1vacanta01

Dor de vacanta

– nuvela cu bâlbe, inversiuni cronologice si inadvertente tehnice –

Miercuri. (22 aug 2001 nn) De fapt marti noaptea, trecut de miezul noptii. Bagaj organizat cu grija, dar facut în marea graba. Obositi bocna, chiori de somn, aruncam ranitele în spinare si pe noi în liftul care se balabane protestând. La limita ajungem la gara cu un taxi ad-hoc, agatat de pe trotuar. Acceleratul de valea Prahovei suiera, navalim pe peron gâfâind deja, ghinion, avem vagonul fix în capatul celalalt, mars fortat, ufff – e greu, astazi eu cântaresc 115 kilograme. Zgomot specific, se zdruncina nerabdator tampoanele ciocnite exact când urcam sleiti pe trepte. Am fost totusi norocosi... Îmi recit gândul conform caruia ceea ce începe prost se va termina cu bine... Aglomeratie, bilete cu loc, locurile însa ocupate de catre tanti-uri care au locurile în alte vagoane, dar le e LENE sa-si mute funduletul acolo, deci în final bilete FARA loc, rucsac „destul” de voluminos. Strivesc nasol ceva persoane pe culoar, care nu au vrut sa intre în compartiment când le-am avertizat ca am 35 de kilograme în „saculetul” asta mic, ajung undeva unde macar am loc de bagaje. Bun si asta. Înghesuiala, stam vreo jumatate de ora cu trenul oprit pe câmp, se lucreaza la sine. Pâna în 2003 e gata lucrarea, ne informeaza un mosulet cu chef de vorba... Ploiesti, miros de „Brazi”, civilizatia noastra de plastic îsi bate inima aici, în petrochimie, priviri aruncate sporadic catre cer în cautare de inamici negri si aposi, însa tot ce reperam sunt câteva dâre de condensare, poteci ce se dizolva de-a lungul culoarelor aeriene, asa ca „Da Doamne sa tina!”. Temeri spulberate definitiv de apa calma a Prahovei, de pe pod o vedem cum ne sclipeste linistita din matca.
Ne apropiem de Busteni, scoatem afisele cu „Nu vrem cazare!” si le punem la gât. Cobor pe peron, mânerul de la rucsac cedeaza la manevra asta, înjur scurt si cu naduf, operatia de aruncare a bolovanului de 80 de litri în spinare devine mult mai dificila. Zeci de babe disperate ne asalteaza „Vreti cazare maica?”. Turbez... Agale o luam pe strada principala, miros de motorina pâna la limita de suportabilitate, praf, soare dar cu pâcla, ne sucim gâtul sa vedem cam cum o fi vremea pe sus... Frumos pare-se. Ajungem la gazda, extrem de amabila, ne simtim imediat ca acasa, desfacem bagajele, ok. Tur prin statiune, cautam ata de plastic, n-am chef sa-mi cos rucsacul cu bumbac, ar putrezi imediat... Evident ca la singura mercerie nu exista asa ceva, tanti se arata mirata foarte de asemenea pretentie din partea mea, multumesc frumos si apelez tot la trusa de cusut adusa de acasa, dar pe care dorisem sa o menajez. Mica plimbare prin padure, numai ca la câteva ore de la sosire începe o ploaie cu spume, ca tot ne spunea gazda „Vai, de doua saptamâni n-am vazut un strop de ploaie, a fost asa de frumoasa vremea!”. Nervi, evident ca numai mie mi se întâmpla asa! De fiecare data, dar absolut de fiecare data când debarc din tren la munte, fix în patru ore începe sa toarne cu galeata, si tine zile în sir. Halal noroc!
Joi. Ochi belit pe geam de dimineata, nor gros, ploaie molcoma. Repet pâna la epuizare toate cuvintele obscene cunoscute. Explorare prin piata, pâine si rosii, ramân mut de uimire cât de amabili pot fi oamenii de pe aici, astia traiesc în alta lume. Alt mediu, alt ritm de viata, nu-s ca stresatii de noi de prin Bucuresti, unde totul e o mare isterie. Zi dedicata activitatilor de organizare si administrare, se cos ultimele gaurele, se repara tot ce e de reparat, se repara si ceea ce nu e stricat, afara ploua. De pe streasina casei din fata se ridica un val de apa. Vântul ce spulbera ploaia are un efect de-a dreptul demoralizant...
Vineri. Ploaie. Acces de isterie, nu se poate sa stam ca boii în casa, doar am venit sa MERGEM. Deci mergem. Nu conteaza unde, doar ca mergem. Cele doua mari optiuni sunt: cu pelerina si fara pelerina de ploaie. Cu ea, vom muri sufocati în plastic, fezandati în suc propriu. Fara ea, macar ne uda apa, e mai romantic, senzatia de libertate în miscari e mai mare, e ok, bine ca nu e apa prea rece. Avem haine de schimb, echipament în regula, deci nici o problema, iar daca urcam nu ne ia nici frigul... Asa ca o apucam spre refugiul Costila. Prima tentativa dupa cinci ani de sedentarism cronic, ceva spitale, stres, nu cei mai fericiti cinci ani din existenta... Rasuflu greu dar URC. Ma misc ca ochiul mortului, ceva senzatie de ameteala, ligamente întinse, dar încet-încet urcam. Prin padure e fain de tot, e ca într-o pestera verde mustind de apa, o alta lume, de prea mult timp uitata. Poteca asta atât de circulata devine dintr-o data o jungla salbatica, culori vii, pamânt reavan si lumina aceea obscura filtrata prin verde. Totul se misca, padurea respira tremurând în vântul ce-o matura. Tremuram putin si noi, iutim pasul. Norii sunt la vreun kilometru deasupra, din când în când scame coboara spre vale, lipite de stânca. Înotam în noroi, nor si ploaie, dar ne bucuram ca suntem ACOLO. Verde crud, frunze vestede cu miile, fiecare unica în felul ei, betie de culori neimaginata, totul sclipeste pur, mii de cristale în suspensie... Bucuria primara de-a te misca liber, de-a simti cum bate inima nebuneste, de-a vedea un colt de stânca aproape, de-a vedea VERDE, de-a nu mai vedea ceea ce gresit denumim „civilizatie”. Alunecam pe capete, ajungem pâna la urma si la refugiu. Peisaj fain, nori grei si compacti deasupra, scame rare si farâmitate prin vai, plutind mai jos ca noi. LINISTE. Doar vântul biciuind în rafale stânca. Privirea bate pâna destul de departe, muntii Baiului cu culmile blânde domina peisajul. Ce mult ma bucur ca am iesit dintre peretii aia de beton, BCA, plastic si caramida si sunt acum aici! La refugiu dam de câtiva tipi care-mi stârnesc râsul în tentativa lor de-a usca ceva rufe pe-o sfoara în usa, atmosfera e suprasaturata de umezeala. Mai mergem câteva minute, dam de stânca. Bolovani masivi blocheaza firul vaii. Continuarea pare cumva posibila, ma angajez nehotarât în horn, stânca uda aluneca, deodata o simt neprietenoasa, parca nu e tocmai sigur sa continuam, plus ca nici nu stiu exact cam ce e dupa aia. Mai ales ca e mult mai greu sa cobori decât sa urci, si nici urcatul nu e asa la îndemâna. Abandonam, cap compas înapoi, întoarcere executata rapid pe vârfuri, coborâm...
Acelasi film derulat în sens invers, plus câteva alunecari pe noroi si câteva clipe lungi lânga crucile unora carora muntele le-a cerut mai totul... Câteva floricele, pata timida de culoare pe stânca neagra, dura si rece, pe placuta aceea de metal înfipta în conglomerat, semnal pentru memoria trecatorului... Umil omagiu pentru Mihai Cioroianu, cel pe care ghetarii din Himalaya l-au îmbratisat prea devreme. Ramâne în mintea mea asa cum l-am vazut întâia si ultima oara, proiectându-ne diapozitive cu ascensiunea pe Gasherbrum II, în seara aceea magica, oferita de revista „Muntii Carpati”. Priveam cu sufletul la gura muntii aceia parca de pe alta lume. Încerca sa ne povesteasca noua, mâna de oameni uimiti, cam ce SIMTE un om acolo, printre gheturile vesnice de dincolo de 8.000 de metri... Dumnezeu sa-l odihneasca! Ceva mai tacuti, ne continuam poteca la vale. Am ajuns jos murdari ca doi porcusori, ne spalam cu apa ce curge de pe o casa, pe un jgheab de burlan spart, lumea se uita cumva mirata, am noroi si pe fata, cred. Putin îmi pasa, ajungem fericiti acasa. A fost o tura mica, dar a fost CEVA si ne-am miscat. Si ne am simtit atât de bine, în ciuda vremii nu tocmai primitoare... De fapt, daca stau putin si cuget, cred ca am avut vreme buna.
Spalam tot ce e pe noi, stoarcem bine totul, dar nu suficient. E ora 5 PM si dupa programul nostru suntem cam în întârziere. Adica mâine e sâmbata si asta înseamna ca pe aeroportul Mihail Kogalniceanu e meeting aviatic. Ma înfior de placere numai la ideea de zgomot de motoare în fortaj... Trebuie deci sa fim acolo neaparat. Sunt bolnav cronic de chestia asta, nici nu se pune problema sa nu ajung! Deci datele problemei sunt astea: haine de schimb avem, dar cele ude ar fi mai potrivite, logic, din bocanci curge apa gâlgâind, peste sase ore avem tren. Indirect, bineînteles. Tâmpitii de la CFR au spre mare doar rapide, ca sa bage omul în faliment si studentul în boala, caci reducerile nu sunt valabile pentru suplimentul de viteza. Calcule modeste conduc spre faptul ca si noi stam cu falimentul la limita, dar face! Gazda pleaca de-acasa, ocazie nesperata, întindem sfori în bucatarie, aragazul arde vioi din toate cele patru ochiuri, rufele ude atârna din toate directiile si în absolut toate pozitiile. Daca vine acasa biata femeie cumsecade o sa se sperie rau. În doua ore totul e acceptabil de uscat, doar bocancii mai clipocesc simpatic. Se face bagajul, adica rucsacul se umple din nou, evident, nu stim ce vreme avem acolo si daca stam o zi sau doua. La îndemnul Andreei cedez, renunt la trusa de cusut, fie...
