Relatiile dintre Romanii si Evreii din Transilvania de Nord

                        in anii ocupatiei ungare (1940-1944)

 

 

Cand am inceput sa meditez asupra subiectului despre care mi-am propus sa vorbesc in fata Domniilor Voastre la acest Institut preocupat de lamurirea celor mai tragice evenimente survenite in istoria contemporana a umanitatii, reflectand asupra relatiilor dintre Romanii si Evreii in Transilvania de Nord aflata sub ocupatia regatului ungar intre anii 1940-1944, mi s-a parut un lucru cat se poate de normal ca aceste relatii au fost foarte bune. Nici o umbra ori abatere nu a atenuat acest calificativ atat de pretentios.

Cunosc imprejurarile din propriile experiente.

Eu insumi m-am nascut in Transilvania, unde am trait pana in 1956. Copilaria   mi-am petrecut-o intr-un orasel, in Dej, unde o treime din populatie, cca. 5000 de suflete erau, dupa primul razboi mondial, evrei pastratori, cu foarte putine exceptii, de vechi traditii iudaice.

Viata zilnica, alaturi si impreuna cu maghiarii, evreii si sasii din orasul meu, vorbind in mod firesc limbile lor, m-a sensibilizat fata de realitatile acestei lumi in mijlocul careia traiam. O lume pe care m-am obisnuit s-o simt ca pe o alcatuire fireasca, armonioasa, preieteneasca: oameni, viata, obiceiuri, necazuri, drame, bucurii. Aceleasi – indiferent de limba, de religie, de obiceiuri sociale si familiale. Lumea aceasta a ramas pierduta in trecut, dezechilibrata in prezent. Astazi din cei 5000 de evrei cati erau inainte de Holocaust, la Dej nu mai intalnesti decat vreo 20, preocupati sa-si ingrijeasca Sinagoga, poate cea mai monumentala din Transilvania.

Tradarea acelei convietuiri armonioase s-a petrecut in 1940. Termenii acestei tradari s-au precizat din ce in ce mai brutal. Pana la urma au luat caracterul unei patimi dementiale, au starpit prietenia si stima, au semanat ura, au stins orice palpaire de umanitate. Echilibrul a fost rasturnat de ideea orgolioasa a superioritatii unei singure nationalitati, a nationalitatii maghiare, minoritara in Transilvania, unde ľ din populatie era si este romaneasca.

Aceasta tradare a constituit nu numai in viata mea un tragic eveniment, ci si cauza directa a unui comportament al majoritatii populatiei, a celei romanesti, care a incercat sa se opuna tentativei de a starpi omenia din randurile oamenilor, de a-i conduce la nivelul de rame taratoare, de a stinge orice palpaire de simtire frateasca, de aspiratie la realizari nobile de viata spirituala.

As vrea sa ma credeti ca vorbindu-va astfel, nu incerc sa inlocuiesc o realitate cu o imagine idilica ori cu o fictiune, ci caut sa evoc acea noua ipostaza a Transilvaniei care unita, in 1918, cu Romania, a alaturat – ca prima conditie a unei vieti linistite si demne – cosmarul asimilarii agresive practicata in si de catre statul austro-ungar. S-au schimbat atunci gandurile de toate zilele si un suflet nou isi cauta constelatiile demnitatii in speranta libertatii, lasand ca oamenii sa-si foloseasca numele, iar neamurile limbile mostenite, sa se implineasca in cultura lor si sa traiasca dupa normele religiilor lor proprii. Evreii obisnuiau sa spuna atunci ca vremurile noi i-au transformat din „jidani” in evrei, din evrei in cetateni. In acele imprejurari a aparut si lozinca ”Evrei fiti Evrei”, lozinca ce, dupa 1940, a pricinuit evreilor atatea nemeritate necazuri.

In aceasta lume – a carei amintire, cum desigur ati observat, continua sa ma emotioneze inca si azi – arareori apareau ostilitati ori neintelegeri mai serioase intre neamuri, pana cand, ca o soparla s-a furisat, cu o viclenie perversa, otrava nationalismelor sovine, ca si a antisemitismului, care n-ar fi putut iesi la vedere, daca fascismul si nazismul nu l-ar fi transformat in doctrina de stat, pus in serviciul agresiunii, asasinatelor, revizionismului, si nu l-ar fi dotat cu forta unor armate, provocand un cataclism ce pare mai teribil chiar decat bomba atomica, fiindca desfigureaza sufletul uman intr-un fel ce nu putea fi nici macar imaginat inainte.

