Interviurile „Romaniei literare”

cu ALEXANDRU SAFRAN, marele rabin al Genevei

PERSONALITATEA marelui rabin al Genevei, Alexandru Safran, este cunoscuta si venerata de multa lume si de multa vreme. Aflat de mai bine de cincizeci de ani in fruntea comunitatii evreiesti geneveze, D-sa detine o pozitie eminenta si in universul studiilor ebraice contemporane, in care s-a impus printr-un numar de opere fundamentale, devenite titluri de referinta in domeniu, mereu reeditate si traduse, precum Cabala (1960, cu 4 editii pana in 1988), la casa de editura Payot din Paris, Israel in timp si spatiu (Payot, 1980), Intelepciunea Cabalei, 2. vol., (Paris, Stok, 1986-1987), Schita a unei etici religioase iudaice (Paris, Cerf, 1997), Etica iudaica si modernitate (Paris, Ed. Albin Michel, 1998). Cele trei volume omagiale care i-au fost dedicate pana acum (in 1990, de catre universitati din Israel si, in 1998, de catre comunitatea israelita din Geneva) sunt marturia inaltului respect de care se bucura in egala masura pastorul spiritual si savantul. Si cititorii romani au putut face cunostinta, in ultimii ani, cu opera sa, gratie editurii bucurestene Hasefer, care a tiparit in traducere cele doua carti inchinate Cabalei si Schita unei etici religioase iudaice, adaugandu-le talmacirea unui valoros volum de memorii, intitulat sugestiv Un taciune smuls flacarilor (care aparuse mai intai in limba franceza, la editura Stok, in 1989).

Inainte de a fi ajuns la marea demnitate elvetiana, autorul acestor carti a fost insa rabinul-sef al Romaniei, Alexandru Safran. La varsta de numai 29 de ani, cati avea in 1940, si dupa ce fusese ales rabin al comunitatii din orasul sau natal, Bacau, cu zece ani in urma, foarte tanarului sef spiritual al numeroasei comunitati evreiesti din Romania acelui timp ii fusese dat sa se confrunte cu una din cele mai tragice perioade din istoria neamului sau. A fost, cum se stie, epoca teribila si rusinoasa a deportarilor din lagarele hitleriste din Polonia, dar si din Transilvania, vreme de umilinte si deznadejde, de lupta indarjita pentru salvarea a ceea ce mai putea fi salvat; si timp al altor amenintari, deceptii si infrangeri, pe care le-a adus instaurarea regimului comunist si sovietizarea tarii – sfarsind cu exilul. Rabinul-sef de la Bucuresti a trecut prin toate aceste situatii iesite din comun ajutat de o mare putere sufleteasca si cu o intelepciune pe care numai cei drepti se pot sprijini.

La varsta patriarhilor, marele rabin Alexandru Safran se intoarce cu gandul spre anii petrecuti in Romania, rememorand suferinte si momente de mare tensiune in confruntarea cu unii dintre puternicii zilei, dar si gesturi de profunda intelegere si compasiune omeneasca si solidaritate fraterna din partea altora – cum au fost regina-mama Elena si regele Mihai I. Din tot ce marturiseste si in dialogul transcris in aceste pagini se invedereaza insa, dincolo de ecourile istoriei adanc tulburatoare, statornicia unei iubiri nestirbite pentru „tara de bastina”, pentru limba si cultura ei. Cine l-a auzit rostindu-se despre ele cu ocazia vizitei in tara din 1997, cand i s-au acordat toate inaltele titluri de membru de onoare al Academiei Romane, de Doctor honoris causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, de cetatean de onoare al orasului Bacau, si-a putut da seama ca in cuvintele sale nu era nimic conventioanl. Splendid exprimate, in graiul dulce al moldovenilor nostri si cu patima, in vorbe, a unor timpuri spre care ne intoarcem cu emotie si nostalgie, gandurile sale se comunicau de-a dreptul sufletului. Ecoul sau s-a prelungit si in scrisoarea de multumire adresata Fundatiei Culturale Romane, care i-a acordat marele sau premiu pe anul 2000.

Am regasit cu atat mai mult aceasta emotie in ora, pe care o pot numi privilegiata, cand am fost primit in casa domnului Alexandru Safran din Geneva. Si trebuie sa marturisesc ca am avut, in primele clipe, un fel de timiditate aparte, caci mi se intampla pentru prima oara sa ma aflu in preajma unei figuri desprinsa din marea galerie a rabinilor intrati de mult in legenda, evocati bunaoara in povestirile hasidice din care citisem multe pagini, ca niste embleme ale Intelepciunii. Omul care m-a intampinat in prag avea inscrise, intr-adevar, in chiar faptura sa fizica, ceva din aura spirituala a inaintasilor sai, - o luminozitate tandru-invaluitoare, fratern-comunicativa, a unui adevarat om de omenie. In aceasta atmosfera s-a desfasurat convorbirea noastra, care evoca mai putin opera carturarului si staruie mai mult asupra experientei sale umane, de responsabil fata de destinele unei comunitati primejduite. Adica momente in care taria spirituala trebuie sa devina temei al actiunii practice in folosul obstei. Rabin-seful Alexandru Safran a avut aceasta forta si a stiut s-o fructifice exemplar, confirmand cu stralucire o traditie milenara. Cititorul o va descoperi si simti, fara indoiala, in cuvintele inregistrate in aceste pagini.(I.P.)

