E M I L C I O R A N - SCHIMBAREA LA FATÅ A ROMÂNIEI

Humanitas 1990

Am scris aceste divagatii în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune si orgoliu.

Din tot ce‑am publicat în româneste si frantuzeste, acest text este poate cel mai pasionat si în acelasi timp îmi este cel mai stråin.

Nu må regåsesc în el, desi îmi pare evidentå prezenta isteriei mele de atunci.

Am crezut de datoria mea så suprim cîteva pagini pretentioase si stupide.

Aceastå editie este definitivå.

Nimeni nu are dreptul s‑o modifice.

E.M.CIORAN

Paris, 22 Februarie 1990

CAP.I

Tragedia culturilor mici

Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensåm numai în ignorantå sau în extaz — douå poluri a‑istorice, — ne obligå la o viziune macroscopicå si la o selectiune implacabilå a desfåsurårilor omenesti. Cine nu simte nevoia så fie judecåtor al trecutului se desolidarizeazå de o întreagå lume ce l‑a precedat, chiar dacå instinctul îl integreazå prin legåturi invizibile; nu mai putin este lipsit de existentå în viitor acel ce nu se angajeazå în profetie, ca într‑o actualitate. De la Hegel, am învåtat cu totii un adevår devenit platitudine în gîndire, cå sensul mai adînc al vietii istorice este realizarea constiintei, cå progresul în istorie este un progres în constiintå. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de naturå, îi creeazå o distantå de propriile lui realizåri, mentinîndu‑l într‑o culme cåreia omul se abandoneazå ca unei perspective ultime. Constiinta este cu atît mai cuprinzåtoare cu cît actualitatea ei înglobeazå mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric defineste dimensiunile constiintei. O viziune macroscopicå a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esentiale ale devenirii umane, precum îti înstråineazå detaliul omenesc, accidentele evolutiei.La drept vorbind, nu existå viziune microscopicå, fiindcå fenomenele de mîna a doua n‑au o valoare în sine, ele fiind fie pregåtiri, fie urmåri ale fenomenelor centrale.

Limitarea numericå a acestor fenomene îsi are o ratiune în structura particularå a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfåsoarå prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt discontinue în mod necesar: influentele dovedesc în ce grad se conditioneazå. În fenomenul lor, nu este important înså eterogenul, elementele adåugate din afarå si înglobate, ci sîmburele låuntric, predeterminarea spre o formå specificå. Precum, în biologie, ortogeneza ne reveleazå viata ca nåscîndu‑se si afirmîndu‑se sub determinantul conditiilor interne si al unor directii låuntrice care înving rezistenta mecanicå a mediului exterior, tot asa, în lumea istoricå existå o ortogenezå a culturilor, care justificå individualitatea fiecåreia prin conditii si determinante originare, printr‑un impuls specific. Marsul marilor culturi în istorie seamånå, de aceea, unei fatalitåti; cåci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma si individualiza, de a impune stilul lor de viatå altora si de a robi totul fascinatiei lor violente.

Existînd relativ putine culturi mari, numårul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea popoare si‑au ratat soarta neputîndu‑se împlini spiritual si politic, råmînînd condamnate la etnic, la mårginirile etnicului, incapabile så devinå natiuni si så creeze o culturå! — Precum existå o gratie cereascå, trebuie så fie si o gratie påmînteascå. Si cine este atins de aceastå gratie? Orice mare culturå. Cåci marile culturi sînt sårutate de oameni, precum sfintii de îngeri.

…De cîte ori harta continentelor ni se deschide în fatå, ochii se atintesc numai asupra tårilor atinse de gratia terestrå. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamå un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care si‑au råcorit sterilitatea în umbra celor mari.

Istorie înseamnå — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franta, Germania, Rusia si Japonia, culturi care s‑ au individualizat pe toate planurile, — legîndu‑le printr‑o convergentå si o corespondentå intimå, dar sesizabilå.

Limitarea numårului lor nu‑si are explicatia numai într‑o insuficientå a unui sîmbure generator originar, ci si în faptul cå lumile de valori — pe care le realizeazå fiecare culturå în parte — sînt limitate. Fiece mare culturå este o solutie a tuturor problemelor. Dacå existå o pluralitate de solutii, nu existå totusi o infinitate. Grecia anticå sau Franta, de exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au solutionat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului, s‑au echilibrat cu toate incertitudinile si si‑au inventat toate adevårurile. Din perspectiva transistoricå a unui întelept, solutia francezå sau greacå poate fi nevalabilå; dar så ne gîndim ce leagån plåcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, nåscuti în adevårurile si concluziile ei. A fi asimilat imanent într‑o culturå înseamnå a påstra, în îndoieli, în viziune si în atitudine, limita impuså de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcå un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a directiunii låuntrice. Este caracteristicå micilor culturi — formatii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivåri, ci si în sîmburele lor, în centrul primordial si iradiant, în esenta lor deficientå. Ce înseamnå în univers: Suedia, Danemarca, Elvetia, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n‑au o valoare decît în måsura în care încearcå så‑si înfrîngå legea lor, så se descåtuseze dintr‑o condamnare, care le fixeazå în cåmasa de fortå a anonimatului. Legile vietii sînt unele la culturile mari si altele la cele mici. Primele îsi consumå evolutia floral, cresc natural înspre mårirea lor; Franta n‑a stiut niciodatå cå e mare, fiindcå a fost totdeauna si a simtit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizeazå formele minore de viatå, a cåror devenire nu se poate concepe fårå exemplu, fårå prototip.

Deficientele culturilor mici sînt asa de mari, încît, låsate în cursul lor firesc, degenereazå în caricaturi. Biologiceste, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseste totusi instinctul, care så le mîne spre destinatia lor esentialå. Culturile mari dispun pînå la hipertrofie de un instinct istoric, adicå de o pornire neståvilitå de a‑si revårsa toate posibilitåtile în mårginirea devenirii lor, de a‑si epuiza ultimele resurse în procesul existentei, de a nu rata nici un element din potentialul spiritului.

Instinctul istoric se deosebeste înså esential de simtul istoric. De la Nietzsche si de la Spengler, am învåtat cå interesul pentru istorie e caracteristic decadentei, cînd spiritul, în locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivå, la întelegerea ca atare, la pierderea retrospectivå în lume. Simtul istoric temporalizeazå toate formele si toate valorile, încît categorialul si valabilul prind rådåcini în lume ca orice relativitate concretå.

Cînd si atunci sînt superstitia simtului istoric, a cårui hipertrofie inevitabilå a dat nastere istorismului modern.

Zorile culturilor si formelor aurorale ale spiritului sînt stråine de tentatiile acestui simt.

Orice culturå mare se creeazå în atmosfera învåluitoare a unei eternitåti, absorbitå de individ prin toti porii. Constructorii de catedrale în zarea modernitåtii, de piramide în cea egipteanå sau eroii lumii homerice au tråit fårå distanta de creatia lor, si fiecare piatrå ridicatå sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau într‑o ordine definitivå a lumii, într‑o arhitectonicå divinå sau cosmicå si foarte putin umanå. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilitåtii temporale. Dupå ce o culturå si‑a lichidat avutul în creatii, începe distanta de ea însåsi în perspectiva asupra trecutului ei si a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmatå fiind de dualismul, inerent întelegerii istorice, care separå spiritul de lumea cåreia i se aplicå. Înåltarea floralå a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumutå o naivitate pe care cu greu am cåuta‑o în luciditatea searbådå a culturilor mici.

Un popor care se lanseazå în istorie de la întîiul act de viatå lunecå pe soarta sa. Respiratia în mitologie, diferentierea vietii religioase de cea politicå, creatia unui stil propriu spiritual si politic, accesul la putere si consecinta lui, imperialismul etc., indicå o evolutie fireascå, o iresponsabilitate în evolutie.

Închegarea etnicå a poporului francez l‑a fåcut så treacå treapta istoricå. Si asa orice popor cu destin, care a despicat lumea si i s‑a constituit axå. Cåci de la întîiul gest de viatå, el trebuie så aducå în lume ceva care, desfåsurat în timp, devine pentru el totul.

Intrårii lui în istorie nu existå piedici din afarå. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu sînt. — De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit så ne asteptåm soarta o mie de ani? Situatia geograficå defavorabilå, neprielnicia conditiilor, nåvåliri barbare, vecini sålbatici? Dar acestea ar fi trebuit så fie motive în plus de afirmare, elemente de mårire proprie, dacå pornirea de a face istorie, pornirea oarbå si primordialå ne‑ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Aståzi la ce‑am ajuns? La vointa de a face istorie. Cine a înteles acest lucru este låmurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rational, abstract, constient în tragicul nostru. Cu adevårat, cele cîteva milenii de istorie ne‑au fåcut necrutåtori cu subistoria noastrå.

Aspiratia nemårturisitå, dar constantå, a unui popor, ridicat prin creatii la mare culturå, trebuie så fie închegarea lumii întregi în jurul såu. Aceasta este ideea pentru care luptå — stiind sau nestiind — culturile mari. Prin continuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se råzboiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt aceleasi,numai motivårile altele.

Så ne gîndim la cîteva idei de misiune si la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologicå si istoricå a mesianismului, dar la identitatea substantialå a rådåcinilor lor. Douå popoare mesianice nu pot tråi în pace. Neservind acelasi sens în lume, dar luptînd cu o intensitate si cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agraveazå cu cît acea „idee“ este mai maturå în substanta acelui popor. De la profetii evrei pînå la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), stim cå fiecare neam ce‑si deschide cale în istorie luptå pentru o idee a lui si pentru o formulå de salvare, pe care o crede universalå si definitivå. Credinta lui Dostoievski cå poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilå a unui crez mesianic. În formå brutalå, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, rusi si evrei. Menirea lor nu‑i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toatå istoria Frantei n‑a fost decît desfåsurarea concretå a unei misiuni, cåreia nu is‑a mårturisit zgomotos, fiindcå o avea în sînge si o înfåptuia natural. Încå din Evul Mediu, conceptia lui Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernå la civilisation française, La France éternelle au fixat Franta în constiinta cetåteanului francez ca unica realitate substantialå de culturå. În decursul secolelor, rivalitatea dintre Franta si Germania a fost aproape totdeauna solutionatå în avantajul primei, cåci Germania, nefiind realizatå politiceste decît în cîteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominatie culturalå, si aceea indirect, prin reactiunea celorlalte natiuni, în spetå Franta. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize în lume, prin reactiune. Lipsa unei viziuni universaliste i‑a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s‑au refugiat în imperialism. Setea de spatiu, dorinta de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimå decît exterior si concret ideea mesianicå germanå, a cårei învolburare metafizicå nu este lipsitå de cele mai practice corespondente. Nu existå mesianism abstract, care så se satisfacå în formule si så nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicatia practicå a mesianismului. Sînt totusi natiuni imperialiste care n‑au fost niciodatå mesianice, fiindcå n‑au luptat pentru o idee istoricå. Asa, de exemplu: englezii, al cåror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea anticå, romanii, care n‑au luptat decît pentru o idee imperialistå, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune cå au constituit o mare natiune; dar n‑am respecta nuantele, de am numi‑o culturå mare. O natiune care a dat lumii numai o constiintå juridicå, metode de colonizare si istoriografie n‑a depåsit categoriile elementare ale spiritului.

Mesianismul francez si cel germanic îsi justificå antinomia durabilå nu numai în ireductibilitatea ca atare a orientårii mesianice, ci si într‑o sumå de elemente psihologice si spirituale, care diferentiazå specific fizionomiile natiunilor.

În cultura francezå, care este o culturå de stil si în care gratia tempereazå elanurile vitalitåtii, n‑a existat niciodatå, ca o problemå torturantå si dramaticå, antinomia dintre viatå si spirit. (În Franta, bergsonismul este o erezie.) Francezul tråieste mai unitar, nici prea departe de viatå si nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veti gåsi niciodatå la francezi nelinistea si teama de a te fi dezintegrat din continuturile firesti ale umanitåtii, de a fi riscat totul si de a fi pierdut simtul måsurii. În Franta, oamenii sînt ståpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice gînditor se simte depåsit de sistemul såu. Odatå pornit pe calea elaborårii, el nu‑si mai poate domina gîndurile, care evolueazå înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc si de monumental îl veti întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie.

În Franta, toatå lumea are talent; rar gåsesti un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compenseazå lipsa de talent a tuturora. Gînditi‑vå la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nouå formå de existentå. Cu Hegel, cu Wagner si cu Nietzsche s‑au nåscut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept så spunå cå lumea începe de la el. Sîntem obisnuiti så consideråm în omenesc numai o sumå limitatå de valori, un numår redus de posibilitåti, o formå determinatå de existentå. Dintr‑o astfel de perspectivå, este natural ca acesti creatori så fi depåsit omenescul.

Existenta si opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vådit inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ametitoare, råsårite dintr‑un neînteles fond låuntric. Nietzsche spunea cå Beethoven reprezintå nåvala barbariei în culturå. Aceasta este tot atît de adevårat pentru Nietzsche însusi. Barbaria germanicå rezultå din incapacitatea germanilor de a mentine un echilibru între viatå si spirit. Dezechilibrul nu se exprimå atît prin oscilatia între aceste douå realitåti, prin prizonieratul succesiv în ele, cît prin vietuirea simultanå într‑ un contrast, care determinå în existenta omului prezenta unei structuri antinomice. Neputîndu‑si armoniza aceste douå elemente ale existentei, viata din el izbucneste într‑o explozie primarå, barbarå si elementarå, iar spiritul construieste, alåturi de viatå sau deasupra ei, sisteme si perspective ce variazå de la o mårime halucinantå la fantezii inutile si sterile. Barbaria rezultå din incapacitatea de a gåsi o formå care så închege pe un plan derivat antinomii originare. Toatå amploarea culturii germane derivå din aceastå incapacitate, din aceastå disproportie care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala distinctie între dinamismul germanic si statismul francez nu trebuie interpretatå ca o degenerare francezå si o exuberantå germanicå, ci ca o diferentå de tensiune. Francezii sÎnt vii fårå så depåseascå formele care îmbracå viata; nemtii nu pot fi vii decît prin lipsa de formå, prin elementar si primordial. Si izbucnirea vietii în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfideazå convenientele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv si orgolios, în deosebire de cel francez, discret si rezervat, dar nu mai putin imperialist.

Discretia mesianismului francez, masca permanentå sub care se ascunde,ne face så întelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multå simpatie decît sinceritatea brutalå a celui teutonic.

Determinarea omului german ca o existentå fråmîntatå în antinomii, în contradictii si tensiuni, incapabilå de a se mentine numai la nivelul normal si la stilizarea formalå a culturii, explicå de ce îl poti numi oricum, numai „cult“ în sensul obisnuit, nu. Germania are o existentå aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce întelegem noi prin culturå nu este de cele mai multe ori decît mediocritate stilizatå. Rusia si Germania nu pot fi întelese de celelalte tåri.

Franta a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat si intelectualizat. Eroul, ca o fiintå ce sparge formele vietii si se avîntå irational într‑un elan demiurgic, care dintr‑un exces de viatå simte dorinta de moarte si care nu devine simbol decît prin renuntare, n‑a fost niciodatå un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creste din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemårginit pentru erou ca atare? Germania niciodatå n‑a fost crestinå în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfinteniei. Orice neamt este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de conceptia de viatå crestinå. Încrestinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a crestinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german.

Nemtii n‑au depåsit niciodatå idealul de erou. Reactiunea teologilor national‑socialisti împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivatå pe faptul cå acest curent, prin pesimismul såu antropologic, exclude orice hotårîre concretå si eficace în timp. Distanta între Dumnezeu si om a devenit atît de mare în conceptia acestor teologi, încît omul nu mai poate fi salvat decît prin interventia divinå, actiunea omului ca atare fiind irelevantå si nulå.

Cå idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovedeste, în efortul de regermanizare a crestinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe noblete, este o idee specific necrestinå.

Cu cît se adînceste în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu atît ne sînt nouå, stråinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artistii particular teutonici ne sînt si cei mai îndepårtati. Majoritatea nemtilor sînt de acord cå Mathias Grünewald reprezintå o viziune specific germanå a lumii, mai mult decît Dürer si mai mult decît Holbein, la care predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre toti artistii Germaniei, acesta este cel mai greu de înteles. Pentru latini, el e de‑a dreptul ininteligibil. Arta italianå ne‑a obisnuit cu paradoxalul suferintei frumoase. În toatå arta italianå, durerea este imaterializatå prin frumusete, încît estetizarea ei råpeste acel caracter de materialitate grea, de bestialitate si ireparabil; în cea germanå (ca si în cea ruså), dimpotrivå, aceste caractere se reveleazå în strania lor måretie. De aceea madona în arta nordicå este de o tristete atît de adîncå, iar în cea ruså nu‑i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudicå, a cårei transcendentå este un amestec de interioritate si de Eros transfigurat. Unii teologi protestanti au vrut så scoatå din acest fapt un argument pentru autenticitatea crestinismului nordic fatå de crestinismul sudic, de esentå romanicå. Ce e drept, nordul a înteles mai adînc suferinta, a avut un sentiment mai persistent al mortii si o experientå mai interioarå a tragediei. Dar nordul (în spetå Germania) n‑a avut niciodatå umilinta, caritatea si pietatea retinutå, intimå si discretå, care au definit în sud miscarea cea mai autentic crestinå, franciscanismul. Nemtii nu s‑au simtit prea bine în crestinism, desi ca profunzime religioaså sînt superiori latinilor (cu exceptia spaniolilor).

Germania nu si‑a tråit misiunea universal. Dostoievski a numit‑o natiune protestatarå prin excelentå. Evenimentele importante ale Germaniei sînt o succesiune de anti... Încît, te întrebi în ce fel se definea în lume dacå nu erau papalitatea, catolicismul, rationalismul si clasicismul, împotriva cårora ea så reactioneze. Germania, în afarå de moda iluministå, care a falsificat‑o temporar — nu s‑a integrat natural Occidentului. Cresterea constiintei germanice a izolat‑o si mai mult în lume. Imperialismul este singurul mod de a se realiza universalist al Gremaniei. Altcum, lumea o refuzå, si ea, la rîndul ei, refuzå lumea.

Dacå România vrea cu adevårat så‑si croiascå un drum în istorie, tara de la care poate învåta cel mai mult este Rusia. Întreg secolul al XIX‑lea rusii au fråmîntat, pînå la obsesie, problema destinului lor. Si deodatå cu chinul lor teoretic, Rusia a påsit efectiv în istorie, pentru ca prin revolutie så se fixeze în centrul ei. Gîndirea religioaså ruså, slavofilismul si occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc., toate s‑au învîrtit în jurul misiunii Rusiei. Komiakov, Ceaadaev, Herzen, Dostoievski, Aksakev, Danilevski sau nihilistii Pisarev, Dobroliubev,Cernîsevski, în solutii diferite, au încercat så rezolve aceeasi problemå. Însåsi mistica lui Soloviov pare o transpozitie teologicå a Rusiei concrete.

Este mai mult decît evident cå Rusia a fost sortitå unei meniri monumentale. De ce totusi evidenta aceasta a fost prilej de torturå pentru rusi? Tot secolul al XIX‑lea rusesc vådeste o constiintå turburatå si profeticå, o adevåratå isterie mesianicå. Orice popor care intrå în istorie, cînd celelalte sînt în maturitate, suferå de un dezechilibru provocat de inegalitåtile de nivel istoric. Rusia se nåstea la viatå, dupå ce dormise — întocmai ca România — secole întregi. Nu i‑a råmas altceva de fåcut decît så ardå etapele. Ea n‑a cunoscut Renasterea, iar Evul Mediu rusesc a fost întunecos, nespiritual. Însåsi literatura, pînå la începutul secolului trecut, s‑a remarcat doar prin fabulisti si creatii moral‑ religioase. Plaga mare a Rusiei — ca si a noastrå — a fost traditia bizantinå, suflul spiritualitåtii bizantine, care altoit într‑o culturå stråinå devine anchilozå, schematism abstract, iar pe plan politic si cultural, reactionarism organizat. Tot ce este gîndire reactionarå în Rusia secolului trecut continuå — constient sau inconstient — filonul bizantin. Pe Pobedonostev — procurorul Sfîntului Sinod, profet al inculturii maselor într‑o tarå de analfabeti, îl våd descifrînd sensul istoriei dupå o icoanå bizantinå, iar nu dupå mersul soarelui, cum au fåcut occidentalii, — dupå o icoanå bizantinå, simbol al mortii, al uscåciunii si al umbrelor. Nu existå o viziune mai devitalizantå decît aceea care se degajeazå din arta bizantinå, artå de ceruri obscure, de monotonie între sfinti, de inaderentå la Eros. Si cînd te gîndesti cå România a vietuit secole sub blestemul spiritului bizantin!

Rådåcinile ultime ale mesianismului rusesc sînt în apocaliptism. Tot ce simte si gîndeste acest popor depåseste categoriile culturii sau decade sub nivelul lor. Incapabil så înteleagå formele juridice, realitatea statalå si tot ce constituie spiritul obiectiv (în sensul lui Hegel sau Dilthey), el se miscå într‑un climat irespirabil unei constiinte europene, pentru care simbolismul culturii este o artificialitate… naturalå, acceptatå, evidentå. Chiar dacå bolsevismul a dat Rusiei un orizont teoretic mårginit, amplitudinea respiratiei sufletesti a råmas aceeasi. Visul unei dominatii universale, pe care unii slavofili l‑au conceput de‑a dreptul grotesc, sub domnia tarului si a papei, reînviind Constantinopolul ca un nou centru al lumii, — s‑a continuat în bolsevism, cu altå ideologie,dar cu nu mai putin fantastic. Mai repede vor dispårea rusii de pe glob, anulati fiziceste, decît så abandoneze ideea menirii lor. Atît de înrådåcinatå este ea, încît pare a lua proportii cosmice, inumane. — Cu rusii a apårut absolutul în politicå si, cu atît mai mult, în istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase, pentru care au luptat ei, le‑au considerat ca finalitåti ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima, bestialitatea unicå a istoriei lor. Pentru occidentali, istoria este o finalitate în sine, o totalitate de valori si de drame omenesti, ce se rotunjesc în planul imanent al devenirii. Escatologia le‑a fost stråinå (cel putin modernilor). Hegel — care este mai înclinat spre escatologie, dintre filozofii „oficiali“ ai lumii moderne —, n‑o concepe totusi în sensul crestin al unei rezolvåri finale pe un plan transcendent, ci pe un plan imanent. Revenirea la sine si interiorizarea spiritului absolut sfîrsesc istoria nu în dramå, asa cum se desfåsoarå sfîrsitul în viziunile apocaliptice. De altfel, dialectica, absolutizînd procesul si istorizînd cosmosul, refuzå — teoretic vorbind — escatologia. Între stil si escatologie, sistemul lui Hegel påstreazå un echilibru si se dovedeste consecvent proportionalizårii antinomiilor — intentia mårturisitå a oricårei dialectici.

Mult mai mult decît germanilor, rusilor le‑a lipsit stilul în culturå. El este o expresie a tendintei vietii de a‑si crea temporar o formå, de a se realiza într‑o structurå determinatå si limitatå, de a directiona un dinamism interior si de a ridica pe un plan inteligibil irationalitatea din substanta låuntricå a vietii. Din directiunile multiple pe care le prezintå aceasta, un stil de viatå organizeazå un continut nou, determinå o specificare si stabileste prevalente. Diversele aspecte ale firii se orînduiesc dupå cum predominå o directiune sau alta. Un centru substantial råspîndeste în toate obiectivatiunile un continut relativ omogen. Cåci acesta e sensul stilului: de a depåsi eterogenul prin imprimarea unui caracter specific, de a demarca în dinamica firii o barierå care så asigure o individualizare pronuntatå. Ierarhizarea continuturilor existentei derivå din aceastå individualizare, din aceastå prevalentå a unei directii sau alteia, din specificarea operatå în multiplicitatea firii, din stabilirea unei forme. Forma înså presupune un anumit grad de armonie realizat în existentå, chiar cînd acesta prezintå un caracter exterior, întrucît în acest domeniu nu se poate vorbi de realizåri integrale. Stil, formå si armonie se presupun. Cel care tråieste un stil determinat de viatå experimenteazå personal toate corelativele implicate în structura stilului. În asemenea conditii, este explicabil de ce pentru om, dacå stilul nu reprezintå totdeauna un echilibru, nu este mai putin adevårat cå el este expresia unei posibilitåti de echilibru. Pentru el, viata are un sens fiindcå tot ceea ce se produce se totalizeazå într‑o regiune specificå de valori si într‑o formå determinatå, astfel cå existentul îsi reveleazå finalitatea sa în însusi fenomenul înglobårii si totalizårii, eliminînd orice idee de irational din productivitatea imanentå a vietii. Rusii n‑au stil în culturå, fiindcå ei nu tråiesc în imediatul vietii si cu atît mai putin în imediatul valorilor; de altå parte, ei nu‑si organizeazå — din inimå — un cosmos rational, asa încît misiunea lor în lume ne apare ca o råsturnare, ca o neînduråtoare vijelie. Atît de mult s‑a insinuat Rusia în lume, încît de aici încolo, dacå nu orice drum duce spre Moscova, Moscova ne va iesi înainte pe orice drum. Spiritul rusesc este lipicios. Literatura ruså n‑a isterizat un întreg continent? Dupå modul în care popoarele se vor sti apåra de Rusia, îsi vor dovedi gradul de sånåtate. Cele tinere vor sti exploata si fecunda „boala“ ruså; cele båtrîne se vor contagia si‑si vor compromite în decadenta lor ultimele rezerve de vitalitate. Nu vorbesc numai de Rusia bolsevicå, ci si de Rusia în genere, ca fenomen uman si ca destin istoric. Existå un adevårat „complex rusesc“, de a cårui eliberare se va îngriji viitorul, cåci pînå acum a constituit un capitol din autobiografia fiecårui individ al ultimelor decenii.

Mesianismul se naste dintr‑o fortå låuntricå a unui popor; dar, în dezvoltarea lui, el nu întåreste mai putin fortele acelui popor, asa încît exercitå o actiune vitalizantå; un tonic nåscut în organism, pentru trebuintele lui proprii. Cum se explicå miracolul existentei iudaice, dacå nu prin întretinerea constantå a flåcårilor unei misiuni? Si în zborul evreilor în istorie, ele par a le fi ars mai mult tålpile decît aripile, cåci altcum nu s‑ ar explica graba lor în timp, frenezia fiecårui moment de viatå, ardoarea påmînteascå, dorinta de a nu pierde nici o comoarå de‑a påmîntului sau de‑a rata vreo plåcere sublunarå. Dacå un singur moment în evolutia lor evreii erau lipsiti de furia mesianicå, dispåreau pe loc. Prezenta lor milenarå trebuia så‑i facå o evidentå inevitabilå — si n‑au reusit a întîlni mai mult decît refuzul. Lumea nu i‑a acceptat niciodatå si nici nu‑i va accepta. Ei sînt condamnati a nu se realiza niciodatå în planul istoric, desi istoria le este aspiratia cea mai pasionatå. Dacå totusi vor reusi så se împlineascå vreodatå, atunci nu ne putem gîndi decît la un moment final de istorie. Numai solutia apocalipticå este o iesire pentru ei. Neam esentialmente profetic, în profetie se va putea salva. Îsi va proiecta încontinuu, la cine stie ce capåt de soartå, paradisul terestru, pe care‑l va ajunge pe ruinele lui proprii.

N‑a existat pînå acum popor mai avid de påmînt si de viatå ca el. Si cu toate acestea, tåria lui monstruoaså consistå în a fi tråit religios atasarea de påmînt. Atît l‑a preocupat soarta lui, încît a fåcut din ea o religie. Mesianismul iudaic se acoperå perfect cu religia iudaicå. Nici un popor n‑a tras mai multe foloase dupå Dumnezeu ca el. Poate de aceea soarta lui este atît de infernalå, cå nu poate fi explicatå decît printr‑o råzbunare a cerului…

Diferenta dintre rusi si evrei consistå în faptul cå, pe cînd evreii îsi tråiesc religios destinul, rusii îsi tråiesc religia anistorie ca destin. Amîndouå aceste popoare au reusit a complica istoria prin anistoria lor esentialå. Ideea mesianicå iudaicå este mult mai putin generoaså decît cea ruså. Cåci, pe cînd rusii se zbat în viziunea unei salvåri universale, chiar dacå ea are o semnificatie pur teoreticå, practic urmårindu‑si numai axa destinului lor — evreii nu‑si urmåresc, pe toate planurile, decît mîntuirea lor ca popor, ca raså, ca neam sau mai stie Dumnezeu ce.

Atasarea de lume explicå de ce în tot ce au gîndit — dar mai cu seamå în tot ce au suferit, în întreg blestemul înfricosåtor al existentei lor — n‑au conceput si n‑au simtit persistent si adînc tentatia renuntårii. Asa au fost de legati de propria lor soartå, atît s‑au afundat în misiunea lor, cå n‑au tras niciodatå concluzia inevitabilå din suferintå. De aceea, iudaismul nu då o vibratie elevatå sufletului; aduce prea mult lumea în cer si cerul în lume. Întelegerea vietii ca desertåciune (Iov, Solomon, Ieremia) este un lirism pur, foarte profund în sufletele care au cîntat‑o, dar dispare în constiinta colectivå a evreilor. Sentimentul lor predominant — care explicå echivocul sau complexul psihologiei iudaice — a fost totdeauna o teamå ciudatå, care în loc så‑i disloce din lume, i‑a integrat si mai iremediabil. Este incontestabil cå dintre sentimentele pe care le încearcå omul — teama, ca realitate sufleteascå durabilå, modificå mai mult psihologia în sensul insesizabilului, al surprizelor si nuantelor, al unei întregi game de ireductibilitåti sufletesti. Numai ea schimbå pe om si el este altul numai în ea. În teamå se exprimå nesiguranta în lume si atasarea de lume. Paradoxul sufletesc este totusi inteligibil; cåci nu ne temem decît de ceea ce pretuim, de ceea ce nu putem avea integral fiindcå alcåtuieste altå substantå decît a noastrå. Teama ne face orbi fatå de axa proprie; de aceea, în ea se cautå omul pe sine fårå a se gåsi. Poate aci consistå ratiunea psihologicå a faptului cå evreii sînt pierduti...

Respiratia istoricå a unui popor este cu atît mai amplå, cu cît misiunea lui e mai mare. De aceea, în toate culturile mari, dimensiunile viziunii mesianice se contureazå în proportii grandioase. Dimpotrivå, popoarele timide cu ele si cu lumea concep meniri imediate, aproape meschine în accesibilul lor. Fatå de Rusia, al cårei mesianism a fost totdeauna o soteriologie universalå, profetismul national al culturilor mici nu depåseste semnificatia unui moment istoric. Ce posibilitåti de mesianism existå în România, cînd nu ne‑am proiectat niciodatå un destin monumental? Nu este înfricosåtor cazul lui Eminescu, care în loc så se ataseze de un viitor al României a proiectat mårimile neamului în obscuritatea sinistrå a trecutului nostru? România n‑ a avut gînditori mesianici; cåci toti vizionarii ei n‑au depåsit o profetie localå si mårginirea unei clipe istorice. Profetismul national românesc, care n‑a întrecut limitele si problemele etnicului, a fost un profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet national à rebours. Bålcescu însusi, care a cunoscut atmosfera mesianismului polonez — atît de promitåtor altådatå si atît de compromis practic —, n‑a fost mai mult de un profet al trecutului. Fatå de acest exces romantic, un Iorga, un Pârvan sînt numai traditionalisti; ceea ce înseamnå un echilibru între trecut si viitor. Un profetism national, în deosebire de traditionalism, pune centrul de greutate pe viitor, considerat ca o comoarå de împliniri nationale. Traditionalismul este o formulå comodå, neangajantå. El exprimå o solidaritate cu neamul, dar nu o vointå de a‑i da un mare sens în lume. Orice traditionalism acceptå limitele imanente ale natiunii. Atunci nu mai este nimic de fåcut, natiunea mergînd spre viitorul ei ca boul la apå.

Un popor n‑are destin în lume decît din clipa în care a trecut treapta istoricå. Pînå atunci, este subistorie. Este înså riscant — dacå nu imposibil — a preciza data si chiar epoca în care el trece o asemenea treaptå. Cînd valorile pentru care luptå un neam se cristalizeazå într‑o adevåratå lume istoricå, atunci acel neam s‑a integrat în devenirea culturilor. A preciza momentul acelei „cristalizåri“ este inutil, deoarece afirmarea în lume nu se face deodatå pe toate planurile, ci, de cele mai multe ori, prin succesiunea lor. Asa, cazul Italiei, care, prin Renastere, a intrat în istorie prin planul spiritual.

Ceea ce este important în teoria culturilor consistå în a cunoaste dacå afirmarea uneia este numai un episod nerelevator sau dacå, dimpotrivå, este o destinatie esentialå. În fata Spaniei si Olandei — devenite mari puteri doar pentru un secol si apoi pierdute într‑un fel de împåienjenire a sortii — trebuie så faci loc, între destinul monumental al culturilor mari si cel minor, al celor mici, unei categorii intermediare. Cauzele ratårii acestor culturi intermediare sînt multiple; cea esentialå este, desigur, inaderenta planurilor, incapacitatea culturii de a se realiza în cursul devenirii ei pe toate tårîmurile, într‑o corespondentå structuralå. Spania a fost incontestabil reusitå spiritual (dacå n‑ar fi produs decît mistica Sfîntului Ioan al Crucii si a Sfintei Tereza), dar politiceste s‑a mentinut sub nivel. Nu s‑a putut afirma îndelung ca mare putere si nici n‑a fost capabilå så creeze forme statale consistente. Spania înseamnå în lume triumful spiritului subiectiv. (Niciodatå n‑a fost, propriu‑zis, o natiune.) Nu mai putin caracteristic pentru destinul culturilor intermediare nereusite, a acelor culturi care se realizeazå cam în punctul în care un popor devine natiune, fårå totusi så fie, este cultura precolumbianå Maya. Douå, trei secole înainte de venirea conchistadorilor ca så devasteze restul culturilor mexicane sau civilizatia peruanå, Maya se stinge fårå cauze din afarå. Aceastå culturå, care a cunoscut matematicile, calendarul, o arhitecturå ce poate rivaliza ca monumentalitate cu Egiptul, un hieratism care aminteste arta indicå, se pråbuseste si dispare ca o malformatiune istoricå. Nu existå altå explicatie a acestei decadente rapide în afarå de o insuficientå politicå, de un defect în capacitatea de organizare a destinului exterior, care, desi compensatå printr‑o hipertrofie spiritualå, n‑a putut atinge echilibrul unei misiuni durabile de culturå.

Ceea ce este important în istorie este ascensiunea si pråbusirea marilor culturi si conflictul ireparabil dintre ele. În fata tragediei lor, desfåsuratå pe fondul tuturor umbrelor si luminilor vietii, se consumå, într‑un clarobscur minor, tragedia culturilor mici, lupta lor dureroaså de a‑si învinge anonimatul, pentru a se desfåta în mîngîierile devenirii. Fiind subistorice, adicå sub treapta si nivelul marilor culturi, ele nu‑si pot ridica nivelul decît înfrîngîndu‑si legea. Discontinuitatea fatå de propria lor soartå este conditia afirmårii lor. Singura obsesie trebuie så fie: saltul istoric. Cåci salvarea lor e cå istoria nu este naturå. Toate culturile sînt predeterminate, în sensul cå au un destin germinal; soarta le e scriså în sîmbure. Dar în sîmbure le e scriså unora posibilitatea saltului. Culturile mici, atinse de gratia terestrå de care vorbeam, au întipårit în menirea lor accesul la salt. La un moment dat al somnolentei lor evolutii, se întîmplå o rupturå fecundå, care le ridicå la nivelul — dacå nu în creatii, în tensiune — marilor culturi. Nu se poate face un salt cînd îl vrei. Vointa înså poate da amploare unei transfiguråri istorice. Oamenii nu pot voi decît ceea ce sînt deja în germene.

Conceptia organicistå a evolutiei firesti ne condamnå la inertia, încetineala si somnolenta care au constituit în soarta noastrå un mileniu de anonimat. Organicismul reprezintå opozitia teoreticå la orice salt, încît ultimele lui consecvente eliminå culturilor mici orice portitå de scåpare. Dacå gîndirea nationalå si politicå a României este atît de putin revolutionarå, faptul se datoreste unei excesive contaminåri organiciste, precum si influentei directe sau indirecte exercitate asupra nationalismului românesc de istoricismul romantic german.

Viziunea pur organicå a soartei noastre în lume ar avea o fecunditate, atunci cînd ritmul de viatå al culturilor moderne s‑ ar caracteriza printr‑un calm si un echilibru relativ, cåci atunci posibilitatea unei sincronizåri ar fi mai putin excluså. Febra este un element în plus, care avantajeazå un popor, dar îl si epuizeazå mai repede. Ritmul accelerat explicå istovirea rapidå a culturilor moderne si, într‑o oarecare måsurå, si a Greciei si Romei. Precipitarea evenimentelor presupune activitatea violentå a unui suflet, pasiunea care‑si soarbe substanta din frenezia proprie. Cînd privim fenomenele succedate în India, în decursul unei istorii milenare, observåm un interval surprinzåtor între ele, o distantå de timp de‑a dreptul uluitoare. Un secol de abia respirå într‑un eveniment, iar acesta are o semnificatie de cele mai multe ori religioaså, adicå neutrå temporalului.

Respiratia calmå a culturilor orientale le‑a crutat si le‑a înmagazinat substanta, încît nici aståzi nu si‑au pierdut aderenta la devenire. Dimpotrivå, respiratia celor moderne este precipitatå pînå la sufocare. Viabilitatea lor e atît de reduså, cå si‑au pierdut substanta în cîteva secole.

Dacå acest ritm n‑ar avea aceastå accelerare — noi ne‑am putea permite så ne consumåm normal evolutia: încetineala si pulsatia intermitentå ne‑ar aduce cu vremea la o înåltime doritå. Asa înså, numai sårind treptele istorice putem intra în ritmul colectiv.

Dacå micile culturi si‑ar consuma evolutia natural — adicå trecînd miniatural prin toate fazele stråbåtute de cele mari — niciodatå n‑ar reusi så ajungå remarcate de vreo istorie a lumii. La ce le‑ar folosi atunci vitalitatea si prospetimea, cînd de teama decadentei — n‑ar evada din sfera biologiei? Si fårå glorie, istoria nu este decît biologie.

Ele trebuie så stråbatå stadii, dar nu într‑o tranzitie evolutivå si lentå, ci în febra salturilor. Nu se poate preciza care ar fi acele stadii, înainte de a cunoaste nivelul istoric al culturii respective. Trecerea discontinuå prin ele dovedeste cå nu existå altå salvare pentru culturile mici, decît iesirea din ele însele, din blestemul existentei lor. Dar, în definitiv, pentru cine este dureroaså problema acestor culturi? Pentru un istoric? În nici un caz. Cåci întrucît ar putea så‑l doarå faptul cå anumite tåri sînt condamnate, închise lumii, cînd obiectivitatea lui îi pune la dispozitie exemplul reconfortant al marilor fenomene? Istoricul mîngîie realitatea cu o simpatie indiferentå. Dar pentru reprezentantii micilor culturi, problema ia un caracter de existentå directå, subiectivå, depåsind complet sfera obiectivitåtii. Dacå n‑am avea o aderentå mai adîncå la fenomenul României si am putea fi perfect obiectivi cu ea, putin ne‑ ar påsa cå ea va juca un rol în lume sau nu. Atunci ne‑ar pårea fireascå încadrarea ei în soarta neamurilor minore si nu ne‑ar durea deloc anonimatul. Dar pasiunea pentru România nu poate accepta osînda ei pe vecie la destinul mediocru de care s‑a împårtåsit pînå acum. Luciditåti criminale o situeazå microcosmic si disparent, pentru ca pasiunea s‑o fixeze în centrul inimii si ca atare în ritmul lumii. Nu pentru o sumå de valori si realizarea lor minorå este interesantå problema acestor culturi, ci pentru omul care se fråmîntå în ele, care nu le acceptå si vrea så le salveze salvîndu‑se. Problema culturilor nu intereseazå numai filozofia istoriei, ci si antropologia. Si dacå privind destinul omului istoriceste, culturile mari îi asigurå o evidentå, nu este acelasi caz în cele mici, în care destinul omului adaugå conditiei pur umane un plus dramatic, rezultat din anomaliile si insuficientele lor. Nu este deloc comod så te fi nåscut într‑o tarå de a doua mînå. Luciditatea devine tragedie. Si dacå nu te sugrumå o furie mesianicå, sufletul se îneacå într‑o mare de nemîngîiere.

Existå în om o sete demiurgicå, pe care si‑o satisface fie într‑ un exces sufletesc si o viziune interioarå, fie în integrarea activå în devenirea istoricå. Ritmul accelerat si respiratia amplå a marilor culturi satisfac o sete demiurgicå. Într‑adevår, ele constituie totalitåti cu caracter cosmic, în asa måsurå dimensiunea lor depåseste umanul. Culturile mari sînt lumi; existenta lor justificå monadologia. Atît numai, cå aceste monade nu tråiesc în armonie, încît trebuie så aibå cîte‑o fereastrå, prin care se zåresc pentru a se urî. Demiurgia culturilor då omului vietuitor în ele o satisfactie automatå a poftei lui de absolut. Acel ce suferå de superstitia istoriei si are sansa så tråiascå într‑o mare culturå se poate considera ca împlinit. Superstitia istoriei înseamnå cultul gloriei în timp, pasiunea aureolei în devenire. O natiune care nu suferå de obsesia gloriei este lipsitå de un resort secret, dar efectiv, de viatå. Ascensiunea culturilor då impresia de creatie din nimic, de directionare dupå un plan pur interior. Germenele demiurgic nu este în toate egal de fecund. De aceea, nu toate sînt fatalitåti în aceeasi måsurå. La unele, demiurgia ia un caracter pur exterior si atunci ea se numeste gigantism. Este cazul Angliei. Te întrebi: cum se face cå aceastå tarå, dispunînd atîta vreme de lume, nu este totusi o mare fatalitate? Neapårat, Anglia a dat lumii genii unice, inexplicabile, si a produs, în tara celui mai ordinar empirism, literatura cea mai delicatå, desi este inexistentå în muzicå si nulå în metafizicå; totusi ea n‑a luptat pentru o idee care s‑o depåseascå. Mai mult: Anglia n‑a suferit pentru nici o credintå. Totul s‑a fåcut de la sine, prin automatismul intereselor. Pe cînd Franta s‑a definit în lume si a luat constiintå de sine într‑o Revolutie care a costat‑o atîta sînge si în atîtea råzboaie inutile, Anglia si‑a croit un destin prin împrejuråri, si‑a serpuit soarta printre contingente si nu s‑a afirmat direct, irevocabil, mesianic. Ea a cucerit universul fårå a voi så‑l asimileze låuntric. Imperiul britanic a adus nou doar sistemul de coercitiune si exploatare, dar n‑a imprimat nici un ethos, nici o idee activå, nici o pasiune inutilå si universalå între oameni. Utilitarismul, pur de orice idee universalå, este negatia mesianismului. Acesta este tragic, profetic; o dezlåntuire a fondului esential al unei tåri. Demiurgia culturilor se nimbeazå mesianic; dar gigantismul exterior al englezilor este lipsit de nimb. Destinul englez fixeazå axa lumii în bunuri, nu în pasiunea de dominare printr‑un complex de forme spirituale. Ideea unei ståpîniri pur exterioare a lumii, fårå ideea de reformå a acesteia, nu råsare nici din universalism si nici din profetism national. În cadrul marilor culturi, fenomenele de gigantism ocupå un loc periferic. Dominatia extensivå, exclusivismul material eliminå intensitatea din evenimentul istoric si ca atare îl dilueazå. Anglia este un exemplu de cum nu trebuie så fie o mare culturå. Interesele care nu servesc un sens universal sînt pete în istorie.

