Oameni buni,
Sper ca nu v-ati impacientat ca nu v-am mai scris de-atita timp. Nu s-a-ntimplat nimic, doar ca nu prea am avut timp. De ce? Pai… cum sa va spun eu… cu calculatoru’… Mi-a scris si mama lu’ AP si nu i-am raspuns vreo zece zile… Da’ azi i-am raspuns, mi-am cerut scuze, mi-am pus cenusa pe microprocesor, in fine, m-a iertat pina la urma, ce era sa faca? Asa sper sa faceti si voi. Si Irina, mai ales. Sor’mio, felicitari. Si zau, iarta-ma. Eu le-am tot batut apropouri astora pe-aici pe la facultate, ca se marita sor’mea, ca ce grozav ar fi sa dau si eu un telefon acasa, da’ nu s-au simtit (de fapt cred ca nu si-au imaginat ca e o problema pentru mine). Ca nu pot da telefon direct de la mine din camera, trebuie sa cumpar intii o cartela de 50 de dolari care-mi da dreptul la nu stiu cite minute. As fi putut sa ma duc la posta, stiu… Am auzit c-ai asteptat telefon de la frac’tu din America, sint un nenorocit, ce mai… Societatea putrefacta capitalista americana sa stii ca m-a facut asa, da, da, m-a pervertit societatea putrefacta americana, asta e, ca ma si miram eu… In fine, acuma, ce sa mai zic, felicitari si tie si lu’ Robert si casa de piatra si teava de plumb. Buna, nu? Ha-ha!
Am auzit si ca mama se gindeste tot timpul la mine si ofteaza (si tata). E-adevarat? Eee.. haideti, ca nu-s chiar la capatul pamintului (de fapt cam sint, da’ las’ ca ma-ntorc eu). Apropo, am impresia ca nici asta nu va convine la toti, unii dintre voi ar vrea sa nu ma mai intorc, asa-i? Imi pare rau ca trebuie sa va dezamagesc, dar imi mentin afirmatia si acum, dupa doua luni: ma intorc. Nu ma-ntrebati de ce. Nu stiu. In fine, n-am chef sa discut subiectul asta.
Haideti sa va spun ce-am mai facut eu pe-aici. Aaa… ce dracu’ am facut eu pe-aici?… Mai nimic destept. A! Ba da. I-am explicat lu’ Ernie (asa-l cheama pe negru, pe profesoru’ meu, de-acu-nainte n-am sa-i mai zic "negru", am sa-i zic pe nume, ca nu-i animal), i-am explicat deci lu’ Ernie ce mi-a trecut mie prin cap in legatura cu compresia textelor pe calculator pentru transmisie mai rapida si stocare in mai putina memorie. Ca stiti, eu am tot felu’ de ginduri de-astea. Si m-am simtit oarecum stimulat de atmosfera universitara de-aici. La fiecare sfirsit de saptamina cite un cadru didactic sustine o comunicare si m-am gindit ca poate o interesa pe cineva ideea mea.
(Nota pentru AP: sa nu crezi ca m-am timpit, nu-i vorba de compresie banala, ideea e compresia fisierelor ascii avind ca rezultat tot fisiere ascii, direct transmisibile prin e-mail; exista o multime de documentatii, readme-uri, fisiere index in subdirectoare etc. care sint destul de babane, doar stii; rata de compresie ar putea atinge 50-60 %, crede-ma, iti dai seama ce misto ar fi sa le manevrezi comprimate? La fel si cu tot felul de rapoarte, documente si mai stiu eu ce vor oamenii sa transmita prin e-mail; daca ai o legatura prin modem, fie el si de 14.400, cum am eu, o economie de 40 % nu-i de neglijat.)
Cum spuneam, i-am explicat lui Ernie si l-am intrebat dac-ar fi cineva interesat sa fac si eu o expunere mica acolo, ca omu’. A fost sincer si mi-a zis ca nu crede sa-nteleaga cineva dintre colegii lui. Atunci eu am venit cu propunerea sa scriu programul si sa-l fac cadou facultatii. La care el mi-a zis sa nu care cumva sa fiu intr-atit de idiot, ca la ei nimic nu se da pe gratis. Si mi-a zis c-as putea sa-l vind, dar nu facultatii, ca n-are bani, ci sa fac un contract de cercetare cu vreo institutie, banca, biblioteca, unii care manipuleaza mult texte pe calculator. Estimarea lu’ Ernie e c-as putea obtine la vreo 3000 de dolari, intr-o prima aproximatie. Si zic intr-o prima aproximatie pentru ca (aici vine bomba) dreptul de copyright in SUA dureaza 75 de ani si s-ar parea ca se aplica si ne-cetatenilor americani. Va dati seama ce inseamna asta? Inseamna ca dupa ce ma intorc o sa traiesc ca belferu’ toata viata (nu traiesc eu mai mult de 75 de ani de-aici inainte), dolareii o sa-mi curga de-aici de cite ori cineva o sa foloseasca programu’ meu! Grozav, nu? Haida-de, acu’ sa nu credeti ca m-am cretinizat intr-atit incit sa si cred chestiile astea, da’ e misto ideea… Ma si vad… picior peste picior, pe terasa uneia din vilele mele de la Predeal, desfacind o cutie de cola (in spate e un morman urias de cutii goale de cola si ambalaje de Snickers si Bounty) si intinzind mina alene dupa telefonul celular de pe marginea piscinei ca sa dau un telefon la banca sa le spun nenorocitilor alora sa faca bine sa stoarca banii de la datornici, nu ma intereseaza ca sint o biata biblioteca ecumenica de cartier din Bronx sau scoala ajutatoare de ambliopi nr. 211 din Las Vegas, sa dea banu’!
Asa! R’ati ai dracu’…
Eeeh… acu’ c-am rezolvat si cu telefonu’ la banca, ce sa va mai zic? Ce maninc eu pe-aici? In principal orez (75 de centi punguta si ma tine vreo 4 zile). Cu slaninuta si ceapa prajita e grozav. Si cu diverse sosuri. Am cumparat niste "lapte de cocos" (Ha, ha, ha. Bun banc). Asa scria pe cutie, dar inauntru e o chestie alba de consistenta unturii, adica nici gind sa curga. Am citit eu mai cu atentie si-am vazut ca e de fapt "pulpa" de nuca de cocos neindulcita, pentru gatit (bucatarie thailandeza). Asa ca am gatit-o. Cu orez, bineinteles. Si cu ceapa si slaninuta prajita. E foarte misto. O sa v-aduc si voua o cutie, daca freci o lingurita de chestie de-asta cu zahar si pui in apa iese un suc de nuca de cocos a-ntiia! Si mi-am mai cumparat si un rucsacel – prea au toti tirtanii pe-aicea rucsacele, eu de ce sa n-am? Am dat 42 de dolari pe el si sint sigur ca puteam sa gasesc si cu 10 dolari, daca cautam. Da’ m-am hotarit brusc, am intrat in primu’ magazin si l-am luat pe cel mai misto, ca nu mai suportam. E verde inchis si are capacu’ dintr-un fel de chestie tricotata, impletita, nu stiu cum sa zic, asa ca un fel de material de patura aspra, sau de pulover, cu peri. Chestia asta are carouri … numa oleaca’… mda… nu sint carouri, e un model geometric oricum, in culorile… numa oleaca’… asa… l-am adus linga mine… stai ba aicea cuminte, ca scriu acasa cum esti colorat… scuze, deci in culorile verde inchis, grena, cacaniu… numa’ oleaca, s-aprind lumina… mov, negru si portocaliu. Toate culorile in afara de portocaliu sint inchise, da’ nici portocaliu’ nu e prea violent, cum sa va explic eu… sint culori de toamna, da, asta e, e o paleta de toamna. Ce destept sint!
Aoleu, s-a facut unu jumate! Haideti ca trebuie sa trimit corespondenta la ziar. Ca era sa uit: mi-am facut cont la banca, dar abia peste citeva zile imi vine de la tiparit carnetul de cecuri. Si stiti voi citi bani am pus deoparte? Ha? Nu, mai mult! Ntt! Cit? Da dom’le, o mie! Va dati seama? O mie de dolari!… Mai pun trei sute si-mi pot lua calculator de-asta de care mi-au dat de la redactie. Da’ ce-s prost? Nuuuu! O sa-mi iau unu’ mult mai destept, am vazut eu reclame in ziar, la vreo doua mii de dolari. Ah, Doamne, numa’ sa nu ma lase inima cind mi l-or pune-n brate acolo, la magazinu’ de calculatoare, si-or zice "Ia-l! Si du-te!"…
Dragii mei,
Am primit azi scrisoarea de la voi. De fapt mint, nu stiu cind am primit-o, dar azi am putut s-o citesc. Pentru ca pina acum nu mi-au dat codul de la casuta mea postala (chiar si dupa ce mi l-au dat m-am chinuit o multime s-o deschid, ca trebuie rotita o chestie ba la stinga, ba la dreapta, pina la diverse numere, dar nu face "clic", asa ca n-ai de unde sti daca ai rotit corect…). M-am bucurat ca mi-ati scris, de fapt imi spusese Ani – de-aia m-am si zbatut sa fac rost de codul casutei postale.
Azi e duminica si am dormit ca porcu’. Am gatit (orez cu slaninuta si ceapa – incepe sa mi se faca sila…), am mincat si am spalat. E misto cu spalatoria asta in subsolul blocului, costa 75 de centi o incarcatura in masina de spalat si inca vreo 50 de centi uscarea – in niste masini asemanatoare cu masina noastra de spalat. Problema e ca trebuie sa fac o socoteala foarte complicata ca sa vad cum cuplez rufele dupa diverse criterii: albe, rosii, verzi, albastre, care cer apa fierbinte, care merg la temperatura medie, care cer apa doar calduta, care-s foarte imputite, care nu… si multe alte criterii. Cred c-am sa fac un program, sa le sortez pe calculator. Sau mai bine imi planific eu cum sa le port, nu stiu, ma mai gindesc.
De alaltaieri am televizor! Mi-a imprumutat Ernie unu’. Vreau sa va spun ca de cind mi l-a dat n-am mai lucrat nimic pe calculator – stau si ma uit ca cretinu’ tot timpu’ la televizor. Acuma e "Simpsons". Homer e la pirnaie, nu stiu de ce, ca n-am fost atent. Mie-mi trebuia televizor in principal pentru CNN, ca sa ma uit la stiri, dar nu prind CNN (imi mai trebuie nu’s ce convertor ca sa receptionez transmisia prin cablu cu care e dotata cladirea). Asa ca astept sa prind un film SF. Trebuiau sa fie doua pina acum, asa scrie la program, dar n-am reusit sa le vad – cred ca au modificat programul nenorocitii.
