riste viata incercand, si reusind, sa-i ajute pe cei care si-au pus sperantele in el.

Inainte a de a supune atentiei Dv. unele din acele imprejurari, pe care le cunosc din experienta personala – si la altele, cum ati putut observa, nici nu m-am adresat – as dori sa ma refer la initiative pe care le-au avut evreii insisi in desfasurarea evenimentelor.

Desigur, relatarea mea va fi schematica, ea neputand cuprinde decat unele – din multele – aspecte ale actiunilor de salvare a evreilor in primavara si vara anului 1944, mai exact de la sfarsitul lunii martie pana la sfarsitul lunii august.

Cadrul general era cel pe care l-am conturat.

Cele ce voi relata acum se afla intr-o relatie – as zice – memoralistica fata de cele ce voi istorisi.

Mai intai o precizare absolut necesara:

Initiativa de a mobiliza cercurile romanesti din „Transilvania de Nord” pentru o actiune de salvare a evreilor a apartinut unora dintre conducatorii evreimii.

Iata sirul evenimentelor:

Dupa ce in ultimele zile ale lunii martie 1944 au aparut la Cluj Gestsapoul si S.D –ul, a luat fiinta „Judnerat”-ul ca organ de legatura intre autoritati si masa evreilor. Desi a inceput jefuirea severa a bunurilor evreiesti, atat de catre germani, cat si de catre unguri, atmosfera din sanul populatiei evreiesti era, in mod paradoxal si straniu, dominata de un fel de optimism. De ex., atunci cand Banca de stat a Regatului Ungar a confiscat bijuteriile si banii evreilor, acestia credeau si spuneau sus si tare ca aceasta masura a fost luata in interesul lor, fiindca dupa razboi, banca le va restitui valorile confiscate.

Posibilitatea evacuarii din Transilvania a populatiei evreiesti nimanui nu i-a trecut prin minte.

Si inca un alt lucru curios, greu de inteles: nimeni nu auzise de existenta lagarelor de exterminare.

Cand un subofiter de la S.D., originar din Brasov, fost student la Drept, coleg cu Aurel Socol, ne-a dat de stire ca evreii din Transilvania de Nord vor fi „evacuati”, fara ca ei sa mai aiba sansa de a mai reveni – asta s-a intamplat cam la mijlocul lunii aprilie 1944 – stirea mi s-a parut nu numai neverosimila, ci de-a dreptul absurda. Transmisa de noi lui Dr. József Fischer, lui Ernö Marton si Primrabinului Dr Moshe Carmilly Weinberger si ei au considerat-o imposibila. Si totusi Moshe Weinberger a transmis-o spre Dej, Bistrita, Baia Mare, Sighet si Satu Mare. A fost primul avertisment al dezastrului posibil. Dar se pare ca nimeni nu l-a crezut.

Abia peste cateva zile – ritmul evenimentelor a devenit galopant – cand au inceput sa circule zvonuri despre concentrarea in ghettouri, a aparut o unda de neliniste in randurile evreilor. Aflasem de la Dr Ernö Marton, ca Primrabinul Moshe Weinberger a incercat sa ceara ajutorul episcopilor maghiari din Cluj, care si-au manifestat compasiunea, fara sa faca – ei spuneau ca nu pot face – nimic.

In aceasta faza si situatie, Dr. József Fischer, presedintele Judenrat-ului si Primrabinul Dr. Moshe Weinberger s-au adresat prin Ernö Marton profesorului Dr. Emil Hatieganu, conducatorul comunitatii romane din Ungaria. S-a organizat o sedinta secreta la episcopia greco-catolica, la care au luat parte, pe langa episcopul Dr. Iuliu Hossu si secretarul sau Vasile Astileanu, Dr. Emil Hatieganu, avocatul Dr. Iuliu Micsa din Dej, Florea Muresanu, protopopul ortodox al Clujului, Dr. Ernö Marton si eu.

Sugestia, mai bine zis cererea emotionanta, formulata de Dr. Ernö Marton, ca romanii sa-i ajute pe evrei a fost acceptata fara discutie.