O tarå care s‑a ridicat exploatînd conflictele dintre state si intervenind în momentul oboselii adversarilor nu meritå mai mult de o stimå obiectivå. N‑au fost conchistadori acesti creatori ai monstrului modern, care se numeste imperiul britanic. Însåsi gîndirea filozoficå si politico‑economicå, destul de interesantå în oroarea ei, este contaminatå de cel mai plat empirism, încît pentru a nu te scîrbi de imediatul Angliei trebuie så te retragi, prin compensatie, în atmosfera delicatå, aerianå si nuantatå a picturii unui Gainsborough sau Reynolds. În perioada modernå a istoriei, Anglia s‑a mentinut în centrul tuturor evenimentelor; dar întru cît le‑a determinat sensul lor ideal? Este ceva steril în substanta Angliei, aceastå tarå care nu este o glorie, ci un capitol important de evenimente si oameni, legati prin toate aparentele, iar nu printr‑o destinatie esentialå. Lipseste Angliei geniul colectiv, mistica dinamicå a totalitåtii unui neam. Exclusivismul ei insular n‑are nimic din ardoarea unui spirit colectiv fanatic. Nominalismul logic a dus, practic, la individualismul exagerat, care iaråsi n‑are coloritul mistic pe care l‑a avut pe vremuri în Germania. Prin aspectele ei, Anglia a putut fi mare; ei îi lipseste totusi sensul ideal al grandorii. Shakespeare echivaleazå o lume; el nu poate face totusi din Anglia — ca tarå, ca destin national — o lume, cu toatå încadrarea ei în marile culturi. Parlamentarismul este un cadou englez, care a zåpåcit lumea de nenumårate decenii. Dacå în Anglia istoria universalå se poate face prin discutii si påreri, în tårile cu mai putin sînge rece el n‑a constituit decît o stagnare. Singurul merit al parlamentarismului este de a fi dat iluzia unor reprezentanti presupusi ai natiunii de a putea directiona constient si artificial soarta acesteia. În fond, el n‑a creat decît o sumå de megalomani si nici un erou. El este chiar negatia eroismului. Conceptibil în epocile echilibrate ale unei tåri, spiritul parlamentar e dizolvant în epocile de lansare si de afirmare. Tensiunea în istorie a fost totdeauna fructul spiritului, si nu al faptei. Politicul nu cunoaste decît forta care se serveste pe sine — si cînd e prea mare, se mai pune si în slujba valorilor. Excesul puterii serveste spiritului pentru a nu se dizolva în propria încordare. Epocile clasice ale umanitåtii au påstrat un echilibru între politic — fortå, de o parte, si libertate — spirit, de altå parte. Cum devenirea are o ritmicå specificå si un întreg sistem de alternante, a cåror stabilire nu eliminå niciodatå un coeficient de probabilitate, rezultat din substructura irationalå a istoriei, celelalte perioade, unilaterale pînå la dramatism, nu pot mentine un echilibru între valori antinomice. Acestea sau se råzboiesc atunci într‑un conflict continuu, sau penduleazå si se substituie.

Punctul culminant al unei mari culturi îl våd în extazul fortei sale. Dupå aceasta poate începe decadenta; ea nu oferå mai putin consolarea retrospectivå, exaltarea în regretul puterii.

Ceea ce înseamnå grecii, romanii sau francezii în istorie se datoreazå neapårat unei lumi specifice de valori pe care au realizat‑o. Noi stim aståzi destul de bine în numele cårei idei istorice a luptat fiecare, cît a realizat din ea si cît de mårginitå a fost, de a putut permite atîtea alte misiuni paralele sau complementare. Este totusi atît de putin revelator a cunoaste configuratia idealå a unei misiuni, atunci cînd vrei så stii care este determinantul secret, dar activ, ce avîntå o culturå înspre marginile ei, cåtre epuizarea sensului ei în lume. As sacrifica o jumåtate din viatå, de as putea tråi cu aceeasi intensitate ceea ce a simtit ultimul grec, ultimul roman si ultimul francez måcar o clipå pe piscurile istoriei lor. Trebuie så fi fost un orgoliu magnific, un orgoliu care inspirå paloare zeilor. Un oarecare francez, care în Revolutie si‑a revårsat bestialitatea într‑o furie umanitarå, reprezintå, istoriceste si politiceste, mai mult decît colectivitatea amorfå a unei culturi mici. Sau încerc så înteleg psihologia soldatului german în råzboiul mondial, så desprind monumentalul orgoliului în ultimul soldat, constient cå lupta împotriva unei lumi întregi, pentru a‑mi da seama cå o culturå universalå då contururi universale constiintei individuale.

Senzatia interioarå a fortei poate fi intensificatå si la indivizi apartinåtori culturilor mici, culturilor ratate în sîmburele lor; decît, ea presupune un exercitiu individual durabil, si astfel, nu depåseste semnificatia unui fapt psihologic. În marile culturi, senzatia fortei o cîstigi automat. Intensificarea ei presupune doar o crestere constientå a destinului acelei culturi.

În marile culturi, individul se salveazå. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Si cum så nu te piardå, cînd ritmul lor de viatå este lipsit de o convergentå ofensivå si de un elan agresiv? Deficientele lor rezultå nu numai din absenta unei forte initiale, ci si din lipsa unui cult excesiv si întretinut pentru fortå.

Lipsurile initiale ale României (caz tipic de culturå cu soartå minorå) n‑au fost corectate si compensate niciodatå printr‑o iubire constientå a puterii. Dovada? Ce viziune în trecutul nostru ne‑a exagerat rolul în lume? S‑a spus de atîtea ori: am apårat latinitatea (si se citeazå: o oazå de latinitate în Balcani); un dig împotriva slavismului, apåråtori ai crestinåtåtii; påstråtori ai traditiilor romane etc.

Ati înteles: am apårat si am påstrat. Se cheamå aceasta destin? Natiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. Dupå flåcårile lor råmîne o dîrå de foc în lume, cåci o culturå mare seamånå unei ofensive cosmice. Dar ce råmîne dupå defensiva unei culturi mici? Praf — dar nu de puscå, pulbere purtatå de un vînt de toamnå. Caut în zadar primåvara culturilor mici…

Existå totusi un moment în care ele se pot salva de la neant prin cultul fortei. Cînd, fåcîndu‑si procesul si într‑o luciditate unicå, iau act de propriile carente, recunosc trecutul ca linia lor moartå si îsi fac din profetie surså de existentå. Diferenta între o culturå mare si una micå nu se bazeazå nici pe numårul locuitorilor si nici pe frecventa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual si politic prin care ele se individualizeazå specific în lume. O tarå, care o mie de ani a fost un organism national în devenire, dar care în acest råstimp nu si‑a putut defini destinul ei spiritual si politic, suferå de o deficientå organicå, chiar dacå acel mileniu i‑a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructurå, care, în sine, nu dovedeste nimic. Atunci, care este sensul fortei ca finalitate a culturilor mari, din moment ce ea se înrådåcineazå în biologie?

Prin fortå în istorie nu trebuie înteles numaidecît imperialismul vital, sau acestuia trebuie så i se dea o acceptie mult mai amplå. Sursele biologice ale puterii exprimå pozitiv un fenomen de semnificatie negativå: nu se realizeazå istoric un organism deficient.

Forta creste cu nivelul istoric al unei natiuni. Cu cît o natiune este mai neîmplinitå, cu atît ea este mai deficientå, chiar dacå biologiceste este proaspåtå. Energia se degradeazå cu cît nivelul istoriei scade si natiunea se precipitå spre declin. Roma imperialå sau Atena secolului al cincilea, Franta Revolutiei, Germania, Italia si Rusia în dictaturi si‑au atins culmile nivelului istoric, s‑au actualizat total la un moment dat al devenirii lor. Forta corelativå nivelului istoric este o certitudine, de naturå biologicå, dar si spiritualå. Dacå ar fi un simplu imperialism vital, atunci ea n‑ar depåsi elementarul si anistoricul. La limitele nivelului istoric, forta se oglindeste în sine, încît natiunea respectivå în autoconstiinta sa îndeplineste autoconstiinta puterii. Mesianismul culturilor mari exprimå un fenomen de fortå decantatå. Spiritualizarea acesteia deosebeste ideea imperialistå istoricå de imperialismul teluric al barbarilor. Nici o nåvålire barbarå n‑a fost prin sine generatoare de forme statale. Numai agresiunea cu stil a luat contur istoric.

Marile natiuni tråiesc si se distrug doar pentru a‑si gusta propria lor putere. Dacå este asa, atunci forta nu trebuie consideratå ca un pretext sau ca un mijloc. Natiunile îsi consumå posibilitåtile lor låuntrice si se epuizeazå în devenire, pentru a realiza autoconstiinta, iar autoconstiinta se justificå prin fortå.

Vladimir Soloviov spunea, într‑un pasaj celebru: „Natiunile nu sînt ceea ce gîndesc ele, ci ceea ce cugetå Dumnezeu despre ele în vesnicie.“

Îmi închipui ce putin selecteazå din istoria umanå perspectiva teologicå. În fata lui Dumnezeu natiunile nu pot fi salvate, decît în måsura în care Îl realizeazå. Cum Dumnezeu n‑are o întelegere specialå pentru fenomenul fortei, råmînem, prin ceea ce e mai esential în noi, de capul nostru.

Destinul nåvalnic al marilor culturi depåseste toate valorile eticului. Dacå istoria ar fi råmas în interiorul binelui si al råului, ea s‑ar fi desfåsurat pe o directie de mediocritate, si în locul tragicului care o defineste am fi asistat la un spectacol cu conflicte familiare.

Pînå acum nimeni n‑a vorbit de natiuni morale si imorale; existå numai natiuni puternice si natiuni slabe, agresive si tolerante. Apogeul unei natiuni presupune infinite crime; amånuntele loviturii în istorie oferå o imagine de apocalips. Dacå as fi tentat de rationalism si de eticå, ar trebui så våd în fiecare fapt o cådere. Istoria nu‑si are o scuzå în fata vesniciei, fiindcå ea scuzå prea mult timpul.

Specatacolul ascensiunii si al pråbusirii culturilor mari nu te face decît cinic. Si cinismul se amplificå de regretul cå România, asezatå la periferia istoriei, nu poate lua parte directå la acest spectacol, ci constituie doar un ecou al ascensiunilor si pråbusirilor altora.

Dacå viziunea teologicå a lui Soloviov are o obiectivitate spiritualå, atunci culturile mari greu vor fi salvate în eternitate; dar noi, oare fi‑vom måcar salvati în timp?

CAP. II

Adamismul românesc

Doamne! ce vom fi fåcut o mie de ani?! Toatå viata noastrå de un secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns så ne dåm seama cå n‑am fåcut nimic… Comparatia cu ce s‑a îndeplinit în alte pårti ne‑a revelat neantul trecutului propriu si inexistenta culturii noastre. Dacå Ortega y Gasset gåseste cå Spania, din începuturile ei, tråieste o continuå decadentå, atunci ce mai putem spune despre România, care s‑a nåscut la viata istoricå pe cînd ceilalti începeau så se stingå? O mie de ani s‑a fåcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cînd s‑a nåscut în noi constiinta, n‑am înregistrat prin ea un proces inconstient de creatie, ci sterilitatea spiritualå multisecularå. Pe cînd culturile mari pun omul în fata creatiei din nimic, culturile mici — în fata nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n‑am cîstigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacå n‑a consumat efectiv substanta vitalå a neamului, n‑a întårit‑o si n‑a dinamizat‑o în nici un fel. Trecutul României nu må flateazå deloc si nici nu sînt prea mîndru de stråmosii mei lipsiti de orgoliu cå au putut dormi atîta timp, în asteptarea libertåtii. România are un sens întru cît o începem. Trebuie s‑o creåm låuntric, pentru a putea renaste în ea. Plåsmuirea acestei tåri så ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat så joace un rol profetic în viata României trebuie så se convingå cå în tara aceasta orice gest, orice actiune, orice atitudine este un început absolut, cå nu existå continuåri, reluåri, linii si directive. Pentru ceea ce trebuie fåcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnå, nimeni nu ne ajutå. Alte popoare si‑au tråit începuturile naiv, inconstient, nereflectat, trezindu‑se din somnul materiei la viata istoricå printr‑un insensibil proces, cu o evolutie naturalå, cu o lunecare insesizabilå. Noi, dimpotrivå, stim si trebuie så stim cå începem, sîntem obligati a avea luciditatea începuturilor de viatå, constiinta vie si reflectatå a aurorei.

Trezirea noastrå la viatå coincide cu o dilatare de perspectivå, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor.

Paradoxul acesta este inerent popoarelor ce se nasc la viatå cînd altele mor, ai cåror ochi întrezåresc luminå cînd altii se måresc pentru a nu‑i coplesi întunericul. De nu vom avea atîta tårie în constiintå pentru a da directive vietii noastre fragile, nu vom face niciodatå istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierduti sîntem.

Fiecare din noi este în situatia lui Adam. Sau poate conditia noastrå este si mai nenorocitå, fiindcå n‑avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n‑avem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în culturå nu înseamnå altceva decît cå fiecare problemå de viatå spiritualå, istoricå si politicå se pune pentru întîia oarå, cå tot ceea ce tråim se determinå într‑o lume de valori nouå, într‑o ordine si un stil incomparabil. Cultura româneascå este o culturå adamiticå, fiindcå tot ce se naste în ea n‑are precedent. (Si în sens peiorativ.) Fiecare reeditåm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr‑un mare somn istoric.

Adamismul poate paraliza numai sufletele slabe, fårå elan profetic, fårå instinct combativ si vointå de afirmare personalå. Nu cå el n‑ar fi susceptibil de a provoca crize si îndoieli, ci faptul de a råmîne înmårmuriti în fata lui este revoltåtor.

Trebuie så suportåm cu avînt agresiv tragedia culturii nule, så ofensåm prin proprie fortå vidul trecutului si så încercåm a realiza, dintr‑o initiativå neasteptat de mare, tot ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie så se satisfacå în faptul cå totul este de fåcut, cå fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, cå nu existå o linie pe care‑am fi siliti så mergem, cå linia noastrå este destinul tårii. Existenta feicåruia så constituie un element la temelia României. Aceasta så ne fie menirea. Tot ce nu e profetie în România este un atentat împotriva României.

Tuturora så le intre în cap cå nue vorba aici de‑o profetie pentru altii, ci de existenta noastrå profeticå. Oare n‑a båtut ceasul så ne convingem în mod definitiv despre necesitatea si sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, în Românianu se va mai face nimic. Nationalismul românesc de pînå acum n‑a fost pozitiv, ci patriotism… adicå sentimentalism, fårå orientare dinamicå, fårå mesianism, fårå vointa de realizare.

Oricît am vrea så ne mîngîiem de conditia existentei noastre prini împrjurårile vitrege ale vremurilor — nåvålirea barbarilor, ocupatia turceascå, maghiarå, dominatia fanariotå… nu vom reusi totusi. Istoria este o explicatie, dar nu o scuzå. Înaintasii nostri nu ne‑au iubit destul, de au vårsat asa de putin sînge pentru libertate. Sîntem o tarå de råzmerite. Un popor cu instinctul libertåtii trebuie så prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam så‑si deschidå drum în lume, toate mijloacele sînt justificate. Teroare, crimå, bestialitate, perfidie sînt meschine si imorale numai în decadentå, cînd se apårå prin ele un vid de continuturi; dacå ajutå înså ascensiunea, ele sînt virtuti. Tote triumfurile sînt morale.

Salvarea României — sînt virtualitåtile si posibilitåile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie så fim atît de lasi încît så ne inventåm un trecut. Iubesc istoria României cu o urå grea.

Niciodatå nu vom putea încorona România cu un nimb istoric dacå fiecare din noi nu va tråri cu o pasiune vijelioaså si dureroaså toate umilintele care au umplut tristul nostru trecut. De nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul si tragedia lui, pierduti sîntem pentur transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcå pierdut va fi el însusi. Nu înteleg cum existå oameni care dorm linistiti dupå ce se gîndesc la existenta subteranå a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groazå si de iobågie. Cînd våd Ardealul, mi se desfåsoarå o configuratie plasticå a unor dureri mute, a unei drame închise si înåbusite, a unui timp fårå istorie. O mie de ani într‑o monotonie subistoricå, o mie de ani ca o multiplicare monstruoaså a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecutiei îmi då fiori reci; cåci må înspåimîntå o dramå cu un singur motiv. Aceeasi lipså de libertate si în celelalte provincii; numai cå variatiile peisajului dau iluzia unui joc istoric.

Îmi place‑n clipele de tristete så måresc intensitatea acestora lunecînd spre depårtårile neamului si så må chinuiesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de‑a lungul vecurilor de acest popor si må‑nfioarå resemnarea, gemetelesi toate jelaniile consumate‑n umbrå.

Nu aveti momente cînd auziti trecutul nostru, cînd tot ce a tråit acest neam se actualizeazå în voi si se subtilizeazå într‑o muzicå de monotonie lungimi orientale, în tårågåneala melancolicå a melodiiilor noastre populare? Nu vå arde uneori ca o otravå toatå seria umilintelor îndurate si nu trosnesc în voi toate dorintele de råzbunare, acumulate în sute de ani?

N‑a înteles nimic din problema României acela pentru care ea nu este o obsesie dureroaså. Viziunea lucidå si amarå a trecutului ei trebuie tråitå pînå la ultimele consecinte, pentru ca så ne putem da seama de sensul unei mari meniri. Pierdut este acela pentru care retråirea destinului nostru nu este o råspîntie în viata sa si un prilej de tragedie. Nu este nationalist acela pe care nu‑l chinuie pînå la halucinatie faptul cå noi, românii, n‑am fåcut pînå acum istorie, ci am asteptat så ne facå istoria, så ne dinamizeze un torent transcendent fiintei noastre; nu este nationalist acel ce nu e fråmîntat de limitarea fatalå care închide România în cercul si fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi care n‑au curajul så se învîrtå în jurul propriei lor axe: nu e nationalist acel care nu suferå infinit cå România n‑are misiunea istoricå a unei culturi mari, imperialismul politic, megalomania inerentå si vointa nesfîrsitå de putere, caracteristice marilor natiuni, precum nu e nationalist acel ce nu doreste fanatic saltul transfigurator.

România nu poate fi iubitå naiv, neproblematic, påtruns de exigentele unei iubiri evidente, fiindcå nu este atît de evident cå România trebuie iubitå. Cîti dintre acei care au încercat så påtrundå sensul vacuitåtilor si discontinuitåtilor noastre, al labilitåtii formei noastre de viatå si al inorganicitåtii stilului nostru istoric — n‑au mårturisit o viatå întreagå dispretul penru forma româneascå de existentå, o neîncredere totalå si un scepticism ironic! Este un semn de aspiratie profeticå în elanul acelora care, dupå ce au confruntat lucid toate ironiile si paradoxele ciudate ale Româneii, nu i‑au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri si a unui destin.

Nu e mar lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar så o iubesti dupå ce ai dipserat total de destinul ei, îmi pare totul. Si cine n‑a disperat de destinul României niciodatå, acela n‑a înteles nimic din complexitatea acestei probleme si acela nu va fi angajat nicicînd profetic în destinul acestei tåri. Pentru spiritele problematice, care îsi dau seama mai mult de umbrele istoriei universale decît de luminile ei, care înteleg cå existå neamuri osîndite si ratåri fatale decadente precoce si anonimate inevitabile, aderenta la directia internå a unui popor în nastere nu este un act atît de spontan.

Precum sînt oamni care iau cunostintå de ei însisi, care ating un nivel de autoconstiintå tîrziu, în maturitate, tot astfel sînt neamuri care se descopår lor însesi dupå ce biologic au consumat o mare parte din existentå. România este o tarå biologic maturå, ea nu‑si poate permite så tråiascå, pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, românii n‑au fost niciodatå copii si nu vor putea fi niciodatå.

Întîiul nostru pas istoric trebuie så coincidå cu o afirmatie de maturitate a spiritului. România a putut vegeta secole, fiindcå nivelul subistoric nu cunoaste exigentele imperialiste ale spiritului. Dar acum nu mai are timp. Ori o transfigurare istoricå, ori nimic.

Cea mai mare parte din culturi îsi au copilåria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea în naivitate. Nouå nu ne råmîne altå cale, pentru a atinge un nivel istoric, decît så explodåm cu toatå substanta noastrå, într‑un efort de maturitate spiritualå. Cu tot ceea ce individualizeazå esenta fiintei noastre, cu rezervele neconsumate ale unui neam, så ne ridicåm la un rang istoric, din perspectiva cåruia så desprindem în orizonturile noastre contururile unei mari natiuni sau, dacå nu, vointa de afirmare a unei natiuni. Tot ce n‑am tråit pînå acum în viata spiritualå så‑si gåseascå o expresie si împlinire; si toate rezervele ce trebuiau consumate în decurs de secole så se canalizeze în vointa de putere. Misiunea noastrå så fie un act de infinitå råzbunare. Si în pasiunea pentru creatie, så ne pedepsim somnul nostru istoric.

România are o situatie analoagå Rusiei. Aceasta, în secolul trcut, a intrat deodatå în istorie. Întîia generatie de intelectuali a marcat categoric stilul ei cultural. Si cum saltul în istorie, fårå continuitatea evidentå a unei traditii culturale, pretindea determinarea directiei si a finalitåtii vietii nationale, tot secolul trecut n‑a fåcut altceva decît så dezbatå problema misiunii Rusiei. Gîndul mesianic a fost expresia trezirii din somnul ei istoric. Absenta unei logici a devenirii rusesti a fost motivul care a determinat viziunea irationalistå în filozofia istoriei din Rusia secolului trecut. Într‑o astfel de viziune, istoria poate så aibå o finalitate si fårå imanenta unui logos. Mesianismul rusesc a împrumutat de la Hegel doar patosul si monumentalul viziunii istorice, fårå så accepte rationalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristicå tuturor marilor mesianisme viziunea dinamicå si finalistå fårå perspectiva rationalistå.

Anomaliile Rusiei sînt, pe plan incomparabil mai redus, ale noastre. La noi înså, numai dupå råzboi si îndeosebi în ultimii ani problema menirii României, adicå a obligatiei supreme si ultime fatå de esenta ei, a devenit arzåtoare. Un neam care n‑are o misiune nu numai cå nu meritå så tråiascå, dar n‑are absolut nici un sens. Ceea ce existå în România incontestabil este aspiratia mesianicå, dar nu existå o determinare a continutului acestei misiuni în constiinta publicå. Miturile sînt numai în germen. Pentru ca un neam så tråiascå sentimentul propriei sale dilatåri låuntrice, trebuie så i se aducå în constiintå aceste mituri, så i se determine explicit sensul misiunii sale. Decît, în aceastå misiune trebuie så fie o asa de mare proiectie de orgoliu, încît incomensurabilul viziunii så mentinå o atmosferå misticå. Un mesianism fårå misticå e gol si inutil.

România numai atunci va avea un sens în lume, cînd ultimul român îsi va da seama de specificul si unicul conditiei românesti. Ce mituri a scos la luminå viata noastrå politicå de pînå acum? Cînd n‑au fost platitudini, au fost abstractii goale. Democratia româneascå n‑a creat nici måcar constiinta de cetåtean. România are nevoie de o exaltare pînå la fanatism. O Românie fanaticå este o Românie schimbatå la fatå. Fanatizarea României este transfigurarea României.

Miturile unei natiuni sînt adevårurile ei vitale. Acestea pot så nu corespundå adevårului; faptul n‑are nici o importantå. Suprema sinceritate a unei natiuni fatå de sine însåsi se manifestå în refuzul autocriticii, în vitalizarea prin propriile ei erori. Si apoi o natiune cautå adevårul? O natiune cautå puterea.

Misiunea României trebuie så ne fie mai scumpå decît toatå istoria universalå, desi noi stim cå trecutul României este timp fårå istorie.

Oamenii în care nu arde constiinta unei misiuni ar trebui suprimati. Fårå spirit profetic, viata este un joc inutil. Numai în clipa cînd România se va consuma în flåcårile interioare ale menirii sale ea va înceta så fie întriståtoare. Cåci dacå Rusia a fost numitå sfîntå si tristå, atunci România, asa cum a oscilat pînå acum în nesigura ei viatå, nu poate fi numitå decît întriståtoare. Si întriståtoarea Românie va înceta så fie o realitate numai cînd ceasul ei solemn va bate. Dar ce poate însemna ceasul solemn al unei natiuni?

Cînd o natiune ia constiintå de sine însåsi pentru a‑si modifica directia si cursul existentei sale, cînd la aceastå råspîntie ea întelege så‑si valorifice toate virtualitåtile în sensul ancorårii în marele ritm al istoriei, atunci se apropie de momentul esential, daå nu de culmea sa.

Dacå România nu tinteste înspre momentul ei solemn, dacå tot ce a tråit aceastå tarå într‑un trecut de umilinte si un prezent de compromisuri nu se va råzbuna în vointa de afirmare si de definire a unui destin, atunci totul este pierdut. În umbrå a tråit, în umbrå va muri! Dar dacå fortele ei subterane, care trebuie så existe si pe care noi nici nu le bånuim, vor scoate la ivealå o altå Românie, cu alte continuturi si cu alt contur? Nu vom fi atunci îndreptåtiti så asteptåm splendoarea unui destin, ce în trecut nici måcar în transparenta iluziilor noastre nu ni s‑a revelat?

Vitalitatea României va trebui så‑si gåseascå odatå o expresie, deoarece ne‑am înjosit prea mult în trecutul si prezentul nostru pentru ca, într‑o explozie, så nu ne tråim o adevåratå metamorfozå. Am fost totdeauna pesimist cînd am vorbit de România; dar cred cå viata este destul de irationalå ca så înfrîngå un ireparabil al istoriei si al destinului nostru. În momentul cînd as fi convins cå posibilitatea unei schimbåri la fatå a României este o iluzie, din acel moment o problemå a României pentru mine n‑ar mai exista. Întreaga noastrå mixiune politicå si spiritualå trebuie så se reducå la vointa încordatå a unei schimbåri la fatå, la tråirea exasperatå si dramaticå a metamorfozei întregului nostru stil de viatå. Dacå întelepciunea secularå, care spune cå istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui så ne sinucidem cu totii pe loc. Dar instinctul, pasiunea si elanul nostru profetic de la toti pot så învete ceva, numai de la întelepti nu. Existenta noastrå nu poate primi un sens decît de la un salt, de la un salt definitiv si esential.

O vointå totalå de transformare n‑a existat niciodatå la noi, nemultumirea cu destinul si conditia noastrå n‑a depåsit forma aproximativå a unei atitudini sceptice. Scepticismul este întîia treaptå în scara unui proces de transformare, este întîiul element care ne då constiinta destinului nostru. Prin el putem fi în afarå de noi însine, pentru a ne måsura fortele si a ne determina o pozitie. Superficialitatea noastrå derivå din a nu fi putut depåsi aceastå primå formå, din a ne fixa în spectatori comozi ai inertiei noastre, din a ne fi gustat ironic agonia. Românul îsi zeflemiseste propria lui conditie si se risipeste într‑o autoironie facilå si sterilå. M‑a revoltat totdeuna absenta dramatismului în tråirea destinului nostru, m‑a durut aceastå indiferentå spectacularå, acest perspectivism exterior. Dacå toti împreunå am fi suferit intens de dezastrul nostru, dacå am fi deznådåjduit organic de neînsemnåtatea noastrå în lume, cine stie dacå, prin acele mari conversiuni morale ce se întîmplå numai pe culmi, aståzi n‑am fi trecut pragul istoriei? Românii n‑au devenit pånå acum pozitivi si creatori, deoarece în procesul de autodepåsire si de autonegatie ei n‑au urcat decît o singurå treaptå. Va trebui o nebunå intensificare a ardorii noastre, pentru ca viata så devinå foc, elanul nostru vibratie infinitå si toate ruinele noastre simple amintiri. Ar trebui cu totii så ne gîndim solemn la aceastå realitate: România este o tarå fårå profeti, adicå o tarå în care nimeni n‑a tråit realitåti viitoare ca prezente efective, ca actualitåti vii si imediate, în care nimeni n‑a vibrat de obsesia unei meniri. Si ar trebui ca, în acest gînd solemn, så juråm a fi altfel, så ardem într‑un fanatism orb, så ne înflåcåråm într‑o altå viziune si în noi gndul unei alte Românii så fie singurul nostru gînd. A continua consecventi liniei istoriei noastre este a ne destråma într‑o formå atenuatå de sinucidere. Nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare în temeliile vietii noastre. Va trebui så renuntåm la luciditåtile care ne reveleazå atîtea imposibilitåti, pentru ca orbi så cucerim lumina de care ne‑au înstråinat acesteluciditåti.

Nu stiu dacå trebuie så ne bucuråm prea mult cå istoria presupune existenta natiunilor ca unicul ei mijloc de realizare si cå devenirea îsi justificå substanta în conflictul dintre ele. În tot cazul, entuziasmul pentru structura pluralistå a istoriei îmi pare fructul unei viziuni nu prea adînci. Dar, în definitiv, ceea ce ne intereseazå si ne doare sînt stårile de fapt care ne determinå conditia si care din perspectiva istoriei ne prezintå natiunea ca un absolut, chiar dacå o viziune transistoricå ne descoperå nimicul ei.

Vrînd‑nevrînd, totul, afarå de sfintenie, s‑a fåcut prin natiune. Nu cå aceasta le‑ar fi dat nastere prin nu stiu ce fortå creatoare, dar existå un indefinibil al apartenentei noastre, care ne integreazå în devenire si determinå sensul concret al creatiei.

Este un fapt verificat încontinuu cå detasarea de natiune duce la ratare. În ce om spiritul a putut cîstiga o autonomie atît de sigurå, pentru ca dezlipirea de fortele telurice si de atractiile irationale så‑i permitå o respiratie proprie? Din moment ce am acceptat cu totii så ne compromitem în istorie, trebuie så‑i recunoastem acesteia toate ireductibilele, toatå imensitatea de fatal si så‑i facem jocul cu o repartizare arbitrarå a pasiunii si a dispretului.

Am cåutat cu frenezie umanitatea si n‑am gåsit decît natiuni, si cu cît le‑am înteles mai bine, cu atît umanitatea mi s‑a pårut mai vaporoaså, mai îndepårtatå si mai îndoielnicå. Nici o natiune nu verificå sensul ideal al umanitåtii, fiindcå fiecare vrea så i se substituie. Si o natiune nu este mare dacå nu încearcå så se substituie umanitåtii. Ce‑ar fi Franta, dacå nu si‑ar fi tråit nationalul ca universal, specificul ca uman, defectele ca excelente, insuficientele ca virtuti? Franta este atît de împlinitå în sine si mai cu seamå pentru sine, încît istoria ei îi då dreptul så se dispenseze de istorie. Pentru orice francez, Franta este lumea. Sentimentul acesta caracterizeazå toate natiunile mari; prin el au ajuns la monopolul istoriei.

S‑au înregistrat pînå acum zeci si sute de popoare; dar cîte din ele au devenit natiuni? Un popor devine natiune numai cînd ia un contur original si îsi impune valorile lui particulare ca valabile universal. A vietui numai ca popor înseamnå a înregistra istoria; ca natiune, te înregistreazå istoria. Colectivitåtile umane care au råmas numai popoare n‑au trecut cu mult peste biologie, peste rezistentå pasivå si peste acele valori patice, crescute din neparticipare. Procesul prin care un neam cîstigå un contur este o violentare continuå, un vulcanism biologic, ornamentat si justificat de o întreagå eflorescentå de valori specifice. Cå un popor are traditii, simtire comunå nu dovedeste nimic pentru urma pe care o va låsa în lume. Numai în clipa cînd începe så devinå o fatalitate, adicå så fecundeze si så distrugå, îsi învinge nimicul conditiei exclusive de popor. Ceea ce a fost Franta pe vremuri si aståzi Rusia, Germania si Japonia îmi pare a defini elementele acestei fatalitåti si vointa de a deveni natiune.

Oricît ar vrea orgoliul si furia mea så integreze România cît de putin în acest joc de forte, trecutul si prezentul o exclud si va trebui så ne‑o reveleze altcum pentru a nu fi osînditi la o periferie pe care n‑o accept, care e dureroaså si sfîsietoare. Avem toate elementele care sînt admisibile ca trepte, dar revoltåtoare ca permanente. România n‑are nimic original în afarå de tårani, artå popularå si peisaj (de care nu e responsabilå). Dar cu tåranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfioråtoare atmosfera primitivå, teluricå, nediferentiatå a acestei tåri, îmbîcsitå de superstitie si scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toatå România miroase a påmînt. Unii spun cå e sånåtate; ca si cum aceasta ar fi un elogiu! Så nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea.

Poetul rus Belîi, plin de tristete si torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într‑un vers sfîsietor, un sentiment care må dominå de cîte ori må gîndesc serios la România: „Tu vei dispårea în spatiu, o Rusia mea!“ Spaima cå vom fi înghititi de forte ce ne întrec, cå ne va lichida timpul si ne va coplesi spatiul, cå ne‑am ratat existenta venind prea tîrziu… Crede cineva cå este aceasta o teamå nelegitimå? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva istoria så se facå peste noi, precum este un trådåtor acel care acceptå trecutul si prezentul României. Si este un trådåtor fatå de tot ce trebuie så devinå aceastå tarå, fatå de istoria ce n‑o avem încå, fatå de un viitor cåruia n‑avem curajul så ne mårturisim. Numai revolta organizatå poate dinamiza si scutura o tarå, pe care nu o vrem anemicå prin soartå. Cåci trebuie så se stie cå România nu este o natiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini conditiile unui nationalism oarecare sau a corespunde unei definitii plate nu înseamnå absolut nimic. O natiune îsi legitimeazå existenta prin lupta pentru o idee istoricå. Mesianismul nu înseamnå decît lupta si suferinta pentru realizarea unei astfel de idei. Vointa de a face istorie trebuie så derive din rådåcinile biologice ale unui popor, så circule în sînge irezistibilå pentru ca så poatå alimenta o sumå de valori, pentru care luptå. Cå sînt atîtea popoare si asa de putine natiuni se explicå prin faptul cå, desi multe din ele îsi simt biologic chemarea, ele nu se pot realiza într‑o sumå de valori si nici nu le pot, la rîndul lor, realiza pe acestea. Spaniolii, desi aveau atîtea presupozitii ale unui mesianism, n‑au creat totusi o idee spaniolå de culturå si nu s‑au putut realiza decît temporar. De la Sfînta Tereza si pînå la Unamuno, ei s‑au desfåsurat si s‑au consumat în pasiuni individuale, fårå så fie cuceritori si så determine un stil în culturå. Conchistadorii n‑au fost, din påcate, cuceritori ai spiritului. Spaniolii, acest popor extraordinar, n‑au reusit så se realizeze ca natiune, si desi iubesc Spania — poate tot atît cît Barrès sau Montherlant — sînt obligat så recunosc cå este una din deceptiile devenirii.

Existå o ratare a tårilor, nu numai a indivizilor. Si ratarea se exprimå în satisfacerea cu un rol mediocru, cu o respiratie lipsitå de amploare si un ritm lent. Am crezut totdeauna cå mediocritatea strivitoare a României nu poate fi învinså fårå vointa de a face istorie, care, la rîndul ei, n‑are un sens, fårå un ethos, un stil si o formå nouå de viatå. Un mesianism efectiv interiorizeazå axa istoriei în substanta unei natiuni. Aceasta înseamnå cå, dacå o natiune nu se crede necesarå, mai mult: indispensabilå mersului universal, n‑are drept så tråiascå sau e superfluå. Trebuie så recunosc — ca unuia cåruia destinul României i‑a albit multe nopti — cå noi n‑am fåcut aproape nimic pentru a nu fi superflui. Ne‑am multumit cu putin, mîndri de a nu fi nimic. Gloria, care este o adevåratå categorie a istoriei si nimbul fortei, pare a nu ne surîde deloc. Dar tot ce tråieste în istorie si pentru istorie si nu cunoaste gloria este pierdut.

Ceea ce‑mi pare o evidentå este cå nu pot så accept o Românie mediocrå, domoalå, resemnatå, întelegåtoare. Si nu este destul a crede cå refacerea moralå si materialå ar însemna un progres efectiv. O Românie cinstitå si ordonatå nu înseamnå absolut nimic, dacå dincolo de confortul moral si material nu se elaboreazå frenetic o expansiune a atîtor forte ascunse, pe care nu avem dreptul så nu le bånuim. Spre marea mea revoltå, nationalismul nostru a conceput România viitoare ca un fel de Elvetie. Ordine, cinste, moralitate si numai atît. Dar dacå România nu‑si poate gåsi nici un sens de dominatie în lume si nici måcar în Balcani, dacå misiunea ei se satisface în ordinea internå si apårarea granitelor, iar ideea ei istoricå în cultivarea unui asa‑zis specific national, care a tolerat constantele reactionare ale subistoriei noastre — atunci mai bine så ne dizolvåm în agonia prelungitå în care ne complåcem.

România e geografie, nu e istorie. Întelege cineva acest tragic? O tarå are valoare numai cînd devine o problemå pentru altii, cînd numele ei înseamnå o atitudine. Cu totii stim ce înseamnå Franta, Anglia, Italia, Rusia si Germania, dar nu stim nici unul ce înseamnå România. Nu stim ce este România, dar stim perfect ce nu este. Si specializîndu‑må în absentele ei, am descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva.

Zi si noapte, românii discutå despre România. Dar trebuie så recunosc cå am descoperit prea putini pentru care ea så fie o problemå serioaså, un crez si un destin. Întîlnesti prea des o viziune mediocrå a României si lipsa de profetism national pare a fi unul din defectele nationalismului nostru.

Vom råmîne mai departe condamnati a reface cåile altora, a ne multumi cu un rost biologic, vom råmîne noi numai popor? Pentru istorie, încå nu existå o natiune româneascå, fiindcå o mie de ani n‑am tulburat cu nimic linistea lumii, iar aståzi nelinistea globului ne sperie, în loc s‑o mårim. Så fim un popor „întelept“? Mai bine atunci pråbusirea. Viitorul va aråta în ce måsurå ne vom nega constantele noastre inutile.

Poporul, considerat în sine, nu este un fenomen spiritual; prin natiune el participå la spirit, care si ea întrupeazå istoric valori spirituale, fårå så fie, în esenta sa, spiritualå. Orice neam se caracterizeazå printr‑o atasare de cosmic si înglobeazå în existenta lui o sumå de elemente preculturale. Toate avantajele si dezavantajele existentei lui derivå din proximitatea de originar. Asigurîndu‑si o pulsatie vitalå mai mare, se distanteazå de un sens spiritual. Un popor ajunge purtåtorul unei idei numai întru cît devine natiune sau este. Ca popor, existåm de atîta vreme. Ardeleni; munteni; moldoveni etc., nu se poate spune cå n‑am mocnit, în secole de opresiune, pentru o solidaritate româneascå. Dar chiar viziunea lor — în mod explicabil — n‑a depåsit elementele definitorii ale unei existente populare. Natiunea este un nivel superior al poporului; numai la rangul ei un neam cîstigå elanul agresiv si acea ofensivå fecundå care este marca unei individualitåti bine definite.

Bavarezii, saxonii, prusienii si celelalte fragmente germanice vor fi reprezentat, în existenta lor izolatå si cvasiautonomå, mai bine imediatul poporului german, elementele lui primordiale si vigoarea initialå. Dar numai ca popor, germanii ar fi fost condamnati la un rol periferic. Natiunea scoate la luminå si valorificå disponibilitåtile istorice si înclinårile mesianice ale unui popor. Elementarul existentei populare se orienteazå politiceste prin instinct; numai natiunile au ridicat politica la rangul de artå. Un popor care n‑are instinct politic rateazå în drumul spre natiune. Si ce înseamnå instinct politic? Pornirea nereflectatå de afirmare, de afirmare ca atare, nepreocupat de stavila valorilor; forta si triumful ca finalitate, în afarå de restrictiile eticii; dorinta de primat si de unicitate; cultul pentru organizatie si formele obiective. Instinctul politic, devenit artå, canalizeazå toate energiile în vederea obtinerii unui cîstig maxim. Natiunile cu mare spirit politic sînt vesnic la pîndå. Si mårirea lor o constituie o distributie egalå de luciditate si de agresiune. Fiecare natiune urmåreste ridicarea nivelului ei istoric (fortå, misiune, imperialism), pentru ca la momentul oportun så‑si valorifice puterea. Si puterea nu poate fi valorificatå decît în detrimentul celorlalte „puteri“. Toate frictiunile dintre natiuni devin cu timpul sfîsieri. Atît timp cît vor exista natiuni, vor fi si råzboaie, iar de vor dispårea ele, conflictele se vor måri pe rase, iar dupå rase pe… astri.

Se vede cå existå în om o cåutare a suferintei colective. Råzboiul e o respiratie periodicå a fiintei umane si, desigur, expresia ultimå si bestialå a soartei omenesti, conceputå ca o cådere.

Precum un popor tinde så devinå natiune, asa natiunea tinde så devinå mare putere. Si dacå tranzitia întîi se face cu mai putine abilitåti si cu spontaneitåti ale instinctului, accesul la mare putere ia toate formele dramatice ale luptei constiente. Spectacolul oferit de marile puteri este descurajant pentru oricine; nu numai pentru acel ce cautå o finalitate eticå istoriei. O mare putere nu se poate valorifica decît prin dominatie. Chiar dacå o natiune ar avea destulå energie pentru a fi prin sine o mare putere, ea nu este efectiv decît prin dominatie, rezultatå din încålcåri si cuceriri. Acestea sînt inevitabile, chiar dacå o natiune s‑ar multumi cu ceea ce are. Forta acumulatå o mînå înså la revårsåri si eruptii. Fårå voia lor, atîtea si atîtea natiuni au procedat la råzboaie din purå saturatie de putere. Existå un potential imperialist, inegal distribuit între natiuni. Orice ar face, ele nu se pot pune la acelasi nivel, iar inegalitåtile, creînd o ierarhie de forte, dezvoltå implicit antagonismele si fixeazå råzboiul ca un irezolvabil al soartei. Imperialismul nu se poate explica numai prin limitarea spatialå a unui popor si prin suprapopulatie. O tarå care suferå de imperialism, cucerind toate teritoriile de care are nevoie nu înceteazå totusi a fi imperialistå, deoarece orice imperialism autentic se leagå de sensul si de devenirea unei natiuni. Roma anticå a putut ståpîni tot ce a vrut. Aceasta n‑a împiedicat‑o så fie totdeauna imperialistå. Si a fost prin directiunea specificå a istoriei sale. Imperialismul de circumstantå este nerevelator si el nici nu descoperå o mare natiune. Cuceririle mari au în ele o mare dozå de gratuitate, de fatalitate inutilå. Cine cucereste numai fiindcå îi trebuie imediat nu atinge prin fapte o semnificatie istoricå. Tot ceea ce e grandios si durabil în istorie s‑a fåcut sub imperiul unei necesitåti, care n‑are nimic comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate cå toatå istoria nu este decît o tragedie gratuitå…

În lume sînt fericite numai popoarele care apar deodatå la luminå si care se aflå, dacå nu la acelasi nivel, în tot cazul în acelasi tel. Inegalitåtile aproximative de nivel se atenueazå în urmårirea freneticå a aceleiasi finalitåti. Natiunile între ele îsi aranjeazå tragedia. Ea este înså incomparabil mai mare pentru popoarele ce doresc så se cristalizeze în natiuni, pe cînd altele îsi disputå întîietatea ca mari puteri, procesul de la popor la natiune rezolvîndu‑l demult. Ca så nu fie înghitite de marile puteri, saltul în istorie le este singura salvare. Altå cale nu existå de a învinge inegalitåtile de nivel istoric, sursa tuturor conflictelor. Saltul acesta poate fi extrem de favorabil, dacå un popor se avîntå în lume pe cînd altele decad. Spiritual, el poate îndura în comun tragicul decadentei; îi råmîne înså subterfugiul politic, prin care, uzînd de deficienta marilor puteri, el si‑ar putea accelera ascensiunea. Nu este un mare merit a te afirma în vremurile cînd marile puteri îsi sårbåtoresc amurgul. Este chiar o cvasibarbarie så‑ti trîmbitezi o vitalitate nesemnificativå, dupå ce altii si‑au cheltuit viata în sensuri. Barbaria veritabilå înseamnå biologie purå si poartå nereflectat si nedrept stigmatele barbariei. Cåci ce este barbaria, dacå nu un imperialism ce nu serveste nici o idee? Vitalitatea fårå un sens spiritual, cucerirea fårå un simt politic, råsturnarea fårå o misiune fac din barbarie un fenomen de o fecunditate echivocå. Dacå barbaria preparå un gol istoric în care så aparå aurorele si, ca atare, peste ea îi creeazå devenirea un sens, în sine ea nu ascunde nici o adîncime. Afirmarea popoarelor istoriceste tinere trebuie så afecteze forma exterioarå a barbariei, dar explozia debordantå de energie — så ascundå cultul germinal al unei idei, pasiunea de individualizare printr‑un sens spiritual. Altcum, aurora lor nu este demnå de decadenta altora.