Alergare la trenul de miez de noapte care ne duce zece kilometri mai la deal, adica la Predeal. Doar aici opreste rapidul. Schimbam trenul la limita, astia sunt cretini cu orarele lor! Se pare ca în vacanta asta am o slabiciune pentru CFR. Tren de noapte, vagonul are lumina defecta, în sensul pe care nu-l ghiciti imediat; adica nu se poate stinge. Toti patru din compartiment ne chinuim sa adormim cumva cu neonul pulsând în ochi. Andreea cade retezata, stare naturala, dar mie îmi pulseaza vena de nervi, nu pot dormi, canapeaua îmi înfige un colt de fier în dos, pozitie confortabila... Afara nu disting absolut nimic. Doar bezna sfâsiata din când în când de-un bec anemic, nici macar nu pot aprecia distanta pâna la becurile astea. Ma enervez, popas interminabil la Buzau, cel putin asa mi se spune, apoi adorm, în fine. Din douazeci în douazeci de minute ma mai trezesc sa schimb pozitia. Andreea e picata pe mine, nu pot sa ma misc, contorsionism abil, ufff, mda, asa mai merge. Ce usurare, mi-am înfipt coltul ala blestemat în alta zona...

Se întrevad zorile, cumva în pâcla. (sambata 25 aug, ziua lui Tudor – 24 de ani nn) Nu ma hotarasc daca e pâcla sau nor gros, ma gândesc la ploaia de ieri, daca e ploaie si aici si nu zboara aia ma sugrum de grinda. Fie cum o fi, tot n-am ce face. Apare în fine soarele, e senin bec, m-am temut degeaba. O sa vad avioane astazi! Ecluza, glume cu centrala atomica de la Cernavoda, Dunarea jegoasa curge alene, vârtejuri indecise, nelipsitele slepuri se târâie insesizabil pe apa. Mareata ctitorie, canalul „Dunare - Marea Neagra”, glorioasa realizare a Epocii de aur, cimitir pentru asii aviatiei de vânatoare din razboi, pentru cumplita vina de a-si apara „Patria”. Probabil ca suna altfel acest cuvânt pe atunci... Cimitir si pentru multi, multi altii. Mintea ma duce cu gândul la bunicul meu pe care nu l-am cunoscut, la poza înramata de pe noptiera bunicii...
Se lumineaza de-a binelea, opreste trenul scrâsnind infernal în gara. Si noi din masele. Cobor teapan din prea luxosul tren. Program de înviorare de dimineata, facilitatile garii sunt testate la greu. Repetarea sistematica a unei anume situatii conduce la dorinta de-a exista abonamente la WC-ul public din apropiere, spalam ochii la cismeaua cu apa salcie de Dobrogea, suntem valizi si pregatiti de lupta. Periodic înjur fioros, toti ne întreaba disperati daca vrem taxi sau cazare, deja de o ora de când bântuim pe aici am început sa ocolim terorizati grupurile de babe. Cautam un mijloc de teleportare la aeroport. Întrebam pâna ametim, trebuie sa luam tramvaiul 100 vreo sase statii. Bun, luam si bilet, mers sase statii extrem de lungi. Coborâm, forfota mare în zare. Acolo trebuie sa fie. Acolo si e, orice mijloc de transport cu mai mult de trei roti bune, rotunde sau patrate, sparte sau umflate, o face pe microbuzul catre Mihail Kogalniceanu. Autobuze luate de la casat, autocare moderne, roabe, carute si microbuze, toate se înghesuie sa ia poporul doritor de fofeze. Trei sferturi de ora ne zdruncinam într-un fost autobuz care pierde tabla de pe el, se chinuie sa accelereze, la vale face motorul ca o turbina scapata de sub control, la deal persista senzatia penibila ca se dezmembreaza. Ne tinem bine, ajungem totusi teferi si cu mare uimire la destinatie. Tâsnim ca potârnichile, puhoi vesel se scoboara din masina care miroase deja a ars, nu mai conteaza, am intrat în atmosfera, se aude zumzet de Extra-300, semn ca am cam întârziat putin...
Ne revarsam cu gloata printre taxatorii de bilete, 50 de mii mi se pare ridicol de putin, nici kerosenul nu si-l scot. Mergem o bucata apreciabila prin praful aerodromului, pâna pe marginea pistei, acolo unde publicul se va îngramadi sa vada minunea. Trec absent pe alei strajuite de cladiri mici si ne-eroice, dar ceva ma duce cu gândul la zecile dar totusi asa de putinele carti despre aviatie, dintre care pe unele le stiu pe dinafara, care probabil prin aceste anexe ale pistei s au nascut... N-am mult timp sa reflectez, ies pe aratura de lânga pista, încerc sa cuprind zona, mi se îngusteaza pupilele de soare si de câta lume e deja aici. Fix în fata, standul suedez SAAB, privesc direct în efuzorul vedetei salonului, SAAB 39 Gripen. Sunt deja pierdut în sentimente care mai de care, sunt la cinci metri de un fighter despre care stiu o gramada de lucruri si am câteva zeci de poze pe acasa, de care ma bucuram sincer când le înmulteam, dar nu credeam ca în viata asta o sa apuc sa vad niturile de la cinci metri. Bucurie umbrita de populatia isteroida, români disperati se bat ca niste cretini pe afise cu detalii tehnice din care e evident ca multi nu înteleg nimic, dar se bat pentru ca „se da ele pa gratis”. Scârba fata de propria natie devine rusine când vad fetele celor din stuff-ul SAAB, oripilati de multimea dementa care se înghesuie la cartonase colorate, afisele le sunt literalmente smulse din mâini, astia sunt ca animalele. Vroiam sa vorbesc ceva cu tipii aia, macar sa le multumesc ca au venit, sunt dezgustat, plec rusinat si cu privirea în pamânt. Momentul ramâne ca o umbra dar comut totusi repede catre alte ocupatii, am motive clare. Sunt invadat de entuziasm, mai corect de febra de aerodrom, am mai simtit asta în 1990, la meeting-ul de la Baneasa, dar e deja istorie, desi îmi aduc aminte perfect ce-a fost si atunci. Totusi, ala era show national, asta e international, ma astept la mai mult. În stânga pistei e linia de avioane a expozitiei statice, primul e de fapt o copie a aeroplanului Vuia, apoi batrânul IAR-80, eroul din WW2 ramas anonim prin grija comunistilor, aripi atât de încarcate de istorie, mi se perinda prin minte chipuri desprinse din fotografii vechi alb-negru, sunt multe de zis aici... Mai departe, salt în timp, linia primelor MiG-uri, acum obiecte de muzeu, aviatia reactiva la începuturi prin România, apoi cele noi... mai departe nu mai disting nimic, sunt totusi 1,5 kilometri de avioane însirate aici, ochii mei au si ei limite.
Se aude zumzet de motoare, o formatie de Zlin 142, aviatia sportiva îsi arata dibacia. Sunt faine demonstratiile lor, dar eu stiu ce o sa vina dupa aceea si îmi conserv aprecierile pentru mai încolo... Trag cu ochiul la linia de avioane, sa vad ce mai decoleaza dupa asta. Studiu scurt asupra geografiei împrejurimilor, în urma caruia alegem un loc optim, zic eu, si evenimente ulterioare vor confirma, de vizionare. Organizarea este mult peste asteptari, sunt WC-uri ecologice, o masina de salvare patruleaza constant prin public, se gaseste si apa minerala, tin în mâna un pliant pe care scrie sa ne protejam de soare, sa bem doi litri de lichide si sa ferim urechile copiilor de zgomot. Ultima recomandare pare deocamdata inutila, sunt pe cer doua jucarii acrobatice Extra-300L, zâmbesc în barba, eu stiu ce o sa urmeze, ma bucur tainic pentru ca Andreea nu stie. O sa vada... Sau, ma rog, auda. Zeci de gunoaie se nasc prin praful gros de lânga mine, de peste tot. Românii nu se dezmint, arunca pe jos tot ce pot, cu furie. Uluitor, sute de militari transformati în echipe de salubrizare curata permanent si meticulos toata aria. Cred si eu, le e frica sa nu intre vreo sticla de Cola la motoare, dusa de vânt si aspirata nefericit de pe pista. Ma simt din nou jenat, de ce oare neamul asta tine musai sa împuta tot? E doar alt aspect care ma întristeaza, în rest aproape sunt fericit. Ne echipam fix ca la munte, bocanci si pantaloni lungi, hanoracul subtire de vânt de creasta devine hanoracul subtire de soare de litoral, plus tichie însurubata bine în cap. Cei din jur, echipati cam de plaja ne privesc putin ciudat, dar asa cum e soarele acum, cu tenul meu alb ca untul m-as arde în câteva ore rau de tot.
Extra-300 nu dau din ele tot ce ar putea, dar nu ma declar nemultumit. Ma gândesc doar la firavele ore de zbor ale pilotilor, directorul Aeroclubului României, care comenteaza evolutiile, e putin hilar cu declaratiile lui mobilizatoare „Veniti cu totii la aerocluburi, sa zburati!”. Urmeaza si o demonstratie solo, care e chiar reusita, mult mai dinamica si mai aducatoare de adrenalina în vene. Directorul bânguie ceva de securitatea normelor de zbor, se pare ca ultimul razmut a fost o violare a „regulamentelor în vigoare”... Atâta paguba, sic!, multimea aplauda deschis „ilegalitatea fatisa”. Ma zgârie pe timpane de ceva vreme comentariile cretine si/sau grosolane ale unui vesel grup de „tineri PRO” estropiati, care se întrec în predictii catastrofale rostite într-un umor de mahala împanat cu dese „mânca-ti-as!”. Scârbit din nou, cât de saraci la creier sunt, Doamne, astia DE CE au venit aici?! Încep sa ma enervez, ma mut cinci metri mai încolo întru a mi regasi linistea psihica.
De ceva vreme un remorcher Wilga, galben ca din totdeauna, da ture de aerodrom tractând doua libelule albe. Sclipesc din când în când cupolele în soare, trebuie sa le fie destul de greu în atmosfera nu prea calma a diminetii, remorcajul nu e deloc o manevra banala. Decuplare, picaj scurt, redresare, aripile extrem de elastice se îndoaie pe motiv de suprasarcina, se grupeaza pentru evolutie planoarele IS-29B. Zborul acela tainic, doar fâsâit de vânt, fara zgomot de pistoane care sa rontaie hidrocarburi pretentioase, zbor gratios, matematici subtile convertesc înaltimea în viteza, apoi în portanta, îmi screm mintea – oare doua zeci si cât era finetea aerodinamica a lor? Adica raportul dintre distanta parcursa în linie dreapta la o lansare si înaltimea de plecare. Sau trei zeci si ceva? Cedez, admir baletul, se fac mai mari, tot mai mari, aterizeaza de parca n-ar fi fost, parca au fost doar o parere. O balena grasa AN-2 îsi revarsa de la înaltime încarcatura, câtiva parasutisti dibaci umplu cerul. Sunt fix cu soarele în ochi, e greu de urmarit spectacolul, dar tipii sunt buni, aterizari perfecte...