Mi-e teama ca freamatul emotional al acestor evocari, ca si reconstituirea lor rapida, aproximativa sau chiar confuza ar putea sa ne abata atentia de la niste realitati istorice spre zonele subiective ale vietii.

Voi incerca, prin urmare, sa trec in domeniul datelor precise si verificabile, cu ajutorul carora se vor clarifica, mai concludent, natura relatiilor dintre Romani si Evrei in timpul celor 4 ani, cand Transilvania de Nord s-a aflat sub ocupatia regatului ungar.

Natura acestor relatii, dupa cum se va vedea, a fost determinata pe baza unei vechi si pasnice convietuiri, de conditiile aproape identice in care s-au gasit romanii si evreii in fata agresiunilor oficialitatilor si chiar a populatiei maghiare.

Inainte de a rememora aceste conditii, va trebui sa ne referim la cateva lucruri, a caror cunoastere va facilita intelegerea unor imprejurari specifice:

- la 30 august 1940, Hitler si Mussolini, la insistentele regatului ungar, prin cel de al doilea dictat de la Viena, au obligat Romania sa cedeze Ungariei din teritoriul sau national cca. 44000 km˛.

Acest teritoriu ocupat de Ungaria a fost consemnat de istorie sub denumirea de Transilvania de Nord.

La data dictatului, teritoriul ce a fost rapit Romaniei era locuit de o populatie de aproape 3 milioane de oameni.

Dupa nationalitate aceasta populatie era compusa din:

-         cca. 1.700.000 de romani

-         cca. 900.000 de maghiari si secui

-         cel putin 200.000 de evrei

-         cca. 40.000 de sasi,

cat si de ucraineni (ruteni), slovaci, armeni si tigani.

            Astfel se prezenta situatia demografica la data de 5 septembrie 1940, data la care a inceput ocupatia Transilvaniei de Nord de catre armata regatului ungar.

            La sfarsitul celor 4 ani de ocupatie maghiara, prin urmare, in luna septembrie 1944, situatia demografica pe acelasi teritoriu s-a prezentat astfel:

            - numarul romanilor a scazut de la cca. 1.700.000 la cca. 1.000.000, datorita urmatorilor factori: cca. 400.000 de romani au fost expulzati ori s-au refugiat din Transilvania de Nord in Romania din cauza teroarei exercitate asupra lor; cca. 150.000 de romani au murit ca soldati pe front (in armata ungara) ori in companiile de munca fortata; altii cca. 150.000 de romani erau fie mobilizati in companii de munca fortata din Ucraina pana in Germania, fie se aflau in Germania, ca brate de munca in uzine si in agricultura;

            -  in rastimpul celor 4 ani nr. maghiarilor a crescut de la cca. 900.000 la cca. 1.100.000, prin transfer de populatie in locul romanilor si evreilor evacuati;

            -  numarul sasilor a scazut la cca. 10-15000. Restul fie ca s-a inrolat in armata Reichului, fie ca a parasit Transilvania odata cu armata germana in retragere;

            -  din cei peste 200.000 de evrei, practic nu a mai ramas nici unul in Transilvania de Nord. Pana si proprietatile lor imobiliare si mobiliare au fost lichidate intrand in posesia unor maghiari. Din cei peste 200.000 evrei, 92% au fost deportati de oficialitatile civile ale regatului ungar in lagarele de exterminare naziste, unde cca. 93% dintre ei au fost masacrati. Au mai ramas in viata cei cca. 8% care se aflau in companii de munca ori in prizonierat sovietic. Au supravietuit Holocaustului, prin urmare, aproximativ 15000 de evrei din Transilvania de Nord.