CAP. III

Golurile psihologice si istorice ale României

I

Dacå s‑ar putea dovedi cå posibilitåtile sufletesti ale românului nu întrec cele aråtate în trecut si cå viitorul nu va scoate la luminå fete ascunse ale sufletului românesc, atunci orice încercare de a pune o piatrå la temelia României de mîine ar fi zadarnicå. O tarå nu se naste si nu creste din afarå, ci din conditii låuntrice. Chiar dacå acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai putin o marcå si o individualitate. Rosturile devenirii unei tåri îsi au atîtea ratiuni în psihologia poporului respectiv! Si dacå psihologiceste nu pot fi explicate formele sociale, cristalizårile obiective ale soartei unui popor, se pot totusi întelege golurile, insuficientele, latura negativå a unui destin.

Existå un viciu substantial în structura sufleteascå a românului, un gol initial din care derivå seria de ratåri ale trecutului nostru. În începuturile românesti, n‑a existat un suflet format, deoarece un popor se descoperå siesi si lumii într‑un proces îndelungat, ci numai dispozitii, virtualitåti care, în totalitatea lor, pot aråta sensul unei revolutii si al unui destin. În potentialul psihic al poporului român trebuie så existe o inadecvare, o nonconformitate în surse, care iau un contur de deficientå substantialå. Pe cînd la atîtea popoare a existat o spontaneitate în germene, o iradiere activå în începuturi, o explozie neståvilitå, forma româneascå de viatå suferå de lipsa unui dinamism primordial.

Existå un påcat originar al României a cårui naturå nu e definibilå, dar identificabilå în toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atît mai imperioaså, cu cît depåsirea si înfrîngerea acestor insuficiente originare este conditia lansårii noastre în lume. Ce este pozitiv si creator în sufletul primordial al României ne va mîna înainte, oricîte obstacole vom întîlni. Tot ce s‑a realizat pînå acum se datoreste unei impulsiuni dinamice care, din påcate, a fost aproape disparentå fatå de negativitatea înscriså în premisele noastre si care ne‑a mentinut în somnul istoric de o mie de ani.

Deficientele actuale ale poporului român nu sînt produsul „istoriei“ sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficiente psihologice structurale. Particularitatea conditiilor istorice si gravitatea lor au adîncit numai dispozitiile initiale si au scos la luminå an‑istoria noastrå. Timpurile „vitrege“ prin care am trecut au fost astfel, fiindcå n‑am fost destul de tari si de capabili så le înfrîngem. Dacå în noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza si de a ne afirma categoric, am fi învins vitregia vremurilor de mult, asa cum au fåcut toate popoarele „mari“ — ca destin, iar nu ca numår. Un popor conteazå prin numår; dar mult mai mult, prin forta lui agresivå. Problema populatiei devine tragicå dacå descresterea indicå o deficientå biologicå. De aceea, un popor tînår cu populatie reduså, dar în crestere, este mai creator si mai temut decît unul mare, în descrestere. Instinctul combativ si militant då o configuratie istoricå mai accentuatå decît realitatea numericå. Prusia, detasatå de restul Germaniei, poate totdeauna constitui o tarå, care n‑ar fi mai putin temutå, cu toatå populatia ei reduså. Prusia singurå echivaleazå tot restul Germaniei; astfel se explicå de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de viatå întregii tåri. În orice formå politicå, Germania ar fi totdeauna prusianizatå.

Singurul altar în fata cåruia s‑a închinat omenirea este forta. Si noi ne‑am închinat în fata acestui altar, dar numai pentru a ne umili si a preamåri forta altora.

Românii au fost totdeauna prea cålduti. Urînd extremele si solutiile tari, ei n‑au prezentat în fata cursului lucrurilor reactiunea caracterizatå a unei individualitåti, ci au dat ocol evenimentelor, încît toate s‑au fåcut peste ei. Echilibrul nostru n‑a fost expresia unei armonii, ci a unei deficiente. El nu acoperea nici måcar contradictii låuntrice latente, ci linistea amårîtå a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n‑are sens decît în epocile clasice ale marilor culturi, cînd el se naste dintr‑o împlinire internå si o rotunjime a stilului. În formele minore de culturå, echilibrul este nerevelator si compromitåtor. Nu prin echilibru si‑au deschis popoarele drum în lume. Istoria se face printr‑o cåutare vesnicå si chinuitå, care se aseamånå unei drame si niciodatå unei dibuiri. Un neam trebuie så‑si riste nu numai energiile sale, ci esenta, fiinta sa. Nerealizîndu‑se, påcåtuieste împotriva firii lui, întocmai ca neîmplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape.

Românii ar fi trebuit så se gîndeascå la soarele ce apårea si deasupra tårii lor, si så fi dat prin fapte un råspuns luminii. O istorie tumultoaså este recunostinta unui neam fatå de înåltimi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, înså, una a omului.

Va trebui så vedem care este specificul national al României, care a tinut‑o o mie de ani în nemiscare, pentru a‑l putea lichida împreunå cu mîndria ridicolå care ne ataseazå de el.

…De cîte ori privesc tåranul român îmi place så våd înscrise în cutele fetei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt tåran mai amårît, mai påmîntiu, mai coplesit. Îmi închipui cå acest tåran n‑a avut o sete puternicå de viatå, de i s‑au înscris pe fatå toate umilintele, de i s‑au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viatå ar dovedi el, impresia nu este totusi a unei prospetimi biologice. O existentå subteranå este fiinta lui si mersul lui lent si gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care‑am iesit din vågåuni, din munti si din våi. Am privit cerul din umbrå si‑am stat drepti în întuneric. Ne‑am råcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scåpa…

Cînd va ridica tåranul român capul în sus? În jos am privit de cînd ne‑am nåscut.

Critica fizionomicå a României îsi are nu numai o ratiune teoreticå, ci si una practicå. Existînd relativ putine documente valabile asupra fiintei låuntrice a tårii, toate elementele exterioare ce ne‑o reveleazå trebuie folosite. În fizionomia tåranului francez, german sau rus se exprimå atîtea caractere ale istoriei tårii respective. Decît, Franta, Germania si Rusia s‑au aråtat lumii pînå la orbire si apoi nici nu sînt culturi populare cum sîntem noi, asa cå putem cu usurintå så uitåm pe tårani cînd vorbim de ele.

Orice popor ar trebui så tindå la realizarea unei culturi „istorice“, si nu populare. Elementele populare trebuie fie însumate, fie neglijate. A le considera finalitåti înseamnå a rata mersul ascendent al unei culturi.

Un popor care n‑a creat decît o culturå popularå n‑a trecut treapta istoricå. Si cum så o treacå, dacå orice culturå popularå identificå valorile cu etnicul? O culturå popularå este o sumå de creatii, care se nasc din rådåcinile adînci ale sufletului si påstreazå aderenta la ele, pe cînd efortul reflectat al spiritului då nastere în culturile istorice la valori ce‑si iau zbor autonom în lume. Culturile populare respirå în mituri, în aceste presimtiri de istorie. Ele concep devenirea substantial si astfel se dispenseazå de istorie prin eternitate. Progres nu cunosc, ci numai transformåri; iar din punctul de vedere al autenticitåtii, aceste transformåri sînt falsificåri. Neavînd valoare decît primordialul — suma aceea de elemente telurice si chtonice din aurora unui neam —, culturile populare sînt primitive si reactionare. Råmînîn ele însele. Rostul unui salt istoric este så le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva România din ea însåsi? Va iesi ea din sine?

Lipseste devenirii României un sens ascendent. Schema formalå a soartei noastre este orizontala. Ne‑am tîrît în vreme. Popoarele fericite ale Påmîntului sînt iruptii si de aceea soarta lor trezeste implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendentei, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determinå dupå elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizeazå pregnanta ei. Elanul unei culturi exprimå prezenta internå a patosului gotic. Cåci goticul este verticala spiritului. Din el derivå tragicul, sublimul si renuntarea, ca pasiune pentru altå lume. Absenta lui te asimileazå linistit si cåldut devenirii, aruncîndu‑te pradå timpului. Destinul, ca o lunecare orizontalå, este negatia goticului si a complexelor de viatå nåscute din el. Neamul românesc n‑a tråit sub semnul spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, autodispretul, contemplatia domoalå, religiozitatea minorå, anistoria, întelepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru national, aspect din påcate central. Asa ne‑am tråit noi o mie de ani si asa va trebui så nu ne mai tråim miile ce vor urma.

Numai furia devenirii este vitalizantå. Cine se abandoneazå ei cu pasiune, pînå la prostie sau pînå la isterie, este imposibil så fie înghitit de timp. Cåci o ardoare exasperatå în devenire te scoate — prin forta patimii — în afarå de timp. As vrea ca România så zbîrnîie de freamåt si din inimå så‑si facå un cuptor. Nu existå altå scåpare de subistorie, adicå de timpul nostru pierdut.

Resemnarea noastrå de veacuri ne‑a fåcut întelepti. Dacå individual întelepciunea poate atinge culmi, ea este inertie ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai întelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipså de curaj si de afirmare. „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi“ este o catastrofå pentru neam. Si cînd te gîndesti cå aceastå maximå este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie popularå româneascå exprimå aceeasi timiditate în fata vietii, aceeasi nehotårîre si resemnare. Va trebui så nu mai fie jignit acest neam låudîndu‑i‑se atît întelepciunea! Adevårurile izvorîte din resemnare nu sînt un titlu de glorie. Nici un act istoric nu s‑a nåscut din întelepciune, care nu poate fi decît sub ‑ sau transistorie. Întelepciunea este negatia istoriei, fiindcå ea este distanta de viatå, pe cînd istoria este afirmarea ei. Mai mult: istoria este superstitia vietii, fiindcå ea este vibratia activå si intenså a devenirii. Marile culturi sînt culmi ale timpului.

Adevårurile de fiecare zi ale românului sînt paralizante. Ele tind så råpeascå omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. Înteleg så te mîne fatalitatea individualå si interioarå, dinamismul demonului låuntric, dar este o deviere si o rusine antropologicå så‑ti pui capul sub timp. Ne‑a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune putin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui så‑l lichidåm în fulgere. Pînå în sîmbure så ne loveascå scînteierile lui.

Plaga secularå a României a fost scepticismul. Este într‑adevår surprinzåtor cum la un popor întîrziat a putut så aparå un fenomen caracteristic declinurilor, saturatiei sau oboselii culturilor. Cînd energia productivå a unei culturi se epuizeazå, neavînd ce mai crea, sterilitatea îi dezvoltå un plus de luciditate, care anuleazå naivitatea si prospetimea. Germanii socotesc pe francezi un popor sceptic. Sînt ei cu adevårat? Fatå de cultura germanå, pe care o defineste o monumentalitate virginalå, cultura francezå amestecå într‑o mare seriozitate a spiritului gratiile si ironiile inteligentei, încît pentru un ochi nesensibil la nuante, ea se prezintå ca un joc inutil, ca o sumå de gratuitåti. Existå în Franta un scepticism al inteligentei, rezultat din rafinamentul si excesele acesteia, dar nu existå un scepticism legat de structura spiritului francez. Iar în ce priveste zona afectivå, lumea volitionalå si complexele elementare ale sufletului, scepticismul nu le‑a afectat niciodatå. Un suflet sceptic nu este creator, fiindcå orice scepticism structural presupune izvoare secate, sterilitåti originare. Scepticismul francez a fost totdeauna o spumå a inteligentei si un lux al inimii; el n‑a avut aderente organice la stråfundurile sufletului francez. Scepticismul românesc — superficial în întinderea si natura cuprinderii sale — este totusi adînc prin înrådåcinarea în sufletul popular. Mult mai organic decît cel francez, el ne‑a fost si mai fatal. În premisele fiintei noastre si‑au întipårit îndoielile cangrena. Nu este adevårat cå împrejurårile defavorabile ale trecutului nostru au adåugat conditiei noastre acest doliu permanent — scepticismul. Ele l‑au adîncit numai; cåci este imposibil ca împrejurårile exterioare så fi creat ele însele dispozitii atît de esentiale. Destinul nostru mizerabil ne‑a actualizat toate îndoielile în germene, toate virtualitåtile sceptice, toate posibilitåtile de ratare. Soarta noastrå a fost favorabilå tuturor tendintelor negative ale psihologiei românesti. Nu se gîndeste nimeni la acest fapt: ne‑am dezvoltat pe de‑a‑ndoaselea. Un destin pe dos.

Scepticismul este extrem de interesant ca pauzå în culturå, ca recreatie a spiritului dupå epocile constructive. El exprimå atunci dorinta unei respiratii iresponsabile a spiritului, a unei complåceri în propria lui inutilitate. Dar este întriståtor scepticismul teluric si subteran al României. Un scepticism suferind, crispat, lipsit de drågålåsie si de elegantå. Abandonarea pasivå soartei si mortii; necredinta în eficienta individualitåtii si a fortei; distanta minorå de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic si national care se cheamå Miorita si care, alåturi de întelepciunea cronicarilor, constituie rana neînchiså a sufletului românesc. Mai vin apoi doinele ca så dea vibratia lor tînguitoare — si totul s‑a sfîrsit.

În momentul în care România va cîstiga gustul devenirii, va învinge — prin forta lucrurilor — îndoielile inimii. Cåci din îndoielile ei se alcåtuieste scepticismul nostru; o inteligentå blazatå i‑a oferit numai verificåri si ilustratii teoretice. Trecutul României må face sceptic prin scepticismul såu. Nu våd în el o justificare mesianicå. Må gîndesc înså ce singular s‑ar putea individualiza România în lume, dacå, învingîndu‑si materialitatea si greutatea obscurå din scepticismul såu într‑o realizare superioarå de viatå, si‑ar exploata îndoielile ca elegante si ornamentatii ale spiritului såu, ca o corolå crepuscularå a inimii! Conversiunea negativului în pozitiv este un fenomen pe care Hegel l‑a justificat în logicå. N‑o vom putea realiza noi cu atît mai mult în istorie? Saltul istoric — aceastå mare asteptare a României — nu este decît fenomenul acestei conversiuni. Învingerea laturii ei negative înseamnå lansarea în lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al României este mîntuirea ei. Dacå omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. În fond ne dezumanizåm, resemnîndu‑ne. Cum de‑au putut exista patrioti care så facå din resemnarea noastrå secularå o virtute? Så fie chiar atîta inconstientå în entuziasm? Pe cînd renuntarea este un act de autonomie a spiritului, fiindcå este un refuz activ al lumii, resemnarea este o inertie a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lipså de tensiune låuntricå. Renuntarea are totdeauna o valoare religioaså; resemnarea, numai una psihologicå. Renuntåm la ceva; ne resemnåm în fata a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofenså aduså elanului prometeic al spiritului. Renuntare pleacå din haosul si demiurgia inimii; resemnarea, din golul ei. Toti istoricii României — implicit sau explicit — sînt de acord cå resemnarea a fost nota intimå a sufletului nostru în decursul marii noastre anistorii. Oare atîta vreme de durere så‑i fi convins pe români cå nu mai au nimic de fåcut, de s‑au abandonat cu voia si fårå voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi înfrîntå decît dupå ce toti românii se vor fi convins cå totul este de fåcut.

Multe popoare au fåcut haz de propria lor conditie; autoironia nu lipseste la nici un popor chinuit si oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoasterea så meargå mînå în mînå cu autodispretul, asa cum se întîmplå excesiv de des cu românii. Am fi prea nedrepti cu urgisirea noastrå de am vedea în acest fenomen numai deficientå, cînd el constituie o notå originalå de o ciudatå semnificatie. Nu este popor care så‑si priceapå mai bine insuficientele si care så simtå o mai rarå voluptate de a si le mårturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivå, „un scuipat în sîn“ general, o amarnicå luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat si fårå conflicte, pentru ca la altii — la cei putini — så devinå sfîsieri. „A fi român“, så nu fie oare o evidentå plåcutå? Este sigur cå poporul românesc are o distantå de el însusi, care indicå o particularitate unicå la un neam fårå constiintå istoricå.

Francezul este francez, precum piatra piatrå; el este francez, fårå så stie. Si chiar dacå stie, nu‑i foloseste si nu‑i ajutå la nimic. Noi stim în fiecare clipå cå sîntem români si ne explicåm toate gesturile si reactiunile prin conditia noastrå particularå. Cînd, în tot ce facem, plesnesc pseudomorfozele istoriei noastre, simtim o rarå voluptate så ne mårturisim dezastrului specific: „Numai în România era posibil“, „ce så te astepti de la o tarå ca asta“ etc.…

Si evreii stiu pînå la isterie cå sînt evrei, si tot asa si rusii. Dar evreilor nu le face nici o plåcere aceastå luciditate, la care ar renunta bucuros, dacå nu le‑ar trezi‑o toti, dar absolut toti neevreii. Nici un evreu nu‑ti iartå cå stii cå e evreu. Individualizat în lume la limitå, hors la loi rasial, se sfîsie într‑un orgoliu dureros. Românii se lichideazå în fata lor însisi, fårå nici un orgoliu, si autodispretul de care dåm dovadå cu totii ne încîntå fårå satisfactii mari, råmînînd în limitele scepticismului. La rusi, autoconstiinta a fost totdeauna însotitå de autotorturå. Asociind conditiei rusesti pasiunea pentru durere, ei s‑au sfîsiat încontinuu, nestiind så se accepte sau så se refuze. Rusii s‑au simtit ca o mare fatalitate, nu înså ca o evidentå. De aceea s‑au cålcat ei în picioare la toate råspîntiile si nu s‑au crutat niciodatå în cåutarea vijelioaså a nefericirii. Acest popor suplineste rîsul prin rînjet, delicatetea prin avalanse låuntrice, nuantele prin cascade. Rusii n‑au înteles niciodatå cultura în sine, ca un sistem de valori autonome, ci cåutînd ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns så asimileze cultura unui „simbolism“ de forme artificiale, care închid accesul firii. „Rusia“ este cea mai mare crizå a culturii moderne. Existenta ei ne‑a convins cå Apocalipsul nu este numai un capitol în Biblie.

În proportii mai mici, noi românii ne‑am simtit totdeauna anormalul soartei. Dacå sîngele nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violentå, dacå o febrå puternicå ar fi evaporat apa din el, tragedia ne‑ar fi dat o rarå proeminentå si o zguduire extrem de fecundå. Autodispretul presupune totusi un amar si o nemîngîiere, care configureazå specific România. Cînd te gîndesti la celelalte tåri mici, care n‑au fåcut nimic si se complac în inconstientå sau într‑un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu‑ti poti retine admiratia pentru luciditåtile României, cåreia nu‑i e rusine så‑si batå joc de ea însåsi, så‑si scuture neantul în autodispret sau så se compromitå într‑un scepticism dizolvant. S‑ar putea ca odatå constiinta laturilor negative ale României, printr‑un adevårat miracol istoric, så o elibereze de multiplele ei complexe de inferioritate. Ea si‑a dat seama de neantul såu ca nici o tarå din lume. Atîta luciditate este un titlu de glorie, dacå alcåtuieste un stadiu, si este o rusine ca permanentå sau înfundåturå.

Multi români, nesfîrsit de multi români, mårturisesc zilnic cå România este ultima tarå din lume. Multora le då aceastå afirmatie o satisfactie rece si indiferentå. Dar nu se poate ca pe unii så nu‑i doarå si nu se poate ca în viitor så nu‑i doarå pe toti. România va fi mîntuitå cînd pe toti ne va sfîsia soarta, cînd ne vom sfîsia cu totii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr‑un patos religios, de a nu fi fåcut din mesianism o soteriologie. Dacå problema misiunii noastre nu va deveni o doctrinå de mîntuire, sîntem pierduti, adicå ne vom pierde în noi însine, fiindcå lumea nu ne‑a avut niciodatå. Ceea ce spunea un låutar tigan unui cerc de români: „aveti noroc cu noi, cå de nu ati fi ultimii“ defineste o situatie realå, nu o exagerare trivialå. Dacå România nu va face istorie, va råmîne ultima tarå din lume, asa cum e tråitå de cetåteanul imbecil de fiecare zi. Trebuia så ne fi tråit religios drama noastrå româneascå, pentru a ne mîntui de atîtea påcate nationale. Românii sînt prea transparenti lor însisi. Putini oameni vor exista cu mai putin mister sufletesc; o inimå deschiså lumii în cea mai perfectå familiaritate. Intimitatea liricå cu fiinta defineste sentimentul de viatå al românului. Cum se explicå totusi cå nu este tarå, în care literatura ruså så se fi bucurat de o circulatie mai generalå? Så ne fi mînat oare golul nostru înspre complexitatea sufletului slav, cu toate atractiile unei compensatii, sau oare capriciul nostru så fie flatat, în analogiile lui exterioare cu irationalul psihologiei rusesti? Cineva spunea cå românii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmåtul din ele. Într‑adevår, capriciul exterior si complexitatea de suprafatå, atît de specifice sufletului românesc, sînt furate numai de teatrul dramei rusesti, numai de aparentele tragediei interioare. Românii au desigur mai putine luminisuri decît francezii, dar ascunzisurile lor sînt departe de a‑i apropia de firea turmentatå a rusilor. Dezmåtul este climatul natural al României. Inima noastrå ia contur prin linii frînte. N‑avem continuitatea pulsatiei si, neavînd o linie, ce soartå am putea så opunem altora pentru a genera conflicte? Noi nu sîntem prin conflicte, nici måcar în ele. Un popor, dacå este lipsit de o idee istoricå, trebuie så aibå cel putin un sentiment generator de tragic. Franta n‑ar fi fost înaintea tuturor popoarelor în istoria modernå, dacå alåturi de lumea de valori cåreia i s‑a sacrificat nu ar fi avut dezvoltat la paroxism sentimentul gloriei. În numele acestei mari gratuitåti a miscat ea istoria din loc, mai mult decît în numele ideii sau a necesitåtii. Dar, pentru ca un popor så poatå naste din sine superstitia unei glorii universale, trebuie så dispunå de dimensiuni universale în suflet.

Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimå. Ce‑i mai råmîne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ, în nici un caz. Românul nu scapå nici o ocazie de a‑si deserta inima. Nu pleacå de aici un anumit pustiu al nostru? Existå un mare desert în România.

Orice complexitate sufleteascå presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timiditåti durabile si taine îngropate. Ascunzisurile sufletesti se alimenteazå din cadavrele propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele în amiazå? Ce cautå stråfundurile sufletului în lumina zilei? Nu existå „suflet“ decît în noapte. România nu este o tarå luminoaså: ea este o tarå subteranå, dar fårå mari întunecimi. Sîntem, poate, prea simpli sau prea limpezi în obscuritåtile noastre. Cåci nu cred ca România så fie timidå cu înåltimile sau adîncurile ei. Din påcate ea este prea sincerå si prea curajoaså cu golurile ei. Si le acceptå prea des, se dispretuieste pe sine de prea multe ori.

Este foarte caracteristic cå un român nu se poate face interesant într‑o societate de conationali, decît etalîndu‑si defectele, insuficientele. Nu existå popor în lume care så facå o virtute din faptul de a nu munci. În România, tipul omului inteligent si unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viata este un prilej de capriciu subiectiv, de exercitiu minor al dispretului, de negativitate superficialå. N‑am întîlnit om care så aibå o mai slabå aderentå la valori ca românul. De cînd existå România, nici un intelectual n‑a murit pe o idee, vreau så spun cå nici unul nu s‑a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sînt identificabile aiurea prin nume; ne descurcåm în istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi. Îndoiala de sacrificiu este o notå diferentialå a românului. Credinta în inutilitatea jertfei este asa de organicå, încît ar trebui o febrå asemånåtoare epocii de martiri a crestinismului pentru a convinge acest popor amårît de sensul spiritual al renuntårii. Ne lipseste pasiunea distructivå pentru ideal. Nu poti impune o valoare decît pe dårîmåturi: ruinele indicå totdeauna prezenta spiritului. Elanul de autodistrugere care så se nascå din dorinta de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi si gelozia pe ele, ce naste pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Românul este consecvent numai în luciditatea fatå de conditia româneascå. El stie cå nici unul dintre semenii lui nationali nu este entuziasmat de soarta lui de român. Si atunci, începe mårturisirea deficientelor proprii, interpretate si scuzate prin viciile substantiale ale României. Nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratårile si golurile si le explicå prin vidurile României, dezertînd astfel de la responsabilitatea individualå. Este drept cå schimbarea la fatå a tårii nu se poate face prin eforturi divergente si disparate, ci este necesarå o modificare structuralå pe bazå de orientare colectivå. Dacå toatå România nu pleacå la drum ca så se cucereascå pe sine însåsi într‑un elan colectiv, indivizii care vor så se salveze dintr‑o românitate deficientå sînt condamnati mai curînd sau mai tîrziu ratårii, neavînd la bazå rezistenta substantei nationale. Frecventa încercårilor de mîntuire individualå este totusi simptomaticå si ea dovedeste ce intensitåti poate så atingå vointa de lichidare a unui dezastru national, înscris în sînge. Pînå cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?

De‑am fi dezvoltat o pasiune infinitå si de ne‑am fi revårsat ardori ascunse, viata noastrå n‑ar fi fost o serie de începuturi ratate, aveam si noi reazemul gloriei, si mårirea ne era o consolare, iar nu aspiratie vagå. N‑am interiorizat decît resemnarea si de aceea nu stim ce înseamnå acumulårile temporale, cu inevitabilele lor declansåri explozive. Nimic nu se creeazå în domeniul spiritului fårå un anumit grad de ascezå. Cu cît viata este mai strînså în zågazuri, cu atît cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie så ardå sub constiintå. Pasiunile spirituale sînt clocote vitale, care nu mai servesc viata. Exasperarea biologiei între intensitåti si deficiente constituie fundamentul spiritului. Cårei idei i‑am servit cu toate fortele vietii, de cîte ori ne‑am îngenuncheat tåriile inimii slåbiciunilor spiritului? Asceza este o vointå de putere cu resort biologic, dar cu finalitatea în spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai putin violentå. Încordårile si vibratiile ascezei råzbunå tot ce n‑am tråit, tot ce n‑am consumat. Românul n‑are de råzbunat decît somnolenta lui secularå. Individual, n‑a refuzat aproape nimic si de aceea este clar cu sine însusi, sincer cu nimicul såu. Dorintele neîmplinite sînt sursa dramatismului interior. Sîntem, numai prin ceea ce am acumulat netråind. Så ne fie neistoria izvorul nostru de viatå? Fi‑vom capabili så creåm prin ce n‑am fåcut? Tot ce s‑a creat pînå acum în România poartå stigmatul fragmentarului. Afarå de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne‑am låudat cu el. Cåci nu l‑am declarat, cu totii, o exceptie inexplicabilå printre noi? Ce a cåutat pe aici acel pe care si un Buddha ar putea fi gelos? Fårå Eminescu, am fi stiut cå nu putem fi decît esential mediocri, cå nu este iesire din noi însine, si ne‑am fi adaptat perfect conditiei noastre minore. Sîntem prea obligati fatå de geniul lui si fatå de tulburarea ce ne‑a vårsat‑o în suflet.

Adîncimea sufleteascå a unui popor se måsoarå dupå gradul de religiozitate. Pasiunea religioaså exprimå tensiunea unui suflet. Acele neamuri, care n‑au cunoscut perioade întregi ale vietii lor dominate cu exclusivism de o religiozitate crescutå pînå la nebunie, suferå de un nivel interior extrem de scåzut. Nici un popor mare nu mosteneste o religie si o acceptå ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau rusii au primit din afarå crestinismul. Decît, ei l‑au transformat într‑o asa måsurå în ei, încît se poate vorbi de o recreatie. Catolicismul roman, protestantismul germanic sau ortodoxia ruseascå au atîtea aderente la un fond psihologic individualizat, încît apropierile teoretice evidente nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comunå. Precum un popor trebuie så dea nastere unui fenomen politic original, asa trebuie så‑si adapteze o religie la forma lui de viatå, pînå a o face creatie nationalå. O religie este universalistå în intentia ei teoreticå; ea nu poate fi înså în realizarea ei practicå, deoarece nici o formå a spiritului nu este vie, decît localå, concretå, adaptatå. Practic vorbind, existå numai crestinisme. Procesul acesta de adaptare este universal. N‑avem så ne gîndim decît la ce a devenit budismul în China sau Japonia, sau numai la culorile locale ale catolicismului în tårile latine, unde aparent prezintå o omogenitate perfectå.

Împlinirea în religie tine de esenta si destinul unui neam. Dacå prin ea nu reuseste så‑si ridice nivelul istoric, înseamnå cå el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios este anchilozå, retrogradare, încît teoreticienii de stînga au stabilit o adevåratå antinomie între religie si revolutie. Care este temeiul reactionar al religiei? Cît este principiu si cît istorie în rezistenta religiei la spiritul revolutionar? Teoreticienii revolutionari nu sînt împotriva religiei dintr‑un refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opozitiei acestor valori la orice încercare de transformare totalå. Sentimentul religios este prin esentå nerevolutionar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reactionar. Deplasînd conflictele de aici dincolo, el sfîrseste cu timpul a fi stråin complet de problema socialå. Dar nu numai atît. Spiritul religios te întoarce cu fata spre trecut. Unui om care crede în Dumnezeu, viitorul nu‑i mai poate aduce nimic. Dumnezeu este totdeauna înapoia noastrå. Teologia întreagå este reactionarå, fiindcå ea nu vede culmi decît în imemorial. Pentru ea, timpul este o cådere; pentru spiritul revolutionar, singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revolutionar, timpul este o divinitate. În timp se poate face totul. Admitînd posibilitatea unei modificåri esentiale în temporalitate, spiritul revolutionar cade într‑un paradox, care‑i constituie tragicul si farmecul såu. În timp nu se întîmplå modificåri de structurå si de esentå, el fiind o fluiditate de nuante. Timpul actualizeazå si distruge. Dar în el nu se poate naste o lume esentialå nouå. Tragicul spiritului revolutionar consistå în violentarea timpului si a vietii.

Religia, opunînd vesnicia în fiecare clipå timpului, paralizeazå avîntul råsturnåtor.

Obsesia vesniciei îl scoate pe om din viatå. Poate cå toatå religia nu este decît o råtåcire divinå a omului.

Dintre formele spiritului, cea religioaså este mai aplecatå spre automatizare, inertie. Dacå formele politice se succed si în mobilitatea lor asigurå o respiratie usoarå si degajatå unui popor, religia îl stråbate si îl învåluie pe toatå durata existentei lui, fårå primeniri adînci, în modificatii pur configurale. De aceea se leagå ea de formele politice si sociale cele mai durabile, pentru ca atunci cînd ele se dizolvå, ea så fie incapabilå a se adapta repede la altele, în nastere.

Existå totusi un moment dinamic si hotårîtor, care face din fenomenul religios al unui popor o adevåratå fortå vitalå si care este singurul în måsurå a‑i ridica decisiv nivelul istoric. Cînd un neam, în începuturile sale, îsi manifestå aderenta la o religie, fie printr‑o convertire, fie printr‑o atasare organicå spontanå, contacul acela initial dezlåntuie o vibratie si un dinamism neobisnuite. Este o electrizare insuficient apreciatå, aceea nåscutå din contactul devenirii nereflectate a popoarelor europene în formatie, triburi sålbatice avînd toate presimtirile de culturå, cu o spiritualitate atît de rafinatå cum a fost cea crestinå. În zorile fiecårui popor, momentul religios este de o fecunditate unicå. Procesul prin care un neam se elaboreazå prin religie, în aurorele sale, este elementul care scuzå påcatul reactionar ce defineste cu timpul fiinta religiei. Un popor care n‑a cunoscut în începuturile sale tensiunea si fiorul contactului cu religia nu întelege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnificatia întîii discontinuitåti, a primului salt. Numai în aurora nationalå, religia este un factor hotårîtor. Se întîmplå foarte rar så fie dinamicå si în alte perioade. Protestantismul, de exemplu, care a provocat o crestere a autoconstiintei Germaniei si ca atare o ridicare — dacå nu efectivå si politicå, în tot cazul interioarå — a nivelului ei istoric.

Putine tåri au fost care — ca România — în întreg trecutul lor så nu fi cunoscut alt mijloc de respiratie spiritualå decît religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n‑am fi avut nici måcar atît, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n‑a fost niciodatå dinamicå; în schimb, n‑a încetat niciodatå de a fi nationalå. Prin ea n‑am intrat în lume, dar ea a fost singura care atîta vreme ne‑a dat o presimtire a altor lumi. Teza lui Eminescu, dupå care de‑am fi fost catolici eram aståzi pe o treaptå de civilizatie mult mai înaltå, poate fi justå, cu o singurå rezervå: poate nu mai eram. Defectele de evolutie ale României nu sînt de naturå religioaså. Dacå nu ne‑am miscat atîta timp, nu este de vinå ortodoxia: sîntem noi. Ea n‑a fåcut decît så ne închidå în noi însine si så ne vegheze tåcerea sau jalea. Destinul ei are toate caracterele destinului României. Astfel se explicå de ce a participat ea la aproape toate formele de nationalism si de ce ea nu poate fi decît nationalistå. Este înså îndoielnic cå fortele ei, cå sårmanele ei resurse ar putea‑o ajuta så dinamizeze o Românie crescutå dintr‑o viziune modernå. Ea nu este atît de puternicå, încît opunînd rezistentå så devinå reactionarå; este înså destul de slabå pentru a deveni un anacronism.

Ortodoxia ne‑a tinut de cald în decursul secolelor de asteptare subteranå. De mult si‑a pierdut din cåldurå, si dacå azi e domoalå, mîine va fi neutrå sau rece. În afarå de faptul cå nici o formå a spiritului nu reuseste så‑si mentinå valorile atasate — o lungå duratå — de un fond sufletesc, si acestea se cristalizeazå autonom, constituind o lume dezrådåcinatå si moartå, existå pentru deficientele ortodoxiei explicatia religiozitåtii noastre aproximative. În România sînt multi oameni care cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred cå n‑a fost nimeni så se îndoiascå. Numai cå religiozitatea româneascå este minorå, nepasionatå si, mai cu seamå, neagresivå. Cîti n‑au fåcut un merit din toleranta noastrå si au transformat o insuficientå în virtute! Adevårata religiozitate este fanaticå, profeticå si intolerantå; ea înseamnå primii crestini, Inchizitia si Sfîntul Sinod al Rusiei tariste. (De aceea, ateism militant existå numai în Spania si Rusia.) Cine se påtrunde de revelatie nu mai poate tolera nimic în afarå de absolutul ei si de realizårile lui institutionale. Un om religios — adicå unul care‑si defineste clipele vietii prin religie — este fiinta cea mai incomodå, cea mai inumanå din cîte se pot închipui. De aceea, un popor religios, adicå fanatic, profetic si intolerant, chiar dacå este lipsit de capacitate politicå, îsi deschide un drum în lume datoritå pasiunii lui religioase. În Rusia secolului trecut, biserica s‑a dovedit incapabilå så se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea n‑a înteles nimic din tragicul problemei sociale rusesti si s‑a fåcut — împotriva curentelor revolutionare — un instrument al autocratiei. Ea a avut înså atîta energie încît så nu cedeze si fåcîndu‑si din inertie o tiranie si‑a dovedit atîtea rezerve de fortå.

Ortodoxia noastrå este circumstantialå, atenuatå si neprimejdioaså. Stilul nostru religios este labil si gelatinos. Neavînd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o interventie în destinul nostru. În viitor, ortodoxia se va tîrî dupå România. N‑am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine så fii ortodox. Nae Ionescu spunea odatå cå neamul românesc odihneste în ortodoxie. Oare nu odihneste mai repede ortodoxia în el?

Crestinismul nostru e pastoral si, într‑un anumit sens, neistoric. El se desfåsoarå, ce e drept, pe un plan colectiv: dar nu stimuleazå si nu determinå un sens ascendent al comunitåtii. N‑are nimic gotic religiozitatea autohtonå. În ea predominå cenusiul picturii bizantine; sufletul nostru religios se îmbracå în culori afumate. Dacå am fi fost cu adevårat niste credinciosi activi, trebuia så fim aståzi mult mai departe în mersul nostru. Dar pulsatiile în andante definesc toate domeniile vietii noastre. O sensibilitate în minor nu putea så se lege decît cu o gîndire staticå si cu o viziune pasivå a vietii. Este înså reconfortant a vedea cum România încearcå — printr‑un instinct al devenirii ei — så‑si lichideze pacostea traditionalå a spiritului contemplativ. Cine‑ar mai putea afirma aståzi cå sîntem un popor contemplativ? Toti sînt de acord cå am fost. Orientarea înspre politic a învins plaga unei visåri sterile, lipsite de o adîncå interioritate, fårå scuza profunzimii si a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei tåri. De altfel, comparînd trecutul cu idealul de viitor, sîntem siliti a face o întreagå tablå de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de altå parte, cåile de eliberare; tot ce ne‑a împiedicat så devenim natiune si tot ce ne va ajuta; elemente care ne‑au fixat în cadrul culturilor mici si cele ce ne vor salva din el; destin de tarå îngenuncheatå si accesul la mare putere etc.…

Paralelismul acesta determinå rosturile României si sensul ei în lume. Toate elementele care vor trebui så‑i alcåtuiascå viitorul constituie o sumå de categorii, constitutive marilor culturi. România va trebui så si le asimileze, så le integreze, så apartinå lor.

Distanta låuntricå de trecutul nostru trebuie interpretatå în justa ei valoare. Noi nu spunem cå strådaniile lui Stefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazu sînt lipsite de importantå si de un anumit dramatism. Ele n‑au depåsit înså caracterul unei reactiuni de existentå si n‑au întrecut, întru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o îndrumare, iar continuitatea noastrå fatå de ele ar fi un îndreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie, cînd ideea pentru care luptå atinge un nivel transistoric si este servitå de o fortå echivalentå valorii ei. Dintr‑o epocå moare tot, afarå de ce e transistoric. Renasterea sau Evul Mediu nu ne intereseazå decît pentru ceea ce mai pot spune si aståzi; pentru valabilitatea tipologicå si sensul lor intemporal. Transistoria include tot ce e actual în istorie. Dacå perioada romanticå nu ne‑ar mai fi în nici un fel o întîlnire neindiferentå, ea ar fi un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezente a trecutului alcåtuieste viata istoriei. Råmîne din trecut tot ceea ce nu este documentar. Transistoria este în sine.

Relativismul a transformat devenirea în absolut si a exagerat concretul pînå la substantializare. Anulînd categorii si eliminînd generalul, a fixat celula istoriei în totalitatea concretå si închiså a perioadei istorice. Epoca a devenit monadå, iar generatia, un grup organic de o convergentå perfectå. În sine, epocile nu sînt universale, dar toate contin un sîmbure de universalitate. Cele cu adevårat mari se leagånå în universal. Acest proces nu se întîmplå constient sau voit, ci naiv si nemijlocit. Epocile mari ale istoriei sînt definite de o naivitate creatoare, deoarece spiritul, în elanurile si eflorescentele culturii, nu s‑a detasat de viatå în dualitatea caracteristicå apusurilor,ci se înmlådie pe ondulatiile vietii.

Nu se poate crea cu constiinta universalitåtii, fiindcå orice creatie este un act nemijlocit al spiritului. Cînd în tine se întipåresc caracterele epocii si cu ele dai expresie unui continut interior, realizezi o obiectivare ce n‑are aderentå teoreticå si constientå la însusirile vremii tale. Marii creatori n‑au cunoscut pozitia lor în timp. Creatia presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfåsurîndu‑se în naivitate, se adîncesc în sînul valorilor, ca‑ntr‑un cerc limitat. Psihologiceste, epocile au o respiratie îngustå si un ritm sacadat de toate insuficientele. Este indiscutabil cå amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului Renasterii depåseste dimensiunile reale, precum iaråsi s‑ar putea så nu întelegem decît fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretårile moderne au fåcut din Renastere o lume. Ce e drept, ea este o epocå incomparabil individualizatå; numai cå, datoritå acestei individualizåri, ea nu a putut fi atît de cuprinzåtoare pe cît se spune. Ne‑am obisnuit a atribui Renasterii si consecintele ei îndepårtate sau apropiate. Tot ceea ce în baroc sau în romanticå este derivare tardivå din Renastere atribuim acesteia. Reflexele istorice îndepårtate ale unui fenomen nu sînt revelatoare pentru esenta lui, ci pentru sufletul epocii care îsi cautå analogii trecute în mod inconstient. Cå romantica a iubit Evul Mediu si l‑a iubit în felul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identitåtii ei, nevoii de a‑si defini afinitåtile.

Epocile creatoare sînt mult prea rotunjite în sîmburele lor pentru a fi prea încåpåtoare. Universalismul constient, cåutat, dezvoltat pînå la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este un element definitoriu al epocilor de amurg, al acelor epoci de sintezå si de sincretism avide de toate valorile, juxtapunîndu‑le, dar neînsumîndu‑le, alåturîndu‑le steril, într‑un agregat axiologic. Divergenta valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului îl face încåpåtor pentru orice si viziunea retrospectivå, reactualizînd lumile de valori ale trecutului, face contemporanå întreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadentå dovedeste, prin contrast, cå orizontul teoretic nu este conditia creatiei si cå excesul de luciditate descoperå un suflet încåpåtor, dar steril.

Cu cît epocile pe care le înglobeazå o perioadå istoricå sînt mai limitate ca sferå de valori, cu atît succesiunea lor este mai rapidå. Dinamismul culturii moderne îsi are explicatia în mårginirea excesivå a diverselor epoci si a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istoricå îsi are ratiunea în insuficienta structuralå a fiecårei epoci. Chiar dacå epocile sînt închise în ele însele, fiecare are un germen de viatå, care se dezvoltå si moare, încît limitarea momentelor istorice este o insuficientå organicå nesolutionabilå. În aceastå insuficientå trebuie cåutat motivul substituirii epocilor si al mobilitåtii formelor culturii. Inconsistenta tuturor structurilor de viatå creeazå o fluiditate ce face din cåile existentei tot atîtea pierderi de substantå.

Valorile, nåscute din viatå, iau drumul razna si nu se mai pot reîntoarce spre surse. Tragedia mai adîncå a culturii nu se aflå numai în simbolismul ei, care constituind valorile într‑o lume derivatå le îndepårteazå de o zonå ontologicå, ci în pornirile centrifugale ale spiritului care, începînd cu autonomia de viatå, sfîrseste la antinomia cu ea. Cine ar încerca så se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologicå, n‑ar violenta prea mult individualitåtile lor, dacå le‑ar clasifica din punctul de vedere al solutiei fatå de problema spirit — viatå. (A solutiei intrinseci, practice, a „atitudinii“.) Sînt culturi al cåror stil se bazeazå pe o exasperare a conflictului dintre spirit si viatå (cultura indianå, egipteanå, goticul european si goticul ca o categorie mai mult sau mai putin imanentå tuturor culturilor). Altele, neputîndu‑l învinge, l‑au atenuat (cultura greacå, întrucît a realizat o armonie mai mult doritå decît efectivå; cultura francezå, ca o culturå abstractå, în care spiritul nu se opune vietii, ci numai inteligenta; cultura japonezå, ca o culturå a gratiei etc.) Întreg procesul culturii îsi are rådåcinile dramatice în elementele ne‑vitale ale spiritului; istoria nu este decît vibratia din golurile irationalului. Deficientele vietii au creat devenirea istoricå.

II

La orice temperaturå ar fi ridicatå si pe mîna oricui ar cådea, cultura româneascå îsi are determinate anumite directii, pe care nu le poat modifica nici o lume de continuturi, oricît ar fi ele de variabile si de divergente. Întrucît facem parte dintr‑o culturå si sîntem integrati procesului ei, activitatea noastrå intrå într‑un fågas, despre care putem så nu stim nimic, el nu existå totusi mai putin. Ceea ce putem face este så dezvoltåm la maximum tendinte imanente nouå, dar nerealizate din toate motivele cåderii noastre. Nu ne mai råmîne decît så începem a ne descoperi pe noi însine.