Linistea de dinaintea furtunii, apoi la orizont apare într-un exces de viteza IAR-99 Soimul, micul avion reactiv de scoala românesc. Alta senzatie, alta impresie, alt zgomot. A început programul aviatia militara, de-acum pot sa uit linistit de mine, o sa am gâtul sucit doar în sus. Tipul se da peste cap fain, admir programul bine legat, un gând fugar catre omul din carlinga, aviator cu tot mai putine ore de zbor, cu solda amânata, doar pasiunea vie misca mansa aia asa maiastru. Deja unele babe îsi astupa urechile, îmi vine sa râd intuind ce o sa urmeze, asta e o jucarie fata de ce o sa auda mai încolo, Roll-Royce-ul astuia e de vreo cinci ori mai slab decât un Tumanski RD-33 al MiG-ului 29 care o sa le dea sângele pe nas mai încolo. Si MiG-ul are doua motoare...
Nu cunosc planificarea zborurilor, orarul tiparit de organizatori nu mi-e de nici un folos, nu se respecta grila. Atâta paguba, întorc capul catre breteaua de start, ochii mi se dilata brusc, agale se asterne în capul pistei SAAB-ul 39. Suntem la 150 metri de el, pe directia lui de decolare, pista ne trece prin fata, avionul vine din dreapta noastra. Se anunta ca la mansa este pilotul de prezentare al firmei, tip cu 4.000 de ore de zbor, asta cu pilotul de încercare stiu ca înseamna mult, sunt mut de emotie, astept cu pulsul crescând ce-o sa urmeze. Deocamdata liniste, aliniere usoara în axul pistei, blocheaza frânele, vad cum se lasa pe jamba din bot, crainicul ne asurzeste din când în când cu un bla-bla pe care nu-l mai asculta nimeni, toate gâturile întinse, toate privirile se îngusteaza catre dreapta, se asteapta sa se întâmple ceva. Liniste ca o coarda bine întinsa, se aude briza cum suiera printre paiele araturii, am amutit toti. Brum-ul infernal sparge în zeci de mii de cioburi ascutite cerul albastru, timpanele reverbereaza, un fum gros cât de cinci ori avionul e proiectat la zeci de metri distanta în spate. Ma uit la Andreea si râd, e un monument al uimirii, surpriza e totala, o paralizeaza, pe mine la fel, care cica ma dadeam mare ca stiu cum este. Flacara alba a fortajului apare în coada, frânele sunt eliberate, duralul se urneste înainte cu o zvâcnire pe care o resimt fizic, aerul din plamâni îmi vibreaza, solul înecat în praf vibreaza, totul freamata. În trei secunde SAAB-ul ajunge în fata noastra, au trecut doar 150 de metri de rulaj si tipul se RIDICA incredibil, fix în dreptul ochilor mei, viraj pronuntat pe dreapta, cu trenul si flapsurile înca scoase, si un jet de petrol ars erupt din cercul alb de lava incandescenta al motorului ne biciuie pe toti din zona. Zgomotul e inimaginabil, Andreea e împietrita, fac semne disperate sa deschida gura, este mult peste limita unde ar mai avea rost macar sa strig. Tipul a dat drumul la fumigene, turbioanele de la capetele aripilor deseneaza tunele de fum albicios albastrui, poteci rotitoare ce se destrama încet, risipite de turbulenta ramasa în urma vârtejului de flacari. Spectacolul este mai mult decât impresionant, toti sunt cu ochii largiti în orbite, demonstratia de forta este totala, avionul accelereaza în viraj cu un uragan de foc si fum de marcaj în spate, intra în primul tur de pista. Feeling-ul e indescriptibil, nu scoate nimeni nici un sunet, au ramas toti fara grai. Cascada de tonouri în urcare, din decolare, cred ca n-am mai vazut de mult asemenea program, exact asta înseamna pilotul de prezentare. Se însurubeaza dur în aer, trena alba spiraleaza în spate. Lucreaza strâns, looping-uri, tonouri, ranversari, pe toate partile, ma dor ochii de soare dar nimic NU mai conteaza, sunt aici si vad toate astea, ma bucur ca un copil de-o punga de bomboane rare. SAAB-ul vine la verticala pistei în limita de viteza, sunt uimit cât de încet poate sa zboare, ma fulgera scurt ca suedezii decoleaza pe piste amenajate pe autostrazi, prin paduri, prin munti, într-adevar, avionul trebuie sa ramâna manevrabil la viteze extrem de mici pentru decolari si mai ales aterizari atât de scurte. Deodata ala cupleaza post combustia si trage de mansa, o ia în sus ca o lumânare, ramân interzis, se înfige în albastru absolut vertical, atârnat în motor, si ACCELEREAZA. Stiam ca are factor de tractiune supraunitar, acum însa realizez pe viu ce înseamna asta. Ma uit dupa el pâna îl pierd, câteva secunde si nu mai e nici o urma, de parca a fost doar înca un zbor al imaginatiei mele. Revenire în forta, viraje de lupta cu peste 9G, pilotul din carlinga cântareste acum 720 de kilograme, i se scurge sângele din cap. Aerul vuvuie inconfundabil la unghiuri mari de atac, motorul RUPE efectiv auzul, dâre groase de condensare se scurg de pe planuri. Programul e complet, nu te lasa sa astepti deloc, extrem de bine gândit si executat cu virtuozitate, impresia este totala. Aterizare foarte scurta, asa cum anticipam, pe doar 150 de metri, jumatate din cât ar avea un MiG nevoie, când se opreste e putin în stânga mea pe betonul încins si deodata face câteva piruete de 360°, „pe o roata”, pentru public, crescendo al motorului, delir general, aplauze, mâinile sus saluta, palarii de soare sunt aruncate în aer. Avionul se întoarce prin fata spectatorilor pe breteaua ce duce la gurile de realimentare, cuminte, chiar prea cuminte, aproape domestic. Pilotul Frederik Muchler deszavoraste cupola si ridica bratul, saluta publicul care mai sa sara gardurile de demarcare a zonei. Andreea radiaza, surescitata toata, e prima oara în viata când vede asa ceva, asta o sa poata povesti si nepotilor, nu se uita niciodata. Trebuie sa vezi si sa simti ca sa fii convins de asta.
Urmeaza demonstratia solo a MiG-ului 29 românesc, este un pilot din partea locului, de aici de pe Kogalniceanu. Motoarele astui tip de MiG au o caracteristica: scot o cantitate apreciabila de fum negru, petrolul de aviatie ars, cu miros întepator, ne umple narile. Decolare în tromba, cu fortaj total, ceva mai lunga, dar zgomotul e MAI puternic decât la SAAB, asta e bimotor si e mult mai greu. Aruncat în cer de cele 16.000 de kilograme forta de tractiune bruta, Valer Muresan nu se dezminte, evolutie foarte buna, oamenii poate nu îsi dau seama ce înseamna anumite evolutii cu un interceptor de lupta cu gabaritul asta. Avionul urca absolut vertical apoi taie motoarele, se vede asta dupa dâra de fum brusca, mai intensa, din coada, motoarele cu reactie au nevoie de ceva vreme sa schimbe turatia, turbina are „ceva” inertie, asta se cheama „repriza”. MiG-ul mai urca sovaitor câteva zeci de metri ca o lumânare, încet, fara nici un zgomot, oamenii au amutit... Se opreste si o ia ÎNAPOI asa cum e, cu botul în sus, cade pe spate, balet incredibil, fileuri sarace de aer si o mâna maiastra mentin 17 tone de fier în echilibru la limita. Se apleaca usor în fata, penduleaza brutal pe bot, arc de cerc desenat pe 180 de grade si pica în jos ca bolovanul. Tuna motoarele turate la maxim, ghem negru de fum, turbina rotindu-se nebuna cu 20.000 de ture pe minut îndeasa în motor aerul putin, ceata alba în difuzoare si avionul redreseaza pe deasupra capetelor noastre. Sunt în delir, nu multe avioane pot face asta, altora li s-ar opri de tot motorul, iar tipul are clasa... Doar ca România nu mai are bani pentru pilotii de MiG-29, au devenit din oameni atent selectionati si de mare valoare o povara pentru buget. Aparatul pe care îl vad acum aveam sa aflu ca este ultimul functional al armiei române, dureros! Urmaresc aterizarea ca un vis, nefiresc de lina, suierat stins al turbinelor care ne-au zguduit pe toti la propriu pâna acum câteva secunde, aerul laminat geme sub povara si MiG-ul se lasa ostenit pe amortizoare. Si ma gândesc la omul din cabina, la zilele lui nezburate, neîmplinite... Izbucnire galbena, trosnet sec, ca un punct dupa propozitie, parasuta de frânare, parasuta galbena în cruce danseaza repezit în urma avionului, pe beton, discurile de frânare de la roti se vor toci mai putin astazi. Probabil ca pilotii straini, vesticii, sunt si ei impresionati, au sansa sa-si vada de-aproape fostul „inamic rosu de la est”, dar putini stiu cât de greu se zboara astazi pe aici.
Am ocazia sa vad acum pe viu ceva ce doar la Discovery am vazut cu totii, bijuteria numita F-16, coloana vertebrala a aviatiei americane, sunt aici doua, însa nu americane: unul belgian si unul olandez. Primul este aparat militar obisnuit, evolueaza superb, manevrabilitatea aparatului sare în ochi, este evident un avion capabil si puternic. Al doilea însa, vopsit de parada cu dungi negre ce-i pun în evidenta forma supla, aerodinamica superba, este anuntat ca având la mansa pilotul de demonstratie al escadrilei. Atentia marita, trebuie sa urmeze ceva mai special. N-am gresit, programul este gândit pentru spectacol si doar pentru asta, fumigene, razmut în exces de viteza, si am impresia ca tipul a muscat putin din cascaval... Legile meeting-ului nu permit evolutii supersonice, ar ramâne aeroportul fara geamuri si oamenii fara urechi. Doar ca la individul asta e un moment în care s-a auzit si altceva decât motorul, zâmbesc pentru mine, a fost o fractiune de secunda, dar s-a simtit parca acel CEVA, ca o parere. Spectacol de zile mari, aplauze lungi la aterizare, bifez undeva în minte ca am trait sa-l vad si pe asta. Deja am cam bifat ceva astazi... Si mai urmeaza.