A fost schitat urmatorul plan:

Episcopul Dr. Iuliu Hossu si cel otrodox, Nicolae Colan vor indemna preotii romani ca sa-i ajute pe evrei „daca s-ar intampla ceva”.

Dr. Emil Hatieganu va alerta, prin reteaua de abonati ai ziarului „Tribuna Ardealului”, al carui director era, pe taranii din apropierea frontierei mai intai si va permite ca retelele clandestine, cunoscute de noi, sa-i ajute, ”la nevoie” pe evrei la trecerea frontierei.

Tot Emil Hatieganu urma sa-l informeze pe Mihai Antonescu, primul ministru al Romaniei, despre pozitia adoptata de romani fata de evreii din Transilvania de Nord; sa exopereze pentru cei ce vor reusi sa ajunga in Romania protectia autoritatilor; sa afle ce atitudine va adopta consulul Romaniei la Cluj, Bilciurescu, cunoscut ca filo-german, motiv pentru care comunicarile dintre Emil Hatieganu si capitala Romaniei nu se faceau prin consulul din Cluj, ci printr-un ofiter anume detasat la consulat, cunoscut sub numele de Gurgu, cu masina caruia a fost trecut in Romania, mai tarziu, si Ernö Marton.

Dr. Iuliu Micsa, trebuia sa actioneze in favoarea evreilor la Dej, Beclean, Reteag si Gherla.

Dar Dr. Ernö Marton a mai avut o propunere, argumentata astfel:

Intrucat nici romanii, nici Romania nu recunosc legalitatea dictatului de la Viena, considerand ocuparea Transilvaniei de Nord de catre Regatul Ungar drept un abuz, locuitorii acestei parti ai Transilvaniei au fost si continua sa fie cetateni romani, si ca atare au dreptul sa beneficieze de protectia statului roman, indiferent de nationalitate ori religie. De altfel, a mai spus Dr. Ernö Marton, toti romanii care trec granita sunt considerati cetateni romani.

Aceasta idee a lui Ernö Marton a fost considerata ca valabila. Drept care, episcopul Iuliu Hossu, fiind si el de acord cu acest punct de vedere, s-a oferit sa plece la Budapesta pentru a discuta problema cu Eugen Filotti, ministrul plenipotentiar al Romaniei in Ungaria.

Peste putine zile, era spre mijlocul lunii aprilie, episcopul Iuliu Hossu a revenit de la Budapesta cu vestea buna: Legatia Romaniei este dispusa sa elibereze documente de calatorie tuturor acelor evrei care puteau dovedi, cu orice act, ca au fost cetateni romani ori s-au nascut in Romania.

Iata, prin urmare, inca o problema care nu a fost nici consemnata, nici lamurita. Se stie doar ca prin Arad au intrat in Romania, numerosi evrei, in mod legal – dar si clandestin – ca si neevrei, printre acestia aflandu-se, fapt surprinzator, cunoscutul publicist maghiar Miklós Krenner din Cluj si fiica sa, Eva Krenner.

La randul sau, si Emil Hatieganu a primit vesti din Bucuresti: Mihai Antonescu a luat act de posibilitatea semnalata de Hatieganu – ca un numar considerabil de evrei din Transilvania de Nord ar putea fi constransi sa caute protectie in Romania. A declarat insa ca solutie calea clandestinitatii, fiindca germanii devenisera „suspiciosi si vigilenti”. La informarea Gestapoului si S.D.-ului a participat si Consulul General al Romaniei de la Cluj. In schimb, Consulul Romaniei de la Oradea, Mihai Marina, a contribuit la salvarea multor evrei, ca si la informarea opiniei publice internationale despre masurile preconizate de Ungaria in vederea exterminarii populatiei evreiesti.

