Întrebare: „Se poate sinucide Dumnezeu?”
Analiză: Mai întâi, ce înseamnă „a se sinucide”? Există două înţelesuri: cel biologic/fizic şi cel mai profund, spiritual (adică dispariţia sufletului, nu doar a corpului fizic). În primul sens este evident stupid să punem problema sinuciderii lui Dumnezeu şi nu vom mai pierde timpul cu demonstraţii în această privinţă.
Adoptând deci al doilea înţeles, întrebarea se formulează mai clar: „Poate Dumnezeu să-şi distrugă/anuleze spiritul, sufletul?”
Înainte de a continua, este necesară o precizare: „a putea” nu trebuie confundat cu „a vrea”. Atrag atenţia asupra acestui lucru pentru că, de multe ori, confuzia este favorizată de folosirea imprecisă a unor expresii. De exemplu, dacă te-aş întreba, cititorule, „Poţi jefui un bătrânel?”, poate ai fi tentat să-mi răspunzi „Nu, nu pot”. Dar ai greşi. Putinţa fizică o ai (ţi se poate măsura forţa muşchilor în comparaţie cu aceea a bătrânelului, de exemplu). Singurul lucrul care te împiedică s-o faci este voinţa. Pentru a sublinia fermitatea opţiunii tale, foloseşti o figură de stil şi spui că distanţa între voinţa ta şi fapta propusă este atât de mare, încât aproape că te conduce în domeniul imposibilului fizic.
Ne putem imagina şi situaţii în care un om este condiţionat mental/cultural/etc. atât de puternic, încât este imposibil să vrea un anume lucru. Atenţie, nu-i acelaşi lucru cu cazul precedent: acolo omul doar opta (ferm) pentru una din variante, dar nu îi era imposibil de conceput că ar fi optat pentru cealaltă variantă. Aici vorbim însă de cazul în care opţiunea „vreau invers” este o imposibilitate mentală (deşi, să nu uităm, putinţa fizică este în continuare prezentă!). De exemplu, „Poţi să omori în chinuri lente toţi copiii dintr-o grădiniţă?” Şi acest caz se dovedeşte a fi nu o lipsă a putinţei, ci o imposibilitate a voinţei (ceea ce e cu totul altceva).
Dacă ne-am lămurit deci şi-am despărţit clar „a putea” de „a vrea”, vedem că limitând întrebarea strict la putinţa dumnezeiască, e ca şi cum am insista să vedem dacă tu, cititorule, ai muşchii suficient de dezvoltaţi pentru a ucide copii de grădiniţă. Problema aceasta (deşi poate interesantă sub anumite aspecte) este însă mult mai puţin importantă decât întrebarea „Eşti capabil să vrei să faci asta?” La fel, şi în cazul lui Dumnezeu: nu ştiu dacă i-ar sta în puteri să se sinucidă (probabil că i-ar sta), dar mult mai important este să ne întrebăm „Este posibil ca El să vrea să se sinucidă?”. Aceasta mi se pare întrebarea cu adevărat importantă.
Aşadar, un credincios nu are rost să se încrânceneze să demonstreze neputinţa lui Dumnezeu de a se sinucide, pentru că mult mai importantă (şi mai uşor de demonstrat, fie vorba între noi) este imposibilitatea vrerii sinuciderii. De altfel, problema putinţei în sine este nu doar mai puţin importantă, ci şi alunecoasă: dacă afirmăm neputinţa sinuciderii, practic îl acuzăm pe Dumnezeu de impotenţă, adică îi ştirbim atributul omnipotenţei.