            Trebuie semnalat faptul ca in conformitate cu cifrele oficializate de Comandamentul militar al armatei regale ungare din Kosice – cifrele preluate si acceptate cu nejustificata incredere si graba de catre Federatia Comunitatii Evreiesti din Republica Socialista Romania – sectia de documentare – din Transilvania de Nord ar fi fost deportati 131.641 de evrei.

            Dupa aprecierea mea, este gresita cifra de baza de care se folosesc statisticile amintite privitor la numarul total al populatiei evreiesti.

            In privinta cifrei fundamentale a evreilor din cele 11 judete, de unde s-au facut deportarile nu se poate ignora ca in anul 1891 statisticile austro-ungare mentioneaza cifra de 139.471 de evrei*.

            Or, intre 1890-1920 cresterea naturla a populatiei in decursul unui deceniu se ridica la 13-17%. Iar intre anii1920-1940 cresterea populatiei in cele 11 judete a fost intre 14-21%. Prin urmare chiar daca se calculeaza o crestere doar de 10%, trebuie sa acceptam cifra de cca. 225.000 de evrei pentru anul 1940. La aceasta cifra se mai adauga cei cca. 10000 de evrei, care in ianuarie 1943 s-au refugiat in Transilvania din sudul Ungariei, dupa panica provocata de masacrarea populatiei de catre armata ungara in orasul Novisad, intre victime aflandu-se si cca. 10000 de evrei. Din pacate nu este vorba de niste cifre abstracte si nici de o teza arbitrara cu privire la caracterul unui program agresiv, de exterminare, fata de nationalitatile din Ungaria. Se stie ca societatea ungara insasi considera necesara pentru supravietuirea statului national, reducerea, cu orice pret, a numarului nationalitatilor din cuprinsul sau. In acest spirit agresiunile impotriva nationalitatilor dupa dictatele de la Viena s-au transformat in adevarate campanii de exterminare.

            Pentru a intelege mai bine imprejurarea la care ne-am referit, vom aminti de o situatie demografica care a alarmat, si nu fara temei, opinia publica din Ungaria istorica. E vorba de faptul ca in regatul ungar traiau mai multi nemaghiari decat unguri. Abia in secolul XX, datorita asimilarilor fortate si a inglobarii celor cca. 800.000 de evrei in randul nationalitatii ungare, procentajul populatiei maghiare a intrecut cu 1,4% procentajul populatiiilor nemaghiare.

            Recent, in1986, a fost reeditata la Budapesta o carte a lui Oszkár Yászi, Formarea statelor nationale si problema nationalitatilor (A nemzeti államok kialakulása es a nemzetiségi kérdés, ed. Gondolat, Budapesta 1986). La pagina 161 a acesteia se afla un tabel din care rezulta ca;

            - in anul 1720 din populatia totala a Ungariei, care era de 2.583.000 – erau unguri 1.161.000 (adica 45%) si nemaghiari 1.421.000 (55%);

            - in anul 1787 populatia Ungariei crescuse la 8.003.000 locuitori. Din acestia numai 2.322.000 – adica 29% - erau unguri, 5.681.000 – adica 71% fiind nemaghiari;

            - abia in 1900 din numarul total al populatiei regatului ungar, care era de 16.722.000, majoritatea de 51,4% adica 8.589.000 erau unguri, nemaghiari fiind 8.133.000.

            La aceeasi pagina a cartii sale (p.161), autorul, de altfel un sociolog evreu de notorietate mondiala, demonstreaza ca intre 1787-1900, in Ungaria au fost „asimilati”, adica transformati in unguri, cca. 2.800.000 de nemaghiari.

            Situatia demografica speciala din Ungaria a determinat oficialitatea tarii sa-si propuna desfiintarea nationalitatilor prin orice mijloace.

            Aceasta orientare a devenit evidenta inca din primele zile de ocupatie a Transilvaniei de Nord. Violentele, brutalitatile, maltratarile si asasinatele comise impotriva romanilor si evreilor nu puteau fi interpretate decat ceea ce erau. Datorita acestei situatii a aparut spontan un puternic sentiment de solidaritate intre romani si evrei, expusi aceluiasi pericol.

            Acest sentiment de solidaritate s-a pastrat in tot cursul celor 4 ani, vreme in care Transilvania de Nord s-a aflat sub ocupatie ungureasca.