La apelul meu adresat unor prieteni maghiari originari din Transilvania am primit raspunsuri evazive: „nu ma amestec”, „nu e treaba noastra”, „e periculos sa te opui legii” etc. In schimb, dintre prietenii mei maghiari originari din Ungaria au raspuns favorabil, fara ezitare, si au salvat cativa evrei, pe care i-au internat in clinicile lor, prof. Dr. Imre Haynal si prof. Dr. Dezsö Miskolczi.

In timp ce elevii liceului evreiesc din Cluj se pregateau pentru examene, in a doua parte a lunii aprilie 1944, de la prietena lui Raoul Wallenberg, Judith Koch (care avea sa fie impuscata pe malul Dunarii), fiica unui distins inginer evreu din Tarnaveni, veneau de la Budapesta la Cluj cu stiri alarmante si un sfat: evreii sa nu intre in ghettouri, sa se ascunda, sa treaca frontiera in Romania…

Dar majoritatea evreilor era in asteptarea unui miracol, in timp ce atmosfera, incarcata de teama si neliniste, prevestea tragedia.

Cand cunoscutii si prietenii nostri evrei earu sfatuiti sa porneasca spre Romania – putini dintre ei se hotarau s-o faca. Dar dupa un inceput de panica, in ultima decada a lunii aprilie, retelele noastre care organizau trecerile clandestine incepusera a fi suprasolicitate. Mai ales cele din zona Apahida – Cojocna, aflate sub controlul preotului greco-catolic Titus Moga din Apahida, datorita caruia au fost salvati sute de evrei. Mai multi dintre prietenii mei apropiati s-au decis sa treaca frontiera abia in ultimele zile din aprilie. Au apelat la sprijiniul avocatului Dr. Aurel Socol, care avea stranse relatii in cartierul Manastur, situat la 1-2 km de frontiera. Printre manastureni se aflau si destui contrabandisti. Ideea de a ne adresa unor contrabandisti romani si tigani a fost a lui Aurel Socol, dar si a lui Mendi Lehrmann. Mentionez ca pana la sfarsitul lunii aprilie, in afara retelei care ii trecea in Romania pe evreii din Polonia – o actiune bine pusa la punct, despre care ar trebui sa vorbeasca o data mai larg Dl Dr. Moshe Carmilly Weinberger – despre alte retele nu stiam ca ar fi apelat la contrabandisti. Desi acestia dispuneau de o mare experienta.

Totusi, un grup condus de un contrabandist din Manastur, insotit si de un colaborator al meu de incredere (devenit mai tarziu directorul Teatrului National in Bucuresti), Vasile Moldovan, care a trecut cu bine frontiera, a ajuns pana la urma in arestul jandarmeriei din Turda. Cu cateva zile mai inainte, avocatul Dr. Andrei Klein din Cluj, inzestrat cu o scrisoare de recomandare, adresata de Emil Hatieganu prefectului din Turda, care urma sa fie adapostit la o ferma a lui Hatieganu din satul Intreglazi (Alba) a fost si el arestat.

Cand am primit mesajul lui Dumitru Foica de la Turda, adus de Vasile Moldovan (care avea sa mai insoteasca mai multe grupuri de evrei de la Cluj la Turda), am inteles ca a intervenit o schimbare in atitudinea autoritatilor din Romania. Consultandu-ma cu Emil Hatieganu s-a ajuns la concluzia ca actiunea de salvare a evreilor a depasit posibilitatile noastre de organizare, coordonare si control. Atunci Emil Hatieganu s-a adresat lui Ernö Marton caruia i-a cerut insistent ca sa fie trimisi in Romania cateva personalitati de vaza dintre clujeni, care se bucura de autoritate atat in fata evreimii, cat si la forurile oficiale din Romania.

Asta s-a intamplat intre 28-30 aprilie. Lui Emil Hatieganu i s-a comunicat apoi prin Dr. Ernö Marton ca s-a hotarat sa plece de indata in Romania Primabinul Moshe Carmilly Weinberger, ca si Marton insusi cu inca o persoana de al carui nume nu imi amintesc.