Toatå forma româneascå de existentå este ståpînitå de geniul momentului. În zadar am încerca så ne educåm spiritul înspre activitatea constructivå, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare constientå si efort sustinut. Inspiratia de moment este legea noastrå. Românul iubeste întorsåtura, adicå inconsecventa în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi construirea unei catedrale; tendinta lucrurilor înspre înåltime, ascensiunea firii e stråinå complet geniului nostru. Turnurile bisericilor românesti nu se sprijinå în cer, asa cum se întîmplå cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi multumite cå se aflå undeva, aproape de tot, un påmînt, de care nu e bine så te îndepårtezi. O catedralå este un råspuns lui Dumnezeu la toate întrebårile care i le‑a pus omului. Ea dovedeste cå distanta între creator si creaturå este departe de a fi infinitå si cå, la urma urmelor, ei s‑ar putea întîlni vreodatå în înåltimi. Sensul ultim al catedralei este o provocare si o sfruntare adresatå divinitåtii. Sînt turnuri pe care omul n‑a avut curajul så scrie: pînå cînd vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate operele pe care omul le‑a conceput pentru preamårirea lui Dumnezeu sînt o dovadå a mårimii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer în înseråri este simbolul tragediei sau infinitului uman.

Fåcut‑am multe bisericute în trecutul nostru, toate triste si mici. Improvizatii de credintå. Stefan cel Mare si‑a exercitat ocazional un sentiment de pietate si ne‑a construit pe loc atîtea si atîtea biserici, locasuri minore si amårîte ale dezertiunii din lume, si nici o constructie monumentalå, care så intensifice un sentiment de viatå si så‑i dea nesfîrsitul dramatic si vibrant care nåpådeste sufletul în orice atmosferå goticå.

Nu numai din cauza nåvålirii frecvente a hoardelor, ci si dintr‑o dispozitie låuntricå, organicå, românii si‑au asezat satele în ascunzisuri, în våi nebånuite, în obscuritåtile naturii. Comparati acest sentiment de viatå cu acela care a împins semintiile germanice så ridice burguri pe singuråtåti de stînci, så‑si proiecteze tåria sîngelui în ziduri si blocuri de piatrå. O tristete infinitå må cuprinde de cîte ori må gîndesc cum, o mie si atîtia de ani, ne ascundeam prin påduri si munti de frica dusmanului, adicå de propria noastrå fricå. Nu existå vråjmasi, ci numai frica din care ei se nasc. Multi dusmani am vrut så mai avem! Trebuia så fi construit ziduri în jurul nostru, så fi fost si noi o lume, så ne fi clådit destinul în piatrå. Asa, n‑a mai råmas nimic greu din trecutul nostru. În zadar caut dupå demnitatea ruinelor. Cetåtile Moldovei nu må consoleazå; românii tot în munti fugeau.

Lipsa unui simt ascensional al devenirii, al unui elan constructiv în procesul firii, a fåcut cultura româneascå o culturå a imediatului. Toate lucrurile se întîmplå aici si acum. A te descurca printre contingente, iatå imperativul viziunii circumstantiale a vietii. Atunci si acolo, fie cå determinå trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesitåtii, în care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor, vointa nu poate interveni decît ineficace. Românii par a fi înteles peste måsurå ceea ce este irevocabil si transuman în fiinta timpului si spatiului.

Toate marile culturi s‑au nåscut din lupta biruitoare cu spatiul si timpul. Imperialismul, ca expresie supremå a marelui stil politic, este un dispret, o ofenså aduså spatiului. A‑ti face întinderile sclave exprimå setea arzåtoare si criminalå de a supune rezistenta lumii materiale. Revolta împotriva spatiului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care serveste o idee imperialistå este mai avid de spatiu decît cel mai pasionat geograf. Urmele pasilor soldatilor români ar trebui sårutate.

Sau så ne gîndim numai la bravarea timpului, la oamenii care si‑au creat destinul în începuturile si pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unicå n‑au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai så escaladeze clipele, dar så înfrîngå, så se ridice pe cadavrele momentelor? N‑au îngenuncheat ei prezentul si viitorul, în pornirea de a da nastere la forme noi de viatå? Marile culturi au creat în ciuda timpului. În orice elan, el cedeazå din rezistentå, încît victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalitåtii spiritului.

Ireductibilul si irevocabilul spatiului si timpului nu sînt cunoscute de avalansa ca soartå a culturilor mari. Cu constiinta fatalitåtii timpului, nici un popor n‑ar fi fåcut revolutii, si nici råzboaie n‑ar fi purtat, dacå spatiul ar fi fost atît de eterogen directiei lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spatiul si timpul fiecåreia.

Deoarece noi românii nu ne‑am încercat în procesul inconstient al luptei cu spatiul si cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne‑am impus fata în forme obiective si astfel greu ne putem aråta si greu ne putem face cunoscuti. Fatå de timp si de spatiu ne definim figura. Ea cîstigå cu atît mai multe caractere, cu cît sîntem mai personali în tendinta noastrå de a ni le asimila.

Defectul României este cå a fost prea multå vreme o potentialitate; a întîrziat sistematic så devinå o actualitate istoricå. În asemenea conditii, cum o så‑si poatå preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Existå un singur oras românesc, cu o marcå arhitecturalå proprie? Am råmas la tåran si n‑am stiut cå satul n‑a intrat niciodatå în lume.

Românii au tråit o mie de ani ca plantele. Cresterea vegetalå le‑a determinat ritmul vietii lor. Precum, pentru o plantå, totul se face peste ea, asa si românul; totul s‑a fåcut peste el: biologia, ca si istoria. Unui popor de tårani i‑a fåcut mare plåcere så nu intervinå în cursul lumii. Nu existå neam care så fie de o mai resemnatå abandonare în moarte. Tragedia izvoråste dintr‑un protest disperat si inutil împotriva mortii; el nu duce practic la nimic, înså se naste dintr‑un sentiment infinit si duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat‑o. Si asta înseamnå a‑i plåti birul.

Nenorocirea noastrå este c‑am integrat moartea în ordinea fireascå si am primit‑o cu duiosie si fårå dramatism. Mai bine ne‑am fi dispensat de ea, asa cum au fåcut francezii, care au creat o culturå fårå spirit tragic. Dar cine cunoaste fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate naturalå fatå de moarte? Sînt înså culturi întregi care, din oroare de moarte au ajuns la cultul ei (cea egipteanå de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o directiune specificå stilului lor de viatå si n‑au acceptat‑o ca o evidentå a lumii naturale. Românul se simte prea la el acaså între viatå si moarte, si‑si face un drum plåcut printre ireconciliabilele acestea initiale. Tråind cu o familiaritate indiferentå între lucruri care au greutate numai prin patosul distantei, el si‑a redus din fiorii la care nu‑i bine så renunte spiritul. Astfel, România nu este o tarå tragicå. De Dumnezeu, n‑am stat niciodatå prea departe. Existå o literaturå popularå, cu mai multe povesti în care El se plimbå mai des ca printre noi? Mîhnirea, cazna si necazul acestui popor au ridicat multe scåri între påmînt si cer. Bisericile n‑au trebuit så provoace înåltimile.

Ce fioruri trebuie så fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care fåceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? Orgoliul înfrîngea pietatea. În jurul bisericutelor noastre, umilinta înfrînge credinta.

În genere, românii au prea multå umilintå si prea putinå pietate fatå de lucruri. Pietatea este ultima formå a seriozitåtii în fata ordinii invizibile. Cînd ea afecteazå un caracter uman si imanent, atunci viata este convertitå într‑o valoare echivalentå transcendentei. Este ca si cum toate aspectele realitåtii ar fi stråbåtute de un suflu divin si s‑ar împårtåsi, în diversitatea lor, din acelasi izvor absolut. Din pietate se naste un sentiment solemn al vietii. Toate actele se desfåsoarå si se consumå ca oficieri, într‑o gravitate elegantå. Pietatea då un sens etern zådårniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolicå reprezintå atîta seriozitate gravå si atîta responsabilitate istoricå deoarece, ca nici una, a îngrijit în sine o pietate activå, cu ceremonialui inerent si cu grandoarea måsuratå care au asigurat catolicismului o dominatie atît de justificatå. S‑a mai adåugat spiritul politic, si lumea cealaltå a fost bine valorificatå în lumea asta.

Umilinta te aseazå totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunosti nici måcar la nivelul si conditia devenirii curente. Umilinta este sentimentul cel mai a‑istoric din cîte se pot concepe. Refluxul vietii este leagånul ei. Dacå, individual, ea poate presupune un spirit detasat, în expresie colectivå, e descurajantå. Umilinta este un viciu. Cåci råpeste atît omului, cît si lumii, farmecul si valoara.

Una dintre multele cauze ale scepticismului românesc este si influenta dizolvantå a umilintei, acest sentiment ce ne‑a umbrit pe noi, românii, de cînd e lumea. Parcå de secole n‑am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decît råspunsul întelepciunii pasive a tåranului: „Så treacå de la noi!“ Nu existå o fiintå mai umanå decît românul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, tåranul îti va råspunde invariabil: „între oameni se întîmplå toate“. Excesul de întelegere, din fuga de conflict si de dramå. Acesta e si sensul scepticismului, în general.

Românii n‑au aproape nici o întelegere pentru istorie, cåreia‑i substituie conceptia destinului. Si ce este ideea de destin? Logica irationalului. O directie interioarå într‑o lume de contingente, o fatalitate într‑o totalitate de variabile. Pe cînd înså culturile moderne au renuntat la ideea metafizicå a destinului, înlocuind‑o cu una psihologicå, noi românii am råmas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu înseamnå mai mult decît un ireductibil låuntric ce ne då o formå în viatå. Fatalitatea creste din suflet si råmîne în marginile lui. Dacå totusi depåseste sfera psihologicå, ea afecteazå forma unui determinism mecanic, fårå baze în ontologic. Românul vede înså o surså universalå realitåtii esentiale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice.

Ideea de destin are marele merit de a explica toate si nimic. Forta oarbå, care‑si are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a cåuta o bazå ascunså si generatoare a tuturor continuturilor de viatå; ea înså nu le poate explica diversitatea si divergenta. Exuberanta fenomenalå se ridicå, autonomå, peste monotonia soartei. Peisajul istoric råmîne stråin. În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se misca, ei vor întelege istoria si poate i se vor integra.

Sîntem un popor prea bun, prea cumsecade si prea asezat. Nu pot iubi decît o Românie în delir.

Toti acei care iubesc poporul românesc mai putin decît mine — fiindcå ei nu‑i iubesc viitorul lui — sustin cå însusirea esentialå si de mare merit a românului este omenia. Nu vreau så spun cå ea e un defect, dar îmi este imposibil så‑i descopår altceva decît o virtute mediocrå, care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsiti de personalitate. Într‑o lume în care numai excesul inimii si al inteligentei, frenezia si calculul echivoc, instinctele tari si ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne‑ar putea folosi o cumsecådenie colectivå? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparentelor nu‑i pot gåsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacå i‑as dori României så tråiascå în pace si la råcoare, m‑as bucura si eu de omenia noastrå si m‑as asocia la un elogiu comod si plat. Decît înså o bunåstare nesemnficativå, mai bine o ruinå con brio. Cine nu tråieste apocaliptic destinul României nu întelege nimci din ceea ce trebuie så devenim. Fiecare ar trebuis å ne sfîsiem pe imperativul devenirii noastre.

Cînd s‑ar spune cå ardoarea, si nu omenia, este însusirea de cåpetenie a României, mi‑as încrucisa bratele si as astepta så lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul si chiar teroarea… Franta este opera entuziasmului, mai mult decît a rationalismului si a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbå pentru logicå i‑ar folosi mai mult decît logica.

Unii cred cå sînt nationalisti dacå flateazå stårile de fapt ale unei tåri si gåsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtutile traditionale“. Cum de n‑au observat cå aceste vituti ne‑au tinut pe loc atîta vreme? Nu este bun si valabil ceea ce un popor are din mosi‑stråmosi, ci numai ceea ce‑l mînå înainte. Dacå toti românii ar deveni prin minune sfinti si în aceastå stare n‑ar cîstiga nimic ca fortå istoricå, as declara sfintenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune România în miscare este bun, tot ce o tine pe loc e råu. Singura iesire este un dionisism al devenirii românesti.

Dacå ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine si compromitåtoare, limitate si antiumane, ele ar trebui declarate absolute si perfecte. Ascensiunea unei tåri este singura ei moralå.

„Adevårurile organice“ ale unei natiuni sînt erorile necesare cresterii ei. Cum tote fenomenele de crestere au la bazå un elan orb, nu vom gåsi în ele conditia prielnicå a cunoasterii. Autoiluzionårile din aurora culturilor indicå un proces foarte natural. Luciditatea este omanifestatie de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl cresterii. Atunci începe a se sti. Si adevårurile nu mai sînt „organice“, adicå nu si le mai creeazå viata pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, care nu mai servesc. Fatå de epoca homericå, în care spiritul elin este încå întunecat de somnul materiei, întrevåzînd putine adevåruri, într‑ o trezire încå neconsumatå, — epicureismul si stoicismul demarcå o disocierre a elementelor solidare initial, începînd cu autonomia spiritului, care creeazå constient adevåruri pentru o viatå pierdutå în ratiune. Fiecare culturå îsi are o epocå de cunoastere, care nu coincide cu un moment de înflorire spiritualå, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de obosealå contemplativå, bazatå pe lichidarea naivitåtii, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de culturå. De o parte epoca de naivitate, de cealaltå, epoca de cunoastere. Lumea homericå si sincretismul alexandriu înseamnå douå epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate si de rotunjime.

Lumea goticå si istorismul modern reprezintå, în plan occidental, acelasi dualism, de aceeasi semnificatie si gravitate. Clasicismul francez si romantica germanå sînt momente culturale perfecte, culmi de culturå asezate între epoca de naivitate si de cunoastere a Frantei si Germaniei. Ele au ceva din mireasma desteptårii originare a spiritului si din parfumul dizolvant al luciditåtilor crepusculare. Fecunditatea lor este înså departe de a fi echivocå, ea înrådåcinîndu‑se în temeliile unei culturi. În clasicism si în romantism, Franta si Germania si‑au întins o oglindå pentru a se putea adora narcisic. În toate momentele mari de culturå, triumfå un Eros spiritual. Este o oglindire în propriul abis de fecunditate si de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel si Schlegel, Germania s‑a desfåtat în stråfundurile sale si si‑a pipåit marginile. Romantica germanå, mai mult decît oricare alt moment al spiritului european, justificå definitiv participarea la istorie. Atîta vis al spiritului compenseazå trivialitatea de secole a gîndirii si a vietii.

Romantismul german este autoextazul spiritului în finit.

Procesul „normal“ al unei culturi o face så treacå în mod inevitabil prin perioada initialå a naivitåtii. Nediferentierea si indiviziunea împrumutå culturii, într‑o astfel de fazå, un caracter de tot concret. Separatia de naturå este în curs, fårå ca totusi cultura så constituie o totalitate autonomå. Cîtå naturå este în culturå indicå gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridicå din påmînt, din piatrå, din elemente. Progresul în spiritualizare înseamnå o îndepårtare de originar. Autonomia spiritului de viatå, care devine realitatea tragicå a tuturor culturilor, începînd de la maturitatea lor la decadentå, înfrînge ultimele urme ale naivitåtii. Cultura are în începuturile sale un ritm cosmic. Cu cît ea se diferentiazå mai mult de naturå, cu atît ea devine mai a‑cosmicå. Negatia cosmicului îsi aflå sursa în elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fugå de viatå.

Faza naivå în evolutia istoricå a unei natiuni îmbinå într‑o surså comunå statul, dreptul si societatea. Constiinta statalå, juridicå si socialå nu se autonomizeazå. Naivitatea istoricå are ca presupozitie comunitatea. Despre socialism nu se vorbeste decît unde ea nu mai existå. Disparitia statului în societate, care este o idee centralå a socialismului, n‑a putut apårea decît în diferentierile rezultate dintr‑o devenire complexå. Risipirea ethosului comunitar a pus problema socialistå. Omul modern nu mai stie care este sîmburele såu: natiunea, statul, societatea sau dreptul. Înainte vreme era måcar Dumnezeu, care topea în sine toate contradictiile. În dictaturå sau socialism, el cautå o simplificare si o formulå, o reducere la un principiu. Pluralismul, în orice formå, nu este o solutie pentru muritori.

Omul s‑a simtit totdeauna mai bine în epocile de naivitate. Odatå ajuns înså într‑un ritm în care cunoasterea s‑a cristalizat ca un continut de culturå, el s‑a abandonat dramatismului acestei forme de viatå si a acceptat riscurile ca necesitåti firesti. Un popor îsi savureazå, la urma urmelor, decadenta sa. Cetåtenii romani, care în viciu si betie asistau la ruina Imperiului din umbra curtezanelor orientale, nu se gîndeau cu nici un regret la vremurile în care tîtele Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai måret imperiu.

Românii n‑au suferit niciodatå de prea multå naivitate. Netråind prea mult în lucruri, ci mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al românilor numai asa poate fi explicat. El n‑a fost fructul unei cunoasteri spirituale, cu privelistea din înåltime, din distantele spiritului, ci din izolarea noastrå sub curentul vietii. Luciditatea decadentå este plantatå cu rådåcinile în aer. Orice gen de luciditate este o distantå de fiintå.

Naivitatea este un reflex paradiziac în imediat. Datele nemijlocite ale vietii sînt tråite în ele însele si, chiar transfigurate în mit, ele se leagå direct de participarea sufletului. Nu trebuie totusi så ne imaginåm stilul naiv al culturilor, în albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunînd originarul, implicå un întreg complex de izbucniri primitive si bestiale. Decît, bestialitatea este, în aceastå epocå, iresponsabilå si afecteazå mai repede un caracter de prospetime. Si apoi, etica naivitåtii este biologia.

Cå n‑am cunoscut deliciile naivitåtii, ca o perioadå de culturå, este o dovadå în plus c‑am vegetat la marginile istoriei si cå o conditie unicå defineste tragedia noastrå. Tåranul român e mai lucid si mai båtrîn sufleteste decît tåranul italian sau german. Dacå biologiceste este superior tåranului francez, el are o maturitate sufleteascå de care ar trebui så ne întriståm. Tåranul român stie cam prea mult despre viatå si despre moarte, desi nu întelege nimic din istorie. Ai crede cå cine stie ce experientå secularå de viatå intenså cu o traditie îndepårtatå îl sileste la atîta îndoialå si amåråciune. Tåranul bavarez, olandez sau elvetian este un sugaci fatå de tåranul nostru. Poate cå toti românii nu sîntem decît niste copii båtrîni. Så ne fi nåscut din oboseala romanilor si lacrimile dacilor? Nu este chiar asa de plåcut a mai adåuga un plus de cunoastere imensitåtii de luciditåti autohtone.

Ne‑au lipsit conditiile psihologice ale naivitåtii. Altcum, nu ne‑am putea plînge, cåci indiferentierea organicå a României a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viatå. N‑am fost noi prea mult popor si prea putin natiune, mult mai mult societate, decît stat? Iar din punctul de vedere al rationalitåtii formelor de culturå, nu reprezintå alcåtuirile noastre de viatå un excedent de irational?

Dar dacå ne‑au fost interzise deliciile naivitåtii, nu ne mai råmîne decît så dåm intrårii noastre constiente în culturå un accent de frenezie necunoscutå României. Ar fi un lux pentru spiritul primar al culturii noastre så divinizåm expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie så avem în fatå finalitåtile esentiale si ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. Îndumnezeirea acestei realitåti primordiale a fost tentatia permanentå a påturii noastre culte. Astfel de excese le‑au cunoscut si germanii, înså le‑au corectat totdeauna cu ipostazierea statului. Dacå un Fichte, în timpul renasterii nationale germane, gåsea în revenirea la popor, ca surså de productivitate irationalå, o salvare pentru Germania si o eliberare de etatism, Hegel a substituit statul lui Dumnezeu si i‑a scris o teodicee cum n‑a mai cunoscut istoria nici înainte de el, nici dupå el. Consideratiile lui despre stat îti dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu‑le, så renunti la iluzia individualitåtii, tale, så te asimulezi complet în existenta statului, så‑ti anihilezi principiul anarhic, så‑ti uiti cå esti persoanå. Dumnezeu n‑a devenit actual decît prin Christos: asa statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca „infinit real“, „mers al lui Dumnezeu în lume“. „Spiritul în rationalitatea sa absolutå“, „ideea divinå pe Påmînt“ etc. este un lucru atît de extraordinar, încît viziunile în Dumnezeu ale Sfîntului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius îmi par simple banalitåti. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, fatå de care Kant e simplu profesor, iar Boehme si Eckhart, maestri în presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivå a irationalismului cu o mascå rationalistå.

Hegel vorbeste la un moment dat despre „viata absolutå în popor“. Acest maximalism organicist are un sens numai întru cît fixeazå o etapå, în nici un caz o finalitate. Så ne închipuim o Românie în care cultul mistic al irationalului fortelor populare ar invada întreaga tarå. O stagnare generalå ar fi fatalå. Orice cult pentru o realitate deja fåcutå este cauzå de stagnare si de imobilitate. Un traditionalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seamå, nu dovedeste nimic. „Poporul“ este o obsesie de care trebuie så ne ferim. Si trebuie så ne ferim cu atît mai mult, cu cît n‑am fost sute de ani România, ci numai poporul românesc. În ce fel acest neam a putut rezista atîtea secole, fårîmitat si neexistînd politiceste, este o problemå cåreia nu‑i pot gåsi un tîlc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substantå etnicå numai întru cît n‑au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivitåtii, al subistoriei noastre, al apartenentei noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul românitåtii, dacå påråsea anonimatul si lua parte activå — prin revolutii si råzboaie — la istoria Europei centrale, el ar fi iesit, iremediabil, din orbita României potentiale, asa cum exista ea în constiinta tuturora. Actiunea izolatå ar fi fost ineficientå. Ceea ce e regretabil — si aici e viciul de bazå al României — este cå provinciile noastre, atîta vreme, n‑au cåutat o actiune convergentå si au amînat neîngåduit România.

Totul, în trecutul românesc, s‑a fåcut anonim. În zadar încerci så descoperi o realitate vie dupå acel nimeni care ne ascunde pe toti. Am fost anonimi în anonimat. Asa sînt toate stårile preculturale, asa este orice subistorie. Cultura este un triumf al individuatiei. Fiinta individualå ia un caracter specific si o directie proprie, separîndu‑se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structurå monadicå. Lumi individuale, a cåror armonie derivå dintr‑o comunå participare la spirit. O culturå nu atinge culmi decît în måsura în care individualitåtile ei simt tentatia demiurgiei. Marii creatori au tintit o umilire a lui Dumnezeu. Precum marile culturi îsi extrag avîntul din pornirea lor demiurgicå, asa si cu marile individualitåti. Orgoliul infinit este cea mai productivå salvare din mizeria conditiei omenesti. Må gîndesc la Hegel, considerînd „momentul“ såu filozofic ca pe cel mai important din evolutia gîndirii, spiritul absolut ajungînd la perfecta autocunoastere si interiorizare. Hegel s‑a considerat ca încoronarea si culmea devenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al oricårei dialectici, a conceput sfîrsitul istoriei în perfectiunea spiritului absolut realizat de filozofia sa.

Sau Napoleon, spunînd la Sfînta Elena, cu atît orgoliu meditativ: „Pe mine nu m‑au înfrînt oamenii, ci natura. În nord frigul, în sud marea.“

Omul nu poate crea decît crezîndu‑se centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconstienta oricårui burghez, care, în limitarea orizontului såu, tråieste ca si cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilatå clipa pe dimensiunile vesniciei. Dacå nu tråiesti cu sentimentul cå tot ce s‑a fåcut pînå la tine în vederea ta s‑a fåcut si cå tu esti o råspîntie unicå în istorie, dacå nu simti cå te cere devenirea si cå momentul existentei tale este un absolut, un ce nesubstituibil si unic, atunci nu vei reusi decît så fii un licurici în soare, o strålucire invizibilå, o fadoare de luminå. Numai întru cît axa lumii îti stråpunge inima, poti deveni o lume.

As vrea så disparå, din sîngele acestui neam, ultimele rezerve de umilintå. Dacå nu vom avea atîta tårie si atît orgoliu pentru a ne reface din sîmbure existenta, în zadar mai facem teoria României. Aici nu vreau så descriu mizeria istoricå a unei tåri, dintr‑o curiozitate obiectivå. Nu pot så fac stiintå pe propriul meu destin. Dacå defectele României, constatate aici cu pasiunea si regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne si iremediabile, tara aceasta nu m‑ar interesa deloc si mi‑ar pårea stupid så scriu o carte de fapte fårå o viziune de reformå.

O criticå severå a României nu trebuie så fie compensatå înså de o utopie. Drumul României în viitor nu este presårat cu trandafiri. O mie de ani am cålcat pe spini si vom mai cålca încå multå vreme. Limitele României le cunosc prea bine. Vrem så stim totusi pînå unde se poate întinde ea, atît în forma ei låuntricå, cît si în afarå. As vrea o Românie cu populatia Chinei si destinul Frantei. Dar nu vreau så fac din viitorul tårii o utopie… Desi România nu poate fi o realitate fårå acest viitor, noi trebuie så fim înså necrutåtori si cu singura noastrå sperantå…

Utopia este o dezertare teoreticå din fata realitåtii. Insuficienta instinctului construieste o altå lume, netinînd seamå de ireductibilul acesteia. Dispretul pe care‑l mårturisim cu totii pentru utopisti este cum nu se poate mai firesc. Noi stim ceea ce nu stie un utopist: reforma lumii nu este posibilå decît cu mijloacele si datele ei. Dacå Platon si Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice, de mult ar fi iesit din circulatie. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost niste visåtori ordinari. Constructiile fantastice ne‑au ajutat så ne controlåm iluziile. Defectul utopiilor este cå au încercat så elimine din viatå ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Omul a fåcut înså tot posibilul pentru a amîna paradisul terestru. Si a reusit peste asteptårile lui.

Dacå l‑ar fi dorit cu ardoare, atunci n‑ar fi refuzat asa de usor utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul si‑a fåcut un titlu de glorie din a fi rupt cu traditia utopicå a socialismului. Poate cå socialismul numai atunci a avut farmec. Aståzi vrea så fie o stiintå a fericirii påmîntesti, construitå pe o escatologie imanentå.

Distanta noastrå de utopie rezultå din excesul de luciditate. Pe român l‑as putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, constructia imaginarå a unei Românii viitoare n‑ar avea pentru noi nici un sens. Stim cu totii cå în istorie conteazå numai faptele; idealurile sînt amågiri, necesare unei justificåri ornamentale. Un popor activ si dinamic este o mai mare realitate istoricå decît unul visåtor, care îsi uitå de el însusi în idealuri. Hunii au tulburat istoria mai mult decît indienii, desi toti hunii laolaltå nu fac cît o clipire din ochi a lui Buddha. Iaråsi, nu pot så trec cu vederea cå Attila este un Napoleon fatå de printii Indiei, frumosi si visåtori. Însusi Christos a fost un mare om politic fatå de Buddha, cu toate abilitåtile oratorice ale acestuia. Dacå pînå aståzi propaganda electoralå a crestinismului s‑a mentinut în toi…

Cine se apucå de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce învåta pentru viata practicå. Nimeni så nu aspire a deveni sef înainte de a fi meditat politiceste Evanghelia Sfîntului Ioan. Schimbati cîtiva termeni, înlocuiti‑i cu expresii din lumea noastrå si ati gåsit cheia ascensiunii. Nu s‑a fåcut asa de usor o dictaturå douå mii de ani…

Så fie oare utopie, dacå am crede cå România ar putea så se ridice vreodatå peste nivelul si fatalitatea culturilor mici? N‑as vrea så formulez o condamnare pentru neamul meu. Si dacå ar exista în România un oracol, mi‑ar fi teamå så‑l întreb. Cine‑mi poate garanta cå viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol românesc? Un råspuns defavorabil la întrebarea sfîsietoare nu pot så dau fårå så‑ mi tai creanga de sub picioare. O superstitie ascunså a adevårului må opreste înså de la un entuziasm excesiv.

Så presupunem cå România ar produce în viitor o serie de oameni mari, de exceptii remarcabile. Justificå acest fenomen o depåsire a conditiei culturilor mici? Cå råspunsul nu poate fi decît negativ, n‑ avem decît så ne gîndim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat nastere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influentat esential gîndirea ultimelor decenii. Atîtea lucruri råmîn omului stråine, dacå n‑a petrecut cîtva timp în lectura si meditatia operelor lui. Dupå Nietzsche si Dostoievski, secolul trecut si‑l poate reclama ca pe o a treia mårime. Înseamnå aceasta cå existå o culturå danezå cu un stil al ei, de care så se împiedice istoria universalå?

Franz Hals, Rembrandt, Hobbems si Ruysdael au fåcut din pictura olandezå fenomenul cel mai original al acestei tåri. Fårå peisajul olandez, as fi înteles ce e vast si sumbru în melancolie? Cu Ruysdael în fatå, gîndesti tot atît de mult ca dupå lectura lui Schopenhauer. Cine s‑a oprit înså prea mult cu gîndul la cultura olandezå? Culturile mesianice sînt flori rare ale devenirii.

Så mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei si Suediei? Ne‑am izbit cu totii de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun si de celelalte figuri nordice. Dar în viata spiritului european cultura norvegianå sau suedezå n‑au putut constitui nici måcar un moment istoric. Ele au fost „mode“. Ceea ce înseamnå cå au fost acceptate cu pecetea efemerului. Însesi imperiile portughez, olandez si spaniol n‑au fost mai mult decît mode politice.

Aparitia izolatå a cîtorva oameni mari într‑o culturå de a doua mînå este deci o solutie minorå, de care nu trebuie så ne låsåm impresionati. Nici måcar o pleiadå nu creeazå o culturå. Numai prezenta unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiectii, în aparentå, manifestatii individuale ale unui fond adînc si specific de culturå, poate alcåtui o bazå de afirmare a unei culturi. Descartes, moralistii francezi, enciclopedistii, Revolutia si, pînå la un Valéry sau Proust, toate geniile Frantei participå la un fond comun, pe care‑l revelå în forme diferite, dar în aceeasi comunitate esentialå. Între Pascal si Barrès este mai multå afinitate decît între ultimul si un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O culturå trebuie så aibå o continuitate compuså din perioade aparent divergente, dar intime în substanta lor. Numai culturile mici se remarcå prin manifeståri si aparitii sporadice, cårora le urmeazå tåceri si goluri, inexplicabile în afara unei deficiente constitutionale. Se spune adesea de cîte o tarå råmaså la periferie: n‑a avut oameni la înåltimea evenimentelor. Sau cazul României: la evenimente mici, oameni mici. Så nu uitåm cå marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depåsit chiar nivelul evenimentelor si au fåcut, din plusul lor de merit, motive de neliniste si de dinamism pentru acea natiune. Cezar si Napoleon au fost mai mari decît evenimentele. De aceea s‑au pråbusit amîndoi. Si så nu‑ti fie scîrbå de tårile ai cåror oameni tînjesc sub evenimente! În loc så le creeze, ei tremurå cå nu le pot întelege sau domina! O scîrbå cosmicå må apucå de tårile mediocre.

România nu trebuie så se mîngîie cå mai apare din cînd în cînd prin ea cîte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie într‑o limbå necunoscutå, n‑a putut deveni universal; Pârvan putea fi un Kierkegaard român, dacå nu s‑ar fi adîncit în såpåturi si si‑ar fi cultivat mai putin înåltimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n‑a fost niciodatå mai mult decît un om extraordinar. I‑a lipsit totdeauna distanta si dispretul de lume, pentru a fi un om mare.

O anumitå generozitate cu România må face så cred cå ea ar putea depåsi cercul îngust al culturilor mici. Acest conditional defineste conditia noastrå. Cå ea nu se va putea ridica niciodatå la nivelul si semnificatia culturilor mari este un fapt sigur, ce nu meritå a fi discutat. Ceea ce poate si ceea ce trebuie så devinå România este så atingå un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adicå så‑si marcheze existenta prin glorii efemere. A astepta mare lucru de la România — ar însemna så ne condamnåm la deceptii continue. Nu este mai putin adevårat cå românii n‑au fost nici måcar ce‑au putut. Slabå treabå peste tot!

Ceea ce face din culturile mari fenomene atît de rare nu este numai numårul restrîns al tipurilor posibile de culturå, ci si faptul cå, în ordinea istoricå, prioritatea unui fenomen anuleazå semnificatia tuturor acelora care îi urmeazå, de acelasi gen. Toate revolutiile democratice au fost sclave Revolutiei franceze, iar tårile în care ele s‑au petrecut n‑au cîstigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Acelasi caz se petrece si cu Revolutia ruså. Toate revolutiile comuniste din alte tåri sînt umbrele ei. Mai mult, în tara în care se preparå si izbucneste revolutia, Lenin este mai adorat decît proprii ei revolutionari. Acelasi fenomen se întîmplå si în domeniul spiritului pur. Ce mai dovedeste rationalismul în alte tåri fatå de Descartes, senzualismul dupå englezi si idealismul dupå nemti? Celelalte tåri au putut så le perfectioneze; aceste curente nu caracterizeazå decît tårile în care s‑au nåscut ca expresie originalå. De aici derivå primejdia pentru orice tarå care vrea så se afirme; ea riscå så umble pe cåi båtute, cu iluzia personalitåtii proprii, înselîndu‑se amarnic în chemarea ei.

Toate culturile mici apucå pe cåi båtute. Si cele mari au anumite cadre de evolutie, care derivå din structura culturii ca atare, din conditiile ei morfologice. În tiparele lor formale, ele toarnå înså continuturi specifice. Egiptul ca si Franta au trecut prin perioade asemånåtoare si au consumat o logicå a culturii similarå; prin continut, ele îsi capåtå o excelentå diferentialå.

Culturile mici nu cunosc logica stringentå a evolutiei, fiindcå nu trec prin toate perioadele ce alcåtuiesc perfectiunea istoricå a marilor culturi. Ele nu sînt nici capabile så producå o serie de continuturi unice si universale, încît bat sontorog urmele celor mari. Dau nastere si ele, din cînd în cînd, la cîte o revolutie localå, fac gesturi fårå ecou, cresc si se distrug fårå amploare, mor fårå så întristeze pe cineva.

România se va salva de la aceastå mizerie, ea înså nu va putea scåpa niciodatå de echivocul culturilor intermediare, ci va råmîne indeciså, la zona de mijloc între culturile mari si cele mici. O Spanie a sud‑ estului Europei, fårå ardoarea si farmecul ei romantic, dar cu acelasi nivel istoric. Si fårå un Cervantes, care så ne descrie un Don Quijote al amåråciunilor noastre…

III

România si‑a dat seama de ea însåsi numai în secolul trecut, si nu în începuturile lui. Cå înainte vreme au stiut cîtiva cå sînt români este evident si nesemnificativ. O simplå stabilire de identitate, fårå nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi stiut, popoarele oprimate nu‑si pot valorifica autoconstiinta, pe care o refuzå ca o incomoditate. Ridicarea la autoconstintå în devenirea noastrå nationalå a pus în discutie o serie de probleme mai mult sau mai putin inutile. Ele nu dovedesc nimic, dar sînt de naturå a releva inconsistenta si lipsa de directie internå a culturii noastre. Toate se ramificå din teoria fondului si a formei: orientarea spre Occident sau Orient,spre oras sau spre sat, spre liberalism sau reactionarism, spre progresism sau traditionalism etc.… S‑a creat astfel în teoria culturii românesti un sistem de alternative, steril si iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut cå polemica s‑a nåscut din sînul nationalistilor, care suferind de obsesia specificului românesc au uitat de România. De altfel, nationalismul românesc a fost aproape totdeauna reactionar, adicå n‑a iubit niciodatå România în sensul ei ideal si în finalitatea ei ultimå. În loc så‑si fi pus întrebarea: ce trebuie så devinå România, ei nu s‑au întrebat decît: ce trebuie så råmînå. Orice nationalism care, de dragul constantelor unui popor, renuntå la cåile moderne de lansare în lume rateazå sensul unui neam, vrînd så‑l salveze.

Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o ranå. Fondului acestuia datoråm absenta noastrå de atîta timp. Absolutizarea lui este o operå reactionarå. Dacå ne‑am fi abandonat lui, eram si aståzi una dintre ultimele tåri ale lumii. Viziunea reactionarå nu întelege paradoxul istoric al culturilor mici si care consistå în faptul cå ele nu pot så refacå etapele de evolutie ale culturilor mari, ci trebuie så se integreze unui ritm, fårå continuitate si fårå traditie. De am fi råmas consecventi fondului nostru, aståzi ar trebui så creåm epopei si mituri eroice, iar pe Proust så‑l asteptåm cîteva secole, pentru a‑l citi si a‑l întelege „organic“. În definitiv, cine este de vinå dacå ne‑am descoperit prea tîrziu? Si cu ce a gresit Europa, dacå am descoperit‑o atît de tîrziu? Problema fondului si a formei a fost puså de reactiunea noastrå la descoperirea tardivå a Occidentului. Dupå „evolutia fireascå“ a organicismului, si aståzi ne învåluiam în pravile, în cronici, si aståzi eram preistorie. Este o notå bunå pentru adaptabilitatea si spiritul de orientare al nostru cå am putut såri din preistoria tuturor secolelor noastre de întuneric în ritmul problemelor — dacå nu al realitåtilor — universale. România este fructul unei pasiuni moderniste. Fårå prejudecåtile reformatoare ale liberalismului românesc, andante‑ le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce în Apus era revolutie, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativå. Cåci, pe cînd o revolutie se naste dinlåuntru, o råsturnare modernistå se întîmplå din afarå. Occidentul n‑a fåcut „revolutionari“. Lucrul acesta nu este totusi atît de întriståtor. Important este gradul în care am fost electrizati si scuturati de cutremurul dezlåntuit de contactul dintre fiinta noastrå si Europa, Rusia, de la Petru cel Mare pînå la Lenin, ne‑a fåcut decît så‑si individualizeze fiinta prin reactiuni fatå de Occident. Ea n‑a descoperit efectiv Europa decît în începuturile veacului trecut. Filozofia germanå romanticå si ideile revolutionare franceze au alimentat o vibratie, care a devenit spirit revolutionar si apoi revolutie.

Reactiunea României fatå de Europa este unul din fenomenele cele mai îmbucuråtoare ale vietii noastre. Frenezia imitatiei, care a dominat tot secolul al XIX‑lea, îsi are rådåcini atît de adînci, cå sînt nemîngîiat de a fi råmas atît de neînteleaså lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Românie intemporalå, pentru a o refuza în contingentele ei.

Dacå secolul trecut nu era dominat de o sete oarbå de imitatie, de superstitia modei, a arderii etapelor, a „ajungerii“ celorlalte neamuri, am fi råmas poporul obscur si lamentabil care a înteles universul prin doinå si chiuituri. Vointa înså de a avea totul deodatå, de a te pune în rînd cu lumea, exprimå o sete de istorie la un popor care n‑a tråit, o dorintå arzåtoare de a‑si umple golurile cu o iutealå maximå, de a se împlini prin salt. Dacå românii ar fi gustat cît de putin — în trecutul lor — din fructul istoriei, care le‑a fost interzis printr‑un blestem satanic, rezerva în imitatie lua caracter de reprobare sau de distantå stilizatå. Cum totul le‑a fost oprit, renåscuti la viatå au vrut så cucereascå totul. Frenezia imitatiei, în acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovadå a unei sete adînci de viatå. Cå a îmbråtisat atîtea lucruri pe care nu le‑a priceput, cå a înmagazinat artificial, cå n‑a putut asimila tot ce a voit så cuprindå — ce importantå au toate acestea? În fenomenul culturii românesti, aceastå înflåcårare e admirabilå. Se spune: forme si numai forme. Dar puteau så împrumute numai umbre! Nu aceasta e problema. Cåci nu intereseazå în ascensiunea si aurora unei culturi continutul ei cît ritmul. Frenezia imitatiei a dat tårii un ritm pe care în zadar îl vom cåuta în „fondul“ ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, tara si‑a simtit instinctiv golurile. Dacå selectiona valorile occidentale dupå un criticism sever, nu realiza caricaturi mai putin minore si îsi rata, în plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne‑a obligat la aceastå maimutårealå, dacå nu fecundå, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizatii, de la haina de fiecare zi pînå la speculatii metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastrå fericire. Påcatele liberalismului românesc sînt råscumpårate îndeajuns de furia modernistå, care a lansat România artificial în lume, pentru ca viitorul s‑o poatå integra substantial. Dacå „fondul“ nostru era atît de dinamic si cu o directie determinatå, el trebuia så asimileze specific valorile stråine si så le dea altå configuratie decît caricatura. Prezenta lui atenuatå nu justificå deloc refuzul modernismului. O revolutie, cît de proastå, este mai bunå decît o pasivitate rusinoaså. Cine vrea o Românie puternicå si modernå, o natiune în drum spre putere, trebuie så recunoascå „formelor“ un dinamism pe care nu‑l vom gåsi niciodatå în acel fond. „Junimea“, cu teoria ei reactionarå a culturii românesti, reprezintå o viziune profesoralå a României. Cînd compari elanul inconstient si reformator al lui Eliade‑ Rådulescu, ce s‑a „compromis“ cu atîta zel pe toate terenurile, imitînd si inventînd, îndemnînd si construind, — cu luciditatea rece, distantå si paralizantå a lui Titu Maiorescu, atunci esti obligat a recunoaste cå primul este o piatrå unghiularå a României, pe cînd ultimul un profesor mare si onorabil, pe care memoria nationalå îl va înregistra, cu timpul, tot mai înspre periferie. Începuturile unei culturi, ca si amurgurile, se desfatå într‑un haos pe care nu trebuie så‑l dispretuim, fiindcå efervescenta lui se purificå în epocile ei clasice. Eforturile stupide si absurde, ininteligibile, ale lui Eliade‑Rådulescu, schimbarea limbii si filozofia îndoielnicå, multilateralitatea confuzå si en‑gros‑ismul lui cultural sînt de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decît toate junimismele, såmånåtorismele si alte isme retrograde.

Cum tot ce s‑a creat la noi, cu exceptia lui Eminescu, se insereazå, cu mici nuante, într‑o echivalentå calitativå, pentru întreg trecutul nostru cultural, trebuie så ne orientåm mai putin cu criteriul calitåtii, cît cu acela al cuprinderii multiple si al valorii simbolice a unui efort, pentru stadiul si structura culturii noastre. Sînt interesante, în acest sens, numai personalitåtile care oglindesc situatia dramaticå a României. Un Bålcescu, desi paseist, reprezintå, prin soarta si gîndul lui pasionat, mai mult decît toti ideologii nostri patriotici.

Fårå forme, adicå fårå Europa (minus substanta ei), toatå România n‑ar fi decît o sumå de presimtiri de culturå. Ele au actualizat si au pus în miscare atîtea energii nebånuite, încît mersul nostru — oricît de exterior si de superficial — în ultimele decenii råscumpårå ceva din somnolenta atîtor secole. Formele occidentale, si nu fondul oriental, au fost salvarea noastrå. Asezati la periferia Europei, în cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient si departe de Occident, singura iesire au fost ochii îndreptati spre apus, vreau så spun, spre råsåritul nostru. Este greu de conceput si greu de înteles cum au existat unii ideologi care au gåsit o originalitate valabilå asa‑zisului Orient al nostru. Nu s‑a putut observa cå sud‑estul Europei are o traditie spiritualå dintre cele mai nesemnificative? Apartinerea noastrå exterioarå si geograficå la lumea sud‑est europeanå a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de culturå de Asie Micå, ereditåti turcesti si grecesti în moravuri, agonie de culturå bizantinå, incapabilå så ne vitalizeze spiritul, toate alcåtuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui så ne elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este påcatul nostru, acesta este plaga noastrå secularå. Cåci nu este vorba de spiritualitatea specific orientalå, cu care n‑avem nici o afinitate, ci de scursorile mic‑asiatice si de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde råbufneste doar ecoul marilor respiratii spirituale. România trebuie så se degajeze de toate lanturile ereditåtii sud‑estice. Exploatîndu‑si disponibilitåtile de modernism, ea se va salva rînd pe rînd exterior, pentru ca mai tîrziu så‑si închege un sîmbure låuntric.