            Inainte de a ne referi la unele aspecte concrete ale bunelor relatii dintre Romani si Evrei in aceea perioada, pentru a intelege mai clar cine sunt raspunzatori de masacrarea evreilor, ca si de crimele savarsite fata de romani, trebuie sa vedem cine au fost vinovatii.

            Se vorbeste si se scrie astazi insistent de niste „bande de fascisti”, de „fascisti-horthiysti”, de membrii partidului nazist ungar al „Crucilor de sageti”.

            Toti cei care am fost martorii evenimentelor stim insa din propria noastra constatare ca cei ce au savarsit acele actiuni criminale fara precedent in istoria Transilvaniei au fost organe oficiale ale regatului ungar, adica, armata, jandarmeria, politia, administratia, organizatiile paramilitare aflate sub control oficial. Acestor organe de stat li s-a atasat, nu o data, si o parte a populatiei civile, in explozii de ura de o salbaticie greu de descris.

            Amintind cateva aspecte din tragediile acelei perioade, afirmatia mea va fi confirmata. Pentru inceput transcriu un pasaj din cartea lui Moshe Carmilly, Memorial volum for the Jewish of Cluj-Kalozwár (New York, 1970). Citez: „In primele zile ale intrarii trupelor ungare s-a manifestat deja comportamentul lor fata de minoritati. La Cluj au fost spanzurati public un roman si un evreu…Mai tarziu am aflat ca au mai fost spanzurati inca trei tineri evrei din Cluj”. Aflam de la acelasi autor, care in acei ani era primrabinul Clujului, ca autoritatile de ocupatie ale regatului ungar au introdus in Transilvania de Nord, cu efect imediat, legile anti-evreiesti. Prima din ele se referea la „asigurarea mai buna a echilibrului in viata sociala si economica”, a doua la „asigurarea limitelor ponderii evreilor in viata publica si economica.”

            Practic, datorita acestor legi, evreii au fost exclusi din viata economica, din randurile meseriasilor, functionarilor, muncitorilor, pierzandu-si de la o zi la alta mijloacele de existenta.

            Din cronica atrocitatilor si a masurilor de ingradire fata de romani, in aceeasi perioada transcriem:

-         la 8 septembrie 1940, la Zalau, soldatii armatei ungare au asasinat 10 romani;

-         tot la 8 septembrie au fost impuscati 10 tarani romani pe dealul Meses, iar in comuna Ciumina au mai fost ucisi alti 11 romani in aceeasi zi;

-         la 9 septembrie in comuna Traznea (jud. Salaj) armata ungara a ucis 68 de tarani romani, intre ei si copii de 1-2 ani;

-         la 10 septembrie in piata oraselului Huedin a fost mai intai schingiuit protopopul ortodox  roman Aurel Munteanu, apoi ars de viu;

-         in noaptea de 13/14 septembrie 1940 si in zilele urmatoare, armata ungara a ucis in comuna Ip (jud. Salaj) 157 de tarani romani, 6 evrei si o unguroaica.

In primele saptamani ale ocupatiei ungare au fost asasinati in Transilvania de Nord  919 romani. Pe evreii asasinati nu i-a numarat nimeni. In aceeasi perioada au fost expulzati din Transilvania de Nord in Romania 88.579 de romani. Tot atunci au mai fost expulzati 90% din intelectualii romani. La intreprinderile baneare, industriale, comerciale ale evreilor si romanilor au fost numiti delegati-unguri, investiti cu puteri depline; au fost limitate – de fapt sistate – autorizatiile de practica,comertul si meseriile de catre romani si evrei. Comerciantilor evrei li s-au luat pravaliile situate in zone comerciale. Aceste localuri au fost date ungurilor din Asociatia „Baross”.