As dori sa incepem cu cateva amintiri privind anii Dv. de formare intelectuala, culturala, religioasa – primele contacte cu cultura romana, cu cultura ebraica, cu cultura lumii…

Intrebarea Dv. ma face sa retraiesc momente in care am luat cunostina de valorile culturale, spirituale, evreiesti si romanesti… Sunt nascut la Bacau; parintele meu era prim-rabinul acestui oras; el m-a format din punctul de vedere al religiozitatii si intelectualitatii evreiesti, ebraice. Dar am fost fericit dintru inceput sa resimt in inima mea un fel de simbioza, mai mult decat sinteza, intre valorile traditionale evreiesti si valorile culturale romanesti, pe care mi le-am insusit cu mult drag. Am urmat cursurile liceului Ferdinand din Bacau, si mare mi-a fost bucuria sa aflu ca profesorul de limba romana l-a felicitat pe tatal meu pentru succesul deosebit pe care l-am obtinut in aceasta materie. Valorile limbii romane, cuprinse in comoara literaturii romanesti, mi-au fost dintotdeauna, din frageda mea copilarie, foarte pretioase. Le retraiesc si acum, vorbind cu Dv. si exprimandu-ma in graiul romanesc, care-mi este atat de drag…

Care au fost primii scriitori pe care i-ati citit?

Ca elev de liceu, Ion Creanga, cu limba lui… neaosa (rade) a fost cel care m-a impresionat cel mai mult si care a patruns in inima mea… Mergand mai departe, ajungeam la scriitorii care erau atunci apreciati. Dar scriitorul care a ramas pentru mine expresiunea sublima nu numai a graiului romanesc, dar si a sufletului romanesc, este Mihail Sadoveanu. Am avut cinstea sa-l cunosc si – cum am amintit acum de curand, la sedinta Academiei Romane – in timpurile de prigoana, cand coreligionarii mei au suferit mult, Mihail Sadoveanu se indeletnicea intr-un mod cu totul deosebit, nu numai cu cunoasterea ci si cu adancirea Bibliei (a incercat si a tradus chiar, in parte, texte din Biblie), aplecandu-se mai cu seama, cu multa dragoste asupra Cantarii Cantarilor, m-a invitat ca sa vin la el si m-a rugat sa-i spun ce gandesc despre o traducere pe care a facut-o din Cantarea Cantarilor. E drept, marele Sadoveanu, manuitor al stilului romanesc atat de autentic, nu cunostea limba ebraica. Traducerea pe care el a facut-o din Cantarea Cantarilor, a facut-o dupa alte traduceri. El avea o sensibilitate a lui, care era cu totul aparte, asa incat si-a dat seama ca unele locuri din traducerile pe care le-a folosit, nu corespundeau cu spiritul Cantarii Cantarilor, cu ideile sadite in pamantul originar al Cantarii Cantarilor, in ebraica, nu se impacau cu idealul iubirii care se manifesta in Cantarea Cantarilor, - o iubire curata… Am admirat aceasta delicata sensibilitate a marelui Sadoveanu.

Vorbiti despre Sadoveanu si despre traducerile din Biblie… L-ati cunoscut cumva pe Gala Galaction, care e si el un mare traducator al Bibliei?

Gala Galaction a venit de multe ori la mine acasa si, cand se despartea de mine, avea obiceiul sa depuie o sarutare pe fruntea mea… Era o mare figura, foarte impresionanta; a fost un prieten al evreilor, al Tarii Sfinte. Dar in ce priveste traducerea, domnule profesor, n-as putea sa spun ca este perfecta din punctul de vedere la potrivirii acesteia cu autenticitatea originalului ebraic. De altfel, trebuie sa va spun ca, in ce priveste Biblia, incepand cu marile traduceri, cu Septuaginta, nu exista versiuni care sa redea in mod cu totul fidel, nici nu mai spun: exact, textul ebraic. Biblia este opera cea mai tradusa din lume, dar ale carei traduceri sunt cele mai putin corecte.

De ce?

Fiindca limba ebraica este o limba cu totul deosebita; e limba profetilor… De pilda, in cuprinsul unui cuvant esti in stare sa gasesti potentialitati diferite de talmacire… Este geniul limbii ebraice; este geniul Bibliei… De aceea imi permit sa spun – si am si scris in acest sens – cu multa umilinta, fara sa desconsider importanta, si chiar valoarea, marilor traduceri, - ca nici o traducere a Bibliei din ebraica nu raspunde autenticitatii originalului… De fapt, originalul ebraic nu e traductibil. Isi pastreaza de-a pururi autenticitatea si unicitatea lui.