Ce am putea noi învåta de la traditia obscurå a acestui colt de lume? Biete popoare care s‑au fråmîntat så ajungå ceva, ca în urmå så nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o rusine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O tarå care a cucerit atîta pentru a nu låsa în urma ei decît pustiu si întuneric. Puterea imbecilå a Turciei este responsabilå, în fata unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mîngîia de a fi fost siliti atîta vreme så luptåm si så ne apåråm de un popor atît de slab dotat, care a reusit så lase în Europa numai o dîrå de fum. Cea mai tristå si mai mizerabilå amintire a poporului român sînt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toatå doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din cîte a cunoscut istoria. Cå turcii au trecut Dunårea, este o patå nestearså pentru noi si, desigur, si pentru Europa. Ei n‑au adus nici o idee, nici un freamåt, nici o pulsatie nouå. Nu trebuie så ne mai gîndim la trecutul nostru. Cå, atîtea secole, Constantinopolul a fost punctul ideal al vietii noastre, må îngrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectivå.Cultura bizantinå n‑a fost decît un vål negru, care ne‑a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre nationale.

Lipsa de spirit politic de mare anvergurå este caracteristicå acestui „Orient“, pe care ura trebuie så‑l distrugå în noi cu sistem. Cum o så învåtåm de la astfel de neamuri cum se face o natiune! Devenirea lumii occidentale trebuie så ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental este „apolitic“. Superstitia istoriei ne fixeazå Occidentul în centrul atentiei noastre. România n‑are de învåtat decît de la natiunile care gîndesc politic. As muri de tristete dacå România — printr‑o perversiune a soartei — ar renaste în viitor cultura bizantinå. Un singur tipåt din Revolutia francezå este pentru noi un îndemn infinit mai mare decît toatå spiritualitatea bizantinå laolaltå. Cåci dacå nu vom învåta nimic din elanurile nemåsurate ale natiunilor mari, atunci nu ne mai råmîne decît så ne îngropåm sufletul între zidurile afumate ale bisericilor noastre si så ne stingem în suspine la picioarele acelor sfinti idioti, car au tinut acestui popor de urît toatå vremea trecutului såu desert.

Nenorocirea noastrå tine de conditia de viatå a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, dacå n‑ar exista evolutia încordatå a tårilor industriale. De o parte satul si de altå parte orasul.

Entuziasmul pentru sat este nota comunå a intelectualilor nostri de totdeauna, este nota lor proastå. Cåci dacå ei ar fi avut cît de putin spirit politic, ar fi înteles cå satul nu reprezintå absolut nici o functie dinamicå, iar pentru accesul la mare putere este de‑a dreptul o piedicå. Satul este substructura si baza biologicå a unei natiuni; el nu este înså purtåtorul si motorul ei. Un an din viata unui oras modern este mai plin si mai activ decît o sutå din viata unui sat. Si nu numai din cauza marelui numår al populatiei, ci si din felul de viatå al orasului, care îsi accelereazå ritmul din substanta lui internå. Orasul si industrializarea trebuie så fie douå obsesii ale unui popor în ridicare.

Cine colindå satele noastre nu se poate så nu le considere ilustrative pentru soarta româneascå. Fie ele sate de munte — si atunci casele înghesuite se sprijinå si se reazemå unele pe altele, scunde si turtite ca de o fricå secularå, cu ulite monotone care plimbå truda oamenilor si cu ferestre mici si închise ca inima tåranilor, inconstienti din mizerie —, fie ele sate de ses, cu case råsfirate si curti fårå garduri, reliefînd prin depårtårile lor si mai bine un desert råspîndit în suflete, cu vînturi învolburînd praful prin stråzi si curti, asimilînd totul unei atmosfere de inutilitate si de påråsire, — în amîndouå felurile, satul românesc oferå, ca si cutele tåranului, o tristå verificare a existentei noastre de pînå acum. Satul este suspendare istoricå; inactualitate substantialå. O asezare care se diferentiazå numai gradual de realitåtile cosmice si nu cunoaste timpul decît din auzite. Dacå istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negatia ei.

Vai de tara împînzitå numai de sate! Scutitå de mari conflicte sociale si stråinå de problemele dureroase ale vietii moderne, ea nu cunoaste, în schimb, nimic din deliciile måretiei, ale fortei organizate, ale ofensivei nåpraznice. Orasul este istorie de fiecare clipå; de aceea numårul oraselor, agravînd problemele unei natiuni, o saltå totusi la un nivel inaccesibil tårilor agrare. Mobilitatea si trepidatia pun viata încontinuu în fata a noi întrebåri si a noi solutii. Ultimul oråsean stie mai mult decît un primar de tarå. Cunoasterea a apårut între zidurile cetåtii. Satul s‑a multumit totdeauna cu sufletul...

Avîntul industrial a dezvoltat în natiunile moderne o complexitate de forme noi, multiplicate proportional febrei de industrializare. Cine måsoarå ce a fost Germania înainte de procesul ei de industrializare, început pe la 1830, în timpul realizårii Uniunii vamale, si ce a devenit în urmå — este obligat så recunoascå un salt, care a ridicat o natiune pe toate planurile. Råzboaiele napoleoniene îi dåduserå constiinta politicå si nationalå; industrializarea vertiginoaså, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, în cîteva decenii se ridicå la 50, pentru ca populatia så creascå într‑o mare numericå, ce legitimeazå aritmetic imperialismul. Sînt aståzi în lume 110 milioane de nemti, care îsi simt chemarea ca o fatalitate.

Este un fapt universal controlabil: progresul în industrializare sporeste numårul populatiei. Chiar dacå acest spor se întîmplå în primele faze, el este atît de coplesitor, încît limita stationarå la care se fixeazå nu poate fi conceputå ca o stagnare. De ce în primele faze cresterea populatiei este atît de evidentå? Exodul rural creeazå golul la sate si prin aceasta, o primenire. Afluxul la orase dezintegreazå satul din mersul lui firesc. În existenta lui teluricå, el se mentine secole de‑a rîndul în aceleasi forme si insensibile modificåri, la acelasi nivel numeric. Golurile nåscute prin asaltul oraselor, provocat de industrie, trebuie umplute. Si astfel, se naste la sate o primenire si o renastere biologicå. În plus, muncitorimea neatinså de somaj a dat exemple de prolificitate.

Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, în fata anvergurii culturilor moderne, rezemate pe natiuni industriale, sînt dezarmate atît spiritual, cît si material. De o parte tåranul si satul, de cealaltå muncitorul si orasul. O lume închiså în sine; o lume deschiså spre tot.

Toate tårile au sate si tårani; dar nu în toate ele marcheazå stilul. În fata echilibrului plat al tårilor agricole, se ridicå destinul gigantic al tårilor industriale. Acestea din urmå tind så înghitå întîile; muncitorul va învinge tåranul. Numai o natiune industrialå mai poate vorbi de råzboi. Valoarea militarå a unei tåri este direct proportionalå gradului de industrializare. Popoarele agrare mai pot fi doar… militariste. Germania a rezistat lumii în primul rînd prin forta ei industrialå si numai în al doilea rînd, prin eroism. În råzboaiele viitoare, eroismul va fi apanajul popoarelor slabe…

Industria este conditia indispensabilå a unei mari puteri. Dacå Anglia si Germania au luat‑o Frantei înainte, în afarå de motivele tinînd de soarta låuntricå a culturilor, inferioritatea industrialå fatå de celelalte puteri este un determinant al stagnårii franceze. Îi lipseste Frantei, în plus, si constiinta industrialå, pe care o are dezvoltatå, îndeosebi, Germania si, recent, Rusia. Este un merit definitiv al Revolutiei rusesti de a fi creat în tara cea mai reactionarå, pe ruinele celei mai sinistre autocratii, o constiintå industrialå cum, în nota ei misticå, n‑a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat si fervent al industrializårii, dorind pînå la manie electrificarea Rusiei, a înteles, cum nici un revolutionar, conditiile accesului la putere al unei natiuni. Si, pentru ca Rusia så devinå o mare putere, Lenin a fåcut mai mult decît toti reprezentantii sfintei si tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede cå pricepe problemele viitorului României, fårå så fi studiat cu simpatie antecedentele si realizårile revolutiei ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia si metodele. Cåci sistemul care aîntårit Rusia ne‑ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastrå de constiintå mesianicå ne‑ar dizolva complet în universalismul bolsevic. România n‑a avut constiinta misiunii ei în lume, pentru a se putea împlini cît de putin printr‑o revolutie de mesianism social si universal. Revolutia ruså este experienta cea mai bogatå de la Revolutia francezå. O Românie viitoare, care n‑a învåtat nimic din „cazul“ rusesc, nu poate fi decît o constructie fictivå. Natiunile mari fac revolutiile ca så scuteascå pe cele mici de suferintå. Revolutia francezå a „salvat“ aristocratiile altor tåri, acceptîndu‑si moartea de la sine, precum Revolutia ruså a crutat viata tuturor burgheziilor, condamnîndu‑le la o agonie voluntarå, fårå sînge. Toate revolutiile care se nasc în umbra unei mari revolutii sînt „rationale“. Clasa dominantå renuntå treptat. Orice postrevolutie este compromitåtoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui så fie recunoscåtoare Rusiei, fiindcå ea le‑a învåtat så moarå la timp.

Fenomenul japonez nu este mai putin ilustrativ pentru progresele inerente industrializårii. Dintr‑o tarå veleitarå, gratie industrializårii vertiginoase si vointei organizate de a deveni mare putere, Japonia a cåpåtat o mare proeminentå în lume, pe care numai cele cîteva puteri de primul rang o cunosc. Soarta Asiei si echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un popor insular, suprapopulat si îndesat pe un spatiu mult prea redus, reprezintå cu cele cîteva zeci de milioane de locuitori o realitate politicå mult superioarå celor 400 de milioane de chinezi. India este nulå ca destin politic fatå de Japonia; tot asa, popoarele africane. Ideea japonezå a orientalizårii lumii prin fortå este echivalentul estic al ideilor imperialiste occidentale. Japonia a învåtat din Occident metodele si justificårile teoretice; dar a avut în ea însåsi substanta unei mari natiuni. Îsi poate închipui cineva delirul de grandoare (så ne gîndim la ideile generalului Araki) al unei natiuni care, pe un spatiu infim, priveste cu sete de dominare Pacificul, cu adversitate Statele Unite si Rusia, care dispretuieste toate celelalte state si se mårturiseste colectiv ideii imperialiste? Oricît s‑ar baza industrializarea japonezå pe o muncå prost plåtitå si pe exploatare, viciul injustitiei sociale si economice se mai poate repara, fie prin schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cînt efortul de integrare în ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece mårirea nationalå nu este un refren istoric, ci o iruptie rarå. Împotriva acelora care ar sustine cå industrializarea råpeste unui popor caracterul lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat o culturå a gratiei, continuatå în aceleasi nuante în faza ei actualå de evolutie. Este, în tot cazul, reconfortant — pentru cine crede în întorsåturi si salturi istorice — exemplul unei tåri pe care Occidentul o descoperise îmbåtatå de parfum de flori si pierdutå în politete si intimitate, pentru ca aståzi så le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind în cîteva decenii Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecinta ei, suprapopulatia, a creat o adevåratå råspîntie a devenirii natiunilor.

În fata tåranului se ridicå muncitorul, fiintå acosmicå fårå så fie spiritualå, dar avînd o constiintå a valorii si a sensului såu ca nici o altå claså din trecut. Aparitia muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determinå fizionomia socialå a lumii moderne. Pe cînd tåranul, înfundat în sate, se simtea la periferia vietii, muncitorul modern se tråieste în centrul ei si ridicå pretentiile justificate de aceastå integrare. Lupta împotria opresiunii, exploatårii, oligarhiei nu se då în numele unor revendicåri minore, ci pentru o sete de justitie socialå si o dorintå de libertate care îi va asigura inevitabil succesul. În istorie, exploatatii triumfå întîi prin prestigiul lor biologic, pentru ca apoi så‑si caute ratiunile spirituale ale victoriei.

TTårånimea nu mai poate fi decît rezerva biologicå a unei natiuni, o simplå surså de alimentare. A crede cå, în formele viitoare de culturå, ea ar putea så se realizeze original si valabil este, mai mult decît o iluzie, o ignorantå. Satul n‑a fost istorie decît în formele primitive de viatå, care exclud istoria propriu‑ziså. În numele tårånimii se mai poate lupta numai pentru dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianicå pe realitåtile ei sufletesti. Cu cît se diferentiazå mai mult o natiune, cu atît tårånimea devine mai mult un suport, dar nu un centru dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune tårånimea în circulatie. Cåzutå în desuetudine, din lipsa unei constiinte politice si a unei orientåri moderne, ea trebuie aduså cît mai mult în ritmul general si trepidant al vietii.

Muncitorul modern este o amenintare continuå si prin aceasta un element politic de primå ordine. Cine mai crede cå se poate construi o natiune, fårå så fi rezolvat problema muncitorimii, se însalå amarnic sau este un reactionar inconstient. Proletariatul modern a cåzut pradå unei sterile superstitii internationale. Dezintegrarea din natiune este påcatul lui ideologic. Cum natiunile sînt forme constitutive ale vietii istorice, el nu‑si poate realiza accesul la putere si primatul decît prin natiune. Internationalist prin aspiratii, el nu se poate împlini totusi decît national. Integrarea proletariatului în natiune este una din cele mai grave probleme ale prezentului si viitorului. O natiune care nu poate realiza acest lucru este condamnatå la conflicte fårå iesire. Visul unei colectivitåti universale, pe care‑l mîngîie muncitorimea din toate colturile lumii, este, din påcate, irealizabil, avînd împotriva lui tot ce în istorie este dramå si irezolvabil. Muncitorimea, dacå nu poate fi integratå constient într‑o natiune, poate fi fåcutå så uite natiunea. Cum? Dîndu‑i‑se perfecte conditiuni de viatå, aruncînd‑o pe linia moartå a fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuatå de acel ce nu iubeste încordårile si råsturnårile devenirii, printr‑o ireprosabilå asistentå socialå, printr‑o solicitudine insistentå si prin eliminarea rationalå a somajului. Mizeria muncitorimii îi justificå vointa de putere si îi då un cinism al luptei inegalabil. În numele mizeriei totul este permis. Aceastå banalitate teoreticå si aceastå sfîsiere practicå au înteles‑o bine muncitorii si si‑au creat un orgoliu de claså, care va întoarce odatå lumea pe dos. Tåranul, dacå nu este totdeauna reactionar, este, prin fire, antirevolutionar. Preferå comoditåtile mizeriei dramatismului luptei revolutionare. Astfel se explicå de ce, nåscut deodatå cu istoria, a obtinut mai putin, în existenta lui milenarå, decît proletariatul într‑un secol de luptå. Spiritul revolutionar determinå råspîntiile istorice. Fårå revolutii, istoria este devenire inertå, fadoare si fågas.

Muncitorimea a creat o culturå a maselor, cu caractere noi si fizionomie proprie.

În locul comunitåtii organice, cristalizatå substantial, pe care ne‑o oferå existenta staticå a formelor primare sau aurorale de culturå, se înaltå dinamismul si mobilitatea formelor derivate, superstructurale, complexe, fiindcå încoroneazå sau amurgesc procese de culturå. Comunitatea este expresia directå si originarå a unei existente nationale, este leagånul sufletului national, în deosebire de existenta de mase, caracterizatå de predominarea elementului social si numai în nu stiu al cîtelea rînd, national.

Conceptul modern al masei vede în aceasta un grup a cårui solidaritate se bazeazå exclusiv pe interese. Istoria, care este substanta unei natiuni, precum forta este substanta istoriei, nu joacå un rol în cultura universalistå a maselor. Marxismul, care a pus în secolul trecut mai complex si mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (dupå cum au aråtat Scheler si Troeltsch), dar unul metodologic, întelegînd istoria functional, iar nu organic. Nu este revelator cå afirmarea maselor în istorie este, în fond, o desolidarizare de istorie? Mase au existat totdeauna; dar n‑a existat totdeauna constiinta maselor. Meritul revolutiilor n‑a consistat în a le fi ameliorat conditia exterioarå si materialå, ci în a fi fost progresul cel mai rapid si mai efectiv în constiintå. Revolutia este suprema constiintå a maselor. Cu adevårat: ele sînt numai în revolutie si prin revolutie. Restul este abandonare, inertie, imens numeric. Cine spune maså întelege atomizare, iar cine‑i delimiteazå conceptul modern nu‑i poate îndepårta reprezentarea multimii, al cårei orgoliu pleacå din numår si a cårei constiintå din amenintare. Imensul cantitativ, gingantismul numeric, amplificîndu‑se în constiinta individualå ca o fatalitate, face din fiecare reprezentant, din fiecare individ apartinåtor multimii, o fatalitate particularå, o amenintare individualå… Miscarea maselor moderne si dinamismul lor compact au ceva halucinant în explozia lor subteranå. Cînd ele vor ajunge la constiinta lor deplinå, dilatate de orgoliul lor numeric, vor cutremura candoarea devenirii. Cultura maselor este un nou tip de istorie.

O comunitate presupune un geniu colectiv, o convergentå cu justificare istoricå si un gen de solidaritate irationalå, care cîstigå în adîncime cu cît exclude mai mult interesele. Comunitatea este o formå auroralå a culturii. În ea si mai cu seamå prin ea este individul. Într‑o comunitate, constiinta nu înseamnå niciodatå constinta individului, ci a comunitåtii. De aceea, viziunea organicistå a istoriei considerå individualismul modern ca o formå de cådere. Popoarele si‑au început viata în comunitate; decadenta lor nu poate însemna decît emanciparea din ea. Diferentierea progresivå pe toate planurile le îndepårteazå de la sîmburele lor si, abstractizînd ceea ce este suflet si destin, le îndrumå spre spirit si inteligentå. Nu se poate concepe comunitate fårå prospetime biologicå. De aceea, ethosul comunitar se compromite în maturitatea biologicå a unui popor. Perioada goticå a lumii moderne, caracteristicå tårilor germanice, iar dintre cele romanice, în special Frantei, a fost aceea care, reprezentînd o primåvarå de culturå, s‑a realizat natural si incomparabil în comunitate. A trebuit så se consume un întreg proces de viatå istoricå, pentru ca formele så devinå labile, valorile så se disocieze, indivizii så se dezintegreze. Fårîmitarea în insi, solidari numai prin interes si prin presiunea numårului, dar care laolaltå reprezintå o adevåratå avalanså, a creat fenomenul modern al maselor, fenomen care n‑a fost stråin nici lumii antice, în faza ei crepuscularå, si care caracterizeazå orice culturå în faza ei de dezagregare. Aparitia masei, ca fenomen predominant si bine definit, determinå si descoperå un moment specific si capital în procesul unei culturi. Geniul colectiv al unui popor, din valoare interioarå si insesizabilå, se degradeazå, în aspectul cantitativ al maselor, într‑o inexorabilå realitate numericå. Drumul de la comunitate la maså este o degradare; dar el nu este prin aceasta mai putin grandios si fatal.

Este iaråsi o mare deficientå de perspectivå si de întelegere istoricå în a deplînge un astfel de fenomen sau în a te pierde în consideratii reactionare. Organicismul excesiv duce la o morfologie rigidå si, vrînd så punå prea mult accentul pe continuitate, el separå istoria în structuri statice, în organisme închise.

Atît individualismul, cît si colectivismul au contribuit la nasterea fenomenului de maså. Individualismul, exagerînd individului constiinta unicitåtii sale si vrînd så‑l facå mai creator în izolare, l‑a dezintegrat din comunitate. Decît, aceastå dezintegrare nu vizeazå indivizii dotati, ci pe fiecare. Individualismul nu înseamnå neapårat Nietzsche. Istoriceste, el a pus problema fiecårui individ si niciodatå a turmei. Individualismul secolului al XIX‑le nu pleacå de la eroismul individual, ci de la conflictul spiritual si economic al fiecårui individ în calitate de individ. Într‑o lucrare despre Max Stirner, Basch a aråtat sursele individualismului în monadologie. În ce priveste individualismul democratic, aceastå derivare de ordin teoretic pare foarte verosimilå. Pluralismul monadologic îsi gåseste echivalentul pe plan istoric în atomizarea socialå creatå de democratie, care a fixat centrul de greutate în fiecare individ si în nici unul.

Caracterul masei este de a fi amorfå interior. Aceastå absentå de formå låuntricå se explicå prin elementul mecanic al solidaritåtii, prin deficienta geniului colectiv, a aspiratiei convergente. Colectivismul mecanicist si atomizant a dus la aceleasi consecinte ca si individualismul, numai cå el a plecat de la atomizarea turmei, si nu a indivizilor. Ideologia secolului trecut n‑a avut altå intentie ascunså decît så dea o formulare fenomenului de maså, care luase deja contur prin Revolutia francezå, pentru ca så devinå mai tîrziu locul comunal istoriei.

Internationalismul este o expresie a culturii de mase. Orice solidaritate care nu e de ordin istoric poate duce la internationalism. În cultura de mase, culturå de mari orase si de centre industriale, importå functiunea, nu substanta. Cultura comunitarå, a valorilor organice, culturå de mici orase si ruralå, întelegea devenirea substantialist. Totul era si trecea în sine; nimic nu era substituibil, fiindcå functia apartinea fiintei. Functionalismul în culturå a creat lumea de forme substituibile, cantitatea ca valoare autonomå si regulatoare. De la arhitectura functionalå (stil Le Corbusier), la muzica atonalå sau la filozofiile nesubstantiale contemporane, pînå la costumul simplu, atingînd fadoarea, al muncitorului, sau la „uniforma“ politicå a tårilor dictatoriale, totul tinde a face din lume un complex de valori reversibile si automate, de functiuni identice în sensul lor, dar diferite în continut. Cine nu întelege marile orase si cine se simte stråin monumentalului industrial nu va pricepe nimic din miscarea maselor moderne, din pornirea lor de a råsturna ordinea existentå, dar mai cu seamå din a‑si crea o nouå constiintå. Ceea ce le împrumutå o måretie, pe care stilul comunitar de viatå n‑a cunoscut‑o, fiind prea închis în intimitatea lui proprie, este crearea unui nou tip de istorie, bazat pe un monumental cantitativ, numeric, fårå simboluri adînci si interioare, dar de mari dimensiuni exterioare. Cultura de tip functional are la bazå dimensiunea vizibilå, care înlocuieste geometria internå a culturii de tip substantialist.

Cultura de mase este antispiritualå, antilibertarå, antiindividualistå. Este suficient så ne gîndim la bolsevism sau la hitlerism, fenomene de maså pe cît de diferite în continut, pe atît de asemånåtoare în formå, pentru a întelege cîte sacrificii pretinde omogenitatea unei tåri bazate pe un sistem politic ce se reclamå exclusiv de la mase. Bolsevismul si hitlerismul sînt miscåri de mase, cu continut ideologic diferit. Lipsa spiritualului le caracterizeazå într‑o egalå måsurå. Eliminarea lui se face din regiuni diferite, dar din motive extraspirituale la amîndouå. Cultura colectivistå a înteles din istorie ascunzisurile ei materiale si a relevat biologia nu numai ca motor al istoriei, dar si ca finalitate a ei. Ce alt sens poate så aibå mistica sîngelui si a påmîntului în hitlerism, dacå nu o negatie a spiritului în numele tuturor valorilor subistorice? Masele sînt extrem de sensibile la permanenta biologiei si, în numele ei, ar fi capabile så sacrifice totul. Economismul din bolsevism presupune aceeasi absolutizare a sferei neutre spiritului si a bazelor materiale ale istoriei. Mi se pare o încercare hazardatå a stabili o ierarhie în aceste viziuni ale substructurii culturii. Unii au sustinut cå reclamarea de la sînge si påmînt indicå o perspectivå mai profundå, ancorarea în regiuni mai adînci, cu rådåcini mai mari si cu toatå eternitatea valorilor vitale. De altå parte, nu trebuie så se uite cå accentuarea pînå la misticå a economicului a pus problema justitiei si a repartitiei, trecînd astfel în domeniul etic, pe care biologismul hitlerist îl neglijeazå în valoarea lui universalå, pentru a‑i recunoaste o simplå valabilitate nationalå.

Toate revolutiile au fost expresii ale accesului maselor la putere. Mai mult: putere si revolutie sînt echivalente pentru mase. Dar dacå ele s‑au realizat într‑o astfel de måsurå în revolutii, pentru ce se vorbeste în aproape toate consideratiile asupra revolutiilor despre „sperantele înselate“, despre „jertfele inutile“ ale maselor? Acest pesimism obligatoriu, dar revoltåtor, uitå un lucru care tine de psihologia maselor si de teoria revolutiilor. Toate revolutiile mari s‑au nåscut dintr‑un sentiment escatologic. Revolutionarii au pus atîta pasiune si au vårsat sînge, fiindcå ei tråiau revolutia ca un moment final al istoriei, asa încît tot ce‑i urma n‑avea så mai fie istorie, ci paradis terestru. Pentru orice mare revolutionar existå o solutie în istorie. Ceea ce el stie teoretic masele o simt practic. Dacå escatologia crestinå „continuå“ istoria într‑o lume transcendentå, revolutionarul o „rezolvå“ în imanentå. Utopicul spiritului revolutionar pleacå din convingerea cå istoria se poate termina în lume, cå în imanentå este posibilå o iesire, cå, în fine, devenirea este compatibilå cu o solutie.

Închinîndu‑se ascunzisurilor materiale ale istoriei, masele cred a‑si putea solutiona problema lor. Ele au realizat enorm prin revolutie, dar jertfele pe care le‑au fåcut au întrecut mult prea mult achizitiile. Ce ar fi fost dacå în decursul vietii istorice infinitul lor de suferintå si torturå si‑ar fi gåsit o corespondentå si o compensatie? N‑ar fi fost atunci rezolvate oarecum bazele istoriei si n‑am fi noi siliti a ne face din pretexte intelectuale motive de tragedie?

În lume, acele adevåruri au devenit locuri comune, pentru care au suferit multimile. Evidentele cu care tråim zi de zi, cu care nu murim, sînt fructul dezastrului anonim. Cu toate acestea, nu gåsesc nimic mai revoltåtor decît lamentatiile pe marginea soartei maselor. Ele sînt prea tari pentru a nu putea obtine ceea ce revine tåriei lor si dacå s‑au înselat si se însalå, aceasta tine de soarta lor, de limitele imanente ale acestei soarte. Este cea mai frecventå prostie aceea de a arunca pe conducåtori vina. Dacå masele ar avea un nume (în sens spiritual), ele ar putea så se facå ele însele responsabile. Asa, nimeni nu poartå vina falimentului nici unei revolutii. Istoria întreagå mi se pare un nonsens dacå revolutiile nu sînt considerate puncte culminante, fatå de care råzboaiele se totalizeazå într‑un apocalips, reversibil si multiplicat de imbecilitatea umanå. Dacå aceea ce ne place a numi istorie nu este neutrå semnificatiilor, atunci Revolutia francezå înseamnå pentru Franta mai mult decît sutele de råzboaie, prin care n‑are rost så mai stim ce a tot pierdut si ce a tot cîstigat. Acea natiune care nu e sortitå unei mari revolutii este condamnatå a se învîrti în jurul propriului ei desert. Singura salvare a maselor e revolutia. Este si singurul mijloc prin care ele se salveazå în natiune.

Problemele tragice ale modernitåtii se leagå de diferentierea si complexitatea nåscutå din depåsirea comunitåtii. Este foarte comod så tråiesti în comunitate; decît, stilul comunitar naiv nu rezolvå nici una din problemele în fata cårora se aflå o natiune. Colectivismul, spre care evolueazå lumea modernå, este mult mai complicat si mai stufos, în dinamismul såu, decît ethosul comunitar. Nu e mare lucru så tråiesti în comunitate; cåci nu te tråieste ea îndeajuns, nu te scuteste ea de riscul propriei individualitåti? Grandorii naive a comunitåtii i se opune monumentalul dramatic al societåtii moderne (oras, industrialism, proletariat, mase).

De modul în care România va sti så se descurce în aceste probleme depinde viitorul ei. Dacå le va refuza de dragul perfectiunii mediocritåtii sale, atunci înseamnå cå n‑are nici o chemare printre natiunile moderne. Este un semn de deficientå a spune: intrarea în complexul problemelor creeazå încurcåturi si dificultåti continue si ca atare îngreuneazå conditile de viatå, accelerînd mersul spre decadentå. Numai popoarele fårå destin se leagå de tinerete, fiindcå pulsatia lor de viatå este o dovadå continuå de båtrînete. Politiceste, China n‑a fost niciodatå o mare realitate; de aceea, a uitat så moarå. De mii de ani, tråieste în floarea båtrînetii. Ea s‑a nåscut într‑o obosealå maturå. Natiunile cu mare destin politic se epuizeazå repede. Este ca si cum vitalitatea lor, imprimînd o datå forme noi de viatå, n‑ar mai avea nici un rost de fiintare. Dacå evreii au supravietuit popoarelor din Antichitate si vor supravietui, desigur, si celor moderne, faptul se datoreste mai putin mesianismului, cît incapacitåtii lor de realizare politicå. Nefiind legati de spatiu si neformînd un stat, ei sînt un popor extraordinar, dar nu o natiune. Se vorbeste totdeauna de un popor evreu; niciodatå de o natiune evreiascå. Însåsi ideea de raså iudaicå are în sine mai mult elemente spirituale, decît politice.

Cine a våzut acest lucru trebuie oare så se dea înapoi si så se crute? Un popor nu se poate decît compromite prin prudentå. Riscul si aventura constituie nu numai excelenta individului, ci si a unui neam. Rezervele de absurd sînt surse de måretie.

Marile natiuni nu s‑au afirmat prin cumintenie, prudentå sau rezervå. Un gråunte de nebunie este mobilul secret care le mînå spre înåltare si distrugere cu atîta pompå. Cum s‑ar explica altcum atîtea si atîtea valori, create numai din superstitie si plictisealå, atîtea sacrificii nesemnificative? Desi popoarele rîvnesc numai dupå bunuri påmîntesti, ele împuscå peste tintå în pasiunea lor terestrå, de sînt uneori capabile, pentru o idee, så renunte la satis

factiile imediate ale lumii. Omenirea nu încape într‑o formulå. Atîtea veacuri a umblat prin crestinism dupå despåmîntenire si n‑a reusit decît så se alipeascå mai mult de påmînt.

Grecii au vrut så se lege de lume si au sfîrsit în cultul ideilor. Francezii n‑au vorbit decît despre ratiune, pentru a‑si umple istoria de irational. Chiar romanii, care dintre toate popoarele s‑au specializat mai adînc în bunurile trecåtoare si au creat un drept pentru a iubi legal påmîntul, au pus atîta frenezie, încît decadenta lor a fost, de fapt, pråbusire si disparitie. Sfîrsitul Imperiului roman, agonia precipitatå oferå atît farmec maladiv si dezagregarea lui este o consolare atîtor inimi bolnave, cå de cîte ori tentatiile disolutiei încearcå sufletul, crepusculul imperial îi este leagån de sicriu. Cine n‑a cunoscut acea dispozitie de care vorbea Verlaine, comparîndu‑se imperiul de la sfîrsitul decadentei, våzînd cum trec marii barbari blonzi, nu va ava niciodatå dezabuzarea suficientå ca så înteleagå anumite epoci. Si cine nu cunoaste vibratia în spiralå a inimii, în zadar se apropie de aurorele culturilor. Toatå istoria n‑are valoare decît prin ceea ce selectionåm din ea, prin continuturile ei alese de preferintele noastre. Nu este mort în istorie ceea ce este din ea viu în noi. Dacå n‑am avea atîta clipe din viatå, în care så ne simtim în Renastere la noi acaså, ea n‑ar avea mai multå actualitate decît o perioadå de culturå egipteanå. Epocile tråiesc numai întru cît simtim nevoia så ne legånåm în ele. Simpatia noastrå profundå trezeste din ele ceea ce a fost devenire. De aceea toatå întelegerea istoricå încearcå så îndulceascå ireparabilul devenirii, så atenueze opera demonicå a timpului. Trecutul este numai prin slåbiciunile noastre retrospective.

CAP. IV

Råzboi si revolutie

Existå natiune care så nu fi fåcut råzboaie? Toate natiunile au fåcut råzboaie, chiar dacå unele nu le‑au vrut si nu le‑au dorit. Natiunile mari le‑au voit si le‑au dorit; acesta este un element în plus care le diferentiazå de cele mici. Chestiunea råzboiului nu trebuie înså privitå sub prisma aderentei sau inaderentei multimii; un organism national se valorificå într‑un råzboi oarecum inconstient. Råzboiul fiind legat de viata natiunilor în mod esential, oamenii nu pot interveni decît pentru a‑l amîna, în nici un caz a‑l evita. Este o teorie mai mult decît stupidå aceea care sustine cå responsabili de nasterea råzboaielor au fost totdeauna conducåtorii si o castå de interesati. Oare poate crede cineva cå toate råzboaiele care s‑au dezlåntuit în omenire si‑au avut originea numai în capriciul printilor, regilor si împåratilor? Cine poate crede în råzboaiele de fantezie individualå sau în cele provocate de aranjamente negustoresti? Dacå ele, precum se spune, plutesc în aer, atunci au un caracter impersonal si iresponsabil. Pacifismul — care are de partea sa toate inimile si nici o realitate — si‑a fåcut un titlu de glorie din a stabili responsabilitåti pentru izbucnirea råzboaielor. Dar pacifismul uitå cå råzboiul nu este un fenomen de suprafatå, ci angajeazå måruntaiele unei natiuni. Dacå ståtea în posibilitatea oamenilor så‑l împiedice si så‑l curme, de mult ar fi fost lichidat. Dar viata umanitåtii tinde, fårå så aibå, o finalitate eticå. Cine amestecå sentimente în consideratiile asupra råzboiului îsi complicå existenta inutil, deoarece ireparabilul conflictelor umane nu poate fi atenuat nici måcar de interventia divinå. Dumnezeu priveste råzboiul.

Putine sînt fenomenele care så dea mai puternic impresia de destin ca el. Nu este interesant cå, pe cînd moartea ne face tristi, råzboiul laså numai un gust amar sau o disperare rece, neafectivå, o înnebunire lucidå? Moartea se face în noi, pe cînd råzboiul peste noi.

Cine nu poate accepta råzboiul ca o conditie fatalå a umanitåtii nu‑i råmîne decît så se omoare. Acela înså, care stie cum merg treburile în lume, îsi face un loc printre fatalitåti si asteaptå så fie strîmtorat — la timp — de ele.

Nu se poate concepe devenirea natiunilor fårå råzboaie. Prin ele ajung natiunile la constiinta fortei lor si tot prin ele îsi delimiteazå conturul în lume. O natiune se verificå prin råzboi. Cu cît poartå mai multe råzboaie, cu atît îsi accelereazå ritmul de viatå. Ahtiatå dupå propria ei realizare, ea îsi epuizeazå, prin frecventa råzboaielor, rezistenta vitalå. Longevitatea unei natiuni este strîns legatå de ritmul ei vital. Råzboaiele se nasc dintr‑o tensiune vitalå, pe care, la rîndul lor, o måresc. Dar numai în intensitate, nu si în duratå. Cautå natiunile longevitatea? Cine ar putea‑o spune?! Sînt înså unele cu destin genial, care scînteiazå definitiv si efemer, ca poetii. Ele preferå gloria longevitåtii si sînt necrutåtoare cu rezervele lor de viatå. Numai culturile mediocre se supravietuiesc, fiindcå n‑au tråit niciodatå. Dacå Franta îndurå o carentå si de multå vreme se desfatå inconstient în presimtirile decadentei, este cå a fost prea nemiloaså cu posibilitåtile ei. Un destin grandios te costå mult. Franta a risipit în timpul Revolutiei mai multå energie decît România într‑o mie de ani. Iatå diferenta dintre istorie si subistorie! Franta este istorie fårå timp, continut pur. Tara care n‑a ratat nimic. Si apoi, råzboaiele Frantei! Oare se poate mîndri un popor cu asa de putine råzboaie defensive? Nu este tarå care så fi dus mai multe råzboaie agresive. Si nu existå, în fond, decît råzboi agresiv. A rezista la un atac este onorabil; a pleca la atac este strålucitor. Atît timp cît un popor n‑a purtat un råzboi de agresiune, el nu existå ca factor activ al istoriei. Provocarea exprimå o rezervå de fortå si un surplus de vitalitate. Un råzboi, pornit din initiativå proprie si pierdut, este mai glorios decît unul cîstigat prin apårare. Germania a pierdut råzboiul mondial numai politiceste; råzboiul în sine o onoreazå mai mult decît pe aliati. Un råzboi de agresiune pleacå fie dintr‑o simplå neliniste biologicå, fie din tendinta de a impune imperialist o idee în lume. Primul caz dovedeste foarte putin; al doilea, tot. Nu existå neam care så fi atins universalitatea numai prin forta spiritului. Procesul prin care el se impune în lume este un complex de mijloace, în care bestialitatea îsi då mîna cu profetia. Nu e bine så ne iluzionåm prea mult asupra istoriei. Spiritul nu creste din nimic. Dacå Olanda n‑ar fi fost imperiu — oricît de trecåtor — cine stie dacå pictura olandezå ar fi luat avîntul pe care‑l cunoastem! Conditiile materiale favorabile creeazå rågazul, din care izvoråste atît spiritul, cît si viciul. Råzboiul este un fenomen atît de complicat, încît am fi nedrepti de i‑am epuiza sensul în crimå. Din punct de vedere uman n‑are nici o scuzå; de aceea se face el prin oameni. Sîntem niste biete unelte ale unei mari si sinistre fatalitåti.

Trebuie så dea de gîndit tuturor pacifistilor urmåtorul lucru: toate popoarele europene care n‑au luat parte la råzboiul mondial au cåzut automat pe al doilea sau al treilea plan. Politiceste, neutralitatea este un semn de lîncezire si de evadare din arena internationalå. Råzboiul este un examen la care se supun natiunile în fata lumii. Inutil de remarcat cå nu rezistå decît popoarele înzestrate. Nu poti cîstiga råzboaie si nu te poti impune în lume exclusiv prin forta organizatå. Istoria nu cunoaste un popor cu armatå glorioaså si repetat verificatå care så nu fi creat si o culturå. Forta sau se realizeazå pe toate planurile, sau nu este nimic. Atîtea råzboaie s‑au gîndit initial în biblioteci. Culturile mari se împlinesc pe toate planurile; în colturile lor de stradå se reazemå råzboinicul de întelept. Neamurile care n‑au tot n‑au nimic.

Pe timpul cînd atenienii au plånuit expeditia de cucerire a Siciliei, se puteau vedea zilnic în piatå grupulete care demarcau pe piatrå contururile insulei. Este, acesta, un caz tipic al aspectului cetåtenesc al imperialismului. Acel imperialism care nu ia forme cetåtenesti nu este autentic, ci se hråneste din exaltarea unor sefi, avînd o duratå efemerå si mentinîndu‑se doar la suprafatå. Numai un popor care poartå în sînge ideea imperialistå poate accepta fårå scîrbå armata si råzboiul. Aviditatea de spatiu si setea de a imprima un stil de culturå altor forme de viatå creeazå într‑o natiune imperialistå un gust ofensiv, justificat atît prin cinism, cît si prin viziuni istorice. Atunci cînd ultimul burghez german, ghiftuit de bere si dolofan, îsi preumblå în creier harta lumii si, treaz sau turmentat, îi face Germaniei loc pe unde îi permite capriciul si fantezia, el este reprezentantul inconstient si mediocru al unui gînd care roade si macinå natiunea în substanta ei. Imperialismul s‑a conceput nu numai în palate, ci si la råspîntii. De ce så fim asa de nedrepti cu masele si så credem cå ele n‑au participat niciodatå direct la istorie! Se repetå pînå la exasperare de cåtre cercurile socialiste: multimile nu vor råzboiul, ele sînt numai tîrîte în conflicte si înselate de guvernanti si exploatatori. În realitate, lucrurile sînt mai complicate si mai triste. Oricît ar concepe omul råzboiul, dacå faci apel la indivizii izolati ca atare, fiecare va fi în cele din urmå împotriva råzboiului. Cum se face totusi cå el acceptå råzboiul, în colectivitate? Nu este aici vorba de psihologia curioaså a multimilor, ci de un fenomen mai profund, bazîndu‑se pe solidaritåti istorice nebånuite. În fiecare om care pleacå la råzboi, se petrece urmåtorul proces: nu accept råzboiul, dar îl fac ca natiune. Individual, istoria are un mai mare coeficient de rationalitate, decît colectiv. Atît timp cît vor exista natiuni, vor fi si råzboaie. Nici unul dintre noi nu va vrea så le facå; ele înså se vor face. Natiunea este un fel de abstractiune vitalå, fiindcå ne då iluzia cå este ceva vag, pentru ca, în realitate, så ne strîngå pînå la sufocare.

Pacea universalå ar înceta a fi o utopie,dacå s‑ar putea crede cå natiunile sînt o fazå tranzitorie a istoriei. Pentru sentimentul nostru cosmic, prezenta lor în lume nu este deloc încurajantå. De natiune ne leagå tot ceea ce este imediat în noi si teama de vid.

Presupunînd totusi cå natiunile ar dispårea, proiectele de pace externå n‑ar fi oare mai putin iluzorii? Nu s‑ar deplasa conflictele pe unitåti mai mari? De la continente la rase si pînå la conflictele planetare, ireductibilul soarte umane ar fi oare mai putin tragic? Dacå toate natiunile globului ar dezarma, cu exceptia uneia de o anvergurå mai reduså, pacea lumii ar fi mai periclitatå decît oricînd. Natiunile nu se pot ridica toate la acelasi nivel. Înarmårile se fac peste oameni; sînt chiar dispus a crede cå ele se fac fårå voia lor. Faptul cå omul a putut cheltui atîta energie pentru inventia atîtor arme, care trebuie så‑l apere de el însusi, må face så am o idee preciså despre genul uman. Dacå toate armele acestui univers ar fi distruse fårå urmå si ar råmîne un singur revolver, omul s‑ar simti obligat fatå de el si, nelåsîndu‑l în påråginire, istoria s‑ar repeta de la început.

O natiune, cînd începe så se înarmeze, nu se mai poate opri. Såråcia si mizeria nu constituie limite ale înarmårii. De sute de ani, omenirea priveste cerul printr‑o gaurå de tun.

Obstacolul esential în calea påcii este lupta mårturisitå sau secretå pentru hegemonie. Dorinta primatului exclusiv este atît de puternicå în natiuni, încît pentru ea sînt dispuse så calce orice fel de obligatii etice sau internationale. Se poate concepe cå natiunile vor ajunge cîndva la o astfel de neutralitate, încît så le fie indiferente puterea si dominatia? Atîta timp cît istoria va avea la bazå un ritm biologic si cît valorile specific istorice vor dezvolta deviat un imperialism vital, aceastå neutralitate nu va fi nici posibilå si nici de dorit. O mare natiune se ridicå pe dårîmåturile alteia sau pe umilirea altora. Gloriile nationale se scaldå într‑o mare de sînge, ca toatå istoria de altfel. Faima lui Napoleon a costat zece milioane de oameni, La prima aparentå, råzboaiele lui au fost purtate din pasiune pentru råzboi. În realitate, ele reprezintå imperialismul consecutiv fiecårei mari revolutii si satisfacerea dorintei de nelimitatå hegemonie a Frantei. Napoleon va fi provocat såråcie si mizerie în Franta; el nu a pus Europa mai putin în miscare. Nationalismele europene au avut nevoie de actiunea lui si de filozofia lui Hegel, pentru ca organisme timide så încolteascå gîndul hegemoniei si så creeze pluralismul nefast al Europei.

Napoleon, accelerînd ritmul Frantei, a accelerat decadenta ei. Indirect, el a aruncat în spatele Europei Germania si a fåcut tårii sale un cadou fatal. Este tragedia istoricå a marilor personalitåti, care, ridicînd natiunile la un nivel anormal de mårire, le pricinuiesc implicit pråbusirea. Tensiunea nåscutå de viziunea cezarismului înaltå natiunea dincolo de nivelul ei istoric firesc si‑i slåbeste pentru mai tîrziu rezistenta. De aceea, dictaturile mari — nu tiraniile — scot, în bine si în råu, natiunile din fågasul lor.