Dacă nu e clară contradicţia, să detaliem puţin problema omnipotenţei: Este binecunoscut argumentul „Dumnezeu poate sau nu poate crea o piatră atât de mare încât să n-o poată ridica. În ambele cazuri, nu este omnipotent”. Răspunsul la fel de binecunoscut este „Omnipotenţa lui Dumnezeu se referă numai la lucrurile/faptele care nu sunt auto-contradictorii (şi crearea pietrei cu pricina este auto-contradictorie[1]). Limitarea omnipotenţei la domeniul non-contradictoriului nu este de fapt o limitare, pentru că putinţa contradictoriului este de neconceput (neputinţa sa este o tautologie).” Este foarte important să remarcăm că neputinţa sinuciderii nu poate fi combătută cu acelaşi argument. De ce? Pentru că sinuciderea (spirituală) nu este o noţiune contradictorie în sine. Ea poate fi concepută. Atenţie, este vorba aici de putinţa conceperii strict raţional, fără premize deiste. Pentru că imposibilitatea conceptuală în cazul pietrei, ca să aibă valoare, trebuie şi ea considerată strict sub aspect raţional, fără premize teologice (altfel, argumentul suferă de circularitate). Deci, dacă vrem ca neputinţa sinuciderii să nu afecteze omnipotenţa lui Dumnezeu, ar trebui să găsim alt gen de argumente, pentru că principiul argumentării din cazul pietrei uriaşe nu funcţionează. Până când aceste alte argumente (strict raţionale!) vor fi găsite, rămâne în picioare concluzia: acceptarea neputinţei sinuciderii nu poate convieţui cu afirmarea omnipotenţei lui Dumnezeu.
Concluzie: Întrebarea corectă din punct de vedere religios este: „Poate Dumnezeu să vrea să se sinucidă?” Răspunsul este probabil „Nu”, iar demonstraţiile posibile sunt prea numeroase şi banale pentru a le mai enumera aici.
Observaţie: Toată discuţia are sens numai din perspectivă religioasă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că nu are rost să încercăm să răspundem la întrebarea „Se poate sinucide Dumnezeu?” decât dacă acceptăm ipoteza „Există Dumnezeu” – altfel, dacă pornim de la ipoteza contrară, toată discuţia devine absurdă. Atenţie însă, „perspectivă religioasă” nu înseamnă „perspectivă creştină”! Cu alte cuvinte, orice sistem de gândire care acceptă existenţa (măcar a unui) Dumnezeu are dreptul să încerce să răspundă la această întrebare, nu doar teologia creştină. Dacă există mai multe răspunsuri convergente, atunci problema se poate analiza dintr-o perspectivă „supra-”creştină, adică religioasă în general. Dacă însă răspunsurile nu sunt convergente, atunci trebuie să admitem că „Din punct de vedere religios (în general!), Dumnezeu se poate sinucide sau nu.”
Întrebare: „Raţiunea însoţită de credinţă poate conduce la alte concluzii decât raţiunea singură?”
Răspuns: Pentru nişte oameni raţionali şi oneşti angajaţi într-o discuţie, nu.
Argumentaţie: Raţiunea este una singură. Ea poate funcţiona într-un singur fel. Dacă se dau premizele „Toţi oamenii sunt muritori” şi „Socrate este om”, raţiunea va concluziona întotdeauna „Deci, Socrate este muritor”. Nu este posibilă nici o excepţie. Atenţie, am spus „Dacă se dau premizele...” – dacă se dau alte premize, aceeaşi Raţiune este posibil să ajungă la alte concluzii. Dar din nişte premize fixate, date, raţiunea va trage veşnic aceleaşi concluzii. Ce poate schimba credinţa? Doar premizele. Credinţa nu poate schimba ceva din mecanismele raţiunii – or, raţiunea înseamnă exact mecanisme, nu premize. Premizele nu sunt raţionale (sau, dacă unele par a fi, atunci de fapt nu sunt premize, ci concluzii ale unor raţionamente; în acest caz, putem merge înapoi pe lanţul deductiv până găsim adevăratele premize, şi vom vedea că acestea nu sunt raţionale!). Alegerea premizelor este o problemă extra-logică, non-raţională. Raţiunea nu intervine decât după ce am stabilit premizele. Aşa cum rolul unui judecător nu este de a aduna probe, ci de a judeca pe baza lor, tot astfel rolul raţiunii nu este de a stabili premize, ci de a opera cu ele.
Raţiunea însoţită de credinţă înseamnă raţiunea aplicată unor premize deiste. Pentru a putea compara acest proces cu „raţiunea singură[2]”, pentru a putea avea loc o discuţie, trebuie ca ambele procese să pornească de la aceleaşi premize. Altfel, rezultatul comparaţiei este irelevant (că din premize diferite se poate ajunge la concluzii diferite ştie toată lumea şi probarea acestui fapt nu dovedeşte nimic „adânc”).