Traducerea trebuie, atunci, sa fie si exegeza, care sa puna in evidenta toate sedimentele limbii, toate nuantele sensului…

Da, toate nuantele sensului, fara ca acestea sa fie intrucatva atinse in integralitatea lor. Dumneavoastra, domnule profesor, faceti traduceri in limba dumneavoastra, a noastra, romaneasca, si in limba franceza. Dar va dati seama ca nici traducerea care se face intre limba romana si franceza, care totusi au radacini comune in latinitate, nu e una ideala. Limba ebraica este o limba a gandirii traduse in actiune, este o limba a idealului ce-si asteapta realizarea. Timpul nu ne permite sa avem o discutie mai larga in aceasta privinta. Sa va dau doar un exemplu… Exista in limba ebraica cuvantul kedusa care inseamna sfintenie, care simbolizeaza crestetul religiozitatii, care indica punctul cel mai inalt al moralitatii, insa poti gasi situatiuni in care aceeasi kedusa e transformata in ceea ce este tocmai opus sfinteniei…

Depinde, desigur, de context…

Bineinteles… iar traducatorul trebuie sa tina seama de un intreg circuit al sensurilor care traverseaza fiecare slova ebraica biblica.

Trecand la o alta chestiune, as vrea sa va intreb despre un lucru care mi se pare uimitor. Ati fost ales de foarte tanar rabin sef al Romaniei, la numai douazeci si noua de ani. O varsta neobisnuita pentru astfel de functii… Cu ce sentiment ati primit aceasta alegere?

Am fost ales in aceasta inalta si grea functie in imprejurari cu totul deosabite… In 1939, predecesorul meu, Iacob Niemirower a murit, si au inceput pregatirile in vederea gasirii urmasului sau. Aceste pregatiri au tinut timp de cateva luni, si am fost ales la inceputul anului 1940, in februarie. S-au prezentat mai multi candidati, printre care si primul rabin al Clujului, domnul Weinberger. Marele meu „defect” era ca eram prea tanar, n-aveam decat douazeci si noua de ani, pentru a fi pus in acest loc de mare raspundere, in fruntea populatiunii evreiesti din tara, care numara atunci aproape un milion de suflete, in timp ce imprejurarile istorice erau foarte grele, deosebit de aspre. Se mai punea si o intrebare, o intrebare din cele mai serioase, pentru congresul comunitatilor evreiesti care urma sa aleaga pe rabinul sef: alegandu-ma pe mine, tanar de 29 de ani, oare nu aparea riscul ca populatia evreiasca sa piarda ultimul ei reprezentant in parlamentul tarii, si anume in Senat, deoarece seful Cultului mozaic era membru de drept al Senatului; in Senat, insa, dupa lege, nu puteau intra decat persoane avand deja varsta de patruzeci de ani impliniti, si eu nu aveam aceasta varsta minima! Riscul era mare, mai cu seama in imprejurarile de atunci, in 1940, cand situatia populatiei evreiesti se inrautatise, aceasta populatie nu mai avea reprezentanti alesi, in parlamentul tarii. Totusi vrerea Domnului si decizia bine chibzuita a congresului comunitatilor au fost ca eu sa fiu ales in acel loc care implica atunci grave raspunderi… Constantin Agretoianu, care era presedintele Senatului, resimtind un fel de simpatie pentru mine, si-a exprimat nadejdea ca in ciuda faptului ca senatorii alesi trebuie sa aiba cel putin patruzeci de ani, un senator care e numit in virtutea situatiunii sale oficiale sa poata face o exceptie. A si oferit un exemplu: Marele Voievod Mihai era membru de drept al Senatului desi nu avea decat optsprezece ani.

Dar Dumneavoastra cum v-ati simtit ca exceptie?

Totul era exceptional atunci, domnule profesor. Ma refer, desigur, la imprejurari… Situatia noastra, a evreilor, era deosebita. Nu era, inca, la carma tarii, guvernul Antonescu; era guvernul Gigurtu; dar situatia evreilor era tare dificila. Asa ca totul era exceptional. Inteleptii nostri din Talmud spun ca schimbarea „numelui”, adica a calitatii, pricinuieste la om si o schimbare sufleteasca adanca, si in constiinta. Intr-adevar am simtit schimbarea aceasta in mine. S-a schimbat ceva in mine si, in fata marilor raspunderi care apasau pe umerii mei, ma simteam, cum am si declarat, asa cum se simtea cel mai mare invatat din epoca Talmudului, care, fiind pus la loc de mare raspundere cand n-avea decat varsta de optsprezece ani exclamase: „Eu nu am decat optsprezece ani dar ma simt ca si cum as avea de-acum saptezeci…”

Vorbeati despre gravitatea momentului istoric, care a fost un moment dificil pentru Romania in general, si in special pentru evrei. Vorbesc despre Romania, pentru ca in acel an s-a pierdut Ardealul de Nord, s-a pierdut Basarabia, o parte din Dobrogea, - pe de alta parte era situatia politica foarte complexa. As vrea sa stiu care au fost momentele care au ramas cele mai vii in minte, cele mai dificile, mai greu de rezolvat, cu cele mai multe intrebari, si felul cum ati primit aceste intrebari, ce raspunsuri ati incercat sa le dati.