In legatura cu aceste masuri antiromanesti si antievreiesti s-a constituit la Cluj o actiune patronata de Episcopul greco-catolic Dr. Iuliu Hossu si de Primrabinul din Cluj, Dr. Moshe Carmilly Weinberger cu menirea de a veni in ajutorul meseriasilor romani si evrei, boicotati de societatea maghiara. In acest scop a luat fiinta un birou de mijlocire intre meseriasii evrei si romani si clientii evrei si romani. Biroul a functionat cu bune rezultate de la inceputul anului 1941 pana in martie 1942 in atelierul meu de pictura din Cluj, fiind condus de Ernest Fischer, nepotul celebrului Rabin Fischer de la Alba Iulia, si de mine. In martie 1942 biroul si-a incetat activitatea, fiindca eu am fost arestat, iar Ernest Fischer a fost concentrat intr-o companie de munca fortata si dus in Ucraina.

Alte masuri represive au fost indreptate impotriva liber profesionistilor, avocati, medici, ingineri, a caror activitate era permisa numai daca solicitantul „nu era suspect din punct de vedere maghiar”.

Artistii romani si evrei – pictori, sculptori – intre care se aflau si cei mai importanti creatori din Transilvania, ca Al. Ziffer si Eugen Pascu din Baia Mare, Ernö Tibor din Oradea, Aurel Popp din Satumare s.a. nu au fost primiti in Asociatia artistilor din Transilvania de Nord („Breasla Miklós Barabás”). Cel care a refuzat primirea lor in asociatie  a fost presedintele acesteia, Károly Kós, scriitor si arhitect. Kós a exoperat si o interdictie administrativa, in urma careia artistii Romani si Evrei nu puteau inchiria nici un local pentru a-si organiza expozitii. Dupa infrangerea Ungariei si a Germaniei, acelasi Károly Kós a devenit unul dintre sefii politici ai maghiarilor democrati din Romania, deputat in Parlamentul Romaniei.

Companiile de munca fortata sunt prea bine cunoscute pentru a mai insista asupra lor. Totusi as dori sa-mi amintesc de o imprejurare in care am fost personal implicat.

In luna martie 1942 au fost arestati la Cluj 17 tineri evrei – intre ei si pictorul Alfred Grünfeld – si 4 tineri romani, unul dintre ei fiind chiar eu. Am fost transportati la Miskolez si interogati in Campania speciala de munca nr. 7  (7-ik külnöleges büntetett munkásszázad), compusa din 190 de evrei si 10 neevrei, purtand cu totii aceeasi bransarda galbena cu un mare punct negru.

Poate va intereseaza ca dintre cei 200 de oameni din aceasta companie de pedeapsa, au ramas in viata cel mult 8-10. Ceilalti au murit in Ucraina, avand misiunea de a demina campurile minate de sovietici.

Companiile de munca in general, cele zise de pedeapsa in special nu erau altceva decat unitati de exterminare in imprejurari aparent legale, a barbatilor nemaghiari din teritoriile ocupate de Ungaria. Dar din punct de vedere juridic o asemenea metoda echivala cu relativizarea crimei, iar ca principiu politic asasinatele astfel savarsite echivalau, in conceptia sovinista a regatului ungar, cu o fapta patriotica laudabila.

In aceste imprejurari de viata se poate spune, fara nici o exagerare, ca intre 1940-1944 in Transilvania de Nord aflata sub ocupatie ungara, Romanii si Evreii au trait intr-o stare asemanatoare robiei, infruntand toate riscurile, de la arestare, expulzare si deposedare de bunuri pana la deportare si moarte.

Nu era oare firesc ca in fata pericolului comun, in fata aceluiasi dusman fioros, cele doua nationalitati, Romanii si Evreii, sa se simta infratite in solidaritate comuna?

In legatura cu  „solutia finala” s-a incetatenit ideea gresita ca in Ungaria aplicarea acestei solutii s-ar afla in legatura cu prezenta trupelor naziste, care au patruns in Ungaria la 19 martie 1944.

            Dar iata ca o lucrare importanta, aparuta in Ungaria Socialista in 1976, Istoria Ungariei, vol.VIII (Maghyarorbág története) infirma aceasta ipoteza. Citez textual: „Cercurile extremiste ale nationalistilor maghiari vedeau rezolvarea problemei nationalitatilor din Ungaria in evacuarea lor (!?) si inlocuirea lor cu ungurii repatriati din strainatate. A existat intentia de a evacua intreaga populatie din Rusia subcarpatica (Kárpátalja) (locuita de ruteni, romani si evrei n.n.) in acele parti ale Uniunii Sovietice, care se aflau sub ocupatie ungureasca… Circa 18000 de evrei, care nu puteau sa-si dovedeasca cetatenia ungara, nu numai din Rusia subcarpatica, ci si din alte regiuni ale Ungariei, au fost pur si simplu deportati. Cei mai multi dintre ei au fost apoi asasinati in Ucraina”. (Am incheiat citatul).