Acuma sa va raspund la intrebari:
In privinta cursului si a studentilor: de fapt nu tin un curs, se cheama ca ii ajut pe profesorii din "senior semester" (adica ultimul an de studiu). Nivelul studentilor e destul de scazut, asa ca treburile pe care vroiam eu sa le predau mi-am dat seama pe parcurs ca nu-si au rostul. Practic, nu fac mai nimic. Si lucrul asta ma cam streseaza. E un singur student care a inteles ca are ceva de invatat de la mine, anume unu’ caruia ii era groaza sa puna mina pe calculator. Acuma e un mic meserias si articolele lui despre Internet sint in mod constant cele mai apreciate. Restul sint dezinteresati. Asa ca eu ma-nvirt pe-acolo si-l mai ajut pe cite unu’ sau altu’ cind ma cheama ca are vreo problema (nu gasesc fisieru’ cutare, nu stiu sa plasez poza asta in stinga textului etc.). Problema care ma roade pe mine si pe care am vrut s-o rezolv (dar m-am lasat pagubas) este ca astia au aici un sistem de calculatoare destul de putin raspindit, cu tot felul de particularitati pe care studentii nu le vor intilni la calculatoarele de la viitoarele lor servicii. Asa ca util pentru ei ar fi sa inteleaga niste principii generale de conectare la Internet si de lucru cu o retea de calculatoare. Adica, de exemplu, in loc sa li se spuna "Ca sa-ti citesti e-mailul apesi pe butoanele astea" ar trebui sa li se spuna "Ca sa-ti citesti e-mailul trebuie sa te conectezi la casuta ta postala si sa dai comanda de citire a fisierului dorit; prima operatie se face asa, a doua asa." Diferenta e ca in a doua varianta ei ar fi capabili sa se adapteze foarte usor la sistemul particular pe care-l vor intilni la ziarul la care vor lucra, chiar daca va fi foarte diferit de cel de-aici. Dar tipul care e considerat "maestru" in ale calculatoarelor aici e de fapt un lector (cred ca asta ar fi echivalentul) specializat in probleme de grafica pe calculator. Grafica pe calculator e un domeniu destul de avangarda si ca sa-ti mentii nivelul trebuie sa intri in contact cu tot felul de programe noi, facilitati etc. Asa ca tipu’ are intr-adevar ceva mai mult exercitiu in a manevra sistemul de-aici, dar e departe de a intelege ce se-ntimpla. Si, cel mai grav, nu pricepe ca exista o viziune de ansamblu si ca toata chestia nu e sa inveti mecanic niste succesiuni de taste – el s-a chinuit mult pina le-a-nvatat si e foarte mindru de asta, in consecinta asta cere studentilor. Iar studentii vor sa ia nota mare si nu eu sint cel care pune note privind munca lor pe calculator, ci el. Asa ca eu degeaba le spun (cu diplomatie) ca e o timpenie sa faca in cutare fel si ca e mult mai simplu si mai eficient altfel, ca ei zic "Da-da, bine-bine…" si fac tot cum le-a zis "maestru’". In fond, nu-i treba mea – macar de m-ar plati ca lumea…
Apropo, ca veni vorba si de asta… Socoteala sta cam in felul urmator: Vocea Americii a dat 5000 de dolari si facultatea a mai pus 5000 de dolari, deci suma alocata sederii mele aici e fix 10.000 de dolari. Apartamentul e 520 pe luna si n-am voie sa-mi gasesc eu altceva. Deci din cei 1111 dolari care-mi revin pe luna, imi mai ramin de cheltuiala 591 de dolari (acuma, ca fac socoteala, observ ca ei imi dau de fapt doar 550 in loc de 591 – precis au bagat mina pin’ la cot). N-ar fi asa de rau, numai ca si-au dat seama acum vreo doua saptamini ca mai sint niste taxe de platit – 1000 de dolari pentru nu stiu ce si 1500 de dolari un fel de spor de salariu lu’ Ernie. Si-au zis ca au gresit dindu-mi mie in mina toti banii care ramin lunar dupa plata apartamentului. Ca sa-si repare greseala au de gind sa-mi taie din alocatie. Socoteala mea e asta: 10.000 - 2.500 - (9*520) = 2.820. Impartit la 9 luni, 313 pe luna. In medie. "Surplusul" de 2*237 pe care mi l-au dat pina acum, impartit la cele 7 luni ramase, face (aproximativ) minus 68 de dolari. Deci voi primi de-acum inainte 313 - 68 = 245 pe luna. Asta e al dracu’ de putin (o piine e cam doi dolari – si e umflata ca un burete, o termin la o masa). Dar o sa string cureaua tare de tot si-o sa-mi iau calculator, pina la urma. Sper. Ca altfel… nu stiu ce se-ntimpla cu ei. Si, am uitat sa va spun, am si intrat in mia de dolari pusa deoparte. Ca nu mai aveam bani. Am cheltuit si fisele de 25 de centi pe care le strinsesem pentru spalatorie (azi era sa nu mai am cu ce sa spal…). Nu mi-am mai cumparat Snickers de vreo saptamina. Si azi m-am lasat de cola. De fumat mi-am facut socoteala ca n-are rost sa ma las, ca stiti cum e cind te lasi de fumat, te-apuca o pofta de mincare…
Da’ sa nu va faceti griji, c-o duc bine. In fine, binisor. Asa… ia sa vedem… ce intrebari mai sint… Ce fac simbata si duminica? Stau in casa si frec calculatoru’. Si uneori ma mai ocup de gospodarie. De tocatoru’ de la chiuveta am aflat, dar nu prea am la ce sa-l folosesc (cojile de banane mi-au zis ca totusi nu e bine sa le toc acolo, ca se infunda). Gunoiu’ il arunc la tobogan. Am saci de plastic, albi, care se inchid cu un fel de curelusa de plastic galben. E foarte misto. Dealtfel, m-am gindit sa-i aduc lu’ mama cit mai multi dintr-astia. O cutie cu vreo suta costa parca un dolar. Aerul conditionat nu se poate regla, dar dau ei caldura cind e cazul. Numa’ ca pina se prind ei ca e cazul trece ceva timp. N-am cuptor cu microunde, e masina de gatit electrica normala (in masura in care masina de gatit electrica e normala). Merge foarte bine, am testat si cuptorul acum vreo doua zile. Are ceas cu alarma – asta e foarte util – si butonul de la cuptor regleaza direct temperatura, in grade – iarasi foarte util, pentru ca pe diverse produse e trecuta temperatura la care trebuie gatite. Nu e mai economic sa maninc la autoservire, nimic nu poate fi mai economic decit nenorocitu’ meu de orez cu slaninuta si ceapa.
Blocul in care stau e in principal un bloc de familisti si studenti straini. Are vreo 10 etaje. Eu stau la 6, ceea ce inseamna de fapt 4 (pentru ca parterul are numarul 2 – astia n-au notiunea de parter, la ei numerotarea incepe cu 1 de la cel mai de jos nivel).
Nu stiu daca o sa ma pot intilni cu AP. Drumu’ pina la Washington costa al dracu’ de mult, nu stiu exact cit, dar ar putea fi la vreo suta de dolari numai dusu’! Luni ma interesez la agentia de voiaj. Tot luni sper sa fie gata si contu’ meu, asa ca o sa va scriu atunci care-mi e numarul de cont. Banca e "Nations Bank" – mi-au zis ca nu-i nici o problema sa depuna cineva din Romania bani in contul meu.
Acuma incepe un film cu karate, asa ca ma scuzati putin…
Mda… a fost o timpenie. Deci, sa vedem acuma si intrebarile lu’ tata (alea care nu se suprapun cu cele la care am raspuns pina acum). Schita apartamentului… sa vedem, o sa incerc s-o desenez la sfirsitul scrisorii. Studentii arata bine in general. Cei din "Cliff Apartments" (asa se cheama cladirea unde stau eu), dupa cum v-am zis, sint straini si/sau familisti. Sint multi asiatici si rusi (da, da, rusi!). Am vorbit odata cu unu’, venit cu o bursa de matematica (cei mai multi sint matematiceni), si l-am intrebat daca americanii au profesori buni de matematica. Mi-a zis "Da. Pentru ca majoritatea sint rusi." Cu scrisorile care va parvin greu, stiu eu ca sa zic?… Eu i-am zis lu’ AP ca poate ar fi mai bine sa puna scrisoarea pe o discheta si sa v-o dea, s-o printeze tata la serviciu. Da’ el a zis ca-i e mai simplu sa transmita prin fax. Acuma, ca nici nu mai sta la el acasa… Asta e, cred totusi ca mai mult de una-doua zile nu intirzie nici o scrisoare. Asta de exemplu o trimit la ora 12 noaptea, simbata, ceea ce la voi inseamna 7 dimineata duminica. Prin posta sigur n-ar ajunge mai repede.
Acuma urmeaza o sectiune speciala pentru Irina si Robert: niste caricaturi dementiale pe care mi le-a aratat Ernie (dupa ce eu am zis ca mi se par total cretine caricaturile americane – le vazusem doar pe cele din ziar). Deci:
Doi yoghini (asa se scrie?) stau pe virfu’ unui munte. In fundal se mai vad si alte virfuri, fiecare cu cite un yoghin singuratic, in pozitie lotus. Yoghinul din stinga are ca la vreo 14 ani (tuleie, par nu chiar asa lung etc.) si fata cam de prostanac. Celalalt ii zice: "Grow accordingly to your inner principles, asshole!"
Imaginea cam in acelasi ton cu cea precedenta: Un guru asiatic, cu fata zbircita ca moartea, in pozitie lotus (pe pamint). In fata lui un discipol, tot in lotus. Guru zice: "It is truly written that the man has five as many fingers than ears, but only twice as many ears than noses." Discipolul zice "Wow!"
Un orb, cu o cana intinsa si cu un carton de git: "Please help me. I am blind and I think I may be black."
Mos Craciun tocmai deserta sacul sub pom. E surprins de Timmy, care coboara incetisor pe scara, in pijama. Mosu’, intors pe jumatate spre el, ii zice "I’m sorry you saw me, Timmy. Now I’ll have to kill you."
Un tip nebarbierit, genu’ de artist ratat, sta pe veranda unei vile in fata unei masini de scris. Nevasta-sa ii zice: "I’ve got an idea for a story: Gus and Ethel live on Long Island, on the North Shore. He works sixteen hours a day writing fiction. Ethel never goes out, never does anything except fix Gus sandwiches, and in the end she becomes a nympho-lesbo-killer-whore. Here’s your sandwich." Am uitat sa va spun ca tipa ii intinde un sandwich in timp ce zice toate astea.
Un tip intins pe canapeaua psihiatrului (d’ala ca al lu’ Sue Ellen) zice "All my friends think I’m crazy." Psihiatrul, stind si el intr-un fotoliu, intreaba foarte calm "Why don’t you kill them?"