Va raspund, domnule profesor: situatia noastra, a evreilor, era asa de disperata, asa de deznadajduita, ca reactiunile noastre nu mai erau reactiuni obisnuite. Era vorba de deportare, de exterminare lenta sau rapida. M-am adresat patriarhului Nicodim, m-am adresat maresalului Antonescu… Patriarhul, mai intai de toate, nu s-a aratat tare binevoitor, dar a fost destul de deschis ca sa sesizeze gravitatea momentului. Vorbindu-i despre starea in care noi, evreii, am fost pusi, cu atata brutalitate, am lesinat, si am cazut in genunchi in fata lui. Cuvintele pe care le-am intrebuintat nu le-as fi intrebuintat in situatiuni obisnuite; i-am spus: Inalt Prea-Sfinte, sunteti un om al Bisericii, al credintei, sa stiti ca va voi chema in fata Judecatorului suprem, in ceasul in care, dupa moartea noastra, ne vom infatisa Lui, si Ii voi spune ca sunteti raspunzator in ceea ce priveste viata acestor oameni chinuiti si nevinovati… O situatie asemanatoare am trait-o cand din Polonia, urmand ca evreii din restul tarii sa fie si ei transportati… Demersurile pe care le-am facut pentru a zadarnici transportarea evreilor din tara in lagarele de exterminare din Polonia au esuat. A mai ramas o singura iesire, o singura posibilitate de salvare, - ca sa ne adresam Mitropolitului Balan, care era mitropolitul Transilvaniei, cunoscut ca un prieten intim al maresalului Antonescu, dar in acelasi timp, cunoscut ca un om deloc, deloc binevoitor in ceea ce priveste pe evrei. Cum sa ajungem sa vorbim cu Balan? El locuia la Sibiu, eu eram ostatic, n-aveam voie sa parasesc Bucurestiul; in mod cu totul exceptional, am trimes un delegat de-al nostru la Sibiu ca sa-i ceara Mitropolitului Balan sa vina el la Bucuresti ca sa ma vada. In situatii normale, domnule profesor, n-as fi indraznit sa fac lucrul acesta. Mitropolitul Balan era un om foarte sigur de sine, aspru, mandru, iar eu, in imprejurarile de atunci, bietul rabin al unei populatii umilite, prigonite… Dar iata, miracolul s-a produs, pe neasteptate: Balan a raspuns chemarii mele, si a venit la Bucuresti ca sa vorbeasca cu mine. Ne-am intalnit in casa generalului Vaitoianu. La inceputul convorbirii noastre, mitropolitul Balan, ca si patriarhul Nicodim, s-a aratat putin dispus in favoarea noastra, a evreilor; vazandu-l putin sensibil la durerea noastra, am inceput sa-i vorbesc tare, pe un ton amenintator, avertizandu-l, in numele unei credinte pe care o presupuneam ca exista in sufletul lui, spunandu-i ca il voi chema, dupa moartea noastra, in fata Judecatorului Cel de Sus, aratand ca el este raspunzator de atrocitatea faptelor fara de lege care se pregatesc impotriva populatiei evreiesti, o populatiune pe care el, ca om al Bisericii, al credintei, este dator s-o apere de la groaznica pieire.

Si s-a induplecat pana la urma?

S-a plimbat prin camera foarte nervos; s-a reasezat, in sfarsit, in jiltul lui, a luat receptorul si a telefonat maresalului Antonescu; era pe la ora 11, inainte de amiaza, a cerut Conducatorului Senatului sa-l primeasca. Maresalul Antonescu i-a raspuns ca nu-l poate primi imediat, avand obligatiuni importante, dar l-a invitat la pranz, sa ia masa cu el. S-a dus, si la ora 3 dupa-masa mi-a telefonat mitropolitul Balan, cu vocea lui foarte sigura, spunandu-mi ca maresalul Antonescu a renuntat la deportarea evreilor in Polonia, in ciuda marilor presiuni exercitate de catre germani asupra guvernului roman ca sa procedeze la aplicarea „solutiei finale”, adica deportarea populatiei evreiesti care a mai ramas inspre lagarele de exterminare din Polonia.

A fost vorba deci de deportarea in Polonia, pentru ca cealalta, in Transnistira s-a facut totusi… Aici cum ati reactionat?