            „Solutia finala” a fost preconizata si enuntata si de politicieni. Astfel in 1942 „Partidul Ardelean Maghiar” (Magyar Erdélyi Párt), al carui ideolog fusese deputatul Mikó Imre, a elaborat la Cluj „Programul pentru rezolvarea definitiva a problemei evreiesti” (vezi ziarul „Keleti-Ujság”, Cluj, 28 aprilie 1942). Ca adept al lui Adolf Hitler, Mikó a fost, fireste, de acord cu „solutia finala”, ca si cu proiectul de inlaturare a nationalitatilor din viata publica a Ungariei. Acelasi Mikó Imre, care a decedat de vreo 6-7 ani, in ultimii sai ani de viata a functionat ca indrumator ideologic la o editura socialista de limba maghiara din Romania. Nimeni nu l-a cercetat, nu l-a judecat. Dimpotriva, el a judecat pe altii, dupa presupuse pozitii democratice. Mai nou, in 1979, editura „Kriterion” din Bucuresti a publicat o carte scrisa de Mikó. Prefata, in care activitatea lui Mikó se bucura de aprecieri favorabile, este semnata de un publicist evreu de cultura maghiara. Numele sau este Gál Ernó.

            Asadar, „solutia finala”, la realizarea careia au colaborat toti prefectii si subprefectii unguri ai celor 11 judete, toti primarii maghiari ai oraselor din Transilvania de Nord aflata sub ocupatia Ungariei, fata de care nu a luat atitudine nici un scriitor maghiar, nici macar „comunistul” Nagy Istvan, nici un artist maghiar – a pus capat, ca final de catatstrofa, istoriei poporului evreu din Transilvania de Nord.

            In schimb, o seama de romani, aflati sub controlul politiei si jandarmeriei ungare, sub supravegherea contraspionajului armatei ungare, urmariti de agentii de la Gestapo si Sicherheitsdienst (SD), ca si Siguranta si jandarmeria din Romania, prin urmare o seama de romani si intreaga opinie publica romaneasca din Transilvania de Nord s-au manifestat in favoarea evreilor.

            Cand s-a aflat, cand a inceput sa apara banuiala, mai bine zis cand s-a ivit o teama in legatura cu soarta evreilor, desi nimeni dintre contemporanii evenimentelor din primavara anului 1944 nu a inteles mersul lucrurilor, romanii din Transilvania de Nord   s-au hotarat sa actioneze in favoarea evreilor. Conducatorii vietii romanesti au fost alertati de conducatorii ad-hoc ai evreimii, ma refer indeosebi la publicistul Dr. Ernö Marton, la avocatul Dr. József Fischer si la Primrabinul Clujului, Dr. Moshe Carmilly-Weinberger. La sugestia acestora Dr. Emil Hatieganu si episcopul greco-catolic Dr. Iuliu Hossu si-au insusit ideea ca intrucat romanii si Romania nu recunosc dictatul de la Viena si considera ocupatia ungara a Transilvaniei de Nord drept o ilegalitate, toti locuitorii din Transilvania de jure sunt cetateni romani. Desigur si evreii. Drept pentru care romanii si Romania au dreptul sa-i ajute pe cetatenii romani aflati sub ocupatie ungureasca. Aceasta pozitie de principiu a fost stabilita in cadrul unei intalniri secrete care a avut loc la inceputul lunii aprilie 1944, la resedinta episcopului greco-catolic Dr. Iuliu Hossu, din Calea Motilor in Cluj. La sedinta au participat: episcopul Iuliu Hossu si secretarul sau Vaslie Astileanu, protopopul ortodox al Clujului, Florea Muresanu, Dr. Emil Hatieganu, considerat drept conducatorul comunitatii romanesti din Transilvania, Dr. Ernö Marton si Raoul Sorban. Intrucat calatoriile spre Budapesta erau, in general, interzise, cel care a putut, totusi, calatori pentru a discuta cu Legatia Romaniei (dupa cate imi amintesc ministrul era Eugen Filotti) a fost episcopul Iuliu Hossu; Emil Hatieganu urma sa se lamureasca cu Consulul General al Romaniei la Cluj, iar eu cu Consulul roman din Oradea, Mihai Marina si cu cativa romani de la Turda (oras aflat in Romania), unde in persoana unui functionar de la Prefectura, Dumitru Foica, aveam un aliat verificat.      