Holul de la intrare. Un tip in palton tocmai deschide usa (e in pozitia omului care scoate cheile din broasca dupa ce a descuiat). De pe masuta se aude answering-machine, care zice: "This is Harold Nordley speaking. I’m not in right now but if you’d care to leave a message… Oops! Here I came now…"
La un birou sta un individ. In fata lui e un pahar, o sticla si o scrumiera plina (sint ceva chistoace si pe birou). Tipu’ e nebarbierit, in camasa (cu minecile suflecate si gulerul desfacut, cravata largita etc.) si are o tigara in coltul gurii. Isi tine un pistol la timpla. Usa e deschisa si se vede ca pe geamul usii scrie "Bureau of Alcohol, Tobacco and Firearms".
Casiera de la o banca, realmente incurcata, ii spune domnului din fata ghiseului "Gosh, Mr. Birnbaum… I thought you knew about our penalty for early withdrawal." Domnu’ Birnbaum are ochii iesiti din orbite, palaria cazuta, picioarele incrucisate (in x) si-si tine mina la gogonele. Pe jos sint raspindite bancnote. Un functionar cu o bita de baseball pe umar tocmai se indeparteaza. (Nota: ca si la noi, bancile aplica "penalizari" financiare daca-ti retragi banii inainte de termen).
Proaspat sosit in iad, un tip e luat protector-amabil-imbietor-sardonic pe dupa umeri de Satana. In fata lor e un televizor. Tipu zice "Wow! I didn’t know there’d be TV here!" Satana raspunde zimbind "There’s nothing BUT TV here."
Gata, hai c-am obosit. Si-a inceput la televizor un film cu vampiri. Pa.
Hai noroc si la multi ani la toata lumea!
Tocma’ a fost anu’ nou. Am ciocnit si eu un pahar de unu’ singur (adica am inchinat inspre televizor, ca de ciocnit n-am avut cu cine). Si, din experienta anilor trecuti, m-am gindit sa-mi pregatesc o serie de obiecte pe care sa tin mina la doispe fix, ca sa mi se-mplineasca dorintele (AP stie la ce ma refer: prins anu’ nou la calculator, avut parte tot anu’ de calculator…). Asa ca am alcatuit o stiva din urmatoarele obiecte (ordinea e aleatoare): harta Berkeley-ului, un tratat de fizica energiilor inalte in procesele nucleare (domeniul in care-am sa lucrez daca-mi iese trampa cu Berkeleyu’), o carte de programare, calculatoru’ (mergind), tot cashu’ de l-am gasit prin buzunare (vreo 30 de parai)… aaa… ce-am mai pus?… a!, pasaportu’ si formele de intrare-n SUA (asta nu c-as vrea sa-mi prelungesc bursa asta, ca mi-e tare dor de-acasa, da’ m-am gindit ca poate-mi iese o-nscriere la PhD, valabila peste vreun an-doi)… si cam atit. Dupa ce le-am stivuit mi-am dat seama ca nu-i bine, ca n-am cum sa tin mina pe toate deodata. Asa ca le-am intins pe birou si-am facut exercitii, sa pot sa-mi rasfir destele suficient de mult. Am reusit, chiar c-o singura mina! Si la doispe fix mi-am pus nitzel vin intr-un pahar (nu prea mult, ca nu stiu daca nu-mi cauzeaza la rinichi) si, cu mina stinga pe toate cele de mai sus, am inchinat si mi-am urat si verbal diverse urari. Mi-am multumit pentru urari ("Mersi ba, si tie la fel!") si… asta a fost.
Apropo de rinichi acuma, ca probabil c-ati aflat cu totii de boala grea care m-a lovit, sa stiti ca ce-a fost mai greu a trecut (sper eu). M-a durut de mi-au iesit ochii din cap inainte de-a ma duce la spital (ma zvircoleam pe jos pe-aicea prin casa si strigam dupa mama si ma gindeam c-o sa fiu deja pe jumate descompus cind m-or gasi, am incercat eu sa opresc incalzirea, sa ma mai conserv citeva zile, da’ n-aveam putere s-ajung la smecheria aia din perete – care, dealtfel, cred ca nici nu regleaza nimic, da’n fine… –, pin’ la urm-am reusit sa ma tirasc spre telefon si sa-l trag jos de pe masuta si l-am sunat pe profu’ meu, Ernie (negru’), caruia i-am gemut de vreo doua ori si-a-nteles imediat care-i treaba, ca-l mai sunasem c-o zi-nainte sa-l intreb unde-i apendicele, in stinga sau in dreapta, ca eu uitasem si pe mine ma durea-n stinga, si omu’, amabil, a cautat intr-un dictionar, ca nu stia nici el, si mi-a zis pin’ la urma ca-i in dreapta – mai pe sear-am vrut sa-l sun iar, ca uitase sa-mi precizeze daca dreapta suferindului sau a aluia de se uita la el –, deci tipu’ stia de c-o zi-nainte ca-s cam subred cu sanatatea, asa c-a priceput imediat ca trag sa mor si-a venit in mare viteza si m-a dus direct la Memorial Hospital – Baptist Medical Center, nici n-a mai stat sa ma-ntrebe de religie si nici eu n-am protestat, ca m-am gindit ca-n fond tot crestini si baptistii, nu?, si-n plus e numa’ bine, ca probabil au si capela acolo-n incinta spitalului, de la autopsie hop pe catafalc, curat, elegant, frumos, da’ pin’ la urma n-a mai fost nevoie de capela, ca pe drumu’ spre spital m-a mai lasat durerea si cit am asteptat acolo sa-mi faca formele mi-a trecut de tot, da’ aia nu m-au crezut si-au insistat sa ma puna-ntr-un scaun cu rotile, heheh, c-acu’ mi-aduc aminte de-o chestie, la un moment dat m-a parcat o sora pe-un culoar si mi-a zis sa stau cuminte s-astept sa-mi vina rindu’ la radiografie si m-a lasat acolo singur vreo douaj’ de minute si io, de plictiseala, am inceput sa studiez scaunu’ cu rotile, ca deh, nu mai vazusem niciodata de-aproape, si-avea tot felu’ de pirghii si manete, si-am dat eu de-o maneta si s-a deblocat si-a luat-o la vale, usor-usor, si io, panicat, tot incercam sa dau de maneta respectiva la loc, da’ nu reuseam, si pin’ la urma mi-a dat prin cap si-am apucat rotile, adica inelele alea de dubleaza rotile si-s facute ca sa pui mina pe ele, l-am frinat si l-am adus incetu’ cu-ncetu inapoi, in marsarier, si-am reusit sa dau si de maneta aia la loc – cred ca era frina de mina, da’ mergea cam greu –, si p-orma am stat ca sfinxu’ pin-a venit alta sora sa ma bage la radiografie, in fine, si dupa ce mi-au facut toate analizele posibile a venit doctoru’ care ma luase-n primire la-nceput si m-a anuntat ca am piatra la rinichi, da’ eu sa stiti c-am primit vestea ca un barbat adevarat, am tacut vreo zece secunde, l-am intrebat daca e sigur, mi-a zis ca da, c-au gasit urme de singe-n urina – am uitat sa va precizez ca m-au pus sa fac si treaba asta –, eu cind am auzit am simtit brusc asa ca si cum m-ar fi apucat cineva de gogonele, am inghitit in sec de vreo doua ori si l-am intrebat cu voce tremurinda daca mai am voie sa beau cola – acu vine partea cea mai nasoala, cind era sa cedez –, s-a apropiat, mi-a pus mina pe umar, m-a privit in ochi, a oftat si mi-a zis c-ar fi bine sa evit orice fel de cola sau suc, da’ m-am comportat demn, am strins numa’ din ochi si-am ingaimat cu greu un "Da… inteleg…"). Deci, cum ziceam, ce-a fost mai greu a trecut, ca nu m-a mai durut absolut deloc dupa ce m-am intors de la spital. Cred ca am eliminat pietricica cind m-au pus sa fac treaba aia la spital. Sa fiu totusi mai explicit, sa nu ramineti c-o idee gresita despre ce m-au pus sa fac: m-au pus sa fac pipi intr-un borcan de plastic, pe care l-a desertat apoi o sora intr-un borcanel mai mic, sa-l duca la analiza. Si ce-a mai ramas in primul borcanel a aruncat, asa ca acolo se poate sa fi fost pietricica mea. Gata, acu’ nu va mai plictisesc cu amanunte d-astea cretine (ce sa-i faci, dom’ne, cind eram mai tinar scriam de aventuri cu gagici, acuma…).