Moment de acalmie, evolueaza câteva zburatoare mai usoare, evident ca pilotii dau din ei tot ce pot, dar evolutiile lor palesc fata de ce am vazut înainte, poate e putin nedrept, dar alea erau totusi ALT fel de avioane. La mansa unui L-39 ceh de scoala, din dotarea noastra, pilotul are 54 de ani, ma minunez si mi-l imaginez pe tata instructor de zbor, lucrând la suprasarcini de 7G looping-uri si viraje de lupta. Mda, ceva ma face sa-mi reprim gândul, ramân cu un zâmbet strâmb... Vin apoi doua din Yugoslavia, un Galeb-2 reactiv si un turbopropulsor modelat prin linii savante, de origine Elvetiana, Pilatus PC-9. Într-un moment de pauza se strecoara intimidata o cursa Tarom, avionul decoleaza cu un sentiment de „rusine”, pândit de pe flancuri de cele mai amenintatoare fighter-e din lume.
Desi ceva mai demodat, MiG-ul 23 face senzatie cu puterea pe care o emana. Chiar daca este un aparat destul de vechi, este cel mai rapid din dotarea aviatiei române si nu numai. Putine aparate pot concura cu cei 2.500 de kilometri pe ora ai lui, iar geometria variabila îl fac masina perfecta de zbor supersonic, fiind în acelasi timp un aparat extrem de complex din punct de vedere aerodinamic. Pe cale de a fi retras din dotare, îsi duce ultimele zile pe aerodromul Giarmata din Timisoara. Ma distrez la ideea ca de aici de la Constanta pâna acasa la el ar putea face, daca ar cupla fortajul, doar 30 minute, iar cu trenul nostru cel banal facem o zi întreaga. Impresioneaza trecerile cu motorul în regim maxim, globuri rosii de foc se rostogolesc metri buni în urma avionului. Când îl vezi ca vine distingi doar fluieratul aerului pe dural, suierat specific 23-ului, sfredelitor si grav, aeronava trece maiestuos etalându-si trena de foc apoi urechile sunt lovite brutal de bubuitul turbinelor, ce se tine cu greu de avion. Care e deja departe, pierdut adânc în albastru. Dubla comanda care a venit astazi aici completeaza tristetea mea vis-a-vis de planul de zbor anual al pilotilor care, la un singur zbor, sunt înghesuiti câte doi în avion pentru a mai „ciupi” câteva ore de zbor cu minim de costuri. Viata petrecuta în praful ars al pistei, în plin câmp sfichiuit de geruri, departe de casa, sacrificii contabiliceste îndesate în tabele meschine cu minute prea scumpe. Zburatorii români, unii dintre cei mai buni din lume, cu visele masurate în litri de kerosen. Zbor gratios dar solemn, ca o acceptare neputincioasa a destinului...
Direct de la Borcea apare pe cer dubla MiG-21 Lancer 9526. Pentru mine, MiG-ul 21 înseamna mult, înseamna Doru Davidovici si toate cartile acelea sublime pe care le stiu pe dinafara. Adunate cu greu de prin anticariate, a caror lectura nu a durat niciodata mai mult de doua nopti, recitite si ras-recitite, smulse din raft în momente nu prea fericite pentru a ma reîncarca... Nopti pline de zboruri descrise cum altele nu mai stiu, ajungea sa închid putin ochii, alteori nici macar asta nu mai era necesar. Zburam printre nori cu ochii deschisi, cu privirea trecând prin rândurile cartii cu coperti roase din fata mea. Omul acesta modest, unul dintre cei mai buni zburatori pe MiG-21, dar asta am aflat-o mult dupa aceea de la altii - multi la numar, este pentru mine instructorul meu de zbor. Pe care nu o sa am sansa sa-l cunosc vreodata, pentru ca în pamântul amestecat cu metalul dublei 6946 stau de veghe doua cruci, acolo, la virajul patru, la câtiva kilometri de pragul pistei de pe malul la Dunarii la Borcea. Acest om este parintele spiritual al generatiei de zburatori de astazi, cât si instructor de zbor de prima clasa. Venisem aici la Mihail Kogalniceanu sa-l vad zburând pe comandorul Dorel Luca, prietenul lui Doru, cel care a dus la perfectiune zborul pe MiG-21, cel ce a dus acrobatia aeriana pe acest tip de aparat mult peste pragul manualelor de zbor si al cartilor tehnice ale avionului, cel ce a facut lucruri care sunt TEORETIC imposibile. Doar teoretic, caci Dorel, cel mai bun zburator din lume pe acest aparat, le arata în zbor. Nu l-am vazut niciodata, dar am auzit atâtea încât de abia astept. Aflu cu stupoare ca a trecut în rezerva si nu este nici macar spectator astazi aici... Atunci nu am înteles de ce, urmarind tonourile superbe ale Lancer-ului festiv decorat. Doar la ceva vreme am aflat ca Dorel a fost victima intereselor de culise din armata, bataia de joc ce tinde sa calce si sa niveleze toate vârfurile este teribil de eficienta. Ma gândesc acum când scriu la câte o fi îndurat si Doru, dar nu le-a pus niciodata pe hârtie. În cartile lui e doar pasiune în stare pura, nu apar nicidecum greutatile vietii de pilot militar. De aceea mi-e mie asa de aproape MiG-ul 21, mai mult decât orice alt avion. Si sunt convins ca nu numai mie. Cei doi piloti de astazi zboara admirabil, conving pe toata lumea ca asa-zis „nemanevrabilul” MiG poate face acrobatie, ma bucur ca în România sunt în continuare piloti excelenti, dispusi sa-si riste viata ca sa demonstreze asta. Si sunt convins ca, pe undeva, este si meritul lui Doru... Fulgerul albastru ce trece prin fata mea si urca ametitor spre înalt îl privesc ca pe un omagiu închinat lui.
Cehia promoveaza agresiv la vânzare noul produs L-159, avion reactiv de antrenament avansat. Este un avion micut, agil, desenat prin linii savante, bine finisat, manevrabil, docil si sigur, zboara impecabil si place publicului. Dar nu înteleg deloc de ce noi, românii, nu reusim sa ni-l promovam peste hotare pe al nostru IAR-99, pe care nu-l gasesc cu nimic mai prejos. Ma intriga faptul ca doar eticheta de lucru românesc îl face sa se transforme dintr-o alternativa valabila într un obiect de ignorat, desi a beneficiat de o serie de modernizari importante, iar pilotii straini care l au zburat pe la expozitiile internationale l-au caracterizat mai mult decât pozitiv. Admir zborul pilotului de încercare al firmei, dar nu-mi pot reprima gândul ca si la noi în tara AVEM resurse si oameni capabili sa creeze asa ceva, dar... trebuie sa recunosc ca Cehia e altceva decât România, „suna” mai bine. Ramân cu acest „dar” în gât, fara nici o legatura cu evolutia frumoasa a celui de la mansa. În aceeasi gama de aeronave evolueaza un Hawk britanic, avion celebru pentru ca înzestreaza faimoasa formatie de acrobatie aeriana „Red Arrows”. Care - îmi amintesc suparat - au venit la noi în tara chiar în acest an, dar cufundati într-un anonimat de care doar presa noastra era capabila. În orice alt colt din lume unde poposesc britanicii, se mediatizeaza evenimentul pâna când si bebelusii din carucioare au un avion Hawk rosu desenat pe biberoane, numai la noi a fost o liniste totala. La noi în presa apare doar cum s-a scuipat portarul cu arbitrul la meciul de divizia a treia FC Pascani - FC Autobuzul. Asa ca „Sagetile rosii” au venit, au aratat programul celor câtiva oameni prezenti si au plecat frumusel. Pilotul englez da tot ce poate din micutul avion, care suporta cu stoicism viraje de lupta cu 8G. Urmeaza un avion românesc, la origine sovietic, IAK-52. Avion cu elice de acrobatie, recunoscut si peste hotarele patriei, se fabrica la Bacau de câteva zeci de ani. Evolutia foarte buna concureaza avioanele de ultima generatie vazute mai devreme, Extra-300. De unde concluzia ca antrenamentul mâinii de la mansa conteaza uneori mai mult decât puterea motorului.