Ethosul agresiv este un fel de sira spinårii a natiunilor. Altcum nu se explicå de ce instrumentul instinctului agresiv — armata — este o institutie atît de legatå de toate formele existentei nationale. Mai mult decît religia si decît templele ei, toate formele statale si‑au gåsit o consacrare în armatå. O institutie eternå în måsura în care cele omenesti sînt eterne. Asa este omul de putin spiritualizat, încît, din institutia cea mai putin spiritualå care se poate concepe, si‑a fåcut o axå a vietii lui. Existenta permanentå a armatei este o probå definitivå pentru orice antropologie pesimistå. Omenirea nu‑si poate permite luxul si fanteziile anarhiei.

Dacå am scoate armata din istorie, devenirea universalå ar semåna unei lectii de pedagogie. Se vede treaba cå toate întîmplårile au fost sîngeroase, cå tot ce am påtit pînå acum s‑a nåscut din fioruri. Petele rosii creeazå strålucirea istoriei. Durerea este substanta devenirii.

Armata reprezintå teroarea organizatå. Sînt înså exceptii,care alcåtuiesc, la drept vorbind, singura ei scuzå. Så ne gîndim ce a însemnat pasiunea gloriei la ultimul soldat din expeditiile lui Napoleon si la toti soldatii acestui univers care au luptat în numele unei idei. În toate statele care nu reprezintå o idee imperialistå, armata are un caracter artificial, exterior, silit. Så comparåm ce înseamnå a fi soldat în România si ce înseamnå acelasi lucru în Germania sau Rusia.

Cel mai prost soldat german „servestet70 cu ochii atintiti peste granitå, cu constiinta cå el este un element al unei mari plåmådiri viitoare. El stie cå Germania are o misiune în lume, care nu e realizabilå fårå sacrificiul lui. El tråieste mondial problemele tårii lui. A sti cå vei pleca odatå într‑o parte a lumii, cå existenta este legitimatå de cuceriri viitoare fixeazå un continut ideologic armatei, un sens vast si ca atare justificå rigorile inumane ale disciplinei. Functia principalå a soldatului este så atace, nu så apere. Idealurile defensive golesc armata de orice continut. Numai tårile minore poartå råzboaie de apårare.

Politica expansionistå a Germaniei împrumutå soldatului un orgoliu care, dacå e dezguståtor si inuman, nu este mai putin o fortå propulsivå. În Rusia, soldatul serveste real o tarå; dar, în constiinta lui, el luptå pentru o ideologie cu caracter universal. Neapårat cå sub bolsevism se ascunde dorinta de hegemonie universalå a Rusiei; el tråieste înså un universalism ideologic, pe care va trebui så‑l impunå cu forta. Ce deosebire între un soldat care jurå pe patrie, numai, si unul care se leagå prin juråmînt så fie un pion al dezrobirii proletariatului din întreaga lume!

Înainte vreme, vitejia era haiducie, haimanalîc romantic. Aståzi, vitejia fårå o constiintå universalå este o barbarie neinteresantå.

Si acum vine rîndul soldatului român. Cu ce e de vinå bietul cå România n‑are nici un ideal, cå dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toatå respiratia ei de o mie de ani? El aude doar atît: så ne apåråm granitele. Si nici n‑ar putea auzi mai mult. Cåci România si‑a identificat idealul cu o stare de fapt: granitele ei materiale si morale. România este; atîta‑i ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a råspîndit în toate constiintele acceptarea ei proprie.

Nu cå România ar trebui så mîngîie visul explicit al cuceririi tårilor din jurul ei — e prea domoalå pentru a putea concepe asemenea absurditåti —, dar faptul cå ea nu cultivå cu exasperare gîndul de a deveni o mare putere este revoltåtor si revelator pentru carenta ei. Armata noastrå nu serveste decît un principiu de apårare si nu se miscå în numele nici unei idei. Ca si statul, ea este excentricå natiunii; o serveste automat, fårå participare si fårå dinamism. Functiile României sînt disociate una de alta; o ia pe prea multe cåi înspre nimic.

Lucrurile îsi au buna lor traditie. Så ne gîndim numai la råzboaiele noastre din trecut. Vai de ele! Am purtat numai råzboaie de apårare, am rezistat numai la invazii. Asa am fost de neîmpliniti în rosturile noastre, încît nici måcar o datå n‑am putut concepe o afirmare agresivå sau un presentiment imperialist. În råzboiul mondial am cucerit ceea ce era al nostru, ceea ce ne apartinea; ne‑am cucerit. El n‑a fost totusi un råzboi de initiativå nationalå, deoarece în el am fost atrasi. Sentimentul puterii nu ti‑l då decît råzboiul de provocare. Initiativa råzboinicå este totul. O natiune care începe un råzboi, care se mîndreste a fi surså de conflagratiune, rezistå prin orgoliul si automatismul agresiunii. O natiune imperialistå este totdeauna tare. Si e imperialistå o natiune care nu mai încape în sine. Expansiunea este un semn de vitalitate, iar nu de umanitate. Dar omenirea nu s‑a ridicat în numele umanitåtii. S‑a rezolvat vreodatå problema mizeriei în numele milei? Dimpotrivå, mila a creat såracii, i‑a înmultit. Prezenta ei în lume este cauza cersetoriei. Acei såraci care au înteles cå pot tråi ca paraziti ai milei au renuntat la såråcie si s‑au fåcut cersetori.

Såracii au obtinut avantaje numai întru cît s‑au putut constitui în grup si alcåtui astfel o amenintare. Muncitorimea modernå, dacå nu este exploatatå pînå la epuizare, faptul nu se datoreste milei si umanitåtii, ci fortei pe care o prezintå ea. Exploatatorii stiu cå exploatatii sînt o fortå mult mai mare decît ei, dar, cunoscînd inertia oamenilor såraci, se bucurå a înflori pe mizeria lor. Jecmånitii sînt baza tuturor statelor: cum de n‑au înteles ei cå n‑au decît un pas pînå la a deveni autoritate? Crestinismul a adus justificarea teologicå a såråciei si mizeriei; el a consacrat conditia såracilor si a binecuvîntat‑o.Creînd mîndria de a fi sårac, a compromis fiinta pe vecie. El n‑a reabilitat omul, cu toate cå ne‑a declarat pe toti — mai mult sau mai putin — fii ai lui Dumnezeu…

Se spune: este imoral så sustii dreptul fortei si al oamenilor tari. Decît, se uitå cå acestora nu le opunem lumea anonimå a dezmostenitilor care se frîng de setea de putere, ci pe acei imbecili ai påmîntului care nu vor så fie tari. Existå cu adevårat o categorie de oameni — lepra omenirii — care trag numai la fund, pasionati ai cåderilor si ai periferiei. Ratatii nu meritå nici o consideratie. Un bogat ratat se numeste imbecil; un sårac ratat, cersetor.

Lumea exploatatilor, devenitå odatå constientå de forta ei, nu mai poate fi integratå în cadrul celor slabi, ci, dimpotrivå, trebuie så i se atribuie toate calitåtile fortei în devenire. În lupta socialå, sînt mai slabi acei care detin puterea fårå så aibå echivalentul vitalitåtii,decît acei care sînt în drum spre putere cu toate resursele vitale. Cum primenirile sociale se fac totdeauna de jos în sus, cei de jos sînt potential mai tari. Rostul revolutiei este permeabilitatea socialå. Sfårîmîndu‑se ierarhia rigidå si artificialå, înmortitå de o claså epuizatå, accesul la putere al formelor primare dezvoltå singura împrospåtare posibilå a societåtii.

Între popoare, lupta dintre tari si „slabi“ ia forme si mai dramatice. Existå popoare puternice a cåror fortå e consacratå, cu instinctele agresive verificate, si care si‑au înfåptuit într‑o anumitå måsurå rosturile lor ideale. Sincere si consecvente misiunii lor, ele au cålcat în picioare tot ce s‑a opus expansiunii si dorintei lor de realizare. Astfel de popoare dispun liber de fortå si sînt mîndre de libertatea pe care le‑o garanteazå ea.

Fatå de cine îsi exercitå ele dreptul celui mai tare?

Sînt popoare care se abandoneazå cursului istoriei, fårå så intervinå efectiv si original, popoare în plata devenirii. Ele ar vrea så tråiascå linistit si comod, så vietuiascå si så moarå în pace, netulburate de nimeni. Se însalå înså råu cînd cred cå, dacå le lipseste tulburarea demonului låuntric, lumea înconjuråtoare le va låsa în pace. Lucrurile se petrec dimpotrivå. Neamurile fårå istorie, adicå fårå demon låuntric, au o directie întunecatå din orizont: politica externå. Ele tråiesc sub presiunea unei amenintåri continue si gustå libertatea sub teroare. Ele ori nu pot, ori nu vor så fie tari. Si de aceea, istoria este neînduratå cu ele, prin dreptul celui mai tare de a le îngenunchea si umili. Neamurile slabe n‑au destin; de aceea, viata lor este o cådere inevitabilå, care nu inspirå nici un fel de regret. Råzboaiele pe care le pierd sînt în ordinea fireascå a lucrurilor, iar poporul învingåtor n‑are så‑si facå remuscåri de excesul såu de fortå.

Råzboiul ia caracter dramatic atunci cînd se dezlåntuie între un popor învechit în fortå, ce dispune de toate abilitåtile puterii si ale perfidiei rezultate din putere, si un popor în ascensiune, care vrea så devinå puternic. În acest caz, nu se mai încruciseazå såbiile, ci destinele. Acest fel de popoare nu mai poate fi integrat în rîndul celor slabe, a cåror disparitie nu este o pierdere, ci alcåtuiesc expresii ale ritmului ascendent al omenirii. Istoria nu este luptå între natiuni puternice si între natiuni slabe, ci între natiuni tari si mai putin tari. Inegalitåtile în sînul puterii determinå variatiile istorice. A nu fi la acelasi nivel, în cadrul aceleiasi valori, då nastere la frictiuni si neîntelegeri. Lupta pentru hegemonie numai asa are un sens. O natiune nu devine mare afirmîndu‑si superioritatea fatå de altele mici si neimportante. Sursa de mårire a uneia nu este inferioritatea alteia, ci este diferenta minimå de fortå, care face din plusul uneia si nimbul såu. Istoria este o luptå de forte, în cel mai general sens: forte materiale, spirituale, biologice. N‑are semnificatie decît conceptul total al fortei, adicå expansiunea nelimitatå pe toate planurile. Råzboiul ar fi o prostie — adicå mai putin decît este, el fiind o crimå esentialå — dacå n‑ar implica ideea totalå a fortei. Din acest motiv este el un fenomen constitutiv al istoriei. Mai mult: råzboaiele determinå råspîntiile istoriei, precum revolutiile, culmile.

Cred cå nu este om care så nu lupte cu toate sentimentele împotriva råzboiului: dar, tot asa, nu cred så fie vreunul care så nu‑i recunoascå fatalitatea. Teoretic, nu este asa de usor så fii împotriva lui. Ai fi foarte bucuros, dacå atitudinea abstractå ar avea vreo eficacitate practicå. Dacå as sti cå de as striga toatå viata zi si noapte împotriva lui el ar fi mai putin, as deveni cel mai înfocat pacifist. Dar în fata tristelor fatalitåti umane, mi‑e rusine så fiu pacifist. Så presupunem cå ar sta în puterile omului så termine odatå cu råzboiul. Ar putea el så renunte la orgoliul care însoteste fiece råzboi? Îsi poate închipui cineva satisfactii mai mari ca acelea care însotesc o declaratie de råzboi sau o pace victorioaså? Succesul într‑un råzboi ne face så uitåm totul. Dar nu numai atît. Orice råzboi intrå în memoria normalå a omului. Ne‑am gîndit vreunul vreodatå la cazul individual al unui soldat oarecare, mort în råzboaiele napoleoniene? Ne‑am gîndit vreodatå serios cå în cruciade au murit oameni? Råzboiul este o crimå istoricå pe care omenirea o acceptå totdeauna dupå ce a comis‑o. Natiunile îsi fac din el un fel de oglindå måritoare: de aceea este el leagånul megalomaniei nationale si tot de aceea rezolvå el în primul rînd conflictele nationale, pe cînd revolutiile, pe cele sociale: toate råzboaiele sînt nationale si indirect sociale; toate revolutiile sînt sociale si indirect nationale.

Atît råzboiul, cît si revolutia sînt fåcute de natiune: dar nu amîndouå plaseazå natiunea ca finalitate centralå. Afirmînd, în primul rînd, socialul, revolutia este mai universalå decît råzboiul, desi acesta se desfåsoarå si în afarå de cadrul spatial national, pe cînd revolutia se mentine în interiorul natiunii. Revolutiile au valabilitate cu atît mai mare, cu cît se fac în numele unor idei, care depåsesc natiunea, pe cînd råzboaiele îsi extrag vitalitatea din imediatul national.

Pentru ca o revolutie så fie încoronarea unei natiuni, ea trebuie anticipatå si pregåtitå ideologic secole întregi, pe cînd råzboaiele n‑au nevoie decît de întorsåturi si crize de trecere. De aceea, o natiune nu poate face decît o singurå mare revolutie, pe cînd råzboaiele abundå si se întrec. De unde izvoråsc dimensiunile revolutiei fatå de råzboaie? Revolutia francezå, fatå de råzboaiele Frantei, este ca soarele fatå de astri. Acelasi lucru si cu Revolutia ruså, al doilea focar al Europei. În constiinta actualå europeanå, o singurå zi din Revolutia francezå atîrnå mai greu, prin urmele ce le‑a låsat, decît råzboiul de o sutå de ani. O revolutie întroneazå o nouå lume de idei si o nouå structurå socialå, pe cînd un råzboi intensificå sau slåbeste sentimentul puterii nationale, prin cîstig sau pierdere de spatiu. Revolutia creeazå o nouå respiratie; råzboiul, un nou ritm.

Nu existå profeti ai råzboaielor si nimeni nu varså sîngele pentru vårsarea de sînge care e råzboiul; revolutia este anticipatå într‑un profetism frenetic. Existå o misticå revolutionarå; n‑are rost una a råzboiului. Oamenii se preparå de råzboi, desi nu‑l vor; toatå lumea dezmostenitilor se preparå si vrea revolutia. Råzboiul este o solutie temporarå; altcum nu se explicå frecventa lui. Dupå fiecare, oamenii s‑au hotårît så nu mai facå altul. Ei nu‑si pun problema så‑l accepte înainte, ci numai dupå. Nici unul n‑a dat vreunei natiuni o satisfactie deplinå. De aceea, unul ajunge, pentru ca apoi så se tinå lant.

Cu toate acestea, este incontestabil cå råzboiul ia forme mai drastice si mai ciudate în manifestårile lui. Mor mai multi oameni, pråpådul e mai mare. Si totusi consecintele lui sînt mai reduse si mult mai imediate decît ale revolutiei.

Prin råzboi, o natiune îsi verificå forta; dar el nu‑i creste sensibil constiinta. Prin revolutie, un neam îsi realizeazå un sumum de autoconstiintå. Dar acest lucru nu este central fenomenului revolutionar, nu‑i este calitatea lui diferentialå. Aspectul social o caracterizeazå specific. Prin revolutie, masele iau constiintå de ele însele si realizeazå un acces la putere corespondent nivelului acelei constiinte. Fårå fenomenul maselor, nu se poate întelege nimic din structura revolutiei.

O revolutie adevåratå trebuie så epuizeze sensul social al unei natiuni. De aceea, nu este revolutie aceea care nu modificå esential structura socialå.

Un råzboi poate så modifice raporturile de proprietate pe mai multå vreme decît durata lui, care instaureazå arbitrarul. Nu tine înså deloc de structura råzboiului o modificare prin sistem. Nedreptåtile si inegalitåtile pot fi mai mari decît înainte. Justitia socialå n‑a fost niciodatå obsesia militarismului. Socialismul are drept så‑l urascå, fårå, din påcate, så poatå anula realitåtile, care îl salveazå, dacå nu‑l justificå.

O revolutie care nu modificå raporturile de proprietate este o mascaradå. Fårå un triumf asupra inegalitåtilor, revolutia este un nonsens. Este putin lucru a face o revolutie reclamîndu‑te numai de la un principiu national. Revolutiile se fac în primul rînd pentru mase de cåtre ele însele, si numai dupå aceea pentru natiune. Ridicîndu‑li‑se nivelul social, natiunea este „såltatå“ indirect.

Revolutiile se fac de jos în sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice, din cîte le oferå istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de sfintenie criminalå, sînt bazele pe care, de cînd e lumea, s‑a construit o ordine nouå. Råsturnårile s‑au fåcut în numele mizeriei si împotriva ei. O viziune a constantelor vietii sustine cå mizeria este strîns legatå de conditia omeneascå si cå eternitatea ei infirmå orice efort revolutionar. Dar revolutiile n‑au alt sens decît så sape edificiul de veacuri al mizeriei, så ruineze templul pe care i l‑a ridicat imbecilitatea umanå. Orice revolutie îsi are sursa în stomac; dar ea tinteste înspre ultimele finalitåti ale spiritului. Omul care tråieste în mizerie si n‑are spirit revolutionar este ultimul imbecil al påmîntului. El e incapabil de disperare, acest reazem permanent al revolutiilor.

Omenirea împårtitå între exploatatori si exploatati oferå dualismul cel mai dezesperant, dezbinarea cea mai dureroaså. Si ceea ce este sfîsietor în aceastå situatie este cå s‑au gåsit oameni care så atribuie exploatatorilor calitåti, merite, virtuti, så le explice ascensiunea prin valori, iar celorlalti cåderea prin deficiente.

Marii posesori ai acestui Påmînt,care se plictisesc pe cînd altii îsi sterg sudoarea, constituie o categorie de oameni pe care toti mizerabilii globului îi fericesc cu indiferenta lor. Såracii sînt singura fortå a universului. Ei trebuie så fie prosti sau nebuni, de permit fericirea alåturi de ei.

Oamenii talentati si dotati se mistuiesc în mizerie si boalå, capetele productive ale omenirii îsi consumå energia în utopii, pentru ca bogatii så poatå visa. Iar bogatii cine sînt? Nefericiti din fericire, sterili si plictisiti, emasculati si dezguståtori. Lumea este atît de nedrept organizatå, încît nu poti decît înnebuni dacå te gîndesti la sistemul de repartitie, la inegalitåtile prin sistem ale universului. Dacå justitia socialå ar fi singura mea obsesie, as fi pierdut. Nu înteleg cum de existå socialisti care sînt numai profeti si nu nebuni.

Pasiunea de absolut, în viata asta meschinå, este drumul pråbusirii. Orice revoltå deschide un abis în care este mai bine så ne aruncåm, decît så ne îndulcim sufletul cu blîndele dobitoace ale lui Dumnezeu. Toti înteleptii Påmîntului ar trebui så stea în genunchi în fata unei singure explozii de revoltå disperatå. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea!

Nu se poate concepe o modificare esentialå a structurii sociale, fårå ideea de justitie. În orice revolutie, ideea socialistå este obligatorie. Cåci orice revolutie este obligatå fatå de toti oamenii capabili så tråiascå si dornici de viatå. Sistemul exploatårii în care s‑a complåcut omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vietii imensa majoritate a oamenilor. Pe acestia, religiile i‑au învåtat doar cum så moarå. De mii de ani, dezmostenitii si‑au construit temple ca så se dezvete de viatå. Cursul omenirii, din începuturi si pînå acum, a descris un semn de întrebare, un pînå cînd?, identic istoriei universale. Si oare vom muri cu totii pentru a perfectiona geometria acelei interogatii? Dacå instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui så fim mai repede fericiti, decît så avem regrete. Toate problemele ar fi atunci pe calea solutionårii. Decît, optimismul nu este niciodatå concluzia istoriei.

Ce‑au fåcut muritorii, de cînd îi cunoastem, decît så inventeze ratiuni practice si abilitåti teoretice, pentru a justifica si a consolida proprietatea? Ei au tras cerc în jurul ei, proprietatea fiind însåsi un cerc. S‑au închis concentric, pentru ca nici Dumnezeu så nu poatå viola acest scîrbos mister al posesiunii. Dacå instinctul proprietåtii n‑ar avea bazå atît de adîncå, s‑ar fi putut atribui atîta perfectiunii ordinii juridice, iar spiritul normativ s‑ar fi putut bucura de atîta vazå, fårå distantele de oameni si valori nåscute din proprietate?

Din punctul de vedere al justitiei sociale, formele pe care le‑a îmbråcat instinctul avutului consacrå omul în rîndul bestiilor perfide. Acei care aderå cu plåcere la ideea de proprietate trebuie så admitå, cu nu mai putinå plåcere, împårtirea oamenilor în cele douå categorii blestemate: a acelora care au si acelora care n‑au.

Nu stiu precis ce s‑ar putea face împotriva proprietåtii. Un socialism de stat este o formulå mediocrå, iar comunismul este prea mecanicist si mult prea iluzoriu. Colectivismul national, care ar da o valoare solutiilor abstracte prin corectivul concretului national, îsi gåseste mai repede o cale printre ireductibile si antinomii.

Proprietatea pare a fi o fatalitate în fata cåreia må plec cu scîrbå. Spiritul uman, ajutat de bestialitate, triumfå în revolutii numai pentru a atenua conflictele cauzate si exasperate de prezenta în lume a proprietåtii. Aici rezidå sensul mai adînc al oricårei revolutii, care o diferentiazå atît de categoric de råzboi. Nu existå råzboi social, precum nu existå revolutie… nationalå. Fatå de conceptul propriu‑zis al revolutiei, care este totdeauna socialå, ideea de revolutie nationalå nu poate så însemne o idee nouå, ci numai o deplasare a centrului de greutate. O revolutie care nu se face în numele unei idei universale, ci se limiteazå la vreun spatiu geografic si istoric se numeste nationalå, pentru a nu zice localå. Este drept cå revolutiile se fac prin natiune si cå în ele triumfå ideea istoricå a unei natiuni. Decît, pentru ca revolutia så aibå contururi mari, ideea istoricå de la baza ei trebuie så se întindå pe dimensiuni mari. Natiunile mici nu pot face revolutii universale, deoarece servesc o idee istoricå reduså. Chiar o natiune cum e cea germanå n‑a putut så‑si determine soarta sa ca sens de devenire universalå. Orice revolutie este nationalå întru atît întru cît reprezintå o expresie a dorintei de putere a unei natiuni. Acest gînd este numai adiacent unei revolutii. Miezul ei este altul. Neapårat. Franta, în Revolutia ei, a atins o culme de autoconstiintå nationalå si o satisfactie a puterii nationale. Dar sensul ultim al Revolutiei a fost lichidarea lumii feudale, a întregii ereditåti ce a definit Europa secole întregi. O revolutie trebuie så suprime un sistem general valabil, existînd, în forme diferite, în toate tårile, si så întroneze altul, susceptibil de a fi primit pe întreg globul, indiferent de nivelul istoric al celorlalte natiuni.

Într‑o revolutie pur nationalå — adicå într‑o contradictio in adiecto —, un popor se confruntå cu propria lui soartå si se defineste numai în raport cu sine si pentru sine. Este ca si cum acest gen de revolutie ar suplini un råzboi victorios, în nici un caz revolutia. Orice revolutie nationalå este numai o treaptå. Atît Germania, cît si Italia pot mai mult. Vreau så spun cå ele nu cautå numai puterea, ci si un lux inutil, nåscut din spirit. Cazul Italiei este foarte semnificativ, atît pentru realitåtile din care pleacå o revolutie nationalå, cît si pentru teoria culturilor.

Italia nu este o tarå al cårei destin så aibå o rotunjime låuntricå. O perspectivå transistoricå ne‑o reveleazå într‑un ritm de evolutie unilateral, prin planuri succesive. Ea a intrat în istorie spiritual; Renasterea a fost culmea ei istoricå. De ce, politiceste, a prezentat totusi caracterele unei tåri de a doua mînå? De ce Italia s‑a realizat atît de tîrziu pe plan politic? Dacå ea era predestinatå a fi mare putere, trebuia så braveze initial istoria pe toate planurile. Concomitenta ofensivei caracterizeazå o mare putere. Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce n‑au fåcut secole de evolutie politicå. Prin el, Italia a realizat accesul la putere, dar n‑a putut suplini totusi golurile si insuficientele ei politice. Nu existå o idee de culturå italianå, desi existå o culturå italianå incomparabilå. Toatå lumea påstreazå Italia în sînge ca o ereditate, nu ca o fatalitate. Revolutiile de dreapta sînt istorice, nu sociale. Obsesia nationalismului a fost totdeauna istoria. Asta înseamnå cå revolutiilor nationale trebuie så le urmeze o serie de reforme, dacå nu de revolutii. Un popor mare face numai o revolutie mare; un popor mic poate så facå mai multe, care nici una så nu atingå o semnificatie transistoricå. Franta s‑a epuizat în Revolutie. Comuna nu putea så fie decît ratatå. Toate încercårile Frantei de a se mai realiza revolutionar au esuat. Revolutia cea mare i‑a fost prea organicå pentru ca så mai poatå da nastere la altele. Nici nu avea nevoie. O revolutie reusitå este un izvor care reîmprospåteazå permanent. Lantul de mici revolutii este o hårtuialå ce sfîrseste într‑o înfundåturå.

Revolutiile nationale, råmînînd datoare fatå de social, reparå, în decurs de decenii, ceea ce un efort revolutionar såvîrseste în cîteva zile sau luni. Atît fascismul, cît si hitlerismul n‑au modificat fundamental structura socialå a tårilor lor. Ele au dat înså un dinamism natiunilor, care suplineste insuficientele de viziune socialå. Revolutiile nationale sînt istorie, iar nu politicå. De aceea neamul, poporul este cultul lor de fiecare zi. Dacå fascismul este totusi minor, fatå de hitlerism, faptul se datoreste nu numai dimensiunii poporului german, ci si faptului cå, reclamîndu‑se de la popor, ca surså originarå, el este mai mesianic decît fascismul, care atribuie statului existentå si valoare centralå. Mesianismul înfloreste pe cultul mistic al poporului, iar nu pe considerarea abstractå a statului. Apoi, Italia suferå de un mare gol istoric, pe care Germania nu l‑a cunoscut niciodatå într‑o astfel de måsurå.

De o parte, Revolutia francezå si ruså; de cealaltå, italianå si germanå. Diferenta nu este numai de nuantå, ci opozitia lor demarcå o diferentiere calitativå. Sînt douå lumi revolutionare, dintre care întîile poartå marca autenticå a spiritului revolutionar. Fatå de ideile si de sîngele pe care le‑au pretins ele, fascismul si hitlerismul sînt simple lovituri de stat. Germania este o tarå nerevolutionarå. Tot Weltanschauung/l german îndepårteazå pe om de la pasiunea în lumea aparentelor, în care se desfatå spiritul revolutionar. Metafizica este la antipodul revolutiei. Italia a avut într‑o oarecare måsurå o traditie anarhistå. Dar anarhismul, pentru un revolutionar pozitiv si cu spirit politic, este tot asa de reprobabil ca si reactiunea. Cåci anarhismul refuzå organizatia, aceastå divinitate a omului politic. Bazîndu‑se numai pe efortul individual si pe o viziune anistoricå, oscilînd de la optimismul cel mai ridicol la pesimismul cel mai sumbru, anarhia este o floare a spiritului, fårå rådåcini în lume. S‑ar putea ca, la urma urmelor, convingerea anarhistå a unei fericiri terestre în afarå de orice lege si formå så trådeze o viziune optimistå. Viziunea finalå a istoriei, asa cum au conceput‑o anarhistii, este încîntåtoare si trandafirie. Dar întreb orice om care a våzut în fundul mizeriei umane: oare este posibilå, atîta înselare, atîta iluzie si atîta naivitate? Anarhistii ar trebui folositi în stat ca så påzeascå astrii. În acest fel, ar putea deveni si ei proprietari…

De cîte ori må gîndesc la anarhisti, îmi vin în minte cuvintele lui Joseph de Maistre: „Piatra unghiularå a edificiului social este cålåul.“ Societatea, cu toate institutiile ei, reprezintå un organism atît de rigid si atîta renuntare din partea individului, încît nu este de mirare de ce muritorii au conceput libertatea ca un atac împotriva oricårei institutii. Dar ele rezistå, cåci doar sînt nervura societåtii. Tot Joseph de Maistre, în cartea lui de apologie a papei, pe care, citind‑o, ai dori så fii papå måcar o secundå pentru siguranta teoreticå în lume, spune cå sînt trei încercåri la care, dacå rezistå o institutie, dovedeste o vitalitate durabilå: silogismul, esafodul si epigrama. Cum institutiile par a nu fi pierdut mare lucru de pe urma acestor atacuri, de ce nu le‑am recunoaste prezenta lor pe întreaga dimensiune a istoriei? Anarhistii au împotriva lor pînå si devenirea, singura care i‑ar putea legitima metafizic… Ei cred cå, dupå ce au respins lumea, mai pot face ceva. Pe refuzul total al formelor de viatå, ei vor så construiascå viata. Cum de n‑au observat anarhistii cå au împotriva lor pe toti oamenii mediocri, adevåratii regi ai Påmîntului? Prostii au organizat bine viata si au fåcut din ea o cetate interziså spiritului. Un Stirner sau un Bakunin au împotriva lor toatå aceastå viatå mediocrå si eternå, de care ne dezleagå cunoasterea si ne îndepårteazå tristetea.

O revoltå persistentå, dar meditativå, nu m‑ar putea face, cu timpul, decît så uråsc pe bogati si så dispretuiesc pe såraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroaså aceastå împårtire, de ce så nu‑i iertåm pe cei care au si de ce så nu‑i scuzåm pe cei care n‑au? Într‑o lume de oameni såraci, bogatii sînt niste criminali, iar såracii niste imbecili. Toti sînt de vinå si nu fac decît, cu mijloace si pe cåi diferite, så måreascå dezolarea acestei lumi. Crestinismul a promis såracilor raiul, iar pe bogati i‑a amenintat cu iadul. Îmi este înså indiferent care si unde. Bagå‑i Doamne! laolaltå, poate se vor împåca în împåråtia ta, unde nu vor mai avea — pare‑se — nimic de împårtit! Iar pe mine, laså‑må pe veci aici jos, doar voi gåsi vreun argument så apår statul de anarhie!

— Ce råmîne din România în fata fenomenului revolutionar? Precum n‑am purtat råzboaie, ci am rezistat la invazii, tot asa n‑am fåcut revolutii, ci numai insurectii. Un popor de råzmerite, apåsat de mizerie låuntricå si exterioarå, fårå respiratie revolutionarå mai amplå. Este mai mult decît semnificativ cå Avram Iancu, cea mai simpaticå figurå revolutionarå a României, s‑a sfîrsit în melancolie, deznodåmînt strålucitor de poet, dar compromitåtor pentru un revolutionar. De altcum, toate miscårile cu caracter revolutionar — fie a lui Horea, fie a lui Tudor Vladimirescu — au ratat, cåci n‑au avut consecinte si n‑au putut crea o traditie revolutionarå. Cine era så facå revolutie? O tårånime împotmolitå în cea mai sinistrå întunecime? Si împotriva cui? Împotriva celei mai stupide aristocratii, care n‑ ar fi meritat a fi distruså nici måcar printr‑un strop de sînge al tåranului român. Aristocratiile sînt în general de origine stråinå. Decît, neamul românesc a avut nefericirea så fie condus de cel mai superfluu si mai putin mesianic dintre popoare, vreau så zic de greci. Neavînd ce face la ei acaså, s‑au fåcut negustori si aristocrati în România, spre nefericirea acestui popor.

Otto Weininger, în nemaipomenita lui urå împotriva rasei sale, gåsea cå evreii sînt un popor fårå tinutå moralå, deoarece n‑au avut aristocratie. Obiectia lui Weininger este nulå cînd te gîndesti cå ei au cucerit lumea si fårå aceastå claså. Cît despre tinuta moralå, este de remarcat cå aristocratia n‑a låsat în constiinta popoarelor decît un stil exterior si nu o atitudine eticå bine cristalizatå. În tot cazul, aristocratia noastrå este un capitol rusinos care s‑a încheiat mai repede decît credeam. Mai bine cresteam si noi înlume ca evreii, fårå så avem orgoliul stupid al unei aristocratii nule. Nici måcar vechii nostri boieri nu meritau sacrificiul reactiunii tåranilor. Cît despre burghezie, ea a apårut asa de tîrziu, încît îsi tråieste si aståzi epoca ei eroicå. Burghezia a fost singurul nostru element revolutionar. De aceea, liberalismul si‑a asumat atîtea titluri de glorie, încît nu‑l poti refuza fårå så te dezintegrezi din România modernå.

O revolutie presupune o neliniste ideologicå de cel putin un secol. O avem? Sigur nu. Ceea ce este în România de multå vreme este o neliniste nationalå, care, chiar atunci cînd a avut cauze minore, n‑a fost lipsitå de un anumit dramatism. România nu este coaptå pentru o revolutie de stil mare; ea pare înså coaptå pentru o mare zguduire nationalå si întruneste în sine toate elementele care definesc conceptul modern de Revolutie nationalå. România vrea så ia act de sine însåsi printr‑o miscare colectivå, så se defineascå în autoconstiintå. În orice alt fel, ne pierdem individualitatea. Nefiind capabili så luptåm pentru o idee universalå si mai cu seamå så creåm una, o revolutie universalistå ne‑ar arunca la remorca marilor natiuni. Ideile bolsevice în mod automat ne‑ar face colonie ruseascå, ideologicå, la început, si în urmå politicå. Formula universalå este solutia de viatå si modul de respiratie al marilor culturi. Venitå din afarå, insuflatå, ea constituie nimicirea culturilor mici. Acestea par a fi incapabile de o idee universalå. De aceea, revolutiile nationale sînt singurul refugiu al culturilor mici, în vointa lor de a se mentine diferentiate în lume.

O revolutie nationalå la noi are toate avantajele si defectele acestui tip de revolutie. Så ne gîndim numai la programul social aproape inexistent al tuturor nationalistilor nostri, la absenta de viziune economicå si mai cu seamå la credinta cå xenofobia este cheia tuturor problemelor. Cine vrea så fie în clar cu sensul revolutiei noastre de dreapta, så se gîndeascå la toate manifestele în care se vorbeste de lupta împotriva îmbogåtitilor; niciodatå împotriva bogatilor. Aceastå diferentå cu aparentå de nuantå, dar care se bazeazå în fond pe o distantå incomensurabilå, explicå de ce o revolutie nationalå nu modificå radical structura socialå a unei tåri. Este condamnabil adicå numai omul care se îmbogåteste sub ochii nostri; acel pe care l‑am gåsit bogat, despre care nu stim cînd n‑a avut nimic, a agonisit averea legal. Iatå o conceptie dezastruoaså, de naturå a‑ti provoca o nesfîrsitå mîhnire teoreticå. Mai are rost så faci o revolutie pentru asa putin si se poate construi o nouå ordine pe o viziune asa de aproximativå si de îndoielnicå? De ce vor crede unii din nationalistii nostri si, din påcate, si ai globului, cå înflorirea natiunii este compatibilå cu inegalitåti sfîsietoare? Nationalismul a devenit un cuptor în care se dospeste mizeria. Si nu era necesar.

Toatå vina acestor ståri nu o poartå decît viziunea îngustå care face din revolutia nationalå o miscare de elan pur, semnificativå din punct de vedere psihologic, dar irelevantå practic. Så crape indivizii, så triumfe natiunea? În timp de råzboi, orice nu! este trådare. Dar în timp de pace, dacå alternativa este insurmontabilå, mai bine så crape si natiunea si indivizii.

Nationalistii vor trebui så‑si învingå atîtea si atîtea prejudecåti si så înteleagå cå nu‑si pot face o aparitie onorabilå în fata istoriei, înainte de a fi gåsit o iesire din situatia teoreticå paradoxalå, în care se complac. Ideea colectivistå este compatibilå cu ideea nationalå. Contrariul îl sustin curentele de stînga, internationaliste din o mie si una de interese, precum si inconstienta atîtor si atîtor nationalisti. Acestia din urmå, refuzînd ideea colectivistå, så nu uite cå lumea ideilor socialiste are atîtea motive ca s‑o justifice si s‑o consolideze, cå nationalismul, întorcîndu‑i spatele, sombreazå fårå scåpare într‑un vid total.Si asa, el este lipsit de armåtura teoreticå, încît singura ideologie a revolutiei nationale este inima.

O miscare nationalå, care n‑a extras din lumea socialistå tot ce este în ea fecund si viu, n‑a depåsit patriotismul, care va fi o viziune moralå, dar nu e una istoricå si în nici un caz politicå.

România nu‑si va rata momentul såu revolutionar. Dar revolutia pe care va face‑o, de nu va întrece limitele imanente ale mediocritåtii noastre autohtone, dacå nu va da tårii proportii peste conditiile ei firesti, nivelul nostru istoric nu va cunoaste un salt, si ca atare revolutia noastrå n‑a fåcut decît så måreascå superfluul nostru în lume.

Un popor existå întru cît constituie o primejdie. Dupå gradul de amenintare se apreciazå capacitatea lui politicå. Numai întru cît respiratia lui este o interventie continuå în ritmul universal, tråieste el cu adevårat. Popoarele prin revolutii devin primejdii si mai mari, ajungînd focare de infectie si contagiune ideologicå.

Fericite acele popoare care au reusit så fie primejdie pentru lume. Avea‑vom fericirea så devenim primejdie pentru noi însine?

CAP. V

Lumea politicului

Istoria nu se desfåsoarå automat si nici numai datoritå unui impuls originar. Existå o necesitate internå, care activeazå continuu sub toate formele de viatå si de culturå. Prin ce mijloace se dezvoltå viata istoricå propriu‑ziså? Care este instrumentul ei? Unii au gåsit arta, si au conceput o justificare esteticå a istoriei, altii stiinta, si s‑au limitat la orizontul pozitivismului. Nåscociri ale filozofilor si ale altor iluzionisti, astfel de conceptii n‑au nici o bazå realå. Gînditorii îsi închipuie cå mersul lucrurilor are vreo legåturå cu avînturile gîndirii sau cå s‑ar putea ridica realitatea la nivelul spiritualitåtii. Cînd citesti cîte un filozof spiritualist si‑l vezi vorbind cu atîta nevinovåtie despre procesul de spiritualizare crescîndå a realului, despre o solutie finalå în spirit a întregii lumi sensibile, te întrebi, tu care ai umblat cu ochii deschisi printre muritori si lumea care moare, ce rost vor avea aceste elucubratii si cum de este posibilå atîta gingåsie meditativå în creierul si inimile unor oameni?

Filozofii gîndesc ca si cum pe påmînt n‑ar exista politica si oamenii politici, ca si cum politicul n‑ar fi un aspect central al vietii si instrumentul adevårat al istoriei.

O istorie a spiritului nu este istoria. Aceasta înglobeazå o realitate mult mai mare. Chiar dacå nu existå aspect istoric fårå un anumit grad de participare la spirit, repartizarea elementelor biologice si spirituale nu se face într‑un echilibru armonic. În omul politic triumfå sîngele. Înseamnå cå el nu‑i în nici un fel o realitate spiritualå? Cine ar zice‑o?! Decît, ea nu‑i este constitutivå. Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist, o substantå.

Viziunile filozofice care privesc spiritualizarea totalå ca o încoronare finalå a devenirii sînt nedrepte cu politica. Ele o considerå ca o treaptå elementarå în evolutia spiritului, iar nu ca o formå esentialå, constitutivå, a istoriei, paralelå si coexistentå cu ultimele înåltimi ale spiritului. Politica — întelegînd atît valorile ei, cît si pe omul politic — se înrådåcineazå în viatå mult mai profund decît spiritul. Cåci politicul exprimå si serveste valorile vitale, pe cînd spiritualul creste în rågazurile vietii.

Conceptia monolinearå a istoriei absolutizeazå un singur principiu, cåruia îi sacrificå toate continuturile reale si concrete. Idealismul, ca si pozitivismul, s‑a întrecut în a batjocori devenirea. Nu datoritå idealismului a înteles Hegel istoria, ci irationalismului, nemårturisit dar prezent în toatå viziunea sa. Comparati întelegerea sa istoricå perspectivei pozitiviste a lui Comte si veti remarca fadoarea teoreticå a ultimului si bogåtia nuantatå a întîiului.

Istorie si irationalism nu sînt termeni identici, ci corelativi. Istorie si rationalism înså — nu se întîlnesc decît undeva la periferie, tangential. Etica, axiologia, rationalismul determinå o lume nåscutå deasupra devenirii, o sferå a spiritului normativ, pe care o råstoarnå de cîte ori poate instabilitatea agresivå a devenirii. Spiritul normativ se închide, cu toate valorile lui transvitale din care îsi extrage anemia, într‑o regiune stråinå vietii si încearcå så‑i impunå forme, pe care ea le primeste pentru a le abandona.

Valorile, în tendinta lor de a se autonomiza de viatå, se constituie în zonå aparte, creîndu‑si o bazå rationalå, pe cea vitalå pierzînd‑o. Astfel, nu existå în fond decît o axiologie rationalistå. Si etica se simte bine numai pe fundamente rationaliste. Vitalismul, punînd accentul pe imanentå, a suprimat dualismul, adicå reazemul teoretic al eticii. Devenirea a fost astfel reintegratå în drepturile ei, adicå în rosturile ei de a crea si distruge fårå nici o råspundere.

Toate viziunile de viatå care dezvåluie sensul imanent al vietii atribuie un loc foarte mare politicului. Nu existå, dupå economic (care e de fapt un sclav al lui), un domeniu care så aibå mai mult caracterul de a fi în lume decît politicul.

Imanentismul lui explicå de ce sufletele pline de ardoare religioaså, adicå arzînd de dorinta de a iesi din lume, l‑au dispretuit si au våzut, cu drept cuvînt, în activitatea politicå preocuparea, dar mai ales tentatia, ce te leagå atît de mult de pasiunile si vanitåtile påmîntului. Între religie si politicå nu este mai multå legåturå decît între un sfînt si un primar. Omul s‑a simtit totdeauna mai bine soldat decît înger. Asta înseamnå cå refuzå fericirea…

Dacå omul politic este mînat de forte instinctive si råspunde unei voci a sîngelui, atunci el nu poate fi decît prizonierul voluntar al acestei lumi. Imperiul sîngelui este imperiul lumii noastre. Cu cît cineva are mai multe aderente la lumea asta, cu atît este mai politic.

Cînd într‑un om se concentreazå dorinte de dominare si se organizeazå pentru o ascensiune individualå, dar înspre o finalitate colectivå, ele îl lanseazå în viata politicå. Instinctele individuale cele mai rapace si mai ariviste, combinate cu un interes obiectiv, determinå configuratia omului politic. Acei care n‑au decît instincte tari, fårå acest interes obiectiv, nu pot fi niciodatå mai mult decît tirani sau, în cazul cel mai bun, aventurieri. Problema atît de ståruitoare, care se pune constiintei cetåtenilor obisnuiti: cum pot fi oamenii politici în generalitatea cazurilor atît de corupti, cu un interes atît de redus pentru treburile cetåtenesti si cu atît de mare slåbiciune pentru ei însisi — aceastå problemå îsi are o explicatie mult mai simplå decît pare. Sînt anumiti oameni care au în ei numai un impuls politic, care se dezvoltå si activeazå independent de vreo altå finalitate decît el însusi. Socotelile publice intereseazå numai ca un cadru al gustului politic. Frecventa acestui impuls, ce råmîne în sfera reduså a subiectivului, este mult mai mare decît se crede. Toatå ploaia de oameni politici pe care i‑a lansat democratia apartine acestui gen de egoisti minori, care aspirå la celebritate pentru ca apoi anonimatul så‑i înghitå si mai amarnic. Regimul democratic, cu al såu sistem parlamentar, dînd posibilitatea fiecårui cetåtean så participe activ la viata publicå, a dezvoltat latura meschin politicå din fiecare individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost cå democratia a scos la ivealå o serie de talente si, în întreaga lume, doar douå‑trei genii politice. Un mare geniu politic trebuie så fie prin excelentå un dominator. Dacå stie si nu poate comanda, n‑are nici o valoare. Democratia, admitînd controlul si interventia din afarå în actele sefilor, le anuleazå orice prestigiu mistic si‑i încadreazå în rîndul muritorilor, explicîndu‑le ridicarea numai prin sanså. Fluxul si refluxul destinelor nu este våzut în functie de vreo chemare intrinsecå, ci de accidentul întîmplårilor exterioare. Ultimul om mare al democratiei a fost Clemenceau. Dar faptul nu este de o semnificativå ironie, cå el si‑a valorificat geniul printr‑un regim cvasiautoritar, cå lumina lui a crescut din umbrele pe care råzboiul le‑a întins peste democratia francezå? Clemenceau a avut toate calitåtile marelui dominator: iubire pasionatå pentru o comunitate, dar dispret fatå de oameni; cinismul fortei; cultul succesului si al riscului; nici o spaimå în fata tragediei si nici un fel de remuscare. Marii dominatori care au suferit de o problemå eticå si‑au ratat destinul politic si istoric. Un Carol al V‑lea sfîrseste la mînåstirea Yuste în Estremadura, într‑o retragere voluntarå. Îndoielile lui au apropiat amurgul hegemoniei spaniole, întocmai ca obsesiile religioase ale urmasului såu, Filip al II‑lea. Filip al III‑lea a fost si mai mult un maniac religios. Regii Spaniei, din cauza interesului lor pentru alte lumi, au dus tara de rîpå, au închis‑o pe vecie gloriei.