Booon…, acuma sa va povestesc cum a fost in California. Dom’ne, a fost grozav! Da’ s-o iau cu-nceputu’:
Avionu’ a plecat la sase dimineata din Columbia. Asta a fost cam nasol, ca nu prea stiam cum s-ajung la aeroport la ora aia. Da’ l-am rugat c-o seara-nainte pe-un amic din Honduras (foarte simpatic tipu’ – il cheama Marco Antonio Ortiz Shaemaker) si-a zis ca ma duce el cu masina, desi am fost impreuna la un fel de bairamel si-am stat pina pe la unu noaptea. Asa ca la cinci jumate a fost la mine, saracu’, si m-a dus la aeroport. Dupa ce m-a lasat acolo, in timp ce prezentam alora de la ghiseu biletul, mi-am dat seama ca nu mi-am luat pasaportul. Singurul meu act era ID cardu’ de la universitate. Nu mai stiu daca v-am povestit cum sta treaba pe-aicea cu actele de identitate. Sint destul de ciudati americanii astia cind e vorba de acte – au ideea fixa ca existenta unor acte de identitate universale, cum ar fi buletinu’ nostru, inseamna "violation of privacy" din partea statului, si-n consecinta se feresc ca dracu’ de tamiie de-asa ceva. Exista deci mai multe acte cu care orice om cinstit tre’ sa fie dotat, fiecare din ele servind unor scopuri bine definite. Intii si-ntii e Social Security Card, fara de care nu poti fi angajat niciunde. Prin chestia asta ti se asociaza un numar, Social Security Number, care e intr-un fel numaru’ dosarului tau din arhivele statului. Pe scurt, numaru’ asta dovedeste ca existi (legal). E inscris cam pe orice alt act pe care-l posezi. Cu toate astea, daca-l ai n-ai rezolvat aproape nimic (in afara de faptu’ ca nu te salta politia de pe strada la vreun control de rutina). Iti mai trebuie un act care sa dovedeasca… nu stiu ce dracu’ sa dovedeasca, in relatiile financiare pe care le ai cu diversi. Adica atunci cind vrei sa cumperi ceva, platind cu cecuri. Si uneori chiar cind ai cash. Ei, stiti voi care-i actu’ asta? Pe pariu ca nu ghiciti. E permisu’ de conducere! Mi s-a-ntimplat de nenumarate ori sa ma cert cu casieritele la magazin, ca nu vroiau sa-mi primeasca cecurile pe motiv ca n-am permis de conducere. Ultima oara mi sa-ntimplat cind am vrut sa cumpar niste dischete: nu vroia dom’ne sa-mi primeasca duduia aia cecu’, nici picata cu ceara! Nu-nteleg de ce nu pun astia afise mari, "Magazin pentru soferi". Eu ii intindeam cecu’, ea ma-ntreba de permisu’ de conducere. "Tanti, nu sint sofer, n-am permis de conducere, nici nu vreau sa am, n-am cumparat nici macar ceva legat de automobilism, nu sint nici baut, nici pe rosu n-am traversat, ce vrei de la mine? Cecu’ asta e emis de cea mai mare banca din Columbia, e valabil, poti sa-l verifici, uite si ID cardu’ de la universitate, cu poza, cu social security number, emis tot de autoritatile statului asta, asa ca fa bine si da-mi dischetele." Ea nu si nu, ca sa-i arat permisul de conducere. Pina la urma i-a aratat amicu’ meu din Honduras (ca eram cu el) permisu’ lui si s-a mai linistit. Ce naiba, daca nu conduc masina inseamna ca sint infractor? De ce trebuie neaparat sa fiu sofer? Da’ poate nu-mi permite religia, sau doctoru’, sau mai stiu eu ce. Sau poate sint un milionar excentric care nu conduce pentru c-asa vrea muschii lui. Treaba asta ma transforma automat intr-un paria, intr-un delincvent? Eu stiam ca a avea permis de conducere e un drept, nu o obligatie. In fine, ca veni vorba de drepturi, nu contest dreptul unui proprietar de magazin de a-si selecta clientela dupa ce criterii doreste el (desi parca era o lege impotriva discriminarilor de orice fel in magazine), da’ atunci sa scrie dom’ne mare la intrare "Nu servim decit soferi". Ah, nu dau eu de-un magazin unde servesc pe baza de legitimatie la biblioteca? Ca d-aia am (desi si la biblioteca m-au intrebat de driver’s licence, cind mi-am facut legitimatia – au cam strimbat ei din nas cind le-am zis ca n-am, da’ m-au inscris pin’ la urma). Atunci o sa m-amuz si eu de camionagii care se cearta cu casierita… In fine, cam asta e cu driver’s licence-ul. Ar mai fi pe urma si banking cardu’ (VISA, Master etc.), care e acceptat de multe ori in locul permisului de conducere. Sa nu-ntelegeti gresit, ma refer tot la situatia cind vrei sa platesti cu cec (care e cu totul altceva decit banking card), numa’ ca pentru a-ti accepta cecu’ iti cere sa-i arati VISA Card, American Express Card, sau, in fine, ce ai, numa’ asa, de control. Daca ai banking card poti insa cumpara direct, fara cec, arati numai cardu’ si gata (dar banii ti se scad din alt cont, special). Eu nu mi-am facut card d-asta, ca nu-mi convine (iti percep o taxa la fiecare cumparatura pe care-o faci, in fond e normal – platesti pentru comoditatea de a nu fi nevoit sa porti cash sau sa scrii cecuri).
Da’ vad ca m-am indepartat de subiect. Deci imi dau seama la aeroport ca n-am alt act decit USC ID-u’. Nu mai era timp, pierdeam avionu’ daca ma mai gindeam mult, asa ca purced inspre avion asa cum ma aflam, cu rucsacelu’ meu verde pe umar (computeru-nauntru, bineinteles), cu shepcalia aia ’oata, gri-militar, pe cap, imbracat c-o manta militara lunga, meseriasa de tot (mi-a dat-o Ernie cu-mprumut), si cu 60 de dolari si USC cardu-n buzunar. (Va scriu cum eram imbracat ca sa vedeti ce misto aratam – acu’ nu ca ma laud, da’ m-am uitat in oglinda inainte sa plec si sa stiti c-aratam dur de tot, nitel nebarbierit, privire taioasa – ca ochelarii de soare aia albastru-stupid mi i-am pierdut –, ce mai, Janake The Killer venit din Sud sa bage spaima-n californieni!). Nu m-au intrebat de acte, am trecut de punctul de control fara probleme. A, doar un mic incident, asa, la limita dintre penibil si ne-penibil: La toate aeroporturile (inclusiv Otopeni) trebuie sa treci printr-un cadru d-ala care piuie la metale, in timp ce bagaju’ de mina il pui pe-o banda rulanta care merge-n paralel cu tine, pe linga cadru (si se uita unu’ cu raze X in el, cred). Daca stii ca ai la tine obiecte metalice masive (pistoale, grenade, AGuri etc.) te invita sa le pui in niste castronase de plastic, pe banda rulanta, alaturi de bagaj, si ti le iei inapoi dupa ce-ai trecut prin cadru. Eu, stiind ca nu-s in regula cu actele, incercam sa trec cit mai neobservat (cu fatza mea de Janake The Killer era cam greu, da’ eu ma straduiam). Asa ca zimbesc vag, cobor repede capu’ si-mi ridic guleru’, sa nu-mi retzina figura, si dau sa trec scurt prin cadru. Piiiiiiiu! Inghet. O negresa-mi face semn sa scot ce-am metalic prin buzunare si sa pun in castronas. Scot un pumn de maruntis si umplu un castronas, dau iar sa trec, iar Piiiiiiiiu! Ma caut prin buzunare, mai scot un pumn, mai umplu un castronas, depun si cheile – acelasi rezultat. Deja vreo trei negri in uniforme, lati in umeri, incepusera sa-si faca de lucru mai inspre mine, zimbindu-mi. Si-atunci mi-aduc aminte ca, in intelepciunea-mi, desfacusem borcanu’ in care string maruntis pentru spalatorie si-mi umplusem buzunarele cu monede de-un sfert de dolar, sa am de cola. Sa nu traga greu (erau vreo cinspe dolari, pe putin), le repartizasem prin toate buzunarele, inclusiv cele de la manta. Ma panichez si-ncep sa scot tot maruntisu’ de prin buzunare, pe unde-l distribuisem. In spate – lume. Multa. Din ce in ce mai multa. Grabita. Nervoasa. Ma-ntorc, le zimbesc a scuze si-ncerc sa ma misc cit mai repede. Rezultatul – scap un pumn de monede pe jos. In fine, ce sa va mai povestesc, le-am cules umblind de-a busilea printre picioarele oamenilor, am umplut vreo patru castronase… pin’ la urm-am trecut de nenorocitu’ ala de cadru, printre negrii-n uniforme care-si pocneau bulanele cu mina dreapta-n mina stinga, asa, de plictiseala…
OK, ca sa n-o mai lungesc, ajung deci in avion. Pina la Atlanta nu s-a-ntimplat nimic deosebit. La Atlanta am avut la dispozitie vreo 45 de minute sa schimb avionu’, sa-l iau p-ala de San Francisco. Aeroportul din Atlanta (parca v-am mai scris de el) e unul din cele mai mari din SUA, acuma am aflat si eu. Este extraordinar de mare, dom’ne, de la o aripa la alta se merge cu trenuletzu (si-asta parca v-am mai zis). Si totul arata ca-n filme, atmosfera pe bune ca e ca-n Star Trek, nu stiu cum sa va zic, sute, mii de oameni de cele mai felurite natii si-nfatisari (poti vedea, de exemplu, africani d-aia drapati in cearsafuri galbene si portocalii stind alaturi de japonezoaice cu sari-uri, sau skinheads, sau hippies, sau oameni de afaceri butonind la laptopuri in sala de asteptare, sau indieni cu turbane, sau negrese intolite-n paiete din cap pina-n picioare, sau tipi duri cu rucsacel verde si manta militara…), fiecare cu treaba lui, monitoare peste tot, beculetze, leduri, automate de cola, automate de vindut ziare (in SUA se pare ca nu mai exista vinzatori de ziare – toate publicatiile se distribuie pe baza de home delivery sau prin masinile astea automate, unde bagi banutzu’, se deschide cutia si-ti iei ziaru’), ATM-uri (astea-s automate de banking – bagi cartela si retragi bani, depui bani, faci mutari dintr-un cont intr-altul, in fine, ce ai de facut; am si eu ATM card, si-am si folosit-o de citeva ori), televizoare la care poti vedea ce program vrei, in timp ce-ti astepti avionu’, alte televizoare la care se dau reclame, in difuzoare se-aud tot soiu’ de anunturi, muzici sau tot reclame, printre oameni circula un fel de canapele pe roti, pentru persoane in virsta sau handicapati… cam asa e aeroportu’ din Atlanta. A!, si la buda se trage apa automat la pisoar cind te-ndepartezi de el (eu m-am smucit olecutza pe la mijlocul operatiei, sa-mi aranjez rucsacu’ pe umar, si-a-nceput sa curga apa; dupa ce-am priceput ce s-a-ntimplat m-am distrat trecind pe linga tot siru’ de pisoare, sa vad daca functioneaza detectoarele la toate; au functionat).
Zboru’ pina la San Francisco a durat sase ore. Mi-au dat ceva de haleala, niste cola, alune, in fine, chestiile obisnuite. Au dat si film, da’ trebuia sa platesti vreo patru bucks ca sa-ti dea o pereche de furtune, sa ti le bagi in urechi si sa-uzi si sonoru’. Eu, ca un intelectual ce sint, am citit in timpul filmului. M-am zgiit si pe fereastra – a fost prima data c-am observat efectiv, de-adevaratelea si cu proprii mei ochi, ca Pamintu’ e rotund. Am uitat sa va spun ca-n timpul zborului de la Columbia la Atlanta am vazut rasaritu’ soarelui. E misto, nimic de zis. Vreau sa spun ca e misto de vazut din avion, c-asa, de pe pamint, l-am mai vazut eu si-alta data.
La San Francisco am ajuns pe la ora 11 dimineata (ora locala, da’ din Carolina de Sud pina-n California e decalaj de trei ore, asa ca eu ma simteam ca la ora doua dupa-amiaza). Aveam la dispozitie zece minute ca sa prind un autobuz direct spre Berkeley (care e la vreo 30-40 de kilometri de San Francisco). L-am ratat, ca mi-a luat mai mult de zece minute sa ma descurc prin aeroport (ca e si-ala destul de maricel). Le-am ratat si pe urmatoarele doua (veneau din ora-n ora). Nu rideti, ca nu cred c-a fost vina mea. Cred ca pur si simplu n-au venit, ca eu am stat in statie ca papagalu’ aproape trei ore. Si mai erau oameni care-asteptau acelasi autobuz, la fel de scandalizati ca si mine. Ultima ora m-am conversat cu-n domn. Negru. Pe diverse teme, despre cultura americana, despre sistemu’ de-nvatamint, despre relativitatea conventiilor, despre sistemul de unitati de masura englez (de curiozitate, uitati-va si voi intr-un dictionar, de exemplu, sa vedeti cit de stupid e). Cult omu’. Chiar mi-a facut placere sa stau de vorba cu el.