Zaresc în dreapta cum pornesc avioanele MB-339 ale formatiei italiene „Frecce Tricolori”. Asta înseamna ca urmeaza unul din momentele desemnate drept puncte de atractie ale zilei. Sunt zece aeronave, cred ca va fi un numar deosebit, e prima data când vad un grup asa impunator de avioane la start. Vor decola toti deodata, împartiti în doua grupe de câte cinci. Prezentatorul oficial RoIAS este înlocuit la microfon de ofiterul italian însarcinat cu relatiile cu publicul, care se dovedeste un comentator admirabil, desi vorbeste în italiana. Surprinzator, vom întelege aproape tot ce spune, iar unde nu - vom interpola putin. O urc pe Andreea la „tribuna oficiala”, adica la mine în cârca, pentru a urmari actiunea în conditii optime de vizibilitate. Înainte de decolare avioanele saluta publicul, motoarele sunt ambalate simultan si toti zece dau drumul la fumigene colorate, motorina cu pigmenti este aruncata în jetul de gaze al motorului si se vaporizeaza instantaneu într-o dâra colorata, recunoastem drapelul italian cu alb, verde si rosu în zgomotul înaltator al turbinelor, apoi fumul de marcaj se risipeste si sunt eliberate frânele. Sincronizarea uluieste înca din decolare, triunghiurile de cinci sunt pastrate perfect, de parca aparatele ar fi sudate. Dupa vreo cinci sute de metri se ridica în aer - culmea! - cei cinci din spate, ceilalti ruleaza în continuare pe sol cu roata de bot ridicata. Apoi urca în aer si primii, dupa care urmeaza primele regrupari cu toata formatia, impresionante prin exactitatea de bijutier a miscarilor. Entuziasmul adorabilului animator italian ne patrunde si pe noi, vorbeste asa cum doar un italian o poate face, mi-e clar deja ca debitul verbal al acestuia poate fi clasificat fara doar si poate record aviatic. Ni se spune ca formatia se va rupe în trei: o grupa de cinci, una de patru si un solist - numarul zece, Dimitri Mazzeolli. Acesta va avea grija de public în momentele când formatia se restructureaza, nelasând spectatorilor nici o clipa de ragaz. Trec toti la verticala secondati de drapelul lor fumigen, apoi se dezlantuie agitatia. Tonouri în grup, evolutii de mare dificultate, zbor foarte strâns în formatie, loopinguri. Spectacol superb, dinamism sustinut de numarul zece care, într-adevar, este un as, razuie pur si simplu copacii din zona, razmut în mare viteza, evolutii care aduc adrenalina în vene. Din mândrie îmi propun sa nu ma las surprins, sa nu-l scap pe Dimitri din vedere, desi crainicul îl anunta oricum – dar pe un ton pe care face sa-l asculti. Mi-e destul de greu, zboara tare si foarte jos, daca n-as tine minte pe unde a disparut ultima oara si pe ce parte era înclinat atunci nici ca l-as ghici, apare de te-miri-unde, face câte un tonou perfect la CÂTIVA metri de sol apoi dispare fulgerator pe dupa pomi sau cladiri. Cele noua avioane se reped în jos, apoi formatia se sparge radial într un con superb de dâre colorate, fiecare revine la orizontala jos de tot, dar pe alta directie, în timp ce prin mijloc urca absolut vertical numarul zece, ca o lumânare. Incredibil, executa un clopot de toata frumusetea, se POATE si cu MB-339 - avion de scoala! - nu numai cu Su-27 sau MiG-29. Tipul este cu adevarat maestru, cade pe coada, revenire brutala cu botul în jos, aplauze furtunoase, comentatorul în delir – si nici macar nu joaca teatru. Totul se petrece pe muzica de Pavarotti, iar crainicul nici nu-si mai trage suflul. Cei noua s-au departat putin între timp, apoi se întorc catre centrul aerodromului, moment de maxima tensiune, se întâlnesc TOTI pe o zona practic cât un teren de tenis, venind din toate directiile, trec milimetric unii pe lânga altii. Figura extrem de impresionanta, o astfel de manevra este gândita sa creeze maximum de efect privita din partea de unde se uita publicul, în realitate aparatele erau esalonate totusi pe înaltimi diferite, dar perspectiva face ca imaginea sa fie putin deformata, ca si cum avioanele ar fi gata gata sa se ciocneasca. Babe care pun mâinile la ochi, la ochii ce ustura de la fumul de marcaj, de la kerosenul întepator. Numarul zece revine cu o figura extrem de dificila, numita „Crazy Flight”, trece în lungul pistei rotind energic comenzile, avionul da înnebunit din toate suprafetele de control, descrie o sinusoida complicata la câtiva metri de sol, se balanseaza cu botul în toate directiile, fumul din coada IZBESTE betonul pistei în fiecare punct de minim, atât este de jos! Totul se petrece foarte aproape, sunt cucerit de acest pilot desavârsit, ma întreb ce oare mai poate face, doar a facut de toate... Eroare! Apare în forta din stânga, se înscrie în urcare fix deasupra capului meu, manevra brutala din palonier, avionul continua traiectoria din inertie, glisând ilogic pe o parte, miscare ireala de translatie care te lasa cu sufletul la gura. Manevre dure, se rasuceste violent pe toate axele, imagine extrem de spectaculoasa, fumul ramâne marturie în urma, vârtej încolacit în fel si chip. Viteza scade, fumul devine tot mai dens acolo sus, dâra alba formeaza un ghem urias si complicat, avionul continua sa se rostogoleasca nebuneste. Moment de viteza zero, am uitat de mult sa mai respir, cade lent pe o parte, fumul de marcaj amplifica impresia, tipul ne face o vrie de zile mari, la doar câteva sute de metri de sol. Cade din înalt ca o piatra, redreseaza pe deasupra capetelor noastre, umbra grabita a avionului fuge mulata pe chipurile mirate ale multimii pestrite cu gâturile sucite în sus. Show-ul se termina cu zece aterizari unse, la distanta de câteva secunde, în uralele multimii. A fost un spectacol complet, nu a lipsit absolut nimic, sincronizarea a fost perfecta, iar Dimitri Mazzeolli este un solist extraordinar. Un „zece” din toata inima pentru tot atâtia zburatori, italienii ne au aratat ca stiu sa zboare. Si românii stiu si pot, dar aviatia italiana are formatie de acrobatie, asta spune ceva despre respectul de care se bucura profesia de aviator ACOLO la ei, despre standardul lor de viata. Ce pacat ca în lumea asta strâmba de astazi pasiunea ajunge sa depinda de bani! Evolutia „Sagetilor tricolore” va ramâne multa vreme pe retina mea, numar de exceptie al întregului spectacol aviatic.
Prima evolutie ukraineana, giganticul Su-27, avionul este urias, cele treizeci de tone te strivesc doar când îl vezi. Silueta extrem de gratioasa, este cel mai frumos avion rusesc pe care îl stiu, de-a dreptul elegant. Este atât de înalt, asa cum intra pe pista pare ca îsi plimba burta peste capetele oamenilor din fata mea. Urc - ufff, a câta oara? - Andreea la „belvedere”. Decolare în tromba, jetul spulbera tot praful pe zeci de metri în spate, zgomotul asurzitor îmi încreteste pielea de emotie, ma incita brum-ul formidabil al celor 25.000 de kilograme forta. Este enorm, senzatie de monstru indestuctibil, tâsneste dintre valurile miscatoare de caldura de aerodrom, trece rapid prin dreptul nostru, rotile uriase se avânta pe beton, se desprinde departe si totusi pare atât de aproape. Desi se „simte” masivitatea coplesitoare, se misca incredibil de usor, dar are ceva personal în felul cum pivoteaza cumva pe bot, cele doua derive, catarge puternice, descriu cercuri ample, totul este extrem de spectaculos. Vopseaua albastra, intensa, profilata pe seninul sticla, parca locul lui este dintotdeauna acolo, vietate libera ce s-a regasit dupa decolare în universul sau. Persista senzatia ca raspunde „altfel” la comenzi, cabreaza maiestuos lasând coada grea pe aerul dur, profundoarele bracate în jos vuvuie muscând fluidul invizibil. Aparatul inspira un tainic respect, forta colosala se revarsa zdruncinând dureros timpanele. De necrezut cât de strâns poate sa vireze, executa câteva cercuri strânse cu o raza terifiant de mica, avionul pare un elefant furios zbatându-se în lant, pilotul cred ca s-a laminat pe scaunul de catapultare la cei 9G pe care-i suporta. Mi-as dori „Cobra lui Pugaciov”, manevra de o rara frumusete, în care avionul ridica botul brusc pastrându-si totodata directia de înaintare, ajungând astfel sa zboare cu coada ÎNAINTE, apoi basculeaza si revine din nou în zbor orizontal. Gândul se duce catre regulamentele din ce în ce mai restrictive, cred ca nu vom vedea asa ceva... Undeva pe creier persista documentarele de la Discovery, pilotul de încercare Evgheni Frolov storcând tot ce se poate din avionul care danseaza acum în fata mea. Mi-ar fi placut sa fie Su-37, cu tractiune vectorizata, acela sigur ne-ar fi încântat si cu „Cobra”. Aterizeaza ridicând uriasa frâna aerodinamica de pe spate, cred ca e de doua ori cât mine „placuta” aceea mititica...
Francezii vin sa ne convinga înca o data, daca mai era cazul, ca Mirage-2000 este un avion extraordinar. Îmi amintesc de la meeting-ul aviatic din 1990, când normele de siguranta nu erau atât de stricte ca astazi, de superba limita de viteza executata chiar pe deasupra publicului, avionul acela suspendat la câteva zeci de metri de ochii mei uimiti. Programul de astazi este parca mai bun, în sensul ca aparatul este pilotat „tare”. Pilotul manevreaza comenzile brutal, tonou rapid din decolare, evolutie strânsa, extrem de dinamica. Înclinarile sunt atât de bruste, totul atât de exact, de parca aparatul n-ar avea deloc inertie în ruliu. Cred ca se poarta „salbatic” cu mansa, smucind-o în sens contrar dupa fiecare înclinare ca sa poata da impresia asta. Tonourile segmentate par a fi executate pe jucariile Extra-300 de mai adineauri, Mirage-ul si-a pierdut de tot greutatea sub mâna celui din carlinga, poti grada linistit un raportor ajutat de francez... Tot zborul creeaza senzatia unei lame extrem de ascutite care taie aerul în felii subtiri. Avionul este cu adevarat performant, nu pricep cum au reusit constructorii sa-l faca atât de agil pornind de la configuratia de aripa delta, despre care multi zic ca este depasita. Dupa ce am vazut la SAAB-39, MiG-21 si acum la Mirage, înclin tare de tot sa cred ca nu este deloc asa, mai ales acolo unde mai pune umarul si câte un computer... Figura extrem de spectaculoasa, viraj cu suprasarcina negativa în URCARE, venind pe spate, vibreaza universul de tunetul alb al motorului în fortaj, e prima data când vad asta, forta motorului îsi spune cuvântul. Francezul a impresionat puternic, Mirage-ul sau urca rapid în clasamentul preferintelor tuturor, a pilotat energic, salbatic, cu îndrazneala si, mai ales, cu pasiune, cuvânt atât de des întâlnit aici, fara de care aceasta profesie de zburator pur si simplu n ar exista. Ramâne zborul acesta atât de „altfel”, vizibil „altfel”, cutit bine uns despicând în albastru curbe complexe.
Fortele aeriene austriece prezinta un alt SAAB, dar destul de vechi: JAS 35. Doar ei îl mai au în dotare – din câte stiu, dar arata bine întretinut si este vopsit alb-rosu destul de interesant. Pentru mine acest aparat este destul de ciudat, adica din lateral arata bine, dar de sus pare o paleasca mare. Aripa dublu-delta se întinde pe aproape toata lungimea aparatului, facându-ma sa deplâng vizibilitatea ce se ofera pilotului. Pilotul nu are însa de ce sa o deplânga pe a mea, stau în plin câmp si ma uit la Draken cu un ochi plin de îndoiala... Surpriza e ca se misca binisor, are o viteza ametitoare si o rata ascensionala de invidiat, doar cu manevrabilitatea sta ceva mai slabut. În fine, îl „accept” pâna si eu ca fighter, ca mare critic priceput ce sunt, si - ei bine - m-am înselat grosolan când îl desconsideram. Hotarât lucru, suedezii fac numai treburi serioase. Gripen-ul de mai devreme este doar vârful iceberg-ului constând în traditie aeronautica de aproape un secol. Gafa regretabila a organizatorilor care o tot dau în sus si-n jos cu „Viggen”. Saracul SAAB-35 Draken si-ar dori sa fie SAAB-37 Viggen, dar nu este! Asta pentru ca tot e la câtiva metri de mine standul suedez, iar în expozitia statica - asa cum vazuram noi mai încolo - este expus un avion identic cu o pancarda mare cu denumirea lui corecta.