Era toamna, o toamna trista, cu ploi. M-am adresat maresalului Antonescu in scris. La inceput n-a vrut sa ma primeasca, nu vroia sa fie stanjenit in efectuarea deportarilor, tinea cu tot dinadinsul ca acestea sa continue. La un moment dat, m-a primit… Maresalul Antonescu era, din punct de vedere psihologic, un om cu totul straniu… Trecea de la furie la seninatate. Constatarea aceasta am facut-o si cu alte prilejuri; aveam impresia ca ma asculta si e dispus si capabil sa ne salveze si deodata tipa si fulgera, strigandu-mi: „Voi sunteti vinovati!” Adica evreii erau vinovati de situatiunea groaznica in care el ii punea. Cand se infuria si tipa, aveam senzatia ca era gata sa ma linseze. In izbucnirile sale de manie nestapanita, pe care le-am trait eu insumi, am vazut originea cruzimei hotararilor sale de deportare, de masacrare, da, populatia evreiasca din Basarabia a fost masacrata, masacrata fara un pic de mila… In contradictie cu figura – aparandu-mi deodata infioratoare – a maresalului Antonescu, figura care mi-a cutremurat sufletul, - figura blanda, umana, as zice pioasa a reginei-mame Elena ramane intotdeauna luminoasa, prezenta in sufletul meu recunoscator. M-am adresat ei si fiului sau, regele Mihai, in toate aceste imprejurari jalnice, si am gasit la ei sprijin, intelegere si compasiune: gata sa ne ajute… Cata finete, inteligenta si, in acelasi timp, energie, am descoperit la aceasta fiinta nobila, blajina, care era regina-mama Elena! Maresalul Antonescu a ordonat deportarile in Transnistria; in drum, sarmanii oameni cadeau istoviti sau erau ucisi; cei ajunsi in locurile sinistre de surghiun, in Transnistria, mureau de foame, de boli, de frig, caci nu ni s-a permis sa le trimitem ajutoare. M-am adresat reginei-mama Elena si i-am spus, plangand: Maiestate, fiecare ceas, nu fiecare zi, fiecare ceas conteaza, fiindca oamenii, sarmanii, sunt intr-o stare de nedescris: ei se zbat, ei se sting. Sa-i salvam, cu un ceas mai devreme, caci apoi va fi prea tarziu… Regina, buna regina, a intervenit de indata, a vorbit cu Mihai Antonescu si a obtinut aprobarea in luna decembrie 1941, ca sa trimitem, noi, evreii, ajutoare coreligionarilor nostri in obida. A fost, din partea ei, dovada, marturia unei umanitati cu totul nobile, sublime. Era iarna, luna decembrie, o iarna vijelioasa, apriga, ea a cerut unui aghiotant al ei, noaptea, sa vie la mine acasa si sa-mi aduca vestea, vestea salvatoare, ca a obtinut autorizarea trimiterii de ajutoare deportatilor in Transnistria; iar dimineata s-a si inceput cu realizarea acestei dispozitiuni, ajutoarele au inceput sa fie trimise…

Acum la atata timp de dupa ce s-au petrecut evenimentele dramatice despre care vorbeati, cum priviti, ca om al intelepciunii, o problema pe care as putea-o contura asa: problema iertarii sau a razbunarii, sau a intelegerii acestor fapte istorice, cu toate petele si cu toate luminile lor?

In orice caz, domnule profesor, din capul locului cuvantul de razbunare nu este admisibil. Nu exista ideea de razbunare; exista idealul de intelegere. Din punct de vedere religios, filosofic, acel care face ceea ce face este el insusi raspunzator de faptele pe care le-a savarsit. Dar este raspunzator in fata lui Dumnezeu. Ceea ce ne incumba noua, oamenilor care am asistat la savasirea faptelor, sau am auzit despre ele, este obligatia sa ne plecam asupra acestor fapte in mod cu totul serios, sa ne straduim a le cunoaste si a le judeca in mod cinstit, sa ne incumetam a le asuma in mod curajos in numele acelei solidaritati istorice la care facem atat de des apel.

Credeti ca exista totusi o oarecare terapeutica a memoriei, a ducerii aminte, in sensul atragerii atentiei asupra erorilor, asupra sa zicem pacatelor grave pe care omenirea le face in anumite momente istorice; erori si pacate despre care trebuie sa ne aducem aminte pentru a nu le repeta?

