| 1 dec 2004 ... Condensata ca un sac de nisip. Ud. Corelat exclusiv cu existenta mea de fiica. Ud fiindca a fost o vreme de lapovita (cum ziceti voi) care m-a alternat fara mila intre Acura, metrou si taxi, in functie de ce aveam de transportat. La piftia de pe starda erai nebun sa-ti compromiti planul strans al zilei si sa-ti expui smaltul verzui la incontrolul erorilor umane. Iar pe mama nu puteai s-o porti prin parcari sau scari rulante. Asa ca de acasa la Montreal-centru cu masina cu sofer (cedez volanul de cate ori am ocazia). Apoi metrou la Institutul de geriatrie unde ma intalneam cu mama, adusa de la ea cu masina institutiei. Rendez-vous cu tehnicianul care aducea si regla noua ureche a mamei (o proteza cat o aluna) si care imi intarzie 50 de min. pe motiv de vreme rea (el venind de la 3 km, eu de la 20, ceea ce a aflat fara zambete). Dar si-a luat totusi de la mine cei 50$C de deplasare, suma neglijabila fata de 1000$C cat costa proteza platita de Statul Canadian. A facut profesional reglajul cu demonstratii grafice pe LCD si cu micro-surubelnite pe obiectelul lustruit si lunecos, de plasat usor in urecehe, desigur, care mai avea si un sertaras de bateriuta si un buton de volum cat samanta de ridiche. Eu m-am familiarizat cu minunea dupa ce am pescuit-o din aer in drum spre podea, ca’ mai am degete flexibile dar... biata mama... doar inventiile aste sunt pt. unii ca ea. Am fost insa asigurata ca Siemens face lucruri extrem de rezistente si ca reparatiile sunt incluse in asigurare. In fine, toti trei am plasat obiectul la locul special destinat si am facut-o pe mama sa ne spuna ca nu-i place cum isi aude propria voce, la care specialistul raspunse avizat ca asa e firesc sa te auzi cand vorbesti cu un deget in ureche. Proteza e deci conceputa pt. a-i auzi pe ceilalti, ceea ce mama a confirmat, fericita, cand eu ii vorbeam intr-o soapta cum n-am mai facut-o de ani. Ne despartim de om cu zambete, multumiri (inca nu ma uitasem la ceas) si asigurari ca ne vom revedea oricand in caz de nevoie. Ma uit la ceas, ma arunc sub Point Zero-ul meu universal, avertizez personalul sa nu mai strige la mama de acum inainte si o las la terapiile zilei, urmand sa revin peste doua ore. Afara gelatina se dublase si nu parea sa conteneasca iar statia se metro nu era chiar la iesire. Nu-i nimic, la blocul mamei e chiar la iesire. Planific pe drum sa-mi cumpar cizme de cauciuc. Inspectez frigiderul mamei pt. lista de cumparaturi, descopar in congelator niste placintele cu branza cum numai ea face, pun la microunde vreo trei, reperez treburile prioritare pt. Anca (studenta care curata apartamentul mamei), imi frig limba cu prima muscatura – ah, ce buna e – si ies in vartej la supermarket. Au schimbat locul produselor de cand n-am fost (de obicei fac comanda prin telefon), trebuie sa trec prin toate randurile pt. a gasi exact ce trebuie (mama are preferinte neclintite), ma duc la casa libera, dupa ce descarc o parte vad ca e casa rapida cu maximum 12 obiecte, eu am mai multe, nu-mi zice nimeni nimic, spun ca e cu livrare la domiciliu, baietii cu livrarea sunt ocupati la casele obisnuite, am de asteptat pana vin sa incarce si sa noteze adresa. Specific livrare pt. batrani, dupa ora cinci, se uita la mine si-mi cere cartela de identitate, zic ca nu eu ca mama dar n-am cartela ei, se uita la adresa, o recunosc, Ok (altfel plateam livrarea). Trec pe la magazinul cu ziare internationale, iau Universul pt. mama si ma uit la ceas... tarziu. Metroul e cel mai rapid dar cand ies langa Institut sar intr-un taxi. Ii indic drumul cel mai scurt si-l rog sa astepte. Il intreb ce garantie vrea, zice ca vrea doar sa-mi vada ochii daca-i inspira incredere, intoarce spre mine un zambet cu 20 de ani mai tanar, simt ca rosesc, ii caut pe figura dezamagirea dar fara sa-si clinteasca zambetul zice ca ma asteapta fara alta garantie. Profesional. Mama isi citea almanahul proaspat primit, zice: ai uitat de mine? Aveam rendez-vous pt. scan cerebral la un spital din apropiere. Urgentez infirmiera sa-i aduca paltonul caci ne asteapta taxiul. Soferul nu stie cum sa plieze marsheta mamei, s-o puna in portbagaj. Ii arat, de acum va sti. Coboram la usa spitalului, urcam cu liftul la radiologie. O asez pe mama. La receptie imi cere cartela de spital a mamei. N-o am si nu-mi amintesc daca a mai fost la acest spital (programarea era facuta de la Institut) Ma trimite la biroul pt. cartele, nu e mai nimeni si primesc repede cartela, fara nici un act de identitate (aveau totul in computer). La serviciul de scanari se pare ca nu astepta nimeni fiindca ne-au luat imediat. Ma intreaba infirmiera ce limbi vorbeste mama, zic ca sunt cu ea ca sa traduc la nevoie. Zice ca se descurca fara mine si mi-o sufla de sub ochi, cu marsheta cu tot, in timp ce mama nu mai apuca sa protesteze. Mi-o inapoiaza peste 10 minute, nevatamata, cu cerceii si audioproteza intr-un pahar. Le replasez, ne imbracam si iesim. Afara flescaiala devenise mai alba. Un taxi astepta clienti chiar la usa spitalului. Soferul pare familiarizat cu marshetele pt. batrani. Coboram chiar la intrarea blocului. Acasa reluam lectiile de utilizare a audioprotezei. Mama insista sa scrie tot ce-i spun, sa nu uite. Degetele i se acomodeaza greu. Repetam iar si iar, are rabdare. Inca nu se poate descurca singura. Trebuie sa plec, punem proteza in cutie – vom relua lectiile data viitoare. Manie va pleca la Institul fara ea, se va adapta din nou personalul, ei sunt obisnuiti. Acasa dupa cina m-a palit oboseala. Intru pe net, printre mailuri un .mp3 de la Tudor. E singurul pe care-l deschid si-mi iau muzica. Ma intind pe canapeaua din birou sa ascult – difuzoarele nu sunt Bose ca cele de la sistemul principal. Preludiu scurt, fluid, crescendo puternic si ecou relaxant care mi se scurge pana in varful picioarelor. O ruptura introduce un ritm de mantra punctat cu suspine si inflorituri naive de coarde. Muzica usoara. Adorm pe loc. |