Moment de relativa acalmie, pornesc motoarele „Ukrainan Falcons”. Cum pâna acum n-am auzit de ei, astept cu nerabdare evolutia celor sase MiG-29, care se aduna pe pista pentru decolare cu toata formatia. Mie înca îmi mai suna în cap fortajul MiG-ului lui Valer Muresan, dar astia sunt sase deodata... Ma bucur pentru efect de pe acum. Decoleaza extrem de înghesuiti, sunt uluit, aici este vorba de avioane de 17 tone, nu de jucarii de tipul MB-339 ale italienilor. Zgomotul celor doisprezece motoare Tumanski îmi vibreaza si ultima celula neuronala ce înca nu stia ca sunt la un meeting aviatic, apoi un nor gros de petrol ars învaluie zona. Sunt sufocat în pâcla, avionul cap trage un tonou în decolare la câtiva metri de sol, coada baleiaza pe un cerc perfect. Daca începe asa e clar... Plin de încântare o scobor pe Andreea de la balcon, sunt cu toate simturile alerte, astept! Imediat dupa ce au fost toti în aer, vulturii ucraineni organizeaza câteva tipuri de formatii extrem de precis. Zboara incredibil de aproape, trec pe deasupra publicului lipiti la trei-patru metri unii de altii, astia m-au dat gata, sunt totusi interceptoare grele de lupta, nu avioane de acrobatie! Desi turbulenta atmosferica exista, am vazut mai de dimineata planoarele, cele sase MiG-uri nici nu se clintesc de pe pozitii. Parca sunt sudate! Si avioanele sunt comandate clasic, nu includ tehnologie fly-by-wire, totul se compenseaza manual, pilotul cu simtul sau special este cel mai performant computer de la bord. Ma uit cu gura cascata la tonoul cu TOATA formatia si tot nu pricep cum de mentin grupul atât de compact. De departe sunt cele mai dificile evolutii pe care le-am vazut vreodata live, poate chiar si la televizor, ma entuziasmez la fiecare treizeci de secunde. Looping impecabil, sus formatia se desface pe directii diferite, fumul de motoare de MiG 29 si cel de marcaj de la fumigene a umplut cerul, deja ma ustura ochii, timpanul tremura, dar de-asta sunt aici, asta caut eu, Andreea si restul miilor de oameni aici, în praful cu scaieti de lânga pista. Inima se opreste în loc, întâlnire frontala dintre un aparat si restul de cinci venind ametitor din sens opus. Trecere la mustata, cred ca pulsul meu a luat-o de mult pe-afara din standarde. Chiar deasupra publicului urca abrupt doua aparate, încetinesc vizibil... Executa SIMULTAN clopotul, sincronizare perfecta, parca ar fi în oglinda, se opresc ca doua statui albe cioplite în albastrul pur, 35 de tone de metal suspendate ilogic în cer, pica lent pe coada, timpul parca s-a oprit, vântul a stat, nici mustele nu se mai aud. Motoarele din nou în plin, basculeaza si le vad cum vin spre noi, as putea sa jur ca unul ma are în reticlul vizorului. Îmi simt pielea pe sira spinarii, Doamne, ce pot face oamenii astia cu MiG-ul 29! Din nou tonouri, de data asta executate individual cu pastrarea locului în formatie, extrem de grele figurile, atâta doar ca mâinile de pe manse au mii de ore de zbor. Aterizari trase la indigo, în aplauzele multimii, „Ukrainski Sokoli” au fost cei mai buni azi. Poate nu cei mai spectaculosi, dar a fost clar cea mai puternica demonstratie de acrobatie si forta a întregului show aerian, scoala sovietica de piloti militari a avut perioada ei de glorie, atunci s-au format asii de astazi...
Îmi trag sufletul dupa ce am vazut, pulsul revine încet spre normal, gândul zboara lacom la cele doua Harrier venite direct din Marea Britanie acum o ora si ceva... Au reusit oare sa pregateasca vreunul pentru „numar”? Oare pilotul va accepta sa prezinte avionul la doar doua ore dupa un zbor lung si obositor de câteva mii de kilometri?
Organizatorii decreteaza o scurta pauza, ma reped ca uliul la prada catre expozitia statica. Cu aparatul foto balabanindu-se în mâna, nu ma mai satur sa ma foiesc printre avioane. În scurt timp pricep ca o figura de om serios si un zâmbet politicos reprezinta biletul de intrare în zona asa zis interzisa publicului. Curând însa poporul se zbântuie liber peste tot, aparatele, pilotii, tehnicii, totul este luat cu asalt la propriu. Vagile urme de fotograf cândva amator din mine protesteaza, din pacate trebuie sa cam pozez în soare, o sa iasa o lae... În fine, îl rog pe anticul Smena-8 sa nu ma tradeze, iar pe mine sa-mi reamintesc de acum cinci ani cam cum reglam diafragma. Lentilele înghit lacome IAR ul 80, primul reactiv, IAK-ul 23, MiG-urile istorice 15, 17, 19PM, ajung în preajma Lancer-urilor, merg printre ele, le ATING. E un aparat nou, dar simt ca ma furnica sub palme urmele lui Doru, îl simt invizibil printre noi. Fior ce ma strabate de sus pâna jos, mâna tremurânda pe duralul cald... E incredibil ce subtiri sunt aripile, cum Dumnezeu suporta centimetrii astia cele zece tone de MiG la evolutii cu 9G?! Ma foiesc haotic, ating tot ce se poate atinge, ma fascineaza efuzorul negru-ars, camerele de ardere ascunse în întuneric. Îmi las cu frenezie urme de epiderma pe toate suprafetele posibile, dar încet si cu grija, nu trag, nu împing, nu bruschez nimic, nu vreau sa spulber visul. Ating cu respiratia taiata obiecte de cult, îmi trec degetele peste nituri ca peste o fiinta draga, dorinte vechi, ascunse, tâsnesc gheizer la lumina si devin realitate. Deja ma simt ca în templu, trag rapid centimetrii de pelicula pe care astern nesatios aceasta Mecca, cladita aici doar doua zile, pentru noi...
Evident ca pacea aceasta interioara era prea multa, poporul se repede vijelios sa mi-o clatine. Absolut toate cabinele sunt invadate ori de copilasi indiferenti, în jurul carora roiuri de parinti dau ture si-si fotografiaza odraslele prin plexi-ul blindat al cupolei, ori de tanti-uri ce se hlizesc hahaind când vine vorba de coborât înapoi pe scara. Piloti de MiG-29 ajutând tanti-uri bâtâindu-se pe tocuri sa se depuna în scaunul de catapultare. Priveliste trista, renunt instantaneu la orice vizualizare de carlinga. Scara aceea la care e coada de sugaci as urca-o altfel, încet, as zabovi la fiecare treapta pe scara roasa de vopsea, vopsea farâmata de ghete de zbor, zeci de destine risipite aici pe câmpul ars, cojind vopseaua treptelor la fiecare alarma de gradul unu. Poate sunt eu exagerat, dar asist la banalizarea unor lucruri care mie mi s-au sedimentat ca obiecte de cult.
În fine, ma arunc din nou pe butonul de armare, pelicula memoreaza traseul printre ampenaje, derive înalte si guri negre de evacuare. Ma apropii de F-16, ma mir cât de bine finisate pot fi, cu câta grija le vopsesc, tehnologia cred ca e usor alta decât la rusi. Ma rotesc ca o musca în jurul unui F-4 german usor afumat de timp, vopseaua roasa pe la capacele de vizitare, doream atât de mult sa vad acest aparat, pentru mine legenda. El era în serviciu de când erau parintii mei mici... E maricel, as putea intra linistit în difuzoare daca as vrea. Coada afumata îi da acea aroma specifica de avion-veteran. Îmi pare rau ca nu a zburat solo, mi-as fi dorit-o! Cam aceleasi sentimente si fata de Tornado, nemtii si-au vopsit aparatul aniversar, senzatia de aparat puternic se repeta. Ciocan usor radomul, ma asteptam sa sune cumva a gol - aiurea, parca am lovit un perete masiv de beton. Fluier a mirare, moment în care ma trezeste la realitate glasul dogit al difuzoarelor. Vom VEDEA Harrier! Stânga-mprejur, fugim repede la vechiul nostru loc, în jur marea de oameni migreaza uniform în aceeasi directie.