Asa cum am inlaturat cuvantul razbunare, insist asupra cuvantului pe care Dumneavoastra l-ati rostit acuma si ma opresc asupra lui cu tot dinadinsul: memoria este de importanta capitala. Noi avem datoria de a ne aminti, nu numai de a ne aminti, dar asa cum subliniaza Biblia ebraica, de a ne aminti si de a nu uita, mai cu seama cand este vorba de fapte de ura: „aminteste-ti si nu uita!” Amintirea nu este doar un reflex prin care ne gandim la ceea ce s-a petrecut alta data, un paseism. Memoria este un act care ne face, ne obliga sa retraim, in toata autenticitatea lui, un eveniment pe care l-am trait noi sau inaintasii nostri, asa incat, la lumina invataturii sale sau a avertismentului sau, sa actionam in prezent, astazi si maine, aici si acum. Memoria nu este doar un gest psihologic, intelectual; memoria este un act etic, si etic inseamna actiune, inseamna viitor. Desigur, memoria trebuie sa ne fereasca de o repetitie a lucrurilor rele, ca ele sa nu se mai intample, ceea ce e cu totul de la sine inteles; dar memoria trebuie sa ne ajute ca faptele rele sa obtina o reparatie, in masura in care aceasta mai este cu putinta. Vai, in ceea ce priveste Soa poporului evreu „holocaustul”, unicitatea sa, situata dincolo de limitele chiar extreme ale evenimentelor istorice, reparatia este imposibila, inimaginabila, asa cum insasi Soa apare, in unicitatea ei, mai mult decat inspaimantatoare, inimaginabila…

Tocmai de aceea v-am si pus intrebarea, pentru ca e foarte important in general, pentru societatea romaneasca de acum, sa-si aduca aminte ce a fost in regimul trecut, cu toate dramele, cu toate nedreptatile, pentru ca sa se purifice, totusi, in cele din urma. De aceea vorbeam de un rol terapeutic al memoriei. S-a vorbit la un moment dat despre dreptul la memorie, dar mi se pare ca e foarte important sa se vorbeasca si despre apelul la memorie acum, tocmai in momentul in care societatea romaneasca se gaseste la o rascruce, la o cotitura, cand trebuie sa se intample ceva pozitv, care sa duca la o rezolvare a multor intrebari din trecut…

In ceea ce priveste trecutul, retin cu multumire termenul pe care l-ati pronuntat – purificare- , care inseamna nu numai exprimarea unui regret, dar constituie o operatie profunda de curatire interioara. Am spus ca raspunderea pentru o nedreptate infaptuita este a aceluia care a comis nedreptatea; dar exista si o raspundere care pare indirecta, dar care in realitate este directa: este vorba de raspunderea aceluia care asista la comiterea unei „crime” si nu reactioneaza, nici nu incearca sa impiedice infaptuirea ei „scelerata”. Aici e necesar sa intervie acest proces al purificarii: aici e necesar sa se procedeze la o auto-examinare in profunzime, oricat de dureroasa ar putea ea sa fie.

Vreau sa va mai intreb ceva in legatura cu o situatie istorica pe care ati traversat-o in calitate de rabin-sef al evreilor din Romania. E vorba de anii de dupa razboi, deci de perioada instalarii regimului comunist sau a ocupatiei sovietice, in care s-a produs un alt tip de evenimente. Exista problema colaborarii cu noul regim, a respingerii lui, a tensiunilor provocate de aceasta stare de ocupatie si de agresiune ideologica. Cum ati privit aceste lucruri din interiorul comunitatii Dumneavoastra si de pe pozitia in care va aflati atunci?

Va sunt recunoscator ca mi-ati pus aceasta intrebare. Va vorbesc domniei-voastre, profesorul, decanul, intelectualul distins, va vorbesc dumneavoastra roman transilvanean. Iata, domnule profesor, va dau o singura pilda care va va arata care a fost situatia noastra in acele imprejurari, de totalitarism, de prigoana… Domnule profesor, a venit la mine acasa un delegat al fortelor sovietice militare, in uniforma, si mi-a cerut sa semnez, in calitatea mea de sef religios al comunitatii evreiesti din tara, un act prin care sa cer darea in judecata a lui Iuliu Maniu, fiindca el era fascist… Am spus ca este imposibil. – Eu insumi m-am adresat lui Iuliu Maniu in vremurile de prigoana si i-am cerut sa intervina in favoarea noastra, a evreilor, - ceea ce a si facut. Iuliu Maniu este in ochii mei si in inima mea personificarea patriotismului romanesc. Cum imi cereti lucrul acesta? Este cu totul exclus ca sa-l indeplinesc. Atunci demnitarul sovietic imi spune: - daca semnati acest document, va proclamam rabin sef al tuturor tarilor din orbita sovietica. – I-am spus ca nu e nevoie sa-mi promita asa ceva… Atunci, acest militar scoate revolverul, il pune pe masa… Dandu-si seama ca sotia mea, sarmana, se plimba prin hol foarte nervoasa, ma intreaba: „Nu aveti grija de familia dumneavoastra?” I-am raspuns: eu si familia mea am fost in primejdie si in timpul opresiunii naziste… Auzind aceste cuvinte, suparat, si-a pus din nou revolverul la locul sau si, furios, a plecat. La putin timp dupa aceea, am fost expulzat din tara…

S-a pedepsit, desigur, demnitatea… Va puneam intrebarea si intr-un alt sens, fiindca multi dintre cei care au fost deportati au primit momentul venirii sovieticilor ca pe un fel de eliberare, ca o reactie impotriva fascismului. O anumita adeziune exista, asadar, si, din pacate, cei care pun astazi problema acestor realitati ale colaborarii, care nu a fost numai evreieasca, ci a fost si a unor oameni de alte etnii, nu inteleg atitudinea aceasta in contextul dat, ca pe o eliberare de tensiune, de teama, si ca pe o speranta. Aici as dori eu sa aduceti nuanta necesara, pentru o intelegere exacta a chestiunii. Extremistii, in genere nationalistii, spun ca evreii au fost primii care au colaborat cu rusii, au imbratisat armata sovietica. Aici trebuie dat un raspuns, totusi, corect, exact, nuantat, care cred ca e foarte important.