            Peste cateva zile, tot la inceputul lunii aprilie, ne-am intalnit din nou la resedinta episcopului Iuliu Hossu. Acesta revenise de la Budapesta cu stiri bune. Legatia Romaniei era dispusa sa acorde documente pentru intrarea in Romania a tuturor acelor evrei care mai aveau certificat de cetatenie romana ori puteau dovedi, cu orice act, ca au fost cetateni romani. (Recent am aflat de la Budapesta ca reputata istorica de arta Nóra Aradi, ca si mama ei au primit de la Legatie pasapoarte romanesti, cu care au intrat in Romania, stand la Arad pana la terminarea razboiului.) Consulul Romaniei de la Oradea a fost si el dispus sa acorde tot ajutorul sau evreilor (acest caz, al lui Mihai Marina este destul de bine cunoscut), in schimb consulul general al Romaniei din Cluj a refuzat sa dea ascultare rugamintilor lui Emil Hatieganu, mai mult, consulatul a informat Bucurestiul despre intentia romanilor din Transilvania de Nord de a-i ajuta pe evrei, denuntandu-l nominal pe Raoul Sorban. Si totusi, la Consulatul Romaniei la Cluj a fost un om, atasatul militar lt. col. Gurgu, care a dat un mare ajutor prin aceea ca in portbagajul automobilului sau au fost trecuti peste granita zeci de evrei, iar soferul sau Deleanu, facea legatura intre cei ce actionau la Turda si la Cluj.

            Dar despre aceasta actiune complexa si cu numerosi colaboratori, voi vorbi cu un alt prilej si intr-un alt cadru. Acum as dori sa mai adaug faptul ca incepand din primele zile ale lunii mai 1944 atributiile de coordonare ale intregii actiuni – datorita careia evreii refugiati in Romania s-au aflat in siguranta si e vorba de un numar considerabil de oameni – prin urmare atributiile de tutelare ale acestei actiuni au revenit publicistului Dr. Ernö Marotn si fostului primrabin din Cluj Dr. Moshe Carmilly Weinberger, cu care si eu ma aflam in continua legatura, ca si lui A.L. Zissu, toti trei actionand din mai 1944 la Bucuresti. In acelasi timp, la Turda, munca desfasurata de Arie Hirsch, David Finbelsteni, Emeric si Carol Moskovitz, ajutati de Estera Goro, Jacob Abraham s.a. au asigurat conditii de protectie si transport la Bucuresti, pentru cel putin 1200 de evrei refugiati din Ungaria.

            In incheiere as dori sa fac o remarca. Si anume: istoria consacrata evenimentelor despre care am incercat sa vorbesc, ca si actiunii de salvare a evreilor, in imprejurarile schitate, nu a remarcat cu suficienta patrundere natura, dinamica si rezultatele relatiilor dintre Romani si Evrei in atmosfera proprie, specifica Transilvaniei de Nord. Atunci, in acele imprejurari, modul de a gandi si de a simti aproape identic al Romanilor si Evreilor a fost determinat de o nazuinta comuna, care a insufletit si o speranta comuna, nesupusa in fata deciziei, puterii de a ritualiza crima si a reinaugura noi arhetipuri ale groazei si ale teroarei.

            Hiafa, apr. 12, 1987   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                       

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


* vezi Pallas Nagy Lexikona, vol.III, pp.208, 281; vol.VIII, p.704; vol.XIII, pp.248, 358; vol XV, p.678; vol. XVI, p.477; vol. XX, pp.459, 789.