Prima impresie despre California si despre cum sint oamenii pe-acolo mi-am format-o inca de la aeroport (logic, nu?): o multime de negri, hispanici si asiatici. Mai ales asiatici. Care vorbeau stricat englezeste. De exemplu, soferu’ microbuzului (care-a venit, pin’ la urma, pe la doua) vorbea cam ca ala din bancu’ (sau expresie, zicatoare populara, proverb, ce-o fi) cu "Ai chil men for tu pesos. Bat iu ar mai frend. Ai chil iu for nosing." Si ce-am mai vazut, de-am crezut ca-i o coincidenta c-am vazut eu trei in decurs de doua ore, da’ dup-aia am mai vazut o multime prin oras: masini de-alea lungi de nu se mai termina, cu geamuri fumurii, ca l-am si-ntrebat pe domnu’ ala negru cum dracu’ intra pasageru’ din fundu’ masinii, se tiraste de-a busilea pina la bancheta din spate? A ris si mi-a zis ca probabil nu le-am vazut decit dinspre partea stinga, ca pe dreapta au usi pe toata lungimea.
Deci am luat microbuzu’ de Berkeley (ten bucks). Impresia grozava despre locurile alea a continuat sa se formeze cu repeziciune (si, prin opozitie, a-nceput sa se cristalizeze impresia nasoala despre Carolina de Sud): microbuzu’ era curatel, modern, american, ce mai, da’ bordu’ era totusi julit nitel intr-o parte, casetofonu’ de bord atirna in niste fire, pe scaunu’ din dreapta soferului era un fel de caiet terfelit in care probabil isi nota el cursele… In fine, o sa-ntelegeti imediat de ce numesc eu asta impresie pozitiva. Soferu’, genu’ de smecheras spaniol, v-am zis, a-nceput sa se tocmeasca cu unu’ din pasageri (un student tuns scurt, care semana tare mult cu Toni de la externe) asupra pretului. Pretu’ era trecut pe-o tabela in statie, in functie de distanta (il invatasem pe dinafara), deci teoretic n-ar fi incaput discutie. Totusi… au picat ei la intelegere pina la urma, la vreo jumate din pretu’ oficial. Pe drum, ce-mi vad ochii? Mizerie dom’ne, gunoaie, hirtii, chistoace… mizerie adevarata! Nu multa, acolo, cite ceva pe marginea drumului. Si-un santier. Cu noroi, ceva praf, in fine, tot tacimu’. Mult mai curat ca la noi, da’ totusi… Nu stiu daca-ntelegeti… Hai sa va spun cum e-n Carolina de Sud: fiecare fir de iarba e spalat, samponat, pina si frunzele uscate si cetina din spatiile verzi nu sint cazute in mod natural din pomi, sint aduse in mod organizat de municipalitate in niste saci de plastic si imprastiate rational pe toata suprafata. (Pe bune, nu exagerez! Am vazut sacii cu ochii mei. Nu ma luati de cretin, sper, banuind c-am vazut sacii in care stringeau cetina! Erau vreo douazeci de saci, plini cu cetina – m-am uitat –, iar pamintu’ era cam chel. A doua zi mai ramasesera vreo trei saci si toata portiunea de sub pomi era acoperita cu cetina.). Cam la fiecare suta de metri intilnesti cite-un negru, in salopeta impecabila, cu antifoane si ochelari de protectie, care sufla frunzele de pe trotuar cu-n fel de invers-aspirator portabil. Sau cite unu’ (tot cu antifoane si ochelari de protectie) care tunde iarba. Cind treci, opreste masinaria, iti zimbeste, te saluta, te-ntreaba ce mai faci (iar nu exagerez, astia-n Carolina de Sud se-ntreaba ce mai fac chiar daca nu se cunosc, ca la tara la noi – da’ la ei e altceva decit intr-un satuc mic de pe la noi, la ei e din cauza politetii fatarnic-artificial-exagerate cu care-s invatati), asteapta sa te-ndepartezi suficient si-abia dup-aia porneste iar masinutza. Acuma sper ca-ntelegeti ca ti se-apleaca de-asa ceva dupa un timp si ti se face dor sa mai vezi un decor viu cu-adevarat. Nu zic imputit, da’ cu semne de viata, de activitate, o hirtie pe jos, un muc de tigara, ceva, sa nu fie chiar totu’ septic, ca-n cartile alea SF, cind vin alienii si-i creeaza unuia un decor artificial, de coca incolora si insipida, sa creada ca-i pe Pamint… Si oamenii, sa fie si ei oameni adevarati, nu ca aia din Carolina de Sud, de parca-s facuti in eprubeta toti. Ce sa va mai zic… cind am vazut primu’ cersetor, in Berkeley, imi venea sa-i sar de git, "Frate! Esti de-adevaratelea?". Nu i-am dat nimic, bineinteles (ce-s prost?), da’ m-am bucurat.
Hopa! Uite ca s-a facut dimineata. E opt. Scriu de la doispe si-un sfert. Cu pauze, ce-i drept, c-am mincat si m-am uitat (printre picaturi) si la vreo doua filme. Unu’ din ele era chiar misto – Hercules. Cu Anthony Quinn in rolu’ lu’ Zeus. E un serial. E misto – episodu’ asta-l mai vazusem, da’ tot m-am uitat. Hai ca ma duc sa ma culc acuma si va mai scriu si miine.
Hai noroc! Sa continui, deci, cu drumu’ meu de la aeroport (aeroportu’ se cheama SFO – fiecare aeroport din lume are un cod de trei litere, pina si Otopeniu’ are, am vazut eu intr-un tabel) spre Berkeley. Prima portiune a fost pe niste bucle de-alea fantastice, suspendate, cum se vad prin filme. Dom’ne, nu stiu daca cineva fara oarecari cunostinte tehnice poa’ s-aprecieze cu-adevarat frumusetea lor. Sint un exemplu perfect de situatie cind se poate spune despre o sosea ca este intr-adevar frumoasa! Pe urma ne-am apropiat de San Francisco, da’ n-am intrat in el, din pacate, am trecut doar pe linga. Iarasi, tot ca-n filme. Zgirie-norii de rigoare si, printre ei, o cladire ciudata, in forma de piramida foarte ascutita si-nalta (tot un zgirie-nori, de fapt, da’ mai mic). Am aflat mai tirziu ca e cladirea-emblema a San Francisco-ului (SF-u’ e marcat cu un desen al cladirii asteia pe o carte postala reprezentind stilizat harta Californiei; cartea postala i-am trimis-o lu’ Popescu; am gresit sectoru’, ca nu-i aveam la mine adresa, da’ sper sa-i fi ajuns). Acuma era ziua-n-amiaza mare, da’ intr-una din zilele urmatoare am trecut pe linga San Francisco noaptea si-am vazut ca toti zgirie-norii erau impodobiti cu beculetze, de sus si pina jos. Parca erau facuti din sirma luminoasa, li se vedeau toate muchiile, etajele… Se vedea foarte misto. Nu cred ca era ceva special de sarbatorile de iarna, cred c-asa sint tot timpul. Dupa ce-am trecut de San Francisco (acu’ sa va tineti!), am intrat pe-un pod. Nu stiu daca are vreun nume, da’ e celebru. Eu nu stiam de el, da’ dupa ce l-am vazut am priceput de ce-i celebru. Podu’ asta, dom’ne, nu-i peste vreun riu, cum sint toate podurile, ci e peste intrarea in Golful San Francisco (San Francisco Bay). Va dati seama? Practic, se poate spune ca-i peste o bucata de ocean! Nu stiu daca va mai aduceti aminte, e podu’ ala cu care-a dat imagini CNNu’ cind a fost cutremuru’ din California. Cum sa vi-l descriu? Sint vreo… sase benzi, parca, pe fiecare sens. De-o parte si de alta se vede golfu’, care, daca te uiti in imediata vecinatate a podului, pare o balta (i se vede fundu’). Podu’ merge ce merge, pina ajunge la mal (am crezut eu prima data). Da’ nu-i mal! E de fapt o insulitza, pe care podu’ o strabate printr-un tunel. Pe urma iese iarasi si continua spre adevaratul mal, coborind intr-o panta destul de abrupta (da’ asta nu-nseamna ca portiunea asta e mai scurta, de fapt cred ca e chiar mai lunga decit prima). De pe pod se vede si Alcatrazu’, care-i o insulitza in golf (apare si-n vederea pe care le-am trimis-o alor mei – sper c-a ajuns). In fine, dupa ce-am trecut podu’, ne-am mai invirtit olecutza p-acolo pe mal si pin’ la urm-am intrat in Berkeley. Nu stiu cum sa va explic senzatia, parca ma-ntorsesem acasa! Cel mai bine e s-o iau iarasi prin comparatie cu Carolina de Sud: In Columbia (si, de fapt, am aflat ca mai peste tot in SUA), zonele cu locuinte sint total separate de zonele cu magazine. Ca sa faci cumparaturi te duci in asa-numitele "malls", care sint imense cladiri (de obicei cu un singur nivel) pline cu magazine. Cu ce sa le compar?… Cel mai asemenator lucru l-am vazut in Ploiesti – e un fel de magazin mare, modern, cu zeci de alte magazinase inauntru… Ii rog pe cei care stiu despre ce vorbesc sa le explice si alora care nu stiu. Nu zic, e misto cind esti acolo, in mall-urile astea, da’ parerea mea e ca orasu’ pierde foarte mult din dinamism. Sa vrei la unu’ noaptea sa iesi dup-un pachet de tigari, sau o cola, sau o bere? Numa’ la benzinarii (de fapt bauturi alcoolice nu se vind nicaieri dupa ora 21:00, iar tinerii sub 21 de ani n-au voie deloc – vreau sa va spun c-am avut probleme odata, cind am cerut niste bere, ca iar imi cereau permisu’ de conducere, sa vada ca am peste 21 de ani…). Baruletze deschise noaptea, terase d-alea meseriase, ca la noi? Nici gind! Casele sint mai toate cu un singur nivel, genu’ de vilisoara, cu curti mari – ca sa vorbesti cu vecinu’ tre’ sa racnesti. Credeti-ma, asa arata tot orasu’, nu numai zonele bogatasilor. Am fost si-n case de muncitori si-am vazut, tot asa sint, la sute de metri distanta unele de altele, cu padurice intre ele, veverite etc… Orasu’ arata de fapt ca un imens sat instarit (cu exceptia zonelor cu birouri, totusi). Ba, sa nu va imaginati ca e misto, ca nu e. O fi misto sa-ti petreci weekendu’ intr-asa o casutza, da’ toata viata… e-o plictiseala de moarte. Imaginati-va: noaptea te uiti pe fereastra si e bezna; ai nevoie de-o linguritza de sare, sa zicem, cu-mprumut de la un vecin – trebuie sa te-mbraci, sa iesi afara, sa mergi vreo 50-100 de metri; nu se-aud masini; n-au troleibuze; n-au metrou; mergi pe strada, in centrul orasului – nu-s magazine, nu-s vitrine… Intelegeti? Pe cind in Berkeley… casutze una linga alta, majoritatea cu magazinase mici la parter. Fatadele cladirilor au tencuiala normala, ca la noi, nu caramida aparenta samponata impecabil. In plin centru, de exemplu, am vazut o casa, pe colt, care-avea oleaca de curte si toata curtea era plina de oale de lut, stivuite unele peste altele, si pe trotuar statea un negru care vindea din oalele respective. Pe gard (gard de lemn, cinstit, ca la noi) era pictata o firma (cu acuarele, sau cu creta, nu stiu, ca arata de parc-o desenasem io la betie). Imediat in continuare era un magazin luxos de bijuterii, un restaurant chinezesc (sint o multime in Berkeley), un cinematograf… Populatie multa pe strazi, animatie, pusti pe skateboarduri, gagici, cersetori, zgomot, muzica, mirosuri… Viata, ce mai! Au si o strada (Telegraph ii zice) care este exact Lipscaniu’ nostru! Nu mai intru-n detalii, ca stiti cum e. Ei, si tot orasu’ asta meserias porneste din apropierea golfului si urca rapid pe-un deal destul de inalt, acoperit de-o padure de eucalipti. Pe deal este de fapt universitatea. Daca e sa-ncerc o comparatie cu ceva orase romanesti… ginditi-va la o combinatie intre Brasov, Bucuresti si… Neptun, de pe litoral, sa zicem. Cantina universitatii e construita pe-un fel de pinten de stinca, pe dealu’ de care v-am zis. Foarte moderna si misto inauntru. De mincare, ce sa mai zic… Si are niste ferestre mari de tot, de fapt niste pereti de sticla, incit stai si-ti maninci desertu’ – inghetata de ananas cu alune, zmeura si ce ti-a mai dorit inima – si admiri privelistea intregului oras, care se-ntinde spre golf. Eu am vazut de-acolo apusu’ soarelui in golf – atunci m-am convins ca vederile alea cu soarele rosu, apunind in apa, vazut printre palmieri, ceru’ violet etc. etc. nu-s "facaturi", ci chiar asa e de-adevaratelea. Si pe urma am iesit din cantina si, pe serpentinele drumului care cobora de la laboratoarele nucleare ale universitatii, am vazut semnul "Atentie, caprioare". L-am intrebat pe profu’ care m-a invitat la Berkeley ce-i cu semnu’ ala si mi-a zis ca nu-i la oha, chiar sint caprioare prin padurea aia, si ies primavara cu puii si soferii tre’ sa fie atenti. Si mi-a mai zis ca au probleme din cind in cind cu pumele, care mai coboara din virfu’ dealului si se dau la caprioare. Ca, fiind specie ocrotita, n-au voie sa le impuste, si-atunci trag doar cite-un foc in aer, sa le sperie.