Raspunsul este simplu; el este si elocvent din punctul de vedere al statisticii, si deci al realitatii. Consideratia dumneavoastra cu privire la reactiunea psihologica a acelor care au suferit sub regimul nazist este cu totul plauzibila: s-a spus ca au venit rusii, sovieticii, au venit aceia care i-au scos pe prigoniti din iadul teroarei si i-au pus in alte situatiuni de la care, de altfel, se asteptau sa fie destul de anevoioase… Dar, domnule profesor, evreii „comunisti” care au colaborat cu rusii, cu sovieticii, i-au oprit pe insisi coreligionarii lor! In fruntea comunitatilor evreiesti au fost pusi evrei care se ziceau „comunisti”. Conducatorii Federatiei Uniunilor de Comunitati evreiesti din tara mi-au cerut mie, sef-rabinul, sa fac lucruri care se impotriveau intereselor elementare, vitale ale populatiei evreiesti, lucruri pe care constiinta mea de evreu si de cetatean roman nu putea sa le admita. Constatand darza mea rezistenta, presedintele – numit de catre guvern – al Federatiei Uniunilor de Comunitati evreiesti mi-a pus in vedere ca in doua ore sa fiu la Gara de Nord ca sa plec. Cat priveste populatia evreiasca, supravietuitoare de la Soa, n-a vrut sa ramaie sub regim comunist, s-a luptat din rasputeri ca sa iasa din iadul comunist si sa emigreze; cea mai mare parte a acestei populatii se gaseste in Israel. Dovada de netagaduit a opozitiei sale reale fata de comunism.

Voiam sa trecem, dincolo de partea istorica, la un alt nivel al intrebarilor si raspunsurilor. Un rabin este, prin definitie, un om al intelepciunii, si este inconjurat de un fel de aura mitica, legendara, ca sa spunem asa. De curand, am citit cateva din povestirile hasidice ale lui Martin Buber. Se vede acolo ca toti rabinii se bucurau de un mare respect, fiind considerati mari intelepti si inconjurati, cum spuneam, de un fel de aura. Erau oameni de exceptie, oameni ai Intelepciunii cu majuscula… Cum ati trait aceasta situatie dificila, totusi, pentru un om? Acesta trebuie sa se acomodeze cu mitul propriei sale pozitii, cu tinuta lui de intelept. Este usor de suportat o asemenea situatie? Cum ati dus mai departe aceasta ipostaza extrem de tulburatoare si, cred, dificila pentru un om obligat sa devina, intr-un fel, simbol?

Intr-adevar, legatura mea sufleteasca cu populatia evreiasca din tara, in imprejurimi atat de grele, s-a invederat deosebit de stransa. Am trait impreuna, intr-o comuniune totala religioasa si spirituala, momente dramatice, dar in acelasi timp, de reconfort si sprijin reciproc. Sa va dau un exemplu. Ma gaseam la Templul Coral, sinagoga cea mai importanta din capitala tarii. Evreii, sarmanii, ma priveau cu atentie, examinand fiecare gest al meu, fiecare miscare a mea. Daca ieseam din sinagoga in timpul slujbei religioase, isi ziceau ca desigur a intervenit un eveniment important care priveste soarta lor, si am trebuit sa plec pentru ca sa intervin in favoarea lor… In anul 1942, anul „solutiei finale”, al primejdiei deporatarii in Polonia, ma gaseam intr-o sambata la o alta sinagoga importanata, „Malbim” (o sinagoga pe care, mai tarziu, Ceausescu a distrus-o, a daramat-o). Evreii se gaseau acolo, intr-o mare tensiune. Ei asteptau, cu infrigurare, sa le vorbesc, pentru ca sa desluseasca din cuvintele mele care este… „situatia”. Le-am adus un mesaj al credintei, al nadejdei, facandu-i in acelasi timp constienti de realitatea „situatiei” lor; cautam dozajul potrivit, suportabil, de speranta si realism. O misiune din cele mai dificile si delicate. Le-am citat un verset din psalmi care spune ca trebuie sa ne gandim la ceea ce suntem noi, trecatori si lipsiti de putere. Vazandu-i impresionati, am trecut repede la un alt psalm care spune ca trebuie sa ne incredem in ceea ce Providenta a gasit ca ne este destinat, spre binele nostru, spre binele in sensul binelui inteles de catre Providenta… Sarmanii evrei au inceput sa planga. In sinagoga se aflau agentii politiei secrete si ai gestapoului… Evreii se indreptau catre mine, imbratisandu-ma, ca si cum si-ar depune in mine sufletul lor amarat…

Deci s-a pastrat aceasta incredere in omul considerat prin traditie cel mai intelept din cadrul comunitatii…

…Cel mai sincer aparator al lor.