Aparatul e deja pe bretea, rulaj scurt de tot, zece metri poate, clipeste ceata în difuzoare, apoi pilotul - caruia îi multumesc în gând pentru disponibilitate - roteste ajutajele în jos, se vede jetul cum izbeste dur betonul si avionul zvâcneste în aer. Încet de tot se ridica, roteste tuburile catre înapoi, petrolul ars evacuat pe duza calda se distinge clar pe cer. Zgomot infernal, n-am crezut ca poate sa tiuie atât de strident, aerul forfecat ne aduce în nari mirosul de motor. Vârtejuri de praf însotesc avionul în miscarea aceea de translatie paralela cu solul, intra treptat în viteza si se înscrie apoi în turul de aerodrom. Gata, este avion ca toate celelalte, despicând lacom tunele prin cerul-purpuriu de apus de vara. Din nou aceeasi senzatie de la Mirage, zbor desenat ca în problemele acelea de geometrie, doar cu rigla si compasul. Aripile lasate îmi creeaza o puternica impresie de stabilitate, parca strânge aerul sub el. Evolutie dinamica, fara goluri, foarte exacta, degajari fulgeratoare. Englezul face senzatie, pilotaj „barbar”, intra în virajele de lupta într-un fel personal: se înclina brusc pe dreapta la vreo 80 de grade, dar brusc de parca ar fi o simulare de calculator, se opreste din înclinare ca si cum s-ar lovi de ceva invizibil noua, apoi RAMÂNE asa câteva zecimi de secunda. Atât ca sa vad ca botul NU gliseaza absolut deloc, axul longitudinal ramâne perfect pe traiectorie, parca nici nu ar sti de portanta, apoi trage brutal de mansa si vireaza taind aerul cu burta, cu botul spre interior si coada glisând în afara arcului de viraj. Spectacol complet, dar toata lumea e deja cu gândul la ce va urma. Trecere în exces de viteza, amorseaza un viraj larg, incredibil cum scade viteza, frânare evidenta, resimt fizic acceleratia aceea negativa formidabila, la capatul turei are doar câtiva kilometri pe ora, pluteste atârnat în motor la DOAR treizeci de metri de mine, sunt complet asurzit. Neclintit pe cer, fluierat inimaginabil, ma dor timpanele, sunt extrem de aproape de cercul acela de praf de la sol, vad cu coada ochiului iarba culcata tremurând nelinistita. Îmi pregatesc cu disperare aparatul, desi Smena al meu e superangular, deci o sa iasa totul ca fiind mult mai departe. Toti în jur sunt cu mâinile la urechi, cred ca o sa-mi dea sângele din timpane, ma dor urechile de nu mai pot, dar e mai important ce se petrece ACOLO. Sta o clipa lunga cât o vesnicie la punct fix. Armez si declansez nu prea convins ca am reglat totul bine. Auzul sfredelit îmi induce un gol teribil în cap, tipul se roteste în plan orizontal, apoi executa un marsarier de toata frumusetea, jetul cafeniu de gaze se vede clar cum e îndreptat înainte. Obturatorul clicaie din nou, voi constata mai târziu ca în graba ce ma furnica am sarit peste nesemnificativa dar totusi esentiala operatie de derulare a filmului, va iesi un trucaj teribil, cu doua avioane Harrier perpendiculare pe cer. Este fix cu fata la public, acum îsi lasa botul jos, botul e drept spre mine, simetrie perfecta, vad compresorul urias îndesând înnebunit metri cubi de aer sarac. Pivotare scurta si aparatul se clinteste lent, apoi se lasa usor o suta de metri mai în colo, ca o pana, pe beton. Tunetul motorului amuteste sec, ecoul se pierde undeva departe, nu scoate nimeni nici „pâss” câteva secunde bune, mie îmi suna tonul în creier, senzatie dureroasa de cap umplut cu rumegus, va persista câteva ore bune... Harrier-ul defileaza pe pista catre start, multimea izbucneste în urale, delir general, britanicii ne-au „rupt” la propriu. Toata lumea are ceva-ul acela în priviri, licarirea aceea care tradeaza emotie, eu înca am un nod în gât, în ceea ce o priveste pe Andreea - e knock-out. Salutam prelung pilotul, o merita din plin. Toti o merita, lor si organizatorilor le datorez aceasta zi din viata mea, cu tot ceea ce a inclus ea. Ramân nemiscat pe câmp, meditativ, cu silueta Harrier ului devenit din sageata grabita elicopter neclintit. Extrag încet imaginile de pe creier, atunci totul se petrecea prea repede, n aveam timp sa le compilez, asa ca rumeg visator la plutirea aceea...
Ma trezesc într-un târziu ca s-a terminat ziua de zbor, soarele e disc rosiatic coborât printre plopi, cu un fel de lentoare în miscari ne desprindem din praf si revenim în parcul static, sa vedem ce mai e de vazut. N-avem noroc, suntem mânati înapoi cu plutoanele, ok, mergem în partea cealalta, deocamdata de-aici nu ne alunga nimeni. Asistam la decolarea câtorva An-26, parasutistii militari care au sarit la final pleaca acasa. Prind tot ritualul unui Hercules, elicele pornesc pe rând si grav, bat puternic aerul, taxi, ambaleaza în forta propulsoarele, sorb cu ochii îngustati fiecare frântura din muzica aceea armonioasa, pale late fluierând ametitor, motoare ce trosnesc pe batiuri. Masiv, robust, impunator, C-130 se-ntoarce pe-o roata, se aliniaza în ax si da drumul la gaz în plin. Ridica botul într-un târziu, se topeste treptat într-o sandela la 40 de grade, ramânem cu gâturile întinse pâna dispare de tot...
Gata, nu mai avem ce face aici, toti ne dau afara, echipele de salubrizare mai au înca mult de furca, iar camionul de gunoaie devenit neîncapator umbreste, evident, momentul. Cu mers agale pornim spre autocare, coloana de oameni tacuti, vorbind în soapta. Stârnim nori de praf, particule înecacioase plutind în lumina aceea blânda de dupa-amiaza. Moment de bilant. Ce mi-a placut? E simplu de zis: tot ce ne-au aratat astazi oamenii claditi din albastru. Mi-a placut vremea care a tinut cu noi, briza aceea ce ne-a racorit constant. Ce nu mi-a placut? Noi, spectatorii, needucati aviatic, needucati în cei sapte ani de-acasa. Nu generalizez desigur, dar românii chiar sufera de lipsa de educatie, boala nationala poate cea mai devastatoare. Ce as mai fi vrut? Pai, F 4 si Tornado zburând, Cobra cu Su 27, IAR 93 expus, ma bucuram si la un IAK 11, doream sa vad si Puma-330 Socat în aer, stiu ca în '90 m-a impresionat grozav. Doream sa termin de vizitat expozitia statica... STAI, ideea Andreei, ce-ar fi sa mai venim si mâine?! Eu bineînteles ca vreau, dar ea e bocna de oboseala, suntem în picioare de la ora zece si acum e sase, arsi pe fata, cred ca ar fi prea mult sa mai... Îmi amintesc însa brusc de mina ei de dupa Gripen, de dupa MiG, de dupa italieni, de dupa Harrier, fata aceea - radioasa e mult prea putin zis. Cred ca efectiv ar vrea si ea sa mai venim o data. Ok, decizie luata, venim din nou si mâine! Visez sau chiar mi se întâmpla toate astea?
Privesc înapoi spre cerul rosiatic al apusului, da, vom reveni aici. Pâna atunci însa trebuie sa ne-nghesuim iar în ceva cu patru roti care sa ne lase în Constanta. Ni se arata în cale un foarte modern autocar, de care ma voi bucura însa mai putin, storcit fiind de oameni pe de-o parte si de rucsacul meu montan pe de alta. Câteva minute de chin si suntem abandonati de catre sofer undeva în mijloc de oras, nicicum nu e locul de unde am plecat dimineata. Amanunte neimportante, cele importante le sesizez acum. Mai bine zis mi se aduc la cunostinta: am blugii rupti fix acolo unde îmi doream cel mai putin. OK, ochesc o straduta întunecata si parasita din dosul unei mici piete, vestiarul ideal în aer liber, o sa ma schimb rapid, în câteva secunde sunt înapoi... Asta în imaginatia mea, am senzatia ca sunt la camera ascunsa, nu e adevarat ce mi se întâmpla; de cum am ajuns acolo, tot universul comploteaza brusc împotriva mea, siruri lungi de oameni încep sa se perinde pe foarte ferita mea alee. Zeci de tanti-uri miscându-si alene slapii se fâtâie fara tinta pe lânga mine; eu stau disperat si contemplu peisajul. Dupa primele minute de haz de necaz începe sa-mi pulseze vâna. Turbez de furie, maxilarele înclestate, fie ce-o fi, pleznesc ca o coarda bine întinsa într-un disgratios numar de strip-tease, printre dintii scrâsnind apasat tâsnesc aleator frânturi de cuvinte neortodoxe. Plecam, Andreea rabdatoare (sigur, ea nu cara nimic!), eu pachet de nervi. Ca un fluturas ce se-asterne pe floare ma viziteaza amintirea plecarii noastre de la Busteni: aha, cine m-a convins sa nu-mi iau trusa de cusut la mine?! O sagetez pe Andreea cu o privire ucigasa de tortionar sadic, viitorul ei atârna de un fir de ata... Ramâne cu greu în viata doar pentru ca mergem si mâine la meeting.
Pâna atunci bântuim, facem pe jos câteva statii nesfârsite pâna dam de un troleu nouazeci si ceva care sa ne duca spre mare, spre faleza, trebuie sa ardem gazul pâna mâine, o sa înnoptam deci la mal de balta. Sentimente neclare cât calatorim cu unduitorul nostru mijloc de transport: chiar, cum o mai arata marea, amintiri vagi din copilarie, n-am mai calcat pe litoral de cincisprezece ani, si nici nu aveam de gând. Gata, am ajuns la capat, undeva unde începe o alee ce coboara spre dig. În nari miros de alge, în fata ochilor freamatul parca derulat cu încetinitorul al macaralelor portuare, zeci de brate metalice înnodate prin cabluri ruginite îsi duc mai departe melodia scrâsnita a vietii lor corodate de apa sarata si nisip adus de vânt. Trag în piept aerul marin, îmi las fata arsa în grija brizei de seara, privim tacuti, parul Andreei danseaza nehotarât. Ne dam drumul la vale, iesim la Casino-ul acela alb imaculat ce populeaza pâna la saturatie toate brosurile, manualele, pe-afara grupuri-grupuri negre de romi populeaza pâna la saturatie toate locurile plate: banci, borduri. Cautam în pas vioi portita de evadare din lumea casetofoanelor, teraselor, masinilor, prafului ostil. Asa ajungem sa ne plimbam tacuti pe dig, mergem muti pe lânga tetrapozi, tacere sparta din când în când de brum-ul spumei albe ce rasufla greu câtiva metri mai jos. Pulsul marii, verde închis de apa adânca, reverberatii înabusite printre brate de beton în muchii dure, pescarusii galagiosi înteapa sporadic linistea. Fâlfâit de aripi larg deschise sa îmbratiseze briza, plutesc neclintiti unii din ei, zbor la punct fix, chiar asa - de-aici a început toata aventura zborului, noi am vazut astazi doar vârful ice-bergului, visul însa e vechi si povestea începe demult, cu oameni îndârjiti ce confectionau aripi... Valuri mici, apa tremura nelinistit, e o magie ascunsa aici, orice colt de natura te captiveaza daca-i dai voie, ascultam neclintiti muzica falezei. Un stomac suparat rupe rapid vraja, ne întoarcem cu regret la probleme administrative, un bolovan urias se ofera a ne fi masa, sortam sandwitch-urile dupa starea de ofilire în care sunt, terminam tocmai când ultimele pale de lumina ale crepusculului se topesc în negura serii.