Da’ sa revin la ordinea cronologica. Am ajuns deci la Hotel Shattuck, unde-mi rezervasera camera gazdele mele. (O scurta paranteza, sa va lamuresc care-i treaba cu profesoru’ asta de la Berkeley: L-am cunoscut prin e-mail – cineva a lansat un racnet de help pe "romanians" privind niste fonturi romanesti pentru Macintosh ("romanians" asta e grupu’ de dialog al romanilor de pe Internet; de fapt sint mai multe, da’ in asta se vorbeste pe romaneste; grupurile de dialog, sau listele, cum li se mai zice, functioneaza pe principiu’ urmator: te abonezi – fara bani – la lista, ceea ce inseamna ca adresa ta de e-mail este adaugata la lista, si din momentul respectiv primesti in e-mail-boxu’ tau orice mesaj emis de vreunul din ceilalti abonati ai listei; si invers, daca tu trimiti ceva catre lista, mesajul tau este multiplicat si trimis fiecaruia in parte, simultan; cum e-mailu’ se transmite in medie cu-n decalaj de citeva minute, e ca si cum ar fi toata lumea intr-o mare cafenea, unde se discuta vrute si nevrute; sint pe romanians tipi din Japonia, din Israel, Canada, Franta, Germania; si din SUA, bineinteles). Deci eu, avind niste fonturi romanesti, am raspuns acelui apel. Ca urmare, s-au mai ivit si alti doritori, printre care si Erwin M. Friedlander. Omu’ nu s-a descurcat sa instaleze fonturile, asa ca am avut un schimb de scrisori pe teme de calculatoare, ca vroiam sa-l ajut pina la capat, sa poata sa si foloseasca ce i-am dat. Si, vorbaretz fiind – doar ma stiti –, nu m-am limitat la chestii strict tehnice, ci i-am mai zis un banc, i-am mai povestit ce fac eu p-acilea, in fine, pina la urma ne-am imprietenit. A fost o perioada foarte misto, abia asteptam sa-mi raspunda si-n fiecare dimineata imi cercetam e-mail-boxu’ cu mare nerabdare. Din vorba-n vorba, el m-a-ntrebat daca-s multumit de programu’ meu de jurnalistica aici, eu i-am zis ca nu, p-orma eu l-am intrebat care-i specialitatea lui la Berkeley, el mi-a zis ca fizica proceselor nucleare de energie inalta, mi-a scris la un moment dat si-o ecuatie, eu m-am napustit pe problema respectiva si i-am tras o analiza la singe, ceva cu niste conditii de existenta a unor puncte de acumulare ale unui sir, omu’ a fost impresionat si pin’ la urma mi-a propus urmatoru’ lucru: "Dom’ne, zice, eu am un doctorand, baiat foarte bun, exceptional chiar, numa’ c-a avut un necaz: a avut un accident si si-a pierdut partial memoria. Acuma e refacut cam nouazeci la suta, da’ mai are probleme cu matemamtica si calculatoarele. Ce-ar fi sa vii tu-ncoace sa-l ajuti? Ca lucrarea lui de doctorat e de fapt un contract, care cam trebuie predat, si e si obrazu’ meu in joc." Doctorandu’ cu pricina e baiatu’ unui neurolog destul de plin de bani, asa ca tipu’ s-a oferit sa-mi plateasca o vizita de citeva zile acolo, ca sa ne cunoastem, sa stabilim lucrurile pe viu. Toata problema acuma e gasirea unei forme de transfer acceptabile pentru Vocea Americii – care m-au adus pe mine aici – si tipu’ a zis ca are el niste relatii pe la Washington si-ncearca sa rezolve. Deci, acuma stiti care-i smecheria cu transferu’ meu la Berkeley.)
Vad ca nu ma lasa maileru’ sa continui, zice ca-i prea mare scrisoarea. Inchid documentu’ asta si deschid unu’ nou.
Ajungind eu deci la hotel, in hol ma astepta domnu’ Friedlander. Ne-am cunoscut si noi la fatza, am dat mina, ne-am studiat reciproc… Foarte haios tipu’: un mosulica la vreo saizeci si ceva de ani, cu niste ochii vii, plin de poante… E genu’ de profesor de prin carti, dispus oricind sa-ti spuna un banc, sau sa-ti povesteasca despre magistrul lui, care l-a avut profesor pe Einstein, sau sa-ti arate bevatronu’ de nu stiu citi Gigaelectronvolti, sau sa-ti recomande un restaurant meserias… De fapt, imediat dupa ce mi-am lasat lucrurile in camera de hotel, m-a si dus la un restaurant foarte misto, undeva, pe-o stradutza laturalnica. Micutz, intim, podeaua de piatra lustruita de vreme. Eu am luat un "Hawaiian Hamburger" (asa s-o scrie?) – hamburger normal, da’ prajit c-o rondea de ananas. Foarte misto.
Acuma sa va descriu camera de hotel. Avea vreo patru metri pe patru, cu lemnaria vopsita-n alb, jaluzele, draperii, un pat imens, o masutza, doua scaune, o chestie in care era televizoru’… si-o baitza minuscula, cu dus d-ala inchis in sticla mata. Totul era destul de vechi si relativ uzat, dar foarte curat si bine intretinut. Mi-a placut foarte mult, ca nu arata totul ca pentru cosmonauti, numa’ plastic sterilizat si sticla septica, exista si lemn dom’ne, lemn adevarat, solid, vechi, batrinesc, nu prefabricate din placi aglomerate. La un moment dat, pe coridor, podeaua (de lemn si ea!) era chiar roasa putin. Camera era pe colt, asa ca pe ferestre se vedea ceva din oras, da’ nu prea mult. Televizoru’ prindea vreo douazeci de canale. A!, era sa uit de-o chestie haioasa (prostia omului e-ntotdeauna haioasa): in prima seara, ajung eu in camera, ma dezbrac, dau sa ma culc, da’ bag de seama ca-i cam frig. Pun mina pe calorifer – rece. Zimbesc in sinea mea, gindindu-ma ca probabil ar fi trebuit sa-l ung pe receptioner, oftez, ma-nvelesc ca o sarma-n patura aia imensa de pe pat si ma culc. A doua zi ma trezesc cam intepenit. Imi trecuse amuzamentu’ si, furios, ma duc sa mai verific odata caloriferu’, ca nu-mi venea sa cred ca-s asa timpiti sa nu dea caldura deloc. Tot rece! Si-atunci vad robinetu’ caloriferului si, nu stiu ce-mi vine, pun mina pe tevusca de iesea din perete si ducea la robinet. Mi-am lasat un strat de piele pe ea. Era fierbinte, plasma si-alta nu. Robinetu’ era pur si simplu-nchis! Normal, nu? Clientu’ da drumu’ la cit ii convine, nu ca la noi, ca-s intepenite tot timpu-n pozitia deschis la maxim, doar-doar or da aia olecutza de caldura…
In afara de restaurantu’ de care v-am mai povestit, mi-a mai placut foarte mult un alt loc, un fel de ceainarie-cafenea-magazin-de-muzica. M-a dus acolo Louis (doctorandu’). Vreo opt – zece masute in partea din fata, unde iti bei ceaiu’ (iti da un ceainic mic cu frunze de ceai, nu cu pliculetze – eu nu suport ceaiu’ la pliculetz), cafeaua, prajitura etc., iar in partea din spate e magazin de muzica – CDuri, discuri si casete. Bach, Mozart, Ceaikovski, numa’ chestii d-astea. Si-n permanenta cinta cite-un CD sau un disc, coperta fiind afisata pe un panou, "Playing Now:". Si oamenii citesc ziaru’, stau la o birfa mica sau pur si simplu asculta muzica. Din cind in cind, cite unu’ se ridica si se duce-n partea cu muzica, sa cumpere ceva, sau sa se uite, sau sa-l roage pe vinzator sa puna nu-s ce bucata, ca vrea s-o asculte. Nu-i misto? O alta chestie meseriasa sint librariile (am intrat intr-una axata pe SF – sa dau in Beri-Beri si-alta nu…): e foarte raspindit obiceiu’ sa vina omu’ si sa citeasca acolo cartea, pe loc, fara s-o cumpere. Intr-o librarie aveau chiar bancutze special amenajate pentru treaba asta, in juru’ unei fintini arteziene.