V-ati simtit vreodata intr-o dificultate mai deosebita in a da raspunsuri acestor intrebari?

Nu era vorba de raspunsuri; era vorba de a gasi un fel de balanta in situatiunea grava in care ne aflam. Asta inseamna sa inspir nadejde, fara sa ascund gravitatea momentului; si, totusi, sa aduc mangaiere.

Acum, in actualitatea imediata, in ultimii ani, de cand sunteti in Geneva, de cand sunteti sef-rabin al Genevei, s-a intamplat sa vina cineva din comunitate sa va ceara un sfat ca de la omul simplu si prost, la cel mare si intelept?

Desigur.

Inseamna ca traditia continua… Dar ce considerati ca v-a facut mai intelept de-a lungul vietii si in ce sens a mers aceasta intelepciune, de la prima intelepciune a tineretii, la intelepciunea tarzie a varstei de acum?

Mi-am insusit intelepciunea care rezulta din rugaciunea pe care, cu smerenie, o rostesc in fiecare dimineata. Iata continutul acestei rugaciuni: „O Doamne, Dumnezeul nostru! Ce suntem noi? Ce valoare are viata noastra, bunatatea noastra, dreptatea noastra, puterea noastra? Puterea celor puternici este zadarnica in fata Ta. Oamenii celebri sunt ca si cum nici n-ar fi existat; cei care se zic intelepti sunt fara stiinta; cei care se zic inteligenti sunt fara bun simt, caci cele mai multe actiuni ale lor sunt nebuloase, iar zilele vietii lor nu sunt decat desertaciune in fata Ta, doar sufletul, curat, el va da socoteala inaintea Tronului Tau glorios… Ferice de noi, care sculandu-ne dimineata si culcandu-ne seara, ne inchinam Tie, si numai Tie”… E drept, multi oameni uita ca sunt trecatori in aceasta lume, pe care, ei, ignoranti, isi fac iluzia ca o stapanesc; multi uita ca scanteia divina rezida in sufletul lor, sadita de catre Creatorul lor; daca nu ar inabusi aceasta scanteie, ei ar fi in stare sa invinga tarmurile, de ordin fizic si material, impuse de catre „conditia lor umana” in care i-a asezat Creatorul lor. Lumea in care ei traiesc, robi ai instinctelor, aceasta lume este, in fapt, o iluzie inselatoare. Viata insasi pe care o traim noi aicea este un mister. Ne pregatim pentru o alta lume. Misterul misterelor ne asteapta. Dar acolo vom fi lamuriti; vom intelege ceea ce nu este cu putinta sa intelegem aici. Acolo vom intelege „caile lui Dumnezeu”, vom pricepe Intelepciunea Sa, care este singura Intelepciune, unicul Adevar.

Si cum ar trebui, in perspectiva acestei experiente mari si indelungate pe care ati avut-o, sa arate un intelept in ziua de astazi, un om care judeca limpede situatiile atat de dramatice uneori, atat de nesigure prin care trecem, intr-o lume care este mereu un transformare, cu multele ei intrebari nerezolvate? Intr-un cuvant, ce intelegeti prin a fi intelept astazi, a fi drept, a fi clar in viziunea asupra lumii?

Modelul il gasim in Biblie; el este oferit prin prooroc. Profetul este curajos, nu se sfieste sa spuna sus si tare ce crede ca are de spus. Dojana lui este plina de iubire, de iubire pentru toti. Nu izoleaza parte din timp, ci il considera in intregime omogen, coherent; face apel la memorie, la o memorie in actiune, creatoare; evocand trecutul, judeca prezentul si pregateste astfel viitorul.

Ati fost ales de curand membru de onoare al Academiei Romane si ati primit titlul de doctor honoris causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Cu ce sentimente ati intampinat aceste onoruri, aceste recunoasteri? Care ar fi mesajul pe care vi l-au trezit, pe care vi-l propun aceste evenimente personale, dar cu o semnificatie mai larga pentru viata dumneavoastra?

Aceste semne de simpatie, aceste marturii de afectiune le-am primit cu un simtamant de adanca recunostinta, pentru ca ele raspund iubirii mele pentru tara mea de bastina, pentru graiul meu de bastina.

Eu va multumesc si va sunt recunoscator pentru ca v-ati luat ragazul sa avem aceasta discutie si speram sa reveniti cat mai curand in Romania si sa va putem intampina intotdeauna cu dragoste.

Prezentare si interviu de Ion Pop