Apa de Dobrogea fiind mai putin potabila de felul ei, chiar si pentru oameni dotati cu furazolidon din belsug, pornim decisi a ne procura apa minerala. Greseala mare, din linistea care ne cuprinsese nimerim brusc în mizeria unui oras incredibil de murdar, îmbâcsit, mirosuri noi ma agreseaza la fiecare cinci pasi. Mirosuri pestilentiale, munti de gunoi pretutindeni, maidane presarate cu balti statute. Nu am aer, praful cu reziduuri de esapament se lipseste dibaci de mine, senzatie de scârba, port în spate douazeci si ceva de kilograme printre gropi, câini isterici si deseuri. Dureaza cam o ora orbecaitul prin infernul torid, gasim, în fine, o dugheana care vinde si lichide mai putin nobile ca alcoolul, cum ar fi si apa noastra, asteptam sa se termine o cearta penibila între betivi, intram în fine în posesia rarisimului lichid, iesim ca împuscati, victorie amara, suntem mândri foc de neamul nostru. Drum în sens invers, inventez un joc sinistru, numar avid fetele albe pe care le întâlnesc, ma las pagubas din lipsa de subiecti, ajungem din nou pe faleza cu moralul zob. Deci asa arata Constanta, oras istoric, leagan al civilizatiei, bla-bla, sabloane vechi desprinse din carti de istorie, efectiv e un oras mai urât ca Bucurestiul, nu credeam sa existe asa ceva, impresie dezolanta. Mai dam prin bezna câteva ture pe dig, doi bezmetici echipati de munte facând poteca pe malul marii. Desi ma vait deja ca o baba de rucsac, facem înca un ocol sa vedem unde am putea înnopta, un loc sub cerul liber care sa fie cât de cât safe si curat. Trecem pe lânga vechile ruine, Andreea în povesteste ceea ce întunericul ma împiedica sa vad acum. Aproape închid ochii si vad forfota stravechiului port, nu-mi pot face nici o idee despre cum aratau oamenii atunci, dar vad de departe furnicarul, dane aplecate sub greutatea butoaielor de lemn, carute zgâriind prin praf, corabii zvelte cu pânzele pliate pe catarge, barci negre si boante, ziduri solide ce vegheaza de departe. Betivi urinând pe ele - vai, asta nu e din vis, sunt cu ochii deschisi, revin acum în timpul meu si mileniul trei ma arunca la câtiva pasi de jetul de urina si alcool ce spala istoricele vestigii, pivotez pe calcâie scârbit - a câta oara în patru ore? - facem ce facem si esuam iar pe dig. Din nou pauza de potolire a nervilor întinsi, devine critica problematica înnoptarii, nu-i foc daca nu dormim deloc, dar macar undeva sa stau jos vreau, suntem în picioare de la sapte dimineata totusi...
Pe la ora doua noaptea totul se îndreapta ca în basmele cu zâna buna. Minoritarii strâng casetofoanele, arunca sticlele pe caldarâm iar noi fericiti fugim sa le luam locul. Calcule matematice complexe, tinând cont de dependenta patratica cu distanta a intensitatii mirosurilor de fecale de prin boscheti conduc catre solutia optima întruchipata de banca a patra din josul dealului cu renumitul Casino. Cadem gravitational aproape, retezati de oboseala, pe scândurile strâmbe si scorojite ale municipalitatii. În larg - sirag de luminite marcheaza linia vapoarelor din rada exterioara, în port zeci de becuri colorate descriu cercuri lente, du-te-vino neobosit al bratelor macaralelor de pe chei. Tentacule uriase, cadre patratoase, sprijinite solid pe pamânt, conduc dansul haotic al navelor pe la dane. Flash orbitor, ca un gong în peisajul tacut, farul îmi îngusteaza ritmic pupilele. De foarte aproape, furându-mi perspectiva panoramei, un sirag de beculete de prost gust, ridicole aici, atârna enervant prin copaci. Andreea a adormit pe rucsac încotosmanita pe potriva brizei, contorsionata cumva pe banca incomoda, în mine urca o nemultumire surda, o lehamite amara. De ce-o mai chinui si pe fata asta noaptea pe strazi pustii? În fine, ramân treaz, veghez numarând orele pâna în zori. Pustiu în jur, lumini stresante. Doar viata de noapte îsi vede de regulile ei. Din când în când prin parcare se perinda masini exotice scrâsnind scurt frânele bruscate, urca sau coboara tipi dati cu marmelada sclipitoare prin cap, îmbracati scump dar cu atât prost gust ca nici nu-mi vine sa râd, obligatoriu însotiti de una sau doua tipe cu sânii urcati în gât si revarsati pe-afara, balabanindu-se oribil pe tocuri imense. Râsete animalice, chiote ce sparg tacerea noptii, voci dogite de tutun, sunt atât de vulgari, ma cuprinde o tristete fara margini. Numar pe ghimpi minutele, astept sa se lumineze cumva de ziua. Ma mai înviorez cumva spre dimineata la ideea rasaritului din mare pe care sper sa-l surprind.
Deja pe la ora sase încep sa am dubii referitoare la conditiile meteo. Recapitulez mental: ploaia de la munte, caldura sufocanta din câmp, vântul întins care a batut ieri, iar acum cerul pare totusi cumva luminat, dar difuz. Temerile se adeveresc odata cu trecerea minutelor. Da, este nor, norul acela gros de care am fugit cu trenul, începe sa picure timid, nu stiu la ce sa ma astept, dar m-am bosumflat de tot. Ce naiba cautam aici? Peste tot pustiu si ploaie, noi si cu aurolacii pe strazi. Se trezeste cu aceeasi buna-dispozitie si Andreea, privim strâmb în sus, chef de viata nul. Operatiuni de dimineata, spalat pe dinti cu apa minerala, un fel de mic-dejun la bolovan, în fine, un câine anima peisajul, singura fiinta vie pe care o înregistrez pe retina. Împachetam bagajul, santurile de pe umeri sunt deja formate, depun „animalul” în spate si ne urnim în tacere. Lasam în spate marea cafenie, terna, chiar, nu mai seamana deloc cu cea de ieri. Nici o umbra, nici macar orizontul nu e clar, doar mâzga asta apasatoare. Apa sus, apa jos, apa pe noi, totul e gri...
E duminica si troleibuzul se cam lasa asteptat, ne hurduca prin orasul înca adormit. Coborâm la plezneala adulmecând dupa acel tramvai 100 de ieri. Traversam o intersectie pustie, ne orientam bâjbâind dupa placutele din statii, mai mult dupa punctele cardinale. Îmi arunc privirea stânga-dreapta dupa masini, reflex inutil, nici o miscare prin jur, prind cu coada ochiului doar o babuta undeva pe la treizeci de metri. Traversam rumegând la conditiile de zbor, când deodata – incredibil! – linistea e sparta de o voce pitigaiata: „Vreti cazare, maica?”. Ne oprim ca loviti, o secunda, doua, ne uitam unul la altul, ecoul întrebarii dispare printre blocuri, e sapte dimineata, suntem pe o strada pustie într-un oras pustiu, avem în buzunar afise mototolite cu „NU vrem cazare!”... Izbucnim amândoi într-un râs isteric de neoprit, mi-au dat lacrimile. Saraca femeie se uita prostita la noi cum râdem în hohote, statuie a perplexitatii totale. Ne uitam si noi la ea cum ne priveste cu ochii dilatati si râdem mai tare, mi-e clar ca nu o sa înteleaga niciodata. Ne departam ca doi trazniti, fixati de o privire luuunga. N-are sens sa ma duc sa-i explic femeii pironite, oricum crede ca nu suntem în toate mintile. Scena a fost teribila, ne-am distrat copios, nici nu credeam ca orasul acesta ma poate bine-dispune atât de brutal. Parca nici nu mai ploua atât de tare.
Ajungem, în fine, la punctul de „îmbarcare”, cam devreme, dar n-are a face. Intram în atmosfera micilor negocieri de calatorie, bilete si-alte de-astea, ne remontam rapid si redevenim ceva mai entuziasti, cumva înviorati, gata de „lupta”. Drumul dureaza ceva mai putin, de fapt eram noi ieri atât de nerabdatori încât timpul parca se dilatase. Astazi însa vom avea de asteptat oricum la poarta. Chiar asa – coborâm în mijlocul unei multimi pestrite, parcarea uriasa este deja pe jumatate plina, cred sincer ca vor fi cu mult mai multi spectatori decât ieri. Pâna la ora noua ne delectam cu recunoasterea limbilor straine din care vântul ne aduce câte un cuvintel - doua la ureche, si constatam brusc cât de bogat e litoralul românesc în japonezi iubitori de aviatie. Nu suntem singurii recidivisti, aud dialoguri aprinse despre evolutiile de ieri. Aud si ceva tâmpenii, bineînteles, dar n-are a face – oamenii sunt avizi de cunoastere si asta e tot ce conteaza. E trecut bine de noua jumatate când portile se dau în laturi si o tanti sadica îmi rupe – vreau, nu vreau – frumusete de bilet cu un MiG-29 impunator...
Pâna la startul manifestarii avem timp sa parcurgem atenti expozitia statica, cu singura modificare ca astazi publicul nu mai poate tropai printre avioane, paznicii fiind cu mult mai decisi ca ieri. Dam din umeri – asta e. Plus ca vremea se mentine închisa, desi plafonul s-a ridicat suficient ca sa alunge temerile legate de aprobarile pentru zbor. Pozele o sa fie cam fade fara lumini si umbre, dar important e ca îmi scald iar ochii într-o multime de cupole, nituri, flapsuri si derive. Standul Aerostar Bacau îmi tempereaza brusc atitudinea de „cunoscator”, e un inginer acolo care explica sistemul de navigatie de pe demostratorul MiG-29 „Sniper”. Explicatiile se dau lânga o carlinga reala cu avionica modernizata, functionala, înconjurata de o multime de gura casca. Eu mai vad câte ceva, Andreea este însa complet ecranata de înghesuiala. Realizez foarte repede ca nu înteleg nimic din ce spune ala, doar din când în când câte un grup de litere ma duce cu gândul la câte un sistem de care am mai auzit. În afara de un singur tip pe care în invidiez teribil, ceilalti sunt la fel de „ochi de peste mort” ca mine, asa ca ma fac mic si ma retrag. Îmi dreg vocea si continui drumul printre avioane, împartasindu-i Andreei de prin „vastele” mele cunostinte, pâna o apuca dureri de cap. Oricum, ea nu pune nici un fel de întrebari – deci ori o pasioneaza teribil, ori am ametit-o de tot, ori se gândeste complet în alta parte. Hmmm, oare care o fi varianta corecta?