| Februarie '91 Tineam sa lipsesc de la o importanta decizie de familie, in care pozitia mea era cunoscuta si ferma. Evadam, intr-un februarie, dornica de soare si bucurosa ca nu mai trebuia sa descifrez o varianta inedita a complexului lui Oedip. Plecarea fiind decisa ad-hoc, am prins un special de ultima ora care ma purta, la pret redus si pt. prima data, in Republica Dominicana, intr-o formula Club - totul inclus. Complexul era cocotat pe un cap stâncos, in abruptul caruia valuri regizate se despicau, dramatic, peste masive taioase si gaunoase de coral. Soarele si luna plina isi faceau, pe rand, baita in mare, inainte de a-si dezvalui rontunjimile deformate de lentilele orizontului caraibean. Cea mai apropiata plaja era cam departe si cum eram lenesa, ma balaceam in piscinele unde apa de mare se pompa cu clorul de rigoare cu tot. Apoi imi citeam ultimul Eco, sub palmierii hectarelor peisajate exclusiv pt. intimitatea clientilor. Nu-ti intalneai co-clubienii decat la restaurat, daca nu aveai chef de ei. Si n-aveam. Dar trebuia sa ma si misc si m-am inscris la sporturile incluse sau optionale. La tenis era musai sa joc contra baietilor, rarele doamne cu fustite albe fiind deja cuplate. Astfel m-am ales campioana unui turneu (oganizat pe sexe), din lipsa de partenere. Plimbarea zilnica cu caii, inclusa, tinea doar o jumatate de ora si se facea pe plaja, dupa ce un microbus te cobora la ranchul care sigur nu apartinea clubului, judecand dupa jigareala calutilor care n-au putut fi dresati sa-ti zambeasca. Asa ca mi-am suplimetat ambitia ecvestra cu o tura optionala, care te urca pe un muntisor. Nu mai calarisem la munte din copilarie si memoria ma lega de micutii, blanzii cai motesti, care te acceptau fara tarnitza si-ti pozau, pascand cuminti, pt. acuarelele adapate la izvoarele Ariesului. Un microbus ne-a dus dimineata la ranch. La intrare, nu puteai ignora inscriptia de pe un panou poliglot : „We are not responsible for any incident ....the clients will take all decisions on their own risk”. Caii erau inseuati, pregatiti de plecare. Mi-a revenit un armasar care parea mai lucios decat restul cailor, nu prea chipesi. Omul mi-a ajustat scarile asa cum a crezut el, de la mine ne putand obtine vreo parere pertinenta. A tinut sa ma asigure ca animalul e potolit si ascultator. Ghidul, un baietandru care-si numara pe degete cuvintele englezesti, ne-a aratat prin semne cum trebuie tras de capastru spre dreapta pt. a dirija calul spre dreapta si spre tine cand vrei sa-l opresti. Simplu. Am pornit incetisor, in grup, pe drumul desfundat, spre plantatiile de cafea. Mi se parea ca am picioarele prea scurte, iar pe seaua neasteptat de dura, talia crispata nu mi se acorda cu ritmul mersului. Calul scotea cate un sforait pe care eu ma straduiam sa-l iau de firesc - asa face calul. Era evident ca nu-i prea placeam. Nici el mie, dar trebuia sa cooperam. Pe cand sa ne reconciliem, intram pe un tapsan iar gatul calului incepe sa se balanseze tot mai accentuat pe verticala, amorsand un trap. Trezindu-ma saltata liber in sea, trag spre mine de capastru. Armasarul meu insa isi vede de fuga, antrenand cu el tot grupul. Mai trag odata sa-l aduc la pas, dar isi scutura viguros capul sforaind, iar eu ma desprind din sea si numai din intamplare cad inapoi pe ea. Strig disperata ghidul, amintindu-i ca mi-a promis ca n-o sa galopam. Vazandu-ma inca intreaga, baiatul nu pricepe care-i problema, imi zice „relax, don’t worry” si se indeparteaza. Toata herghelia galopa iar eu imi faceam planul pe ce parte sa cad la urmatorul salt. Nu ma fixa nimic in sea. Urlu iar la ghid panicata, omul incearca sa-mi domoleasca calul dar acesta nu se lasa pana cand ajungem pe un drum mai accidentat, cand toti caii revin la pas. Era clar, animalele cunosteau precis traseul, stiau unde, cand, daca si cum trebuie sa fuga si nu le puteai deprograma. Panoul de la ranch spusese ce avea de spus. Ghidul incerca sa ne povesteasca, mai mult prin gesturi, cum se cultiva cafeaua. Era problema lui, eu scrutam cu interes consistenta solului. Intr-un loc mai inflorit, doi indivizi pedestri se grabeau sa pozeze herghelia si ma miram de ce nu florile. Asa s-a scurs primul ceas de alternante de pas cu galop, unde eu nu vedeam decat gatul calului, al carui limbaj imi spunea ce sanse mai am sa raman intr-o bucata. Ajungem la un rau bordat de jungla, la momentul pauzei si al confruntarii reale cu ghidul. Incearca sa-mi ajusteze seaua si inteleg ca de fapt scarile mele fusesera complet inutile pt. ca nu erau ajustate. Mi le potriveste cat de bine poate, la limita dimensiunilor mele modeste. Nu era decat vina mea ca nu mi-ai placut sa mananc in copilarie iar compensarile de dupa nu adaugau decat