Eu am trecut granita in ziua de 1 mai 1944 pentru a incerca sa-i ajut pe cei ajunsi in paza jandarmeriei de la Turda. Daca dispuneam de mai multa experienta, atat eu, cat si o mana de evrei care au continuat sa actioneze mai departe cu succes, grupul aflat sub paza ar fi fost scutit de ceea ce avea sa i se intample. Noi nu am profitat de faptul ca Jandarmeria si Politia din Turda au permis ca evreii refugiati din Cluj sa doarma in oras. N-ar fi existat nici o piedica in fata unei evadari. David Finkelstein era insa de alta parere, ca e preferabil ca grupul sa fie trimis „pe cale legala” la Tribunalul militar de la Sibiu pentru a fi judecat. Cum s-a aflat ulterior, la interventia unui fel de „gauleiter” local, grupul a fost retrimis in Ungaria, unde a urmat soarta celorlalti evrei.

Am insistat asupra acestui caz, fiindca a fost poate singurul esec. Dar si pentru ca in urma celor intamplate, au fost trimisi in Romania emisari cu autoritate din partea evreilor, datorita carora refugiatii evrei, din ce in ce mai multi, au putut fi primiti si dirijati in mod organizat in Romania.

A fost meritul unui grup restrans de evrei turdeni, in frunte cu David Finkelstein si Arie Hrisch, avandu-i alaturi pe Emeric si Carol Moskovitz, pe Abraham Jacob, Estera Goró s.a, ca s-au putut crea conditii de protectie multor refugiati din Ungaria in Romania si ca s-au procurat documente de calatorie de la Turda la Bucuresti pentru cca. 1200 de evrei.

La inceputul activitaii acest grup nu dispunea de fonduri. Din acest motiv cerea ori primea diverse sume de la refugiati, ca astfel sa poata acoperi cheltuielile. Aceasta procedura a dat loc multor nemultumiri si suspiciuni.

Dar dupa venirea in Romania a lui Moshe Carmilly Weinberger si a lui Ernö Marton, intreaga operatiune de salvare, extinsa in mai multe zone de frontiera, dar concentrata spre Turda si Arad, a luat caracterul unei actiuni institutionalizate si finantate, prin avocatul A.L. Zissu, dintr-un fond creat de evreimea mondiala.

Colaborarea mea a continuat pana la sfarsitul lunii august, cand Romania s-a alaturat luptei antihitleriste. Desi mi s-au facut acte false ca sa plec in iunie 1944, in Palestina, pana la sfarsitul razboiului, datorita unui mesaj venit din Cluj prin care se cerea ajutorul meu, m-am intors la Turda.

Inainte insa, dupa ce, cu mijlocirea mea, Moshe Carmilly a obtinut de la Iuliu Maniu, presedintele unui partid politic din opozitie, peste 1000 de legitimatii, care puteau servi ca acte de identitate evreilor, am mai trecut o data granita din Romania in Ungaria.

La Cluj am aflat cu acel prilej ca toti evreii, absolut toti evreii au fost transportati in trenuri spre o destinatie necunoscuta.

Eu am fost acela care am adus vestea la Bucuresti ca la Cluj nu mai sunt evrei, veste comunicata mai intai lui Moshe Carmilly intr-o locuinta conspirativa.

La capatul acestei expuneri dati-mi voie sa-mi cer scuze daca ea s-a infundat in detalii, daca a fost prea simplista ori lipsita de coeziune.

As fi dorit ca ea sa cuprinda aspecte esentiale din istoria unei actiuni de anvergura. Ceea ce am si promis de altfel s-o fac intr-una din scrisorile mele adresate la Yad Vashem.

In incheiere mi-as permite sa arat ca ceea ce poate fi considerata drept reusita in aceasta actiune s-a datorat numai in parte acelora care au participat la realizarea ei, asumandu-si, fireste, multe riscuri. Fiindca Romania a fost singura tara care a facut posibila, in timpul razboiului, emigrarea evreilor in Palestina, fie ca erau dintre cei persecutati chiar in Romania, fie ca erau dintre cei refugiati din alte tari.

Raoul Sorban