Îsi închipuie cineva pe Cezar sau pe Napoleon torturat de vreo problematicå eticå sau religioaså? Så låsåm glumele. Vor fi avut ei îndoieli de strategie. Dar unde‑i clipa aceea, ca s‑o izolezi din curgerea vremurilor, în care ei s‑au gîndit måcar la un strop de sînge vårsat pentru dorinta lor de glorie si au regretat petele rosii pe nimbul lor? Îndoielile nu sînt demne de cuceritori.

Oamenii politici din toate timpurile se aseamånå mai mult între ei decît contemporanii de instincte si preocupåri diferite. Un sef al unui trib de negri sesimte mai aproape de Napoleon decît Beethoven; chiar dacå ultimul l‑a înteles mai mult decît merita el. Între Lenin si Cezar este mai multå afinitate decît între primul si oricare contemporan… literar. Viziunea tipologicå a istoriei ne învatå cå toti sîntem condamnati a fi ceea ce sîntem. Desi as fi înclinat a crede cå au existat în lume conchistadori ce si‑au „mîncat“ instinctele prin tåcerile bibliotecilor, ei n‑au putut fi înså de raså, din moment ce si‑au gresit calea atît de esential. Numai acei oameni apucå pe cåråri gresite în viatå, care n‑au avut instinctele la înåltimea chemårii lor. Cezar nu putea deveni întelept si nici Napoleon poet. Sau îsi poate închipui cineva un filozof dictator? Un filozof nu poate fi decît… presedinte. Ceea ce înseamnå cå instinctul politic al omului scade pe måsura micsorårii ethosului agresiv.

Nu poti fi dotat politiceste, dacå nu esti asimilat naiv timpului. Constiinta filozoficå se naste din dezintegrarea temporalå. Omul politic tråieste în timp ca într‑o substantå. De aceea, momentul este cadrul lui temporal. Precum nu se poate gîndi fårå o anumitå independentå fatå de timp, asa nu se poate actiona fårå o dependentå de clipele fugare. Perspectiva meditativå se adînceste de groazå în fata neantului temporal, de spaima de vidul clipelor, de nesubstantialitatea lor. Aspiratia politicå nici n‑a auzit si nici n‑a bånuit vreodatå aceste probleme. Pentru adevåratul om politic, timpul este o stîncå. El curge numai pentru gînditori, fiindcå lor, nemaicirculîndu‑le sîngele, la ce ar mai putea fi atenti, dacå nu la trecerea timpului? Esenta apoliticå a spiritului…

Omul politic n‑are neapårat nevoie de un „orizont“. El nu se aflå propriu‑zis niciodatå în fata principiilor, ci în fata faptelor. Nici un om politic nu trebuie så treacå un examen de principii. De aceea, antipodul lui nu este artistul, ci omul teoretic.

Cultura modernå este bolnavå de teorie. Necesitatea de a gåsi o formulå abstractå pentru orice situatie, de a justifica în gînd toate fårîmåturile realului, a secat energia creatoare si a råpid omului un simt rodnic al problemelor. Excesul teoretic presupune totdeauna o sleire a respiratiei, a avîntului irational de creatie. Alexandrinismul a lansat tipul comun al omului teoretic. Eclectism si teorie vidå sînt acelasi lucru.

Omul politic si cu artistul nu se întîlnesc decît în fenomenul creatiei. Amîndoi creeazå, desi pe planuri atît de esential diferite. Faptul acesta îi separå de omul teoretic, care numai constatå; stabileste relatii printre relatii, neaducînd prin existenta lui nici un plus în lume. Ineficienta teoriei este de‑a dreptul deconcertantå. Un efect de mare sintezå teoreticå nu echivaleazå o poezie inspiratå sau un cutezåtor gest politic. Nu existå persoanå în teorie. Acel domeniu al spiritului, care eliminå un patetic al subiectivitåtii, este lipsit de farmec si de atractie. Conceptul de geniu se aplicå cu greu omului teoretic; ideea de productivitate infinitå a spiritului o realizeazå artistul. Întrucît existenta politicå presupune un paroxism al individualitåtii si o bravare a lumii în numele instinctului, conceptul de geniu se aplicå si în sfera politicå, istoria prezentîndu‑ne destule ilustratii geniale.

Este foarte caracteristic cå Goethe s‑a înteles cu Napoleon; dar n‑a priceput pe Kant, desi a admirat pe Hegel fårå så‑l cunoascå.

„Valorile“ politice sînt servite de la primarul de tarå pînå la cezar. Ei servesc cu forta ideea de fortå.

Se poate recunoaste aderenta unui om la spiritul politic dupå modul în care stie så introducå elemente politice într‑un domeniu eterogen politicii. Ignatiu de Loyola si Luther sau Sfîntul Pavel au avut în sîngele lor foarte multe apetente politice. Organizatori, animatori, întreprinzåtori ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele ceresti, alimentate de constiinta si obsesia påcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus fatå de oamenii politici cå au modificat si stilul interior de viatå, iar nu numai cel exterior. Crestinismul, în sine, este complet apolitic. Prin ce întorsåturå ciudatå va fi ajuns el så se organizeze atît de perfect în lume, så se cristalizeze în institutii atît de aderente påmîntului, este unul din misterele ciudate ale religiei în genere, care, fixînd toate obiectivele existentei dincolo, sfîrseste prin a se înrådåcina iremediabil aici. Se pare cå toate lucrurile mari încep prin a ne desteleni din påmînt, pentru ca apoi så ne lege si mai mult de el. Crestinismul si‑a trecut examenul posibilitåtilor lui terestre prin catolicism, cea mai reusitå realizare istoricå a lui. Papii au fost obiectul de invidie al regilor si împåratilor. Este stråin de spiritul politic acel ce nu întelege sensul papalitåtii. Asa au fost papii de legati de desertåciunile acestei lumi, adicå de singurele realitåti, cå au apårat prin fortå crucifixul, ca pe o scuzå si nu ca pe o credintå. Nu este asa de greu så‑i întelegi pe papi. Ei vor apårea la Judecata de apoi alåturi de perceptori, de oamenii de stat si de toti patronii universului. De fapt, bogatii au avut totdeauna prea mult spirit politic. Cu cît sînt mai multi pe påmînt, cu atît li se ascute spiritul politic. Såracii n‑au constiintå politicå decît în revolutie. Cåci revolutia este examenul pe care‑l dau såracii în fata istoriei.

Care este „virtutea“ politicå prin excelentå, generatoare de dinamism si mobilul activ al ascensiunii? Ne putem închipui un om politic blînd, cåldicel si atenuat? Ar fi o reprezentare absurdå. Un animal de pradå, cu instinctele domolite în aparentå si cu mult stil în cruzime, este forma cea mai adecvatå sub care ni se înfåtiseazå „bestia“ politicå. Precum iubirea este virtutea religioaså prin excelentå, asa ura este virtutea esentialå a omului politic. El uråste, din dragoste pentru un grup de oameni, pe toti ceilalti care nu‑i apartin. Cine nu stie urî cu pasiune n‑are instinct politic. Dacå nu refuzi cu frenezie pe toti care nu te urmeazå, îi vei pierde si pe cei care‑i ai. Ura este vitalizantå si înclin a crede cå începi o actiune politicå nu pentru a salva un grup uman, ci pentru a distruge pe cel care nu‑ti convine. Definitia celebrå a lui Klausewitz: „råzboiul este continuarea politicului cu alte mijloace“ nu trebuie înteleaså în sensul pe care marxismul i l‑a dat prin Lenin, legînd råzboiul de structura unui sistem, ci cå politicul este o stare de conflicte latente sau declarate, dar care culmineazå în explozia råzboinicå. Politicul reprezintå o permanentå structurå antinomicå, a cårei solutionare este numai temporarå. Vitalitatea politicului derivå din prezenta continuå, din imanenta conflictului.

Partidul într‑un stat si un stat fatå de altul îsi definesc forta dupå primejdia si amenintarea ce o reprezintå. Nivelul politic se alimenteazå din capacitatea lor agresivå. Tendinta oricårei formatii politice este dominatia exclusivå. Coexistenta atîtor grupåri si curente în democratie este un semn de emasculare generalå. De aceea, concurenta politicå fårå nici un sens din democratie îsi are rezolvarea fireascå si inevitabilå în dictaturå.

În orice fel de politicå, dictatorialå sau democraticå, „partizanul“ este totul. Cine se revoltå împotriva acestui sistem în numele „valorilor obiective“ nu întelege nimic din caracterul dramatic al oricårei politici. Nu numai pentru un „politician“ (democratie), dar si pentru un dominator (dictaturå), partizanul cel mai umil este o mai mare valoare decît cel mai ilustru adversar. Orice luptå eliminå ideea de valori obiective. Cum fondul tragic al oricårei politici — nu numai aceea de stil mare — este care pe care, în ea se måsoarå destine, si nu valori. Triumful este unica valoare. Nu existå un idealism politic, ci numai un pragmatism politic.

Pentru adevåratul om politic, morala este un lux periculos. Keyserling a aråtat cå orice politicå este, în fond, machiavelicå. Plecînd din zonele subterane ale sufletului, ea aplicå metode corespondente acestora. De fapt, tot ce intrå în domeniul actiunii este machiavelic. Un om care luptå vrea så triumfe prin orice mijloc: o datå „ajuns“, vrea så se mentinå tot asa. Cine nu procedeazå la fel se pråbuseste. Finalitatea omului politic este puterea. Acestui idol îi sacrificå el totul.

Febra omului politic este ura. Unde este luptå, este si urå. În numele iubirii se poate realiza infinit, cu conditia ca ura så fie activå împotriva tuturor formelor pe care le exclude iubirea din sfera ei. Este de‑a dreptul înfioråtoare patima pe care a dezlåntuit‑o crestinismul în începuturile sale. Primii crestini au urît mai mult lumea pågînå decît au iubit împåråtia cerurilor. Sau avalansa de cîinie declansatå de ideea luptei de claså, în numele solidaritåtii si a justitiei! Proletariatul modern este un vulcan de urå, izbucnirile lui sînt tot atîtea trepte înspre putere. Ura este virtutea politicå prin excelentå. Cine sustine contrariul uitå cå lumea s‑a divizat în atîtea pårti, nu mai pentru ca så nu disparå ura. Pluralismul este baza metafizicå a urii. El este justificarea individuatiei, fårå de care ura este inconceptibilå. Metafizicile moniste, de la indieni la Schopenhauer si Eduard von Hartmann, au conceput ideea de anulare a individuatiei prin iubirea universalå. Fårå urå înså, numai înteleg ce s‑ar putea petrece pe acest påmînt.

Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cît el este mai mare, cu atît el îsi creeazå mai multi. Acest lucru este tot asa de valabil pentru un ministru în democratie, cît si pentru un dictator. Complexitatea unei personalitåti trebuie så fie ajutatå de o idee nu mai putin complexå.

Un curent de idei are‑si care o expresie politicå, dacå vrea så fie înregistrat de istorie, trebuie så continå conflicte în germene si så le actualizeze pe måsura evolutiei lui.

Evitarea conflictelor este un semn de deficientå si de limitare a orizontului istoric. O personalitate care nu este o crizå pentru orice constiintå care participå la istorie, care nu este o solutie directå a celor mai arzåtoare probleme ale actualitåtii respective — este o agitare de suprafatå. Dacå politica se face de oameni cu instincte avide, ea trebuie så dezlåntuie conflicte echivalente agresivitåtii instinctive. De aceea, planul teoretic în lumea politicului are cu totul altå semnificatie decît în alte domenii. O idee politicå nu trebuie så fie „adevåratå“; nici un control teoretic nu‑i poate anula eficienta, dacå ea este fecundå. Ruina sigurå a unui om politic ar fi fetisismul temporar al adevårului. Reflexia lui se reduce la atît; eu am dreptate, adversarul nu. Prin aceasta, partizanul detine totdeauna un sumum mai mare de adevår decît adversarul cel mai dotat.

Unii teoreticieni reduc esenta politicului la termenii; dusman — prieten. Conceptia aceasta exprimå fiinta politicului în formå transantå. Valabilitatea ei este totalå pentru fenomenul dictaturii, care reprezintå o exasperare a politicului. Orice dictaturå este un råzboi camuflat, chiar dacå nu se manifestå în conflicte cu alte state. În tot cazul, dictatura este în primul rînd un råzboi al unui stat cu sine însusi. Între democratie si dictaturå este mai întîi o diferentå de ritm. Pe cînd prima reprezintå o respiratie comodå, a doua este activå pînå la sufocare. În democratie statul are un caracter neutru, societatea este totul. De aici distinctia atît de categoricå între societate si stat, specificå ideologiei democratice în genere. Ce e drept, societatea are o sferå mai mare decît statul si înglobeazå o multiplicitate de elemente, nereductibile la structura abstractå a statului. Societatea este o totalitate vie, cåreia fårå stat îi lipseste forma. Prea marea elasticitate pe care o prezintå societatea în regimurile democratice derivå din neutralitatea, non‑interventia statului. Redus la un principiu regulator si exterior, abstractiunea lui seamånå vidului. Socialismul francez a diferentiat la maximum societatea de stat, pe cînd mistica etatistå a romanticei germane a asimilat societatea statului. Socialistii s‑au bucurat mult de distinctia pe care Hegel a fåcut‑o între societatea civilå si stat. Decît, Hegel a conceput societatea civilå mecanicist, ca o sumå de vointe individuale, care n‑are o realitate si un sens decît în unitatea substantialå a statului. Atît de putin a înteles el societatea si atît de mult statul, cå în scrierile din tinerete sustinea cå anarhiei este preferabilå tirania, deoarece ea se realizeazå prin stat.

O societate abandonatå siesi, nerecunoscînd statului mai mult de o semnificatie juridicå, îsi pierde repede centrul, sîmburele ei. Devine antiistoricå si centrifugalå. Consecinta fatalå a oricårei democratii consecvente este atomismul social. Din societate mai råmîn numai indivizii, risipiti, fårå vreo aderentå la un sens comun. Sînt societåti incapabile în mod structural de a fi democrate. Cazul Rusiei, unde societåtii, lipsindu‑i organic o limitå interioarå, se pierde pe datå ce e liberå. De aceea, bolsevismul uneste douå extreme într‑o sintezå ininteligibilå Apusului: democratia extremå si autocratia. Democratia are anumite presupozitii psihologice, care nu le întîlnim peste tot. Si acolo unde ele nu sînt, nu este creatoare. În Anglia si în Franta, ea a creat un întreg stil istoric, si existentei lor nationale dacå i‑ai råpi epoca democraticå, ai da nastere unui gol uluitor. Germaniei înså nu i‑a priit democratia. În afarå de statul autoritar, acea Formlosigkeit a sufletului german o duce la fund. Ea n‑a avut niciodatå o epocå eroicå a democratiei. Fatå de Germania si de Rusia, România este mult mai naturalå în democratie, desi ea n‑a dat nici o consistentå tårii. Meritul democratiei în România este de a fi provocat o dezlåntuire superficialå de energie, de a fi creat o serie de iluzii politice în ultimul cetåtean. Cå, pentru viitor, democratia trebuie distruså pentru ca România så nu disparå, este o banalitate, iar nu un imperativ. Nu fårå o oarecare mirare trebuie så privim pe aceia care, dintr‑un nationalism prost înteles, considerå introducerea democratiei la noi ca pe o pacoste fårå pereche. Un popor oprimat o mie de ani avea nevoie de democratie ca de o necesitate vitalå. Ea då o respiratie largå individului, iar nu natiunii. Dar dupå un întuneric atît de mare, România n‑avea nevoie de accelerarea ritmului ei istoric, ci de o aerisire a individului, de o miscare liberå si arbitrarå, de toatå fantezia si capriciul care alcåtuiesc un farmec indiscutabil al acestui regim. Dacå intram dupå o tiranie milenarå într‑un regim de autoritate, ne idiotizam cu totii, deveneam automate oficiale, cretini balcanici. Este drept cå prin democratie România s‑a låbårtat în asa måsurå, cå a devenit un elastic, de care întinde primul venit. A fost înså fatal så fie asa. A fost fatal ca România så nu‑si creeze un sens si o chemare în lume, så råmînå o tarå provincialå cu o culturå popularå si cu o mizerie colectivå. Singura sperantå este cå un regim de dictaturå ar putea arde etapele. Si un regim de dictaturå este absurd si criminal, dacå nu arde etapele. Concep dictatura ca o revolutie permanentå. Ea este înså numai atunci creatoare, dacå e popularå. Prin aceasta se deosebeste de cezarism si de tiranie. Ce este dictatura popularå fatå de aceste douå fenomene? Diferentele dintre ele derivå din raportul diferit în care stå omul politic fatå de colectivitate. Si acest raport este determinat de ideile specifice pe care le reprezintå.

Tirania nu serveste un crez. Autoritatea prin bunul plac ar fi singura ei „idee170. Tiranul nu trebuie så aibå vreo calitate. Cåci neurmårind nici un alt scop, decît capriciul lui si un statu quo al imbecilitåtii, de ce fel de însusiri ar trebui så dispunå, decît de violenta instinctelor lui si de resemnarea supusilor? Cezarismul nu serveste o mare finalitate istoricå. El se bazeazå înså pe excelenta unei personalitåti. Momentul individual este prea hotårîtor si predominant. Teoria lui Spengler, dupå care cezarismul este un fruct al crepusculului culturilor, este în genere justå. Pierzîndu‑si coeziunea internå, fårîmitatå si epuizatå de excesele democratiei, o culturå îsi salveazå vitalitatea prin virtutile strålucitoare ale unui dictator. Cezarismul poate introduce un ritm epocal în viata unei culturi, lui îi lipseste înså elanul ascendent, creator de culturå. El apare numai în perioadele ce urmeazå dupå epocile de mari libertåti si de instincte necontrolate. Existå chiar o alternantå, un ritm periodic, care fixeazå cezarismul dupå fiecare perioadå democraticå. Totusi, locul istoric al lui råmîne amurgul culturilor. Atunci izvoråsc personalitåti, fiindcå nu mai sînt idei si nu mai sînt idei dinamice. Într‑un astfel de moment istoric, cezarismul suplineste un vid al culturii. Dacå tirania n‑are nici un asentiment al colectivitåtii, cezarismul este acceptat si uneori chiar iubit. Ar fi så ne înselåm prea mult asupra omului dacå am crede cå el se simte bine multå vreme în libertate. Adevårul este cå nimic nu‑i e mai greu de suportat decît libertatea. Låsat multå vreme pradå ei, îsi pierde echilibrul si se pråbuseste într‑un haos complet. Atunci preferå cea mai sinistrå tiranie, pentru a scåpa de teroarea libertåtii. Regimurile de autoritate au la bazå o conceptie pesimistå a omului. Fårå o viziune antropologicå nemiloaså este imposibil så întelegi alternanta dintre democratie si dictaturå în cursul istoriei. Naivii nu vor pricepe niciodatå cå multimea îl cere pe cezar, cå oamenii au iubit de cînd e lumea nu numai libertatea, ci si jugul. Cînd se obiecteazå cå acest lucru este adevårat pentru trecutul umanitåtii, pentru un stadiu înapoiat, atunci acestei vulgaritåti optimiste îi vom råspunde cå orice progrese ar face omenirea, ea nu va putea ajunge niciodatå asa de departe încît tipul comun al muncitorului de fiecare zi, prostii eterni, så se ridice la un nivel mai înalt decît al unui intelectual mediocru. Cum este mai mult decît sigur cå lucrurile stau asa, nu pot så‑mi fac iluzii nepermise. Optimismul antropologic nu sade bine nici unui fel de gînditor: el este, în primul rînd, inadmisibil la un om politic. Nu e un fapt nesemnificativ cå toti oamenii politici au fost buni cunoscåtori de oameni. Si ce înseamnå a fi bun cunoscåtor de oameni, dacå nu a te îndoi de ei? Dupå moralistii francezi (La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort etc.), oamenii politici au cunoscut totdeauna mai bine oamenii. Au avut si ei darul introspectiei, dar n‑au fost sinceri destul…

În fata tiraniei si a cezarismului, se înaltå dictaturile populare. Ele se bazeazå atît pe o necesitate istoricå, cît si pe un asentiment al maselor. Pe ele nu le cer numai logica internå a evolutiei culturilor, ci conditii sociale, aspiratii colective si nationale. Lenin, Hitler sau Mussolini s‑au ridicat pe o convergentå de elemente apartinînd soartei tårilor respective, iar nu pe un concurs de împrejuråri. Ele nu se instaureazå pentru a salva o culturå de la putregai, ci pentru a realiza accesul la mare putere politicå si a ridica nivelul istoric al culturii respective.

Ceea ce ne intereseazå aici este importanta dictaturii populare în cadrul culturilor mici. Ea este singurul mijloc prin care ele îsi pot înfrînge inertia. O colectivitate se vrea dominatå, fiindcå prin ea însåsi nu poate crea nimic. Orice solutie am cåuta pentru România, este imposibl så o vedem scuturatå din orbecåiala ei secularå în afarå de un regim dictatorial. Si prin acesta înteleg un regim care creeazå în România o febrå exceptionalå si tinde så‑i actualizeze ultimele posibilitåti. Democratia a risipit prea multe energii fårå vreun scop national. O dictaturå înså trebuie så punå tara la teasc. Nimic så nu råmînå neexploatat si nevalorificat. Marsul României în istorie så semene unei coarde încordate la paroxism. O amenintare care så creascå cu fiecare pas. Så ne apropiem si noi de lume si lumea så stie cå ne apropiem. Efortul care trebuie cerut acestei tåri nu poate fi comparat decît cu acel ce l‑au pretins bolsevicii Rusiei. O tarå se ridicå pe renuntåri, pe infinite renuntåri. Dacå toti am suferi pentru România cu o pasiune care ar însemna ardoare si durere, nu stiu pînå unde ar såri din mers aceastå tarå si cîte cadavre ar låsa în urmå. Nu pot vedea destinul României decît patetic. Pentru tårile råmase în urmå, nu existå salvare printr‑un ritm normal. Cu oameni politici care flateazå indolenta colectivå, nu se mai poate face nimic. „Politicianul“ din democratie, care ridic banul la rangul de divinitate si tara la o trambulinå,n‑are nimic în el dintr‑un dominator si nimic dintr‑o aureolå misticå. Democratia e prea putin misticå si prea mult un rationalism. Ce departe este de epoca sa eroicå! Febra ideologicå pe care a råspîndit‑o asupra Europei s‑a epuizat, si în locul ei au råmas scheme vide si nesemnificative, ce‑ti inspirå o adevåratå compåtimire teoreticå. În cadrul natiunii, democratia a dat nastere unei pluralitåti de formatii divergente, care råpesc evolutiei nationale un sens convergent. Votul universal si parlamentarismul au conceput natiunea ca o sumå, cantitativ, cînd ea este o totalitate concretå si calitativå, care niciodatå nu poate fi exprimatå în aritmetica democraticå. O natiune este totdeauna mai mult decît indivizii ei. Democratia a fåcut din ea o rezultantå. În realitate, indivizii rezultå din natiune.

TTårile fårå o axå istoricå îsi pierd conturul prin democratie. Acesta est cazul României. Ea n‑a avut niciodatå o formå, iar democratia nu i‑a dat‑o. Ea este prea mult politicå si prea putin istorie. Nenorocirea regimului democratic este cå în el omul politic nu poate face nimic. Si cum o så facå, atunci cînd ascensiunea în democratie se bazeazå pe o sanså, iar puterea are caracterul unei durate efemere?! Dictaturile au toate un caracter de råscruce si de gravitate. Nu este caracteristic cå råzboaiele cele mai multe se fac de regimurile dictatoriale? Încordarea excesivå si anormalul ritmului numai în råzboi îsi aflå o iesire, afarå de tiranie, care naste revolutia. În perioada democraticå a unei tåri, o revolutie n‑are un sens måret si nici o dimensiune monumentalå. Numai întru cît sfarmå traditia unei tiranii, primeste un caracter de întorsåturå istoricå.

Împotriva dictaturilor, toate obiectiile pe care le‑a adus lumea se reduc la atîta: cu ce drept ne impune un dictator vointa sa? De unde erijarea unui individ în absolut? Obiectia sau mirarea aceasta este fårå råspuns. Sau, ea n‑are decît un råspuns cinic. Este imposibil så gåsesti o justificare imanentå a autoritåtii sau a suveranitåtii. Un guvernåmînt este compus din oameni care nu sînt calitativ deosebiti de ceilalti. Ce ratiune are atunci impunerea vointei lor altora? În acest sens, teocratia este singura care are o bazå logicå si metafizicå. Dacå autoritatea derivå numai de la oameni, atunci îi lipseste orice temei mai adînc, si în afarå de relativismul uman nu mai este nici o iesire. Derivarea suveranitåtii si autoritåtii dintr‑un principiu transcendent justificå totul, cu conditia så crezi într‑o divinitate. Imanentismul modern a såpat atît pe Dumnezeu, cît si orice fel de autoritate si suveranitate.

Modul în are un om politic îsi transformå vointa în lege tine de un complex de împrejuråri care n‑are nici o legåturå cu etica. Este suficient så fi ajuns o singurå datå så comanzi, ca dorinta de putere så te facå virtual un dictator. Cine stie porunci permanent si este ros de obsesia puterii nu se poate pråbusi. Numai prin comandå te distantezi de ceilalti oameni si te ridici cu adevårat peste ei. Fiecare dintre muritori se viseazå la un moment dat Napoleon, pentru ca så se multumeascå apoi o viatå întreagå a tråi din ordinele altora. Orice om gåseste o scuzå cå nu e Napoleon. Pune vina pe mediu, pe såråcie, boalå sau, dacå e român, pe România. Convertirea în mit a tuturor marilor conducåtori îsi are o rådåcinå mult mai adîncå decît sîntem dispusi a crede. Dacå ei ar fi în consitinta multimiii numai oameni, atunci ea n‑ar putea gåsi nici o ratiune autoritåtii lor nelimitate. Multimea îi transformå în mit spre a se însela pe ea însåsi. Ea îi proiecteazå în absolut, pentru ca destinul care se consumå între ea si dictator så aparå ca esential inevitabil în logica substantialå a lucrurilor. Cezar a fost adorat ca zeu, fiindcå multimea suporta mai comod astfel vîrtejul de întîmplåri, nåscut din geniul lui. Dacå, în ochii ei, el n‑ar fi fost mai mult decît un om extraordinar, n‑ar fi acceptat atîtea sacrificii. Tot asa, pentru soldatii lui Napoleon, l'Empereur n‑a fost niciodatå om…

Tot ceea ce iese din cadrele acceptate ale vietii de fiecare zi se ipostaziazå, deoarece umanul are granite care exclud neobisnuitul. Omul nu se laså bucuros condus de om. De aceea a inventat el miturile.

Este neplåcut så vezi cå se ridicå cineva din rîndurile tale si îti devine destin. Tu nu i‑ai acordat nici un drept — si nimeni. Cu toate acestea, el îl are si tu nu mai poti face nimic. Ascensiunea vertiginoaså a omului politic este un fenomen destul de ciudat. Cei care‑l cîntåresc si nu‑i gåsesc merite si calitåti justificative uitå cå orice om politic este un destin înainte de a fi o valoare.

Dictatura care n‑are o iesire imperialistå sfîrseste în tiranie, precum iubirea în scîrbå sau în milå. Elanul dictatorial, la început dornic de a crea forme noi si a da o expansiune nelimitatå unei tåri, se osificå într‑un autoritarism rigid, mort, precum democratia se destramå într‑o paradå de libertåti goale. Este aici o limitare a tuturor formelor de viatå, care nu‑si pot mentine productivitatea peste rezervele insuficientei lor. Orice continut de viatå are o formå. Cînd el se uzeazå, forma constituie substitutul vietii. Astfel se nasc o sumå de scheme moarte, care trebuie råsturnate de nåvala altor continuturi. Dictatura sfîrseste de obicei în tiranie, democratia în anarhie. Dictatura are o formå, tirania are numai formå; democratia are si ea o formå; anarhia nu mai are deloc. Spre fericirea noastrå, viata nu tinde numai spre echilibru. De ar fi asa, de mult ne‑am fi mumificat. Moartea este preferabilå oricårei fixåri. În viata socialå, încremenirea într‑o formå este mai gravå decît sinuciderea. Ce ar fi fost de Europa, dacå si aståzi aristocratia continua a fi statul? Un monstru istoric în plus.

Primenirile sociale sînt conditia indispensabilå a vitalitåtii unei tåri. Totdeauna statul, care este sensul formativ al unei natiuni, a avut tendinta så se confunde cu clasa sau casta conducåtoare. Niciodatå n‑a putut îmbråtisa, cu aceeasi cuprindere, actualitatea totalå a unei natiuni. Cînd Joseph de Maistre se întreabå ce e natiunea si gåseste cå e suveranul si aristocratia, el exprimå reactionar un lucru pe care marxistii îl sustin revolutionar în teoria statului proletar. Statul (desi pentru marxisti nu existå propriu‑zis nici stat si nici natiune, ci numai societate) nu mai este suveranul si aristocratia — sau mai tîrziu burghezia —, ci proletariatul.

În orice stat nu existå un echilibru, ci o preponderentå de forte. Cine are aceastå preponderentå se identificå într‑o måsurå anumitå cu statul. Natiunea cuprinde elemente mult mai complexe si mai diverse decît poate så le centreze si så le cristalizeze statul. De Maistre trebuia så spunå stat, iar nu natiune, deoarece aceasta închide în sfera ei mai mult decît statul, a cårui rationalitate abstractå nu poate subsuma atîtea elemente irationale din existenta natiunii. Formele de stat sînt substituibile, pe cînd natiunea este o fatalitate. De aceea, ele sînt un obiectiv principal al revolutiei.Pînå acum nu s‑a gåsit un Sisif al revolutiei, care så vrea så dårîme sau så construiascå o natiune. Natiunile devin. O nouå piedicå în calea României si a revolutiei nationale.

Natiunile sînt istorice. Putem face istorie? Putem, dar în marginile destinului nostru. Si am putea såri peste el? Am putea, dacå saltul ar fi pecetluit în soarta noastrå. Fi‑va el? Iatå unde înceteazå Cunoasterea si începe Speranta… Nu cred cå nu cred în România.

II

Norocul României este cå istoria universalå n‑are un curs convergent si nu evolueazå într‑o progresiune continuå. Dacå devenirea umanitåtii ar fi comparabilå unui fluviu, ar fi imposibil så nu ne pierdem în el si så ne mai regåsim. Toate valorile s‑ar totaliza, si nivelul actual al culturii ar fi atît de ridicat, încît o tarå ca România n‑ar putea participa în nici un fel la el. Cultura occidentalå, care singurå conteazå pentru orientarea noastrå în viitor, nu însumeazå toate valorile care au precedat‑o. Dupå conceptia stupidå a progresului monolinear, ar trebui ca momentul istoric actual så continå într‑o prezentå tot ce s‑a desfåsurat înainte, el fiind un plus într‑o totalitate ascendentå. Istoria nu e comparabilå nici unui fluviu si nici unui lant. Ea îsi are o crestere specificå, nereductibilå nici la concepte organice si nici mecanice. De aceea este atît de greu så întelegem istoria, cu toate cå tråim în ea si sîntem pînå la un anumit grad istorie. Prin introspectie pricepem cîteva mobile secrete si råmînem dezarmati în fata faptelor. Autocunoasterea nu ne reveleazå structura devenirii concrete.

De cîte ori cåutåm un antipod mobilitåtii vietii istorice, nu ne putem opri decît la sistem. Rigiditatea si consecventa logicå, valabile într‑o lume de forme, nu sînt revelatoare în lumea de continuturi care este istoria. Sistemul pleacå de la premise, istoria de la irational. Logicul råmîne în sine, în transcendenta formelor sale, în inaderenta lui sterilå la devenire. Istoria reprezintå, dimpotrivå, o pendulatie continuå între irational si constiintå, care uneori nu este lipsitå de pitoresc, pentru ca aproape întotdeauna så nu‑i lipseascå tragicul.

Conceptia progresului neîntrerupt introduce prea multå logicå în devenire si face prea mult din istorie un sistem. Si apoi, cine ar mai avea atîta ingenuitate så creadå cå simplul fapt al devenirii este suficient pentru ca, nåscîndu‑te cît mai tîrziu în timp, så prezinti automat elemente de superioritate? Ideea progresului continuu este expresia unui optimism atît de vulgar, încît nici nu meritå a fi discutatå. În afarå de tehnicå, ea constituie un moment degradat al spiritului. Dar tehnica reprezintå un fenomen paralel culturii. Ea se dezvoltå dupå o lege proprie, într‑un progres incontestabil; nu existå înså progres în simtire, în gîndire, în viziune. Trenul sau avionul nu ne‑au fåcut nici mai sensibili si nici mai profunzi. Ne‑au schimbat doar ritmul. Cine ar compara sentimentul nostru de viatå cu al Egiptului în epoca de constructie a piramidelor ar trebui så ne arate un dispret infinit. Sclavii faraonilor, care nu stiau nimic, aveau pentru eternitate o simtire mai ascutitå decît savantii nostri, care stiu totul fårå så cunoascå esentialul. Unui optimist subtil i‑as putea face concesiuni privitoare la extensiunea ideii de progres. Este înså imposibil de a gåsi cea mai micå aplicare la sentimentul de viatå. Acesta, singurul care importå, nu cîstigå nimic prin timp si nici nu se adînceste prin complexul de forme al civilizatiei.

Istoria prezintå o sumå de totalitåti ireductibile. Ar mai putea cineva sustine superioritatea Greciei fatå de India, sau a Occidentului fatå de Grecia? N‑are sens o ierarhie între culturile mari. Grandori ireductibile nu înseamnå scarå ierarhicå. Ea apare evidentå si tulburåtoare cînd e vorba de culturile mici fatå de cele mari. Diferentele lor accentueazå si dau un sens ideii de progres, în defavoarea celor mici.

Fascinatia pe care a exercitat‑o Occidentul asupra noastrå este proba evidentå si repetatå a inferioritåtii noastre si a constiintei ei. Dacå el reprezenta actualitatea întregii istorii, drumul pe care trebuia så‑l stråbatem ca så‑l ajungem ar fi fost asa de mare, încît niciodatå n‑am fi putut concepe så ne apropiem cît de putin de el. O umanitate care ar evolua conform viziunii progresului continuu ne‑ar arunca pe veci la periferia ei. Pentru România, istoria înseamnå cultura occidentalå si nici nu poate însemna altceva. Cu ea ne punem noi în rînd. Nivelul ei ni se pare într‑o måsurå oarecare accesibil. O lume istoricå, a cårei actualitate totalå s‑ar înålta progresiv sub ochii nostri, ne‑ar zåpåci cu infinitul ei.

Existå un nivel istoric obligatoriu. O tarå care s‑ar complåcea numai în dezvoltarea originalitåtii etnice nu poate participa efectiv la istorie. Pe aceastå cale, devii o tarå pitoreascå si interesantå, cum e Ungaria de exemplu, dar nu o natiune si în nici un caz o mare putere. De Ungaria va aminti istoria numai fiindcå s‑a încåpåtînat så nu renunte la caracterele ei primare. Este o tarå originalå, dar din punct de vedere istoric nereusitå.

România nu poate deveni o realitate atasîndu‑se îndåråtnic de caracterele ei primare. Cultura noastrå popularå este comunå sud‑estului Europei. Elementele ei diferentiale nu alcåtuiesc o originalitate izbitoare. Muzica si poezia noastrå popularå n‑au reusit så atragå atentia lumii ca un fenomen profund original. Meritul nostru fatå de celelalte popoare balcanice este cå sîntem cei mai apti pentru formele spiritului. Cåci în Balcani, românul este cel mai putin tåran. Dacå n‑am creat în culturå, ea ne prieste totusi. Tot restul Balcanului pare a dovedi o neprielnicie în culturå, care îi justificå renumele periferic.

O revolutie nationalå care ar vrea så readucå pe român la el însusi, la premisele lui sufletesti, la originarul etnic, ar întoarce România din avîntul ei superficial spre modernitate si i‑ar tåia aripile. România nu este o tarå originalå. Ea redevine un zero istoric reîntorcînd‑o la surse. Febra sustinutå a modernizårii (pe toate planurile) este singura noastrå salvare. Românul nu este interesant sufleteste. Pentru ce ar mai tine atunci la cvasiorientalismul såu?

Chiar o tarå etniceste profund originalå, cum e Rusia, ce s‑ar fi ales de ea dacå ar fi fåcut o revolutie råu înteleaså, pentru a reveni la mujic? Lumea ar fi uitat de Dostoievski si s‑ar fi gîndit la Mongolia. Va trebui så apåråm România de tåranii ei. Ceea ce nu înseamnå decît salvarea tårånimii de la mizerie.

Toate etapele revolutiei noastre vor trebui så aibå, ca finalitate: integrarea noastrå în istorie. Dacå nu vom reusi så facem sensibilå prezenta noastrå în ritmul universal, n‑are rost så ne mai fråmîntåm, deoarece la o existentå aproximativå poate ajunge orice grup uman. Trecutul si prezentul României existå numai prin bunåvointa noastrå. Se va naste viitorul din înfrigurarea noastrå? De nu, så ne îngropåm sufletul în România de niciodatå.

N‑avem dreptul så ne tråim fiecare epocå asemenea unei lumi închise. Dacå nu mai vrem så fim sclavii istoriei, adicå dacå vrem så depåsim conditia culturilor mici, trebuie så urmårim tinta noastrå finalå ca o obsesie, pentru a nu fi subminati de tentatia constantå a României: inertia.

Pentru Franta, clasicismul sau iluminismul, cu toate implicatiile lor politice si economice, sînt epoci rotunjite în sine, lumi închise, tråite cu naivitate si cu iluzia absolutului valorilor lor. S‑ar fi gîndit cineva în timpul lui Ludovic al XIV‑lea cå Franta trebuie så tindå spre alte valori decît cele în care tråia? Sau Renasterea, în culmile ei, a conceput o iesire din sine însåsi, a avut ea nevoie de altå epocå? Într‑o mare culturå, orice epocå este o perfectiune istoricå. Acest lucru este valabil si pentru epocile decadentei. Culturile mari se distrug în sine.

Nouå nu ni se aplicå afirmatia lui Ranke: „Jede Epoche ist unmittelbar zu Gott.“ De vom reusi de‑abia cu tot procesul nostru de viatå så cîstigåm acel etern în imediat, care imprimå un absolut devenirii. Ranke se ridica împotriva acelora care sustin cå o epocå apare pentru a da nastere alteia si cå ar exista ierarhii între natiuni si epoci. Tot ce este istoric, crede el, are o valoare proprie, demnå de a fi studiatå ca orisicare alta. Atîta neutralitate fatå de diversitatea istoricå este prea mult. Existå epoci privilegiate, precum existå mediocre. O obiectivitate care le plaseazå într‑o echivalentå este fadoare teoreticå sau stiintå. Curiozitatea stiintificå a unui istoric studiazå cu aceeasi pasiune România si Franta! Ce putin sîntem noi înså, fatå de Franta! Existåm mai putin. Istoria concretå si efectivå este un plus în fire.

Nu esti tot asa aproape de Dumnezeu în orice epocå, Individual, contactul tåu poate fi nemijlocit si transistoric. Nu‑i mai putin adevårat cå prin epocå ne putem sålta automat. Si iaråsi, nu‑i acelasi lucru så tråiesti în timpul Renasterii sau în secolul acesta. Atunci se nåsteau idealuri, acum se destramå. Epocile se deosebesc nu atît prin conceptiile de viatå care le stau la bazå, cît prin intensitate. Altcum au tråit si s‑au distrus oamenii în timpul Renasterii si altcum tråiesc si se distrug aståzi. Pe atunci, un dor intens dupå spatiul infinit a creat un gust arzåtor de aventurå, încît fiece om era virtual sau real un conchistador. Toate cuceririle s‑au fåcut dintr‑o nostalgie a spatiului, dintr‑o aviditate a depårtårilor. Poate cå numai imperialismul va reabilita secolul nostru…

Succesiunea epocilor este sursa relativitåtii si a infirmårii ideii de progres. Prin ceea ce are viu, barocul neagå Renasterea, iar aceasta, la rîndul ei, Evul Mediu. O epocå tråieste prin valorile ei specifice. O alta nu se poate individualiza decît negînd pe cele ce‑au precedat‑o. Greutatea unui moment istoric nu consistå într‑o înglobare cît mai mare de valori complexe si de elemente eterogene, ci în prevalenta categoricå a unor valori specifice, care dau contur si fizionomie epocii. Eclectismul este un fenomen de decadentå. Cînd o culturå nu mai are atîta energie, încît så dea nastere la directii originale ale spiritului si så se configureze în momente creatoare, atunci se recapituleazå. Sinteza stufoaså si uimitoare în amploarea ei sterilå, care rezultå din aceastå recapitulare, este eclectismul epocilor alexandrine. Tot ce s‑a creat într‑o culturå prin eforturi succesive si unilaterale, toate momentele ei unice devin în coexistenta unei sinteze artificiale un fel de rezumat istoric al unei culturi. Epoca elenisto‑romanå si‑a revåzut, în amalgamul ei de curente, tot ce Antichitatea a produs între orfism si scepticism. Secåtuirea substantei creatoare a unei culturi o face incapabilå så mai nascå din sine epoci închise, lumi aparte în devenirea organismului såu. Avîntul generator de culturå se manifestå în prevalenta unor valori, în mårturisirea pentru o sferå limitatå. Nu existå culturå vie într‑un nelimitat cantitativ al valorilor. Epocile naive din viata umanitåtii, acelea în care oamenii au fost una cu valorile pe care le‑au creat si în care au crezut, n‑au cunoscut niciodatå extensiunea giganticå a epocilor alexandrine, cu lumea lor de cunoastere substituitå instinctului si sufletului, cu universalitatea lor exterioarå, ci au participat cu un infinit intern la o sumå reduså de valori. Evul Mediu, cu tot ce are el sublim si grotesc, a fost universalist, dar numai ca valabilitate generalå a ideilor lui, nu ca multiplicitate de idei. Universalismul calitativ este esential oricårei epoci creatoare; sub formå cantitativå, el este un semn de deficientå si este echivalent eclectismului. Momentul eclectic al unei culturi este identic universalismului cantitativ.

Evul Mediu, care a concentrat în sine atîta neliniste, cå ne‑a dispensat pe noi, în latura religioaså, îsi demarcå liniile lui conturate la exces din concentrarea durabilå si obsedantå pe cîteva teme. Dupå cum spune Léon Bloy, el a fost construit pe zece secole de extaz. Evul Mediu a stiut totul într‑o directie. El ne‑a condamnat a fi pe veci ignoranti în materie religioaså. Si el ne va mijloci apropierea de Dumnezeu. Nu toate epocile stau în raport nemijlocit cu el. Ranke nu s‑a gîndit la acest fapt si desigur, nici Taine, care prefera o haitå de lupi Evului Mediu.