Aşadar, avem pe de-o parte raţiunea însoţită de credinţă (deci însoţită din start de premize deiste) şi pe de altă parte raţiunea necondiţionată aprioric de anumite premize, dar care le acceptă pe cele deiste temporar, „de dragul discuţiei” – pur şi simplu pentru că altfel n-ar putea avea loc nici o discuţie. Dacă nu acesta este cazul (dacă deci setul de ipoteze deiste nu este acceptat în totalitatea lui de toţi participanţii la discuţie), atunci nişte parteneri raţionali, oneşti şi suficient de inteligenţi vor fi capabili să-şi dea seama şi vor încheia discuţia amical, spunînd „Stimate preopinent, nu sunt dispus să accept premizele dumitale – nici măcar de dragul discuţiei –, deci nu avem cum să purtăm o discuţie raţională”. Dacă însă preopinenţii admit acelaşi set de premize, atunci, indiferent de motivaţia fiecăruia, concluziile vor fi aceleaşi (evident, mai puţin cazul când unul din ei greşeşete în raţionament).
Aşadar, în cazurile când comparaţia este posibilă (adică atunci când se admite acelaşi set de ipoteze deiste), raţiunea însoţită de credinţă nu poate conduce la alte concluzii decât raţiunea pur şi simplu. Dacă totuşi cineva ne prezintă o situaţie când aparent concluziile sunt diferite (deşi s-a pornit de la aceleaşi ipoteze!), atunci e semn sigur că raţiunea a fost deturnată, sufocată, amăgită sau pur şi simplu păcălită de vreun factor extern ei. Şi, cum singurul factor extern invocat este credinţa, nu este de condamnat acela care îşi îndreaptă bănuielile în direcţia încărcăturii emoţional-afective care însoţeşte de obicei premizele deiste.
Exemplu: Maria are un iubit, Ion. Se înţeleg de minune şi Ion este bărbatul visurilor ei – tandru, atent, delicat, iubitor. Vine cineva şi-i spune Mariei „Ştii, Ion este de fapt criminal în serie şi violator pedofil şi intenţionează să te vândă ca sclavă sexuală în Guatemala.” Maria răspunde „Ceea ce spui este absurd!” Are ea dreptate? Nu. Afirmaţia incriminată nu este absurdă, ci extrem de improbabilă sau (în cel mai fericit caz) neadevărată. Absurdă ar fi fost afirmaţia „Ion este aici şi Ion nu este aici” (dacă prin absurd înţelegem contradictoriu) sau „Ion şi repede nu cine destul întrucât” (în cazul în care prin absurd înţelegem lipsit de sens).
Ce o face pe Maria să confunde falsul cu absurdul? Evident, iubirea pentru Ion. Faptele descrise de interlocutorul ei îi violentează universul interior şi determină în ea o aversiune puternică faţă de afirmaţia cu pricina. O aversiune la fel de mare ca şi aceea pe care Maria (ca orice om) o simte faţă de absurd, faţă de contradictoriu. Similitudinea reacţiilor de aversiune o poate face pe Maria să declare ca imposibilitate logică obiectivă ceea ce este doar îngrozitor de neplăcut pentru ea.
Note:
[1] Deşi... chiar şi aici este o problemă: crearea unui obiect atât de greu încât creatorul său să nu-l poată ridica nu este deloc o imposibilitate logică în sine (avem de altfel nenumărate exemple cotidiene: constructorul unei maşini n-o poate ridica, constructorul unei case de asemenea etc.). Argumentul cu „omnipotenţa limitată la logic” se poate aplica într-adevăr acţiunilor imposibile logic, dar „crearea pietrei uriaşe” nu este o astfel de acţiune.
[2] Sintagma „raţiune singură” nu trebuie înţeleasă ca „raţiune fără nici un fel de premize”, pentru că aşa ceva nu poate funcţiona (ar fi ca un motor fără combustibil). Ea trebuie înţeleasă ca „raţiune necondiţionată aprioric de un anume set de premize”, sau „raţiune dispusă să 'se joace' cu orice set de premize i s-ar pune la dispoziţie”.