Mi-a explicat nenea Friedlander, intr-o seara cind am fost invitat la ei la masa (am stat pin’ la unu’ noaptea, ca ne-am scapat amindoi la calculator…), ca Berkeleyu’ e total ne-tipic pentru orasele americane, ca e un loc vestit prin cit e de ciudat si variat. Cica e o vorba pe la ei, cum ca, fiind inclinat continentu’ american… hopa, stai ca-i intraductibila expresia… (pentru cei care nu stiu engleza: "nuts" inseamna nuci, dar tot asa i se zice si unuia sarit de pe fix), "all the nuts have rolled in California" (nucile/traznitii s-au rostogolit inspre California). Iar Berkeleyu’ e cel mai traznit loc din California, in principal din cauza ca e centru universitar si-aici se-aduna tot soiu’ de minti luminate si, inevitabil, tzicnite. Cica au un soi de Piata Universitatii de la noi (eu n-am apucat s-o vad), unde se-aduna diversi militanti pentru te miri ce cauze, fiecare cu pasarica lui, si pledeaz-acolo si se-aduna lumea sa-i asculte. Vara asta cic-a aparut unu’ care sta cocotat nu stiu unde si-arunca-n trecatori cu tampaxuri inmuiate-n cerneala rosie. Protesteaza impotriva avortului, sau cam asa ceva… Si mi-a mai povestit de unu’ care s-a dus la cursuri tot anu’ in pielea goala. Militant pentru libertatea de expresie.
Eeeh… cam asta-i cu Berkeleyu’… Hai ca-nchei acuma, ca vad ca m-am cam intrecut cu gluma cu scrisu’. Sa-mi tineti pumnii, sa-mi iasa trampa si s-ajung sa stau acolo urmatoarele patru luni, cite mi-au mai ramas.
Ii rog pe cei implicati in lantu’ de transmisie a scrisorii asteia sa faca-ntr-asa fel s-ajunga la parintii mei, la bunici, la soru-mea si la barbac’su, la Ani, la AP (asta cu AP e stupida, da’ o pun pentru completitudinea enumerarii), la Cocl, la Voicu, la Adi Ilie, la Dobras, la Laura, la Externele de la Evenimentu’ zilei si-n general la toti parintii, fratii si surorile, rudele de orice grad (de singe sau prin alianta), gagicile, amicii si colegii interesati de soarta mea p-acilea. Merci.
Nota pentru Anutza: Io pin-acu’ sa stii ca tz-am fost fidel (nu-i atita virtutea mea, cit bocciimea lor), da’ daca ma mut la Berkeley, nu mai garantez, ca sint p-acolo niste asiatice…
Nota pentru Cocl: Ti-am cumparat o insigna. E rotunda, neagra si scrie cu alb "Fuck Guilt".
Nota pentru Adi Ilie: Ti-am cumparat o carte cu Beavis si Butt-Head. Se cheama "This Book Sucks".
Nota pentru toti ceilalti: Voua nu v-am cumparat inca nimic, da’ nu intrati in panica. Mai sint patru luni.
Acestea fiind zise, diverse urari la toata lumea,
Vlad
Salutare la toata lumea!
Uite-acu’ m-am mai linistit si eu, ca m-am mutat si-a fost oarece balamuc. Imi pare rau ca nu v-am mai scris cam demultisor… Am primit vreo doua scrisori de la voi intre timp. Si-am primit si Almanahu’ Catzavencu – merci mult de tot, am ris de m-am stricat. Citeva caricaturi le-am explicat si astora de pe-aici.
Inceputu’ asta de an a fost cam nasolutz, cam cu probleme, da’ pina la urma s-au aranjat ele. La Berkeley nu m-am mai dus, si nici la Chico (nu stiu daca stiti, aparuse si posibilitatea asta, da’ a cazut totu’ din cauza unei neintelegeri stupide). Dupa tot scandalu’ pe care l-am facut aici, magarii au acceptat pina la urma sa-mi dea ce-a mai ramas din banii de cazare. Deocamdata am doar acceptu’, ca banii tot nu mi i-au dat inca (probleme birocratice, zic ei… eu cred ca pur si simplu i-au papat si-acu’ tre’ sa gaseasca o solutie sa-i scoata de undeva). Da’ o sa se rezolve pina la urma, ca acu’ n-au cum sa mai dea inapoi.
Casa in care m-am mutat e foarte misto. Are masina de spalat rufe, masina de uscat rufe si masina de spalat vase (visu’ meu de mic copil! – da’ n-am folosit-o si nici nu cred c-o s-o folosesc vreodata, ca pentru o farfurie si-un pahar nu renteaza). Aeru’ conditionat e de la sine-nteles. Aaaa… ce mai e misto p-aici?… Da, cosu’ de gunoi – e mai mare ca masina de spalat! Si se pune intii un sac de plastic mare inauntru, incit e foarte comod cind il duci la ghena, il rastorni cu tot cu sacu’ de plastic si p-orma pui altu’, curat. Dealtfel, datorita "disposal"-ului de care v-am povestit, gunoiu’ e de fapt compus doar din cutii de carton si ceva pungi de plastic, nimic mai mult. Cosu’ de gunoi e asa de misto (e de plastic negru si are doua minere foarte comode; are si capac – foarte ’otz si el), incit eu m-am gindit sa-l iau acasa, cind ma-ntorc, sa i-l aduc lu’ mama, sa nu mai tina gunoiu’ in galetzica aia infecta, careia-i punea ING-uri pe fund… M-am gindit sa-l iau in loc de valiza, ca – am uitat sa va spun – valiza aia de-a luat-o tata din America s-a rupt cind am mutat calabalicu’ incoace. Da’ cind i-am zis baiatului astuia din Ucraina de ideea mea, a sarit ca ars si-a zis ca el se opune categoric, ca in ce-o sa puna el guniou’ dupa ce plec eu, ca el mai are de stat inca vreo juma’ de luna. Bulangiu… (De fapt, eu cred ca vrea sa ia el cosu’ de gunoi… Da’ ce pot sa-i zic, ca are si el rezon cu argumentu’ lui… Eu i-am propus sa-i las valiza mea in loc, da’ n-a vrut.)
Eu aicea stau cu tipu’ asta din Ucraina si c-o gagica din Bulgaria (maritata, cu doi copii, asa ca sa stea linistita Anutza). Pe ucrainean il cheama Kyrylo Lukerenko si pe tipa Olga Dimitrova. Sint doua dormitoare mari si unu’ mai mic, cred ca e camera de copii. Eu stau in camera asta mai mica, c-am picat la intelegere si platesc mai putin. In total, cu chirie, electricitate si telefon, cred ca ies pe la vreo 150-180 de dolari pe luna. Cablu ne-am inteles ca n-are rost sa luam. Hmm… suna stupid in romana… prin "a lua cablu" inteleg "a plati abonament la compania de televiziune prin cablu". Ar fi fost 50 de dolari pe luna, deci 16 dolari, partea mea. Da’ eu sint patit si stiu ce-nseamna sa ai cablu, ca nu mai faci nimic altceva decit sa belesti ochii-n televizor, pina te-ndobitocesti cu totu’, asa ca le-am explicat ca mai bine nu luam cablu. Dealtfel, singuru’ lucru de la televizor la care n-as renunta nici dac-ar fi 100 de dolari pe luna e "The Simpsons", care se transmite insa pe unul din cele sase canale care se difuzeaza gratuit, prin antena, prin unde hertziene, stiti voi.
Alta chestie misto aici e frigideru’: are "ice cubes maker", adica o smecherie de face cuburi de gheata automat si le varsa intr-o tava mare din congelator. Nu stiu cum dracu’, da’ nu se lipesc deloc – numa’ pui mina si le iei! Si mai are o treaba frigideru’, ca nu se face niciodata gheata. Ma refer la gheata aia care se formeaza din condens si trebuie sa dezgheti din cind in cind frigideru’. Aici nu exista asa ceva. De fapt smecheria asta o avea si frigideru’ din Cliff, de ce sa vorbesc cu pacat… (Cliff Apartments se chema cladirea unde-am stat inainte.)
Eu am sa plec pentru o saptamina la Washington, intre 22 si 27 martie (Hopa, apropo: La multi ani de 1 Martie si de 8 Martie, pentru mama, bunica, Irina si Anutza). (Hopa, iar apropo: La multi ani si lu’ tata, de ziua lui.) (Si dom’ne, ce mai, La multi ani la toata lumea!) E nu stiu ce simpozion, seminar, intilnire a studentilor straini, dracu’ stie. Mi-au trimis astia de la Vocea Americii biletele de avion si-un cec de 240 de dolari, sa am de bomboane. Hotelu’ e platit de ei. Eu cu 10 dolari pe zi traiesc ca boieru’, asa ca banutzu’ asta pica numa’ bine.
In rest, la facultate treaba merge bine. Cam monoton. Muncesc miercurea de la 9 la 5 (cu o pauza intre 11 si 2) si joia de la 9 la 2 (fara pauza). Treaba mea e sa am grija ca totu’ sa mearga bine in cele trei laboratoare de calculatoare – adica sa dreg orice calculator care o ia razna, sa ajut studentii care au necazuri cu vreun program, sa le iau 10 centi de pagina daca printeaza la imprimanta laser, sa dreg programele pe care (incredibil de des!) le paradesc studentii, chestii de genu’ asta. E foarte convenabil, pentru ca practic petrec 80 % din timp frecind calculatoarele si reteaua pentru chestii de-ale mele. Iar restul de 20 %, doar stiti ca-mi place sa ajut oamenii cind au probleme cu calculatoru’, sa le explic… O treaba e totusi cam nasoala, da’ m-am obisnuit: astora nu le place deloc sa inteleaga de ce se intimpla ceva, ei vor doar retete rapide, memorate mecanic, de genu’ "Cind se intimpla asta, apesi pe butoanele unu, doi si trei". Ma doare inima cind vad tehnologia pe care-o au la dispozitie si-o compar cu ignoranta lor si eficienta mizerbila cu care folosesc tehnologia asta. Habar n-au de o multime de chestii pe care ar putea sa le faca si care le-ar usura imens munca, iar daca le-arat, se uita, dau din cap, zimbesc, da’ tot ca-n epoca de piatra procedeaza-n continuare. M-am obisnuit, si-acuma-i las in plata Domnului, nu ma mai zbat sa-i luminez. Ca doar n-o sa trec baba strada cu de-a sila, nu?