Limitarea substantialå a epocilor, substituirea lor continuå, cu consecinta inevitabilå — discontinuitatea valorilor, — explicå insuficienta vietii istorice, mobilitatea si relativitatea ei. În acest proces descoperim mai repede o demonie, decît un progres. Multiplicitatea continuturilor ni se descoperå la fiece pas ca un torent de directii irationale. Salvarea de la relativism prin cåutarea unei forme, în aceastå multiplicitate? Participarea la istorie se exprimå înså numai în abandonarea irationalå acestui flux, în contopirea inconstientå cu mobilitatea existentei. Cînd constiinta ne‑a separat de viatå, atunci ne råmîne acceptarea constientå a devenirii, lansarea voluntarå în mrejele demoniei. În afarå de atasarea organicå de istorie, nu mai existå decît elanurile disperate, ca mod de a‑i apartine. Restul este distantå de ea, perspectivå rece si cunoastere.

Limitarea epocilor istorice îsi are o justificare în mårginirea fatalå a oricårui fel de activitåti intense. Existå o scarå întreagå de tipuri de umanitate, care‑si acuzå originalitatea prin negatii reciproce si insuficiente evidente. Cazul omului politic este încå o datå semnificativ. De la el, putem învåta despre viatå ceva mai mult decît din exemplul „vietii“ gînditorului. Omul politic nu trebuie så fie un om complet. Nu este obligat så creadå ceea ce face, el trebuie înså så reuseascå totdeauna. S‑a pus problema dacå se poate så fii dogmatic practic si sceptic teoretic. Un om politic trebuie så fie dogmatic în viata practicå; teoretic, poate så se îndoiascå de toate. Existå un fanatism numai în latura activå si imediatå, care n‑are nevoie neapårat de corespondentul în convingere. Fanatismul spaniol a fost o combinatie de intolerantå si nihilism. Dezbinarea dureroaså dintre practic si teoretic este surså de dinamism la sufletele mari.

Precum o epocå este fatal limitatå prin prevalenta unor valori specifice, asa orice tip uman bine definit suferå de aceeasi limitare, în el predominînd elemente care îl exclud de la o participare universalå. Epocile justificå relativitatea în istorie, tipologia în psihologie. Nu existå epocå universalå, precum nu existå om universal, ci numai o gradatie de la local la o universalitate aproximativå. Renasterea si Goethe au atins un maximum de universalitate; ce departe de idealul lor au fost — o dovedeste posibilitatea istoriei de a se realiza în alte epoci, de o originalitate aproape egalå, si în atîti alti oameni, cu o îmbråtisare a vietii nu mai putin amplå. Viata nu tinde spre împliniri complete; dinamismul e posibil numai în mårginire. De aceea, eroismul este în viatå, pe cînd sfintenia, dincolo. Eroismul încearcå rezistentele ultime ale individuatiei. A fi erou înseamnå a tråi activ paroxismul fiintei individuale în cadrul vietii. Cum la atîta tensiune nu rezistå nici viata si nici fiinta individualå, pråbusirea este consecinta inevitabilå. Eroismul nu e conditia fireascå a firii, dar este singura demnitate a devenirii.

Tot ce s‑a creat pînå acum se datoreste acceselor colective de eroism, care au insuflat oamenilor, peste meschinele instincte de conservare, o pasiune de autodistrugere pentru idealuri. Cine întelege rostul adînc, frenezia colectivå ce a dezlåntuit Reforma, expeditiile din timpul Renasterii sau campaniile napoleoniene este imposibil så nu aprecieze orbirea arzåtoare, ca substrat al tuturor actiunilor hotårîtoare. Popoarele care nu sînt apucate de o nebunie colectivå, din cînd în cînd, se anchilozeazå în traditii, care, automatizate, le scot din ritmul istoriei. Så nu se uite cå nota diferentialå a faptului istoric este capacitatea de a actiona pe o sferå mare, eficienta. Este istoric acel fapt care provoacå o tulburare fecundå. Cu cît are rezultate si repercusiuni mai mari, cu atît este el eveniment istoric. Un råzboi care nu då nastere la crize pe o scarå întinså, ci råmîne un fenomen pur local, nu depåseste rosturile lui biologice. Si asa cu orice eveniment.

Eroismul este presupozitia oricårei istorii autentice. Fårå el, devenirea umanå e purå biologie. Cînd viata îsi concentreazå toate energiile pentru a servi alte scopuri decît ale mentinerii ei, cînd îsi fixeazå finalitatea în afarå de ea însåsi, atunci ea realizeazå conditia obiectivå a actiunii eroice. Cum temperatura vietii la care înfloreste sufletul eroic este egalå disperårii, este de la sine înteles cå în omenire nu pot exista decît crize de eroism. Oricît ne‑am mîndri cu acuitatea simtului nostru istoric, sîntem, vreunul, capabili så întelegem forta care i‑a mînat pe cavaleri în cruciade så moarå sub zidurile cetåtilor orientale, pentru a dezrobi mormîntul unui om, presupus Dumnezeu? Chiar interpretarea materialistå, care nu vede în aceste expeditii decît interesul si pasiunea de îmbogåtire, cum ar putea explica gustul unei aventuri atît de putin promitåtoare påmînteste? Istoria are o amploare cu atît mai tragicå, cu cît oamenii au avut mai putin de cîstigat din distrugerea lor. Dacå cruciadele au satisfåcut un gust de infinit, ele si‑au atins „scopul“. Fårå un parfum de inutilitate, istoria ar semåna unui ghiseu de bancå.

Moartea eroului este sensul vietii celorlalti. Fårå autodistrugerea eroicå, specia umanå ar fi condamnatå la plictisealå si la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului infinit. Dacå omul nu vrea så forteze prin disperarea unui gest inertia devenirii, nu‑i råmîne decît så accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecåtoare. Hegel însusi, prea mult metafizician pentru a întelege indivizii, a fåcut din marile individualitåti, dupå cum bine se exprimå Friedrich Meineke, functionari ai spiritului absolut. Metafizica anuleazå individuatia. „Spiritul absolut cålare pe cal“, a exclamat Hegel, våzînd pe Napoleon intrînd victorios în Jena. Si a scris apoi mai departe la Fenomenologia spiritului, pentru a ne aråta ce putinå råspundere avem în istoria universalå.

Si acum, så revenim la România si så vedem cum ar putea ea så nu mai fie o umbrå a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei tåri, cå în locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare si pasiune bestialå, ne‑am diluat sîngele si ne‑am îndulcit patimile cu un dor amågitor, ale cårui virtuti dormitive ne‑au îmbåtat simturile peste måsurå. În ochii românului, dar mai cu seamå în cîntec, palpitå, cu o insistentå insinuantå, revårsarea monotonå a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfîsiate, în realitate atractie adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia så audå în orasele såsesti din Ardeal vreo ceatå de flåcåi români doinind în înseråri, n‑a putut så nu sufere sub contrastul strivitor pe care‑l prezintå masivitatea constructivå a orasului si lamentatiile acelea prelungite, atît de inaderente la civilizatie, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastrå organicå de sasi, ci prin distanta incomensurabilå de culturå a fondului nostru popular. Noi încå nu putem aprecia ce salt am fåcut prin påtura noastrå cultå.

Este în dorul nostru atîta risipire lîncedå în lume, atîta renuntare în fata timpului si a spatiului si atît prizonierat în adierile inimii, cå te întrebi ce tristete a încercat acest popor de s‑a predat siesi atît de neînduplecat. Scoateti lamentatiile din poezia si din muzica noastrå popularå si nu mai gåsiti decît o topåialå liricå, fårå nici o marcå originalå. Ce departe am fi fost aståzi, dacå infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacå ne‑am fi rostogolit, cu o înflåcårare fårå margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimå un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneså si orizontalå sau o ondulatie minorå pe suprafata mobilå a vietii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozitåtile în înåltimi. Prin dor nu exprimåm mai mult decît nesiguranta în fluctuatiile clipelor si o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebati pe orice român si nu‑ti va da o låmurire asupra acestui infinit al sufletului såu.

Toatå problema este ca într‑o Românie scuturatå de o dictaturå si de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii så fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duiosia si visarea prelungitå care se mlådie pe lungimile timpului si pe întinderile spatiului trebuie „såltate“ în ardoare si fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie så‑l stråbatå sufletul românesc, pentru a nu amorti învåluit în umbre. Aceasta este problema psihologicå a României.

O miscare politicå n‑are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa si a realiza efectiv. Este destul så cultive idealuri eroice si så valorifice posibilitåtile de fanatism din om. O tarå ca România este prea primitivå pentru a‑si putea permite luxul „ideilor generoase“, care sînt inerente tårilor cu o oarecare elegantå interioarå. Ideile prea generoase, adicå fårå bazå în imediatul vietii, slåbesc sîngele si dau natiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viata popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomicå si istoricå. Ideile care n‑au nici o aderentå la viata concretå a unui popor îl deviazå de la sensu lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu‑i angajeazå energiile vitale este periculoaså. Extrema dreaptå si extrema stîngå s‑au dovedit creatoare într‑o måsurå atît de mare, deoarece au fåcut totdeauna apel la un ethos vulcanic si n‑au cucerit prin idei, ci prin misticå. Faptul cå dreapta pune accentul pe politic si stînga pe social nu dovedeste nimic pentru originile dinamismului lor. Multimea iubeste så fie biciuitå si fanatizatå. Apoi vin… ideile.

Destinul social‑democratiei este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de simt politic. Greu am gåsi o miscare de o cumintenie filozoficå mai remarcabilå, care så‑si fi cîntårit mai serios conceptele si så fi dat o demnitate mai onorabilå utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai „burghez“ excesele spiritului revolutionar si a atribuit evolutiei atîtea virtuti ca så scuze comoditåtile oamenilor? Fårå ideea de evolutie, social‑democratia este un zero, pe lîngå care mai existå numai blîndetea social‑democratilor.

Cumpånirea filozoficå a social‑democratiei i s‑a împrumutat în primele faze o semnificatie mediocrå, pentru ca så degenereze într‑un exemplu trist de fadoare teoreticå si politicå. Lipsa de patos si de anvergurå, preocuparea teoreticå de tacticå, dar fårå instinct în luptå; viziunea unei fericiri comode, neancorate în necesitåtile complexe ale omului (antropologia mediocrå a oricårui tip de democratie); economism searbåd si doctrinarism stupid — sînt note ale mizeriei profunde, ale viciului si incapacitåtii politice a social‑democratiei. Fatå de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic.

La ce i‑au folosit social‑democratiei ideile ei „generoase“? La ce rezultat a ajuns, dupå ce a rotunjit ideile revolutionare si si‑a salvat deficientele în cultul evolutiei? A adus‑o evolutia la putere? Sau n‑a stiut cumsecådenia ei teoreticå un lucru elementar: forta creeazå fågasele „evolutiei“? Nu existå atîta fortå în evolutie pentru ca så înfrîngå pe cea care se naste peste ea.

Cultul secolului trecut pentru evolutie a luat forma celui mai plat misticism. Mediocritatea oamenilor s‑a complåcut în a inventa „virtuti“ evolutiei, pentru ca ei så poatå dezerta din fata oricårei responsabilitåti. Evolutia va face totul cum trebuie, pare a fi fost lasitatea acestor deficienti. Toti oamenii care se reclamå de la „curgerea lucrurilor“ pentru a‑si justifica inactivitatea suferå de o neputintå constitutionalå. Lipsa de sînge este izvorul întelepciunii.

Individualismul ultimelor decenii ale secolului trecut nu trebuie înteles decît ca o reactie pasionatå împotriva automatizårii prin fetisismul evolutiei, a implicatiei lui fataliste. Så fim noi oare simple instrumente ale devenirii, capricii ale curgerii lucrurilor, pretexte ale trecerii continue a firii? Revolta aceasta individualistå a avut o notå eroicå, si ea este una din aparitiile periodice ale istoriei, consecutive epocilor de fatalism. Acest individualism nu trebuie confundat cu cealaltå specie de individualism, atomizant si… cetåtenesc. Existå un individualism de revoltå a unor constiinte izolate si existå individualismul burghez. Voga permanentå a lui Nietzsche si cea trecåtoare a lui Ibsen (ale cårui opere par catastrofe la 15 ani, „drame“ la 18, „piese de teatru“ la 21) au resuscitat pe alti doi individualisti, care scriau pe cînd „evolutia“ avea încå un sens metafizic: Stirner si Kierkegaard, primul de o originalitate suspectå si nefecundå, al doilea sugestiv, grav, punînd problema individualistå în plan pur psihologic, ca subiectivism. De aceea sustine el cå subiectivitatea este un absolut, iar nu individul. Pentru Kierkegaard, conteazå numai latura de interioritate a acestuia. El nu s‑a preocupat niciodatå de social, ci s‑a oprit la etic, pe care nu l‑a conceput ca pe o formå interioarå a socialului, ci ca un simplu stadiu al constiintei individuale, în drumul ei problematic de la subiectiv si imediat la general si mediat.

Este interesant cå atît Stirner cît si Kierkegaard au fost pînå la un punct discipoli ai lui Hegel, de care s‑au despårtit din cauza rolului excesiv, din cauza terorii„generalului“. Pentru gînditorul danez, subiectivitatea este adevårul; ceea ce ar fi pårut unui Hegel cea mai mare erezie conceptibilå.

Individualismul cetåtenesc, acela pe care în nuante si expresii diferite îl întîlnim la stoici (influentei cårora se datoreazå conceptia voluntaristå si contractualistå a dreptului roman),la protestanti, în rationalismul secolului al XVIII‑lea, în Revolutia francezå si în tot procesul de atomizare socialå pe care l‑a nåscut dezagregarea democratiei si liberalismului, pretinde cå fiecare om are centrul în sine însusi si ca atare dispune de el în mod nelimitat. Cum esenta lui este ratiunea, limitele expansiunii sale sînt imanente. Statul, în conceptia aceasta, care a fost si a lui Kant, coordoneazå numai vointele individuale. Un simplu factor de armonie. Numai cå viziunea rationalistå a omului are împotriva sa toatå istoria.Prezenta statului si a dreptului, legate de existenta societåtii pentru a dovedi dezechilibrul omului în libertate, ne aratå pînå la orbire cå ratiunea nu este esenta omului si în nici un caz marginea lui. Irationalismul sustine teoria organicå a statului si a dreptului; în realitate, ar trebui så le afirme rationalitatea ca antipod esentei irationale a omului. Cum structura normativå a dreptului nu este reductibilå la date istorice si la o evolutie pur organicå, asa cum a conceput istoricismul juridic al unui Savigny sau Puchta, ci presupune o interventie constientå si voluntarå, nici statul nu este un simplu rezultat al devenirii. Nu e semnificativ cå rationalismul în degradarea lui, intelectualismul, s‑au preocupat mai mult de teoria statului decît irationalismul, care se opreste mai bucuros la natiune si preferå dreptului poporul?

Drept, stat, natiune, popor indicå o descrestere a rationalitåtii si o crestere spre primordial. Poporul este totdeauna originar; natiunea, statul si dreptul îsi distribuie în proportii diferite elementele istorice si cele rationale.

Teoria lui Kelsen, dupå care statul este de esentå juridicå, precum dreptul este de esentå statalå, ajungînd astfel la o cvasiidentificare a acestor douå notiuni, este singura iesire pentru a scåpa de chinuitoarea problemå a anterioritåtii uneia din douå, dat fiind cå sînt argumente egal de valabile de o parte si de alta. Så recurgem la „solutiile“ aporeticii, adicå la sistematizarea lipsei de solutii?

Cå irationalul tine mai esential de råspîntiile istoriei decît rationalul, o dovedeste nulitatea dreptului în astfel de momente. Forta dreptului este nulå în fata Fortei. Crizele lui sînt echivalentele triumfului Ei (zeitå monstrå si irezistibilå). Acei care se complac în iluzia unui absolut juridic, dar våd råsturnårile create de ofensiva fortei (chiar a acelei forte ce serveste o mare idee), se mîngîie cu speranta cå la un tribunal al istoriei toate triumfurile înåltate din expansiunile puterii vor fi pecetluite ca infamii si îsi vor pierde strålucirea. Acestor idealisti trebuie så le råspundem cå la acel tribunal i se deschid lui Napoleon toate portile, iar popoarele vor fi judecate dupå cît au riscat. Ele vor avea înscrise pe frunte råzboaiele si revolutiile. Un tribunal al istoriei cîntåreste fapte, si nu idealuri; de idei, så nu mai vorbim. El ar studia si ar achita pe conchistadori; filozofii n‑ar fi introdusi, fiindcå n‑au fapte pe constiintå… Iatå lucruri care apartin cunoasterii, si nu pesimismului.

Fiecare tarå îsi are un centru de gravitate politicå si o directie ideologicå, pe care nu le putem trece cu vederea fårå a neglija situatia specificå a fiecårui popor. Tendinta spre abstractiune, care se întîlneste atît de des în aprecierea miscårilor politice analoage a diferitelor tåri, asimileazå aceluiasi continut nationalismul românesc cu cel francez sau cel german, sau îsi închipuie cå stînga are acelasi sens în Rusia ca si în China sau în Franta. Aceastå problemå, destul de încurcatå si de plictisitoare, este clarå numai reduså la o singurå întrebare: care e sistemul prin care o tarå devine puternicå? Nu toate realizeazå accesul la putere pe aceleasi cåi.Uneia, cu traditii democratice puternice si creatoare în democratie, orientarea spre dictaturå i‑ar fi fatalå. Si invers.

În Franta, nationalismul este reactionar, în România, revolutionar. Ideile politice ale lui Maurras si Daudet sînt pentru România — pentru ceea ce trebuie så devinå aceastå tarå — mai periculoase decît cele mai anarhiste curente. Nu numai cå‑i lipseste complet problematica socialå, dar acest gen de nationalism se refuzå oricårei slåbiciuni revolutionare. El priveste realitåtile de sus în jos; e conservator si se bazeazå pe aristocratie si tårånimea înståritå, cele douå reazeme ale reactiunii, fatå de care burghezia reprezintå un efort revolutionar permanent. Nicåieri ca în Franta nationalismul nu este mai mult istoric, în sensul råu al acestui cuvînt, adicå fixarea si atasarea staticå de un trecut, care din påcate nu poate fi mare de douå ori. Nu este francez care så nu fie nationalist în sensul pasiunii pentru Franta; dar, întrucît nationalismul este un program de idei reactionare, el nu‑si identificå patria cu interesele claselor agonizante. Nationalismul francez este o realitate mai vie; cel românesc nu poate fi decît mesianic si cu atît mai dinamic, cu cît viitorul se proiecteazå mai mult ca singura realitate.

Identitatea în termeni nu acoperå o identitate de continuturi. Ideologii asemånåtoare utilizeazå aceleasi expresii pentru realitåti diferite. Franta este o tarå atît biologiceste, cît si istoriceste båtrînå; Rusia reprezintå un organism istoric tînår. Un regim comunist ar putea så aibå în amîndouå acelasi sens si acelasi continut? Diferentele de nivel joacå un rol extrem de important în ce priveste solutiile politice ale diverselor tåri. Este mai mult decît evident cå o tarå fårå istorie, cum e România, si o tarå cu prea multå, cum e Franta, n‑ar putea realiza niciodatå o identitate efectivå de regim. Acelasi curent este reactionar într‑o tarå si revolutionar într‑alta. Într‑una se bazeazå pe rentieri si în alta pe someri.

Pluralismul si divergenta natiunilor explicå de ce nu sînt valabile decît solutiile specifice. Dacå ar fi posibilå o solutie universalå — precum crede comunismul —, atunci conflictele internationale s‑ar diminua într‑o måsurå neasteptatå. Lupta pentru hegemonie s‑ar termina în favoarea aceleia care a avut prioritatea sistemului. În spetå, Rusia. Comunismul continuå visul rusesc al dominatiei universale. Mesianismul slav are aspecte multiforme, pe care naivii nu vor så le recunoascå, dar care se descoperå, implacabile,acelor ce înteleg lupta exasperatå pentru hegemonie.

Orice idee mesianicå exprimå direct sau camuflat o pornire spre putere, asa încît nu existå mesianism fårå implicatii politice. Elanurile mesianice sînt expresii eterate sub care se ascund realitåti ce sfîsie natiunile.

Diversitatea structurii ideologice a natiunilor justificå divergentele si conflictele dintre ele. Este aproape imposibil ca un stat så nu aibå o conceptie ideologicå în politica sa externå. Numai Anglia — cåreia utilitarismul i‑a dat o mare ascutime a simtului politic — a stiut så facå abstractie de divergentele de sistem si, sub imperiul intereselor, så renunte la orice conceptie ideologicå în politica sa externå. Franta, Germania si Rusia, dimpotrivå, n‑au pierdut nici o ocazie så‑si afirme ireductibilitåtile si så facå politicå în umbra ideilor. Lumea numeste idealism aceastå nevoie de a da o justificare abstractå dramelor. Faptele istoriei concrete nu råmîn mai putin o probå împotriva idealismului.

CAP. VI

Spirala istoricå a României

Noi românii privim cu dispret mårturisit celelalte popoare balcanice, fårå så ne gîndim cå, dacå dau dovezi de inteligentå si de spirit mai reduse, prezenta lor în lume s‑a conturat în gesturi mai ample si mai grele decît ale noastre.

Istoria Bulgariei nu este întru nimic inferioarå istoriei noastre, dupå unii autori este chiar mult superioarå. Existå un Ev Mediu bulgåresc, dar — din påcate — nu prea existå unul românesc, în ciuda atîtor „întîmplåri“ care mi s‑ar opune si care totusi nu m‑ar convinge. Orgoliul nostru national este superficial, lipsit de sevå si de profetism. Ne multumim a crede cå bulgarii au fost tot timpul grådinari, iar noi numai eroi, fårå så ne întrebåm de ce sîntem atît de mizerabili dupå atîta risipå de eroism.

Este desigur o rusine inevitabilå a conditiei noastre de a fi fost condamnati så tråim si så crestem în mijlocul unei comunitåti balcanice. Apartinem prin soartå Balcanilor, desi aspiratia noastrå continuå ar fi evadarea spiritualå din ei. A crede cît de putin cå noi trebuie så ducem la înflorire spiritul balcanic este a ne compromite si a ne ofensa menirea, pe care de nu vom avea‑o, o vom inventa. Nu vom putea deveni întîia fortå balcanicå, decît lichidînd ceea ce este balcanic în noi. Si prin întîia fortå în Balcani nu înteleg constiinta nationalå a puterii noastre, ci proiectarea României în constiinta europeanå ca fatalitatea implacabilå a unei regiuni istorice si geografice. Dacå în întreg sud‑estul Europei, România nu se va defini ca singura realitate politicå si spiritualå, atunci viitorul mi se pare searbåd, superfluu, stupid. Cum pot exista atîtia care pot crede cå respiratia actualå a României este viatå? O tarå care în politica externå nu încurcå agresiv pe nimeni nici nu poate fi bågatå în seamå. Idealurile în care agonizeazå aceastå tarå nu‑i ating nici måcar granitele, ci lîncezesc într‑un centru al ei, prea mobil pentru a fi un sîmbure. România actualå, continuînd o traditie de o mie de ani, nu poate concepe viata decît defensiv. E îngrozitor!

Balcanii nu sînt numai la periferia geograficå a Europei, ci si la cea spiritualå. Mai cu seamå la aceasta. Resturile, scursurile, cangrena moralå, imbecilitåti ale instinctului, orizont imediat — determinå, toate, o fizionomie caraghioaså si tristå, de un grotesc deprimant. Balcanul în esenta lui reprezintå o zvîrcolire ratatå, un dinamism închis, o sterilitate jalnicå.

Ce înseamnå aståzi România, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia? — Oricît as fi de pesimist cu privire la trecutul si la prezentul României si oricît — din dorintå de obiectivitate — as încerca s‑o depreciez, îmi este imposibil så nu recunosc cå ea este singura tarå balcanicå al cårei viitor va revela un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are România în plus, fatå de celelate tåri mici care o înconjoarå, este o constiintå nemultumitå, care‑si justificå valabilitatea nu prin adîncime, ci prin permanentå. Ar însemna så cådem într‑o deznådejde nationalå, dacå n‑am recunoaste continuitatea unei asteptåri neråbdåtoare, a unei nemultumiri zilnice de propria noastrå soartå. Dacå Serbia reprezintå o fortå militarå mai mare decît a noastrå; Bulgaria, mai multå primitivitate ofensivå; Ungaria, mai multå pasiune, iar Cehoslovacia prea multå civilizatie, ar fi criminal så uitåm cå toti acesti vecini neimportanti, prin cetåtenii lor de fiecare zi nu aduc o aspiratie mesianicå, nu se concep esential altii. Ultimul cetåtean român îsi consumå existenta într‑o continuå protestare. Iar dacå aceastå protestare este minorå, ea nu reprezintå mai putin, într‑o însumare colectivå, nivelul constant al unei revolte. România, fårå un mare fenomen politic viitor, decisiv si esential existentei ei, mi se pare o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o glumå de prost gust.

O Românie viitoare, ce ar putea fi totusi foarte apropiatå, va trebui så devinå o fatalitate sud‑est europeanå si, lichidîndu‑si balcanismul, så reabiliteze aceastå periferie. În viitor så ne fie rusine cå am apartinut unei astfel de comunitåti si trecutul så ne fie singura noastrå calomnie.

Este foarte greu, ca român, så fii obiectiv cu popoarele care ne înconjoarå. Aproape toate ne‑au dominat, fie o întreagå perioadå, fie numai un moment istoric. Rusinea este a noastrå, cu atît mai mult cu cît este aproape imposibil så inventezi o scuzå oarecare. De aici neîntelegerea si dispretul fatå de ele. Atîtea aspecte ale sufletului maghiar îmi inspirå o simpatie nesfîrsitå; nu sînt capabil înså de cea mai micå atasare de poporul maghiar, de istoria lui. Sînt cîtiva ani în urmå, våzînd sergentul de stradå din Budapesta, m‑am cutremurat cå mustata aceluia s‑a întins o mie de ani peste Ardeal si am înteles, în acest trist fenomen, de ce noi românii n‑am avut o chemare în lume.

Ungurii sînt în Europa o insulå. Desi au luat si ei parte cum au putut la fråmîntårile Europei, ei n‑au fost niciodatå sinceri în participarea lor. Teoria spenglerianå a sufletului originar al culturilor nu‑si gåseste nicåieri o verificare mai evidentå ca în Ungaria. Sub toate formele de culturå, ei au påstrat zvîcnirile initiale. Este prea mult sînge în spiritul maghiar pentru ca Ungaria så fie altceva decît suflet.

Sînt oameni care dispretuiesc muzica maghiarå. Ei spun: este prea monotonå. Le råspund: nu existå muzicå mai monotonå. De ce totusi reversibilitatea aceluiasi motiv nu te plictiseste, ca în muzica orientalå? Nu stiu bine. Trebuie så fie înså în tonalitatea diferitå a tristetii.

Muzica orientalå este o våicårealå într‑un vid cosmic. Disonantele ei cer ceva; råtåcirile inimii vor så ajungå undeva. Ea nu este decît o chemare. Astfel, misterul ei se anuleazå în probabilitatea unui råspuns. Si cine ar putea så råspundå? Dumnezeu, lumea, vidul. Nu‑mi spune nimic fiorul ei.

Gînditi‑vå înså la legånårile muzicii maghiare, care nu vor så ajungå nicåieri! O tristete care se alimenteazå din ea însåsi. Farmecul ei precultural, mijloacele simple si lipsa de ornamentatie exprimå un urît al sîngelui. O melancolie biologicå, nestilizatå,dar care îsi justificå ondulatiile dintr‑un lux al materiei. Lungimile ei monotone sînt mai aproape pentru a da expresie desfrunzirii inimii, decît chiar cenusiul marsurilor funebre.

Cine a avut ocazia så asculte într‑un moment de mare obosealå Ofranda muzicalå a lui Bach — n‑a putut så nu aibå senzatia cå este îngropat în cer. Oboseala te face prizonier ultimelor intentii ale muzicii, iar tristetea te face muzicå.

Ascultati în clipe asemånåtoare tînguirile maghiare, urmåriti numai adierile lor melancolice, fårå corectivul frenetic al ceardasului, si veti simti cå n‑are rost altå moarte decît sub sålcii plîngåtoare.

Cred cå existå în fiecare om o nevoie de tristete, pe care nu si‑o satisface numai din resursele sale. Si cînd nu poti totdeauna så visezi cu melancoliile lui Schumann, te abandonezi muzicii de pustå, sfîsierilor si lamentatiilor ei.

Nu existå muzicå în care så se exprime mai elementar prezenta lacrimilor în lume. Îti vin repetat în minte cuvintele Elisabetei de Bavaria, împåråteasa care a adorat Ungaria: existå în lumea asta, în afarå de egoismul uman, si sålcii plîngåtoare. Sau te gîndesti la acele pagini din Jardin de Bérénice a lui Barrès, în care excesul de meditatie, printre singuråtåti si regrete, naste o dorintå de lacrimi. Se întîlnesc astfel vibratiile cele mai rafinate cu freamåtul si nelinistea sufletului turanic.

Keyserling insista asupra tristetii arabe, ruse si argentine. Cum de i‑a putut uita pe unguri? Acest popor este singurul care, în Europa, mai påstreazå traditia unei exaltåri dionisiace. Cine a våzut o cîrciumå maghiarå si toatå lumea de acolo, legånatå de tristeti, abandonatå cu atîta participare si frenezie betiei, nu‑si poate tåinui o simpatie pentru o umanitate atît de primitivå, cu aderente atît de reduse la fadoarea genului nostru de viatå. Ce vor fi cåutat ungurii în Europa? Si cum s‑au putut opri printre noi?

Ungurii au în ei instincte de nomazi. Asezîndu‑se si fixîndu‑se într‑un spatiu determinat, ei n‑au putut înfrînge o nostalgie de råtåcitori. Agricultura si påstoritul nu convin sufletului lor barbar. Setea lor de spatiu si‑au domolit‑o prin cîntec si urlet. E singurul popor care mai stie zbiera. Urletul este o disperare în fata spatiului. De aceea, de cîte ori esti nemîngîiat la ses sau pe culmi, urletul si se pare singurul råspuns la tentatia imensitåtii. Am cel mai mare dispret pentru acei care nu‑si pot regåsi instinctele în singuråtate. Natura te înnebuneste ca si oamenii; ea prin infinit, si ei prin platitudine.

Lamentatiile maghiare îsi au sursa în aceastå tristete a instinctului. Aviditatea de spatiu se satisface în acele lungimi monotone, care trezesc automat reprezentarea unui infinit spatial. Tårågåneala melodicå este expresia cea mai adecvatå a progresiunii nedeterminate în structura spatiului.

Må leagå de Ungaria inutilitatea ei, lipsa de seriozitate a soartei ei politice, amarul de totdeauna al inimii sale. E bine så avem între noi popoare care nu pot iesi din ele însele, prizoniere ale conditiei lor primare. Ungurii au råmas la sufletul originar al culturii lor, sînt intimi pînå la sfidare cu sursele lor. Devenirea istoricå le‑a relevat neîncetat ceea ce au fost ei în începuturi. De aceea, Ungaria n‑a fost niciodatå efectiv în istorie, ci s‑a dezrådåcinat prin muzicå de la o soartå pe care i‑a impus‑o fårå så vrea Europa.

Nici un popor din Balcani: sîrbi, bulgari, greci, nu reprezintå o idee istoricå. Prin urmare, n‑avem pe nici unul în fatå. Acelasi lucru este adevårat si despre Ungaria, Cehoslovacia, Austria si Polonia.

Toatå discutia din veacul trecut, referitoare la destinul cultural si politic al României, pleca de la conceptia imposibilitåtii de a construi o tarå pe un ideal de împrumut. Dacå discutia a fost utilå sau inutilå, nu este locul så vedem aici. Practic, ea n‑a dus înså la nici un rezultat. Care a fost instrumentul realizårii unei astfel de viziuni? Teama de modernism caracterizeazå unul din elementele complexului de inferioritate al acestuia. Este mai mult decît evident cå nu poti face o miscare politicå de mare amploare împrumutînd elemente disparate, de la miscåri diferite. Important este înså så vezi întru cît conditii obiective asemånåtoare în douå tåri îsi gåsesc o expresie ideologicå diferitå si, prin aceasta, så stabilesti pînå unde se mårginesc cu adevårat acele tåri.

Procesul de crestere al României este atît de artificial si accesul ei la putere atît de nefiresc, încît numai cultivînd din afarå anumite idealuri vitale ei se poate realiza o urcare pe o treaptå istoricå. Tara aceasta, care n‑a avut niciodatå cultul fortei, trebuie învåtatå så‑l iubeascå. Tragedia României este cå în primul rînd trebuie så stie cå devine tare. Constiinta este antecedentul fiecårui act de viatå într‑o tarå fårå istorie, pe cînd în marile natiuni — cazul tipic al Frantei — constiinta este consecutivå actelor de afirmare.

Frenezia industrializårii, mistica lumii urbane, vointa absolutå a unui salt istoric, discontinuitatea prin revolutie ca o manifestare vitalå — sînt elemente care fac din Rusia o tarå vitalizantå. Obiectiv vorbind, realitåtile sociale de la noi, atmosfera generalå a României se aseamånå enorm cu Rusia taristå. Aceeasi decrepitudine si aceeasi inertie. Decît, idealurile care au însemnat pentru Rusia o întårire, pentru noi ar putea fi o pråbusire. Viziunea de viatå a bolsevismului, universalismul pretentios, într‑o tarå cu rezistentå interioarå atît de minorå si cu o constiintå nationalå atît de labilå, ar putea echivala cu o lichidare. Întrebarea pe care trebuie så si‑o punå fiece natiune este: prin ce idealuri devin puternicå? Råspunsul îl dau forte obscure, viziunea ascunså, nutritå atît din sînge, cît si din gînduri. România are enorm de învåtat de la Rusia.

Suprematia noastrå spiritualå si politicå în sud‑estul Europei trebuie så ne fie obsesia politicå de fiecare zi. De vom continua så ne izolåm în mediocritatea noastrå, o så înspåimîntåm lumea cu atîta ratare.

Pluralismul balcanic nu poate duce la nimic. Fårå un centru de gravitate care så cadå într‑o tarå cu un destin politic în ascensiune, divergenta acestor state gelatinoase va da nastere la frictiuni nesemnificative. Numai o fortå poate så constituie din acest Balcan amårît un sîmbure viabil. Dacå o tarå nu se impune ca o putere necontestatå, el nu poate cåpåta o consistentå.

Atît timp cît dominatia turceascå s‑a întins în acest colt de lume, el avea o unitate, care dacå era exterioarå nu lega totusi mai putin, prin acea teroare sterilå ce a definit imperialismul otoman, diversele neamuri, råzletite fårå rost pe meleagurile acestea. Turcia, ca mare putere, si‑a definit tåria extensiv. Astfel ea n‑a putut imprima un stil istoric valabil tårilor cucerite. Pe timpul cînd Imperiul Otoman se întindea din Maroc la marginile Arabiei si de la Viena la Nil, el n‑a putut så dea o formå unui asa mare spatiu de culturå. Imperialismul turcesc este un caz tipic de nearticulatie istoricå. Exemplul Turciei ne învatå de cum nu trebuie så fie un imperialism. Altcum, nu ne‑am explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul semilunei si‑au fåcut un merit din a‑si lichida ereditåtile turcesti. Existå înså o singurå tarå care så nu fie mîndrå de vestigiile romane? O urmå de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee, un prilej de amåråciune.

Avalansa turceascå ne face sesizabilå diferenta între o mare putere si o mare culturå. Desi una pe alta se implicå si se conditioneazå, am mårturisi totusi prea putin respect pentru nuante, dacå nu am releva plusul pe care‑l presupune ultima, si anume un plus calitativ, de nuantare în substantå. Turcia a fost o mare putere; Franta a fost totdeauna o mare culturå. Imperialismul, ca fenomen creator, este un atribut al culturilor mari. Sub formå sterilå, el este totdeauna o dimensiune a marilor puteri.

Încetînd hegemonia turceascå, individualizarea politicå a popoarelor balcanice a dus la o fragmentare a cårei continuare nu mai are nici un sens. Despre o refacere a Turciei, ar fi o crimå så vorbim. Så ne gîndim înså numai la ce a reprezentat Constantinopolul pentru aceastå regiune umanå si ce vid avem så umplem prin apusul såu. Problema hegemoniei în sud‑estul Europei este identicå cu aceea a noului Constantinopol.

Într‑o astfel de problemå nu se poate vorbi decît deschis: fi‑va România tara unificatoare a Balcanului, fi‑va Bucurestiul noul Constantinopol?

Iatå o întrebare cåreia nu i se poate da un råspuns precis, dar a cårei rezolvare este identicå soartei noastre.

Un råspuns negativ ne prezintå situatia clar. Ce se va alege de noi, de nu vom fi tara predestinatå acestui colt de lume? Vom fi ceea ce am fost. Ireparabilul va fi atunci semnul nostru.

Dar dacå România ar fi atinså în viitor de o gratie istoricå? Atunci, sîntem pusi în fata unor mari responsabilitåti.

Sud‑estul Europei, fårå un focar, n‑are nici o realitate. Sofia, Atena si Belgradul nu iradiazå mai mult decît au nevoie tårile respective. Dacå Bucurestiul nu va deveni un centru de atractie pentru toatå aceastå margine a Europei, atunci mai bine l‑am dårîma de acum. Centrul de greutate este destul de mobil în istorie. Pe deplasårile lui ne vom întemeia noi sperantele. În måsura în care vom deveni realitate politicå, în aceeasi måsurå favorizåm posibilitåtile de deplasare spre noi. De nu vom avea în viitor atractia unui miraj, la ce så ne mai atasåm de aparentele noastre?

Cum så nu ne bucuråm cînd vechiul Constantinopol a degenerat într‑o temå romanticå si cå‑l mai înteleg doar poetii, cå oamenii politici l‑au uitat? Noi înså nu‑i vom uita semnificatia si greutatea, fatalitatea si tragicul. Nu pot avea viziunea unei alte Românii, fårå så‑mi proiectez tara în finalitatea ei ultimå. Noul Constantinopol så nu fie un obiect de visare politicå, ci un obiectiv urmårit zi de zi, cu pasiune si dramå. Altcum, tara asta nu meritå atîta disperare.

Un mesianism ajunge så aibå corespondente practice atunci cînd pleacå din realitatea permanentå a sufletului national. Unul intermitent si ocazional nu se va defini niciodatå politic. Acest fenomen explicå penumbrele Poloniei, tarå cu destin intermediar, condamnatå a se zvîrcoli între culturile mari si cele mici. Ea ar putea deveni o mare putere — minus imperialismul. Un imperialism polonez nu e posibil, fiindcå e barat atît de Rusia, cît si de Germania, încît ea n‑are în ce directie så si‑l exercite. Polonia va face fatå istoriei; din ea totusi nu vor råmîne decît urmele unor oameni mari. Cåci Polonia nu e mare prin soarta sa. Mesianismul ei n‑a fost mai mult de o misticå nationalå, cåreia lipsindu‑i pasiunea pentru universalitate — n‑a putut deveni un factor istoric efectiv. Pentru penumbrele unei tåri, care a reusit totusi så se debaraseze de stigmatele culturilor mici, este de o semnificatie deosebitå faptul cå putem face destul de usor abstractie de Polonia si så ne gîndim numai la proeminentele ei.

O tarå este o realitate istoricå cu atît mai mare, cu cît ne reprezentåm mai clar imaginea ei ca totalitate, Franta suscitå icoana unei realitåti istorice substantiale. Ne gîndim adicå la ea, si nu la gloriile ei individuale. Pentru noi toti, Polonia înseamnå foarte greu ceva mai mult decît muzicienii sau profetii ei. As vrea înså så întîlnesc pe acel cåruia Franta înseamnå numai Pascal sau Baudelaire, Ludovic al XIV‑lea sau Napoleon.

Decît så se nascå în România numai un mesianism de circumstantå, mai bine så ne tîrîm soarta fårå constiinta unei sortiri. Nu pot concepe decît un destin care så fie o flacårå în neîntreruptå evolutie. Altcum, toatå aceastå Românie nu va fi decît un spatiu pentru inimi frînte. Si asa, cui decît ei, i‑am putea atribui înclinatia inimilor noastre? Cåci nu existå un cadru mai nimerit si mai fatal pentru echilibrul instabil al sufletului…

Modul existentei românesti este minorul. Unei ascensiuni frenetice nu‑i prieste decît modul major, în care respirå si ritmeazå toate aurorele. Pînå cînd va mai fi România aceasta prilej de tristete teoreticå? Atît de adînci sînt golurile ei, cå seamånå unor ispitiri de abis. Asa privitå, så fie România numai un pretext al tristetii mele? Toate posibilitåtile de a crede în ceva le plasez în România, cåci de as da mînå liberå amåråciunilor, unde as mai descoperi‑o? În infinitul tristetii, România este un punct pe care încearcå så‑l salveze deznådejdea mea.

Pretentiile ei de hegemonie viitoare n‑au nevoie de nici o justificare specialå si în nici un caz de considerente etice. Dacå popoarele s‑ar multumi toate cu ce au, omenirea s‑ar stinge de mediocritate. De nu ne vom sili noi så ne impunem în lume, se vor gåsi altii care så‑si construiascå o glorie pe inertia noastrå. Atîta vreme cît vor exista popoare, paradisul terestru este o nefolositoare nåzårire. Istoria este un alt cuvînt pentru tragedie, precum viata pentru zådårnicie.

Si dacå tot procesul umanitåtii nu este decît o înåltare si o pråbusire de natiuni, o succesiune dramaticå de destine, fiecare încercînd så‑si legitimeze prezenta printr‑un plus de neliniste, — ce ne mai råmîne, decît så mergem spre capåtul soartei noastre, aruncîndu‑ne într‑o vîltoare din care gradul nostru de frenezie va scoate învingåtori sau învinsi.

Nu må intereseazå decît avîntul ascendent al acestei tåri, spirala istoricå a României. Cum ar putea fi altfel cînd, din istoria universalå, cine ar gåsi un sens altor popoare decît acelora care s‑au distrus pentru a‑si afirma instinctele si o idee, care au påtimit pentru sensul lor în lume si au sacrificat totul unei glorii ce le‑a accelerat agonia?

Este un suflu generos în pornirea de afirmare si de distrugere, care transfigureazå demonia vietii isorice si încununå culturile cu un nimb pe cît de fatal, pe atît de fermecåtor. Va fi o patå de nesters pe constiinta modernå iluzia înselåtoare a progresului. Ce experientå superficialå de viatå va fi fåcut omul modern, de a råpit devenirii caracterul ei de dramå permanentå si fluidå, compromitînd‑o în ideea progresului? Si ce convingeri pedagogice a nutrit, de a turnat atîtea pretentii etice în instinctele vietii si în råtåcirile lor? Ideea progresului, etica si tot ce este în aceastå lume, direct sau indirect, pedagogie, au îndulcit pînå la emasculare vibratiile acelui simt tragic, cåruia în alte vremuri se abandonau muritorii cu pasiune si durere. Nu pot iubi decît o culturå care ascunde, sub forma si stilul ei, iubire, disperare, moarte si iluminare. Adevårul, binele si frumosul? Dacå viata ar avea ochi så priveascå, as descoperi în strålucirea lor o chemare stranie si echivocå de crimå si sfintenie.

Råu ne‑ar mai sta nouå, românilor, så påsim în lume adåugînd si cîrpind la haina zdrentuitå a unei culturi, umplînd goluri cu teorii de eticå sau încercînd så salvåm tot ce nu e tragic în modernitate. Fi‑vom capabili så întelegem tot ce e gotic, baroc si så ne asimilåm dinamismului lor? Oare så nu pîlpîie în noi nimic din ethosul eroic si convulsionar al Spaniei si Rusiei? Så ne fie pe veci stråine excesele si paroxismul sufletului germanic? Nu vreau o Românie logicå, ordonatå, asezatå si cuminte, ci una agitatå, contradictorie, furioaså si amenintåtoare. Sînt prea mult patriot ca så doresc fericirea tårii mele.

Spirala istoricå a României se va înålta pînå acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pînå acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în fata lumii, pentru a se sti cå nu numai România este în lume, ci si lumea în România. De nu vom tråi apocaliptic destinul acestei tåri, de nu vom pune febrå si pasiune de sfîrsit în începuturile noastre, sîntem pierduti si nu ne mai råmîne decît så ne recîstigåm umbrele trecutului nostru.

-Sfârsit-