inconfort armasarului meu. Descalec, ajutata de un baietel rasarit din pamant si ma plimb, respirand profund a relaxare, pe pietrisul rotunjit de la malul apei. Admiram, in sfarsit, vegetatia luxurianta a junglei, lianele atarnatoare care te imbiau sa treci raul ca Tarzan, mozaicul pietrelor care nici ele nu erau ca pe la noi. Deodata, reperez in pietris, amestecat cu nisipul raului, un rulou scorojit de hartii imprimate... par bancnote. Il degajez si-mi dau seama ca sunt devize locale, a caror valoare n-o cunosc. Nu tin sa le pasterz, vad baiatul care ma ajutase la descalecat, il chem si-i dau ruloul inca plin de nisip. Uimirea, aproape panica de pe fata copilului si gestul precipitat cu care l-a ascuns in buzunar, mi-au dat o oarecare idee despre valoarea banilor. A vrut sa zica ceva, dar n-a putut scoate grai. Intamplarea m-a inveselit intr-atat incat, pauza terminata, am incalecat - ajutata cu zel de omuletul meu baftos - cu chef nou de a continua aventura. Ghidul imi verifica iar scarile, intreaba OK? si repornim, nu fara emotii. Proptiti solid in scari, muschii picioarelor imi absorb toata greutatea corpului. Talia-mi devine flexibila, bazinul prinde ritmul animalului iar eu incep parca sa plutesc, cu el cu tot. Astept cu uimire balansul encolurei, care intarzie sa vina fiindca drumul urca si caii n-au chef de supramunca. Peisajul se inalta, leganat in rimul copitelor, dar drumul devenea tot mai moale si desfundat. Caii isi smulgeau greu copitele din lutul galben. Drumul se ingusta, se adancea si intra intr-un sat a carui ratiune de a fi acolo era probabil panza de apa care uda drumul. Curti amarate, cu gainuse pe picioroange, incepeau unde se termina clica, pe teren pietros. Trecuseram prin rezerva de argila a satului. Cocioabele din chirpici, presat intre scanduri, erau facute sa reziste la prima ploaie – ploua in fiecare zi. Copilasi curiosi se uitau iar si iar la caii care purtau aratari din alte lumi. Calul din fata aluneca, gata sa-si descarce povara blonda care, norocoasa, ramane totusi in shea. Un „fuck you, horse” se ridica in aerul cald si umed. Mie-mi revin angoase abia uitate. Trecem pe o poteca ingusta, printre copaci cu coroana joasa. Cailor le pasa sa fie doar loc pt. ei. Eu sunt avantajata fata de semenii mei care se aleg cu palarii cazute, lentile zgariate. Calul cel neglijent isi freaca clienta de un trunchi abraziv. Coapsa julita sangereaza iar protestele urca la insusi Celebrul Fiu. Imi cuibaresc picioarele pe shea, in timp ce panoul de la ranch imi revine in memorie. Iesim de sub umbrar si ne rasfiram pe panta care urca domol spre un platou. Ajunsi sus, coama neagra incepe balansul. Ma proptesc solid in scari, usor ridicata din shea, capastrul sus si slobod, cum am vazut ca fac cei care stiau. Prind ritmul cabalin, parca suntem una. Armasarul simte si-o ia mai repede, sa-i intreaca pe toti. Daca nu-l pot opri? Ne vede ghidul si tasneste in fata noastra cu o nuia in aer. Nu-si crede ochilor vazand surasul meu larg. Noul gust al galopului nu tine insa destul fiindca trebuie sa descalecam pt. lunch. Un restaurant-baraca, in mijlocul verde-bleu al lui nicaieri, ne saluta cu panouri prea mari de Coca Cola. Pasim cracanati spre toalete, stam la coada, ne spalam pe maini si pe fata. O doamna din grup vine palida spre mine si ma intreaba daca n-am un tampax. N-am dar ma scotocesc prin buzunare de kleenexuri... prea putine. Are un flux abundent. De la calarit? Toaleta, fireste, n-are masini de tampoane. Vrem sa cumparam servete de la restaurant si reusim sa facem rost chiar de un prosop. Ne luam lunchul, n-o las sa bea alcool sa nu-si dilate arterele. Cafeaua e vasoconstrictoare, i-o face bine, i-o face rau? I-a facut bine. Am inteles ca amazoanele nu-si puteau exersa jobul in orice zi. Ora de lunch consumata, inapoi pe cai. Incalec cu un gust nou descoperit. Abia astept clickul de galop, presimtind ca nu sunt decat la inceputul revelatiei. Pe drept cuvant, urma sa gust placerea calaritului cum nu putusem sa-mi imaginez. Numai decentza ma franeaza sa-i descriu natura afrodisiaca. Nu-mi puteam face calul sa galopeze mai mult, dar nici nu-mi venea sa cer interventia ghidului... Prea repede scursa intoarcerea, descalecam pt. pauza linga o baraca, fara sa stiu de ce e ales un loc atat de banal. Ma dumiresc cand suntem invitati sa ne admiram calare si sa pricep de ce fotografii de pe drum nu pozasera flori. Abia ma recunosc, palida si crispata, pe calul mai lucios decat in realitate. Pretul exorbitant ma obliga sa imprumut bani de la doamna menstruata. Pachetul de bancnote de pe rau imi fulgera prin minte dar simt ca mi-a fost dat pt. a impartasi o bucurie, pe gratis. Pt. tot ce traisem in cele patru ore, nu exista pret. |