In afara de astea zece ore de munca, mai conteaza (pe hirtie) inca zece ore de studiu si cercetare. Nu mai stiu daca v-am zis, i-am dat mai demult o idee lu’ Ernie, sa infiintam un soi de publicatie periodica, facuta de studenti (da’ intr-un mod profesional), pe tema "Jurnalismul si lumea stiintifica". Ideea mea e ca, in timp, ar putea deveni un fel de brosura de referinta in ziaristica, pe care orice gazetar ar putea-o consulta cind vine vorba de chestiuni legate de stiinta. Ca sa intelegeti mai bine, un exemplu concret: Poate ati auzit de procesu’ lu’ O. J. Simson (un sportiv celebru… baschetbalist, parca, dracu’ stie…, care e acuzat ca si-a omorit nevasta). La un moment dat, a facut mare vilva ideea ca se va prezenta ca proba in proces o analiza a ADN-ului singelui gasit nu stiu unde, analiza care ar putea demonstra vinovatia sau nevinovatia lui. Ei bine, cu ocazia asta s-a vorbit destul de mult despre ADN si – va dati seama – jurnalistii inculti au emis cele mai hilare ipoteze despre ce e ADN-u’ asta si ce face el si daca parintii lui stie. Unul din numerele publicatiei asteia de care vorbesc eu (dac-ar fi existat) ar fi putut lamuri problema scurt pe doi, special pentru ziaristi, impreuna si cu trimiteri la diverse alte surse de documentare, la specialisti in domeniu etc. Ideea i-a placut foarte mult lui Ernie (subtext: realizarea proiectului astuia i-ar cimenta de minune pozitia aici, la facultate – mi-a explicat chiar el) si a facut imediat un referat catre rector, ca sa ceara fonduri pentru demararea proiectului. A zis el parca ceva acolo, cum c-ar fi ideea mea. Oricum, ulterior ne-am dat seama amindoi ca chestiunea il depaseste clar, pentru ca el are o viziune destul de… boema, ca sa zic asa, despre lucrurile stiintifice. (Impartirea pe domenii pe care-o facuse el initial era mai mult pe criterii legate de ce profesori cunoaste el pe la facultatile din universitate. I-am refacut eu din radacini toata partea respectiva de proiect, pe criterii logice, cu astronomia alaturi de geografie si paleontologie, cu electronica alaturi de calculatoare, cu OZN-uri alaturi de fenomene paranormale etc.)
Alt proiect la care colaborez e punerea pe net a ziarului produs fiecare semestru de anul terminal ("The Carolina Reporter" – la care-am lucrat eu semestru’ trecut). "Punere pe net" inseamna… cum sa va explic eu… e o chestie care se cheama "World Wide Web" (pe scurt, WWW), adica "paienjenisul cit lumea de larg" (sau cam asa ceva, in traducere). Chestia asta functioneaza cam asa: te conectezi cu calculatorul, prin Internet (Internet = combinatia complexa a aproximativ 80 % din retelele de calculatoare din lume), la un "home page" ("pagina casei"), si-ti apare pe ecran o pagina de text (eventual cu poze), care are anumite cuvinte sau expresii colorate in alta culoare – daca faci click pe un cuvint de asta, calculatoru’ va incarca automat si-ti va afisa un alt "home page", dupa cum a fost definita o legatura in primul "home page". De exemplu, daca citesc intr-un home page "Aceasta problema a fost studiata si de John Johnson, da la NASA", si daca "NASA" are alta culoare decit restu’ textului, un click pe "NASA" ma va duce la "home page"-ul NASA. Acolo, de exemplu, pot citi ca NASA are un laborator in Palo Alto, fac click pe "Palo Alto" si-mi apare harta orasului, cu o scurta descriere pentru turisti, apoi click pe "Maya" din "relicve din istoria Maya" (de exemplu) si ajung la home page-ul Institutului de istorie, sectiunea "Cultura Maya". Si-asa mai departe. Fiecare home page poate contine oricite trimiteri, iar home page-urile catre care se face trimitere se pot afla fizic oriunde pe glob. Daca eu vreau sa fac home page-ul meu personal si sa includ trimiteri la nu stiu ce alte home page-uri, sint liber s-o fac, de fapt sint chiar incurajat (scopul WWW-ului astuia e exact libera si cit mai intensa circulatie a informatiei). Treaba nu numai ca e foarte instructiva, da’ arata si foarte misto, ca paginile astea sint toate color, cu diferite feluri si marimi de caractere, cu poze si chiar cu sunete si mici filmulete video! Ei bine, astia de la facultate s-au gindit c-ar fi bine sa prezinte si ei ziaru’ lor pe WWW, asa ca m-au rugat pe mine sa fiu consultant. I-am zis tipului care se ocupa de trebaba asta c-ar fi bine intii sa-i intrebe pe aia de la Computer Science Department, ca mai mult ca sigur exista deja o multime de home page-uri pe-aici pe la universitate, si poate au ei un fel de ghid, indrumar, indreptar ortografic, ortoepic si de punctuatie, ceva, acolo, ca sa asigure o politica coerenta a home page-urilor din universitate. Ieri mi-a aratat ce programe i-au dat tipii de la Computer Science Department – niste chestii absolut hilare, cu care muncesti luni de zile pina faci un home page (si reusesti numai daca esti specialist in calculatoare). Asa ca i-am dat eu niste programe meseriase si niste documentatie si cred ca saptamina viitoare am sa ma ocup mai serios sa-l ajut.
Mai e un proiect la care mi-ar placea sa lucrez, da’ tipa care se ocupa de el e foarte delasatoare si dezorganizata, asa ca nu cred c-o sa-nceapa ceva inainte de-a pleca eu. E vorba de o idee care i-a venit gagicii asteia din Uzbekistan, anume de a face (pe bani!) un serial documentar pentru pregatirea studentilor straini care vin in America. Adica o serie de filmuletze (tipa lucreaza-n televiziune) care sa-l invete pe studentu’ est-european care vine la bursa aici diverse lucruri marunte cu caracter foarte practic, la care de obicei americanii nu se gindesc. De exemplu: ce-i aia Social Security Card, ce poti face cu el si ce nu poti face fara el; faptul ca la restaurant nu trebuie s-astepti sa vina chelneru’ sa-ti ia banii, ci tre’ sa te duci tu la casa sa platesti; cum vine treaba cu ATM-urile ("Automatic Teller Machine" = "functionar de banca automat") si cu credit cardu’ si bancile in general; cum e cu disposeru’ (heheh…)… si alte chestii de genu’ asta.
Sa nu uit: i-am cautat lu’ tata catalogu’ ala de timbre, am fost odata pina la posta centrala, da’ n-au asa ceva p-acolo. Mi-au dat cartea de vizita a unui magazin special pentru colectionarii de timbre, da’ nu-i in zona mea si n-am ajuns inca pe-acolo. Sper sa reusesc pina la urma.
Va scriam eu mai demult ca sint timpiti americanii astia cind vine vorba de haleala, ca pun mare pret pe produsele fara grasime, fara zahar etc. Acuma-i inteleg. Vreau sa va spun ca am incercat intr-o vreme sa maninc numa’ chestii de-astea fara nici o substanta "ingrasatoare", da’ m-am lasat pagubas, ca, pe linga ca sint mai scumpe, nici nu ced ca au mare efect. In plus, ma gindesc ca oricum ma-ntorc in Romania, si-o sa slabesc la loc rapid. Si, ca argument suprem, o viata are omu’, ce dracu! N-are rost sa m-abtin. Acu’, e drept, de la a nu te abtine si pina la a minca cum maninc eu, e ceva distanta… De exemplu, acum vreo citeva zile, dupa ce-am ajutat-o pe tipa asta din Uzbekistan (Marina Khristosenko o cheama – e si asta maritata, cu copil, si-i vine si barbatu’ cu plodu-ncoa’ peste vreo luna, asa ca Anutza poa’ sa fie linistita-n continuare) sa faca nu mai stiu ce la calculator (la facultate), in drum spre casa, ma trezesc zicind ca mi-e foame. Tipa se simte si zice ca face ea cinste. Ca din intimplare, tocma’ atuncea treceam pe ling-un restaurant chinezesc. Asa ca hop inauntru. Am mincat de opt dolari. Vreau sa va spun c-a fost prima data-n viatza mea ca mi s-a facut rau de cit am mincat. Nu mai puteam sa respir. Burta ma durea ingrozitor, da’ nu inauntru, ci ma durea de-a lungu’ beteliei pantalonilor, din cauza presiunii (m-am gindit eu un moment sa ma deschei discret la primu’ nasture de la blugi – de fapt singuru’, ca pe urma-i numa’ fermoar –, da mi-am zis ca totusi nu se face, ce-o sa zica fata aia daca observa). Abia m-am sculat de-acolo, icnind si gemind. Nici nu mai stiu cum am ajuns acasa. Ei bine, a doua zi ce credeti c-am facut? Regim? Nah! Am dat telefon la acelasi restaurant si-am comandat o masa boiereasca (au astia aici un sistem foarte misto – "free home delivery"; adica vine si-ti aduce haleu’ acasa si nu platesti nimic in plus pe chestia asta). Vreo zece dolari. Din mincarea aia am mincat la prinz, seara si iar a doua zi la prinz. N-a mai fost asa nasol, c-am mincat mai cu masura. (Ah!, ca iar mi-aduc aminte si parca ma ia asa usor cu foame pe la stomac… Desi am mincat seara asta, de vreo doua ori chiar…) Mama lu’ AP ma tot sfatuieste sa cumpar tacimuri de pui (glumesc, nu cred ca-s tacimuri, ci copane), ca cica-s ieftine nevoie-mare. Eu n-as avea nimic impotriva, da’ problema e ca trebuie gatite. Si mie mi-e lene. Acuma e mai bine olecutza, ca e tipa asta din Bulgaria, si daca facem frumos ne mai gateste si noua. Da’ e mai mult plecata – de cind ne-am mutat a stat doar trei zile aici, in rest e pe la Washington, pe la Boston… Kyrylo isi gateste singur mult mai mult decit mine. Si chestia asta ma enerveaza, ca-l apuca gatitu’ taman pe la ora sapte seara, cind e "The Simpsons" la televizor. Toata lumea stie ca ora sapte e sfinta pentru mine si nu admit nici o miscare si nici un sunet in camera cind e "The Simpsons" (lu’ Marina i-am trintit de vreo doua ori telefonu-n nas, c-avusese proasta inspiratie sa ma sune pe la sapte si zece). Da’ Kyrylo da drumu’ la apa, toaca ceapa, da drumu’ la hota, trinteste usile de la bufet, prajeste slanina si se freaca mereu intre bucatarie si sufragerie, cu tingiri si linguri in mina (ca vrea si el saracu’ sa vada "The Simpsons"), intrebindu-ma ce s-a mai intimplat. Si ma calca pe nervi. Azi chiar m-am rastit la el si i-am promis ca la noapte o sa-mi fac de lucru pe la baie cit pot de mult si de zgomotos, cam din jumate-n jumate de ora (baia e lipita de dormitoru’ lui, cu WC-u’ taman in dreptu’ capului patului… heheh…).
Dom’ne, cam asta e. Hai ca ma duc sa ma culc acuma, ca s-a facut trei. Salutare la toti si abia astept sa va vad (mai sint numa’ doua luni!),
Vlad