Motto:
"Dragostea este legea vieţii. A iubi înseamnă a împlini
legea vieţii şi a împlini legea vieţii înseamnă împăcare
şi fericire continuă. Această lume a izvorât din dragoste,
există în dragoste şi în cele din urmă este absorbită
în dragoste. Dragostea este puterea care mişcă acest
univers"
(Swami
Shivananda Saraswati).
Mircea
Eliade şi Swami Shivananda Saraswati
în
India
(Dupa romanul "India" de Mircea Eliade - adaptare de Octavian Sărbătoare - Australia)
Găsim
pe Swami Shivananda în kutirul său pe malul Gangelui, împreună
cu un bărbat cu ochi focoşi, impozant, amintindu-mi figura lui
Rudolf Steiner, Swami Advaitananda. Acesta din urmă este doctor la
Londra, a călătorit în toată Europa, a citit mult,
ajunsese într-o poziţie socială de invidiat şi a lăsat
toate ca să-şi dedice restul vieţii meditaţiei în
singurătăţile himalayene. Swami Shivananda, om din Sud, e
înalt, spătos, negru, şi fericit ca un franciscan, urmând sadhana
vedantină, râzând mult; îşi câştigase prietenia
europenilor de seamă din Singapore, unde a practicat medicina zece
ani. La treizeci şi cinci de ani i-a murit soţia şi un
copil. Atunci a lăsat toate şi a pornit pe jos, dormind pe
marginea drumurilor, mâncând gunoaie, cerşind din poartă în
poartă, din Singapore în Himalaya. A fost bolnav doi ani, reumatism
şi malarie, dar s-a vindecat prin practicile yoga. Acum e
fericit, căci pentru el nu există nici durere, nici moarte, nici
despărţire, pentru că dualismul este aparent, iar singura
realitate este Brahman-Atman, sufletul, unul şi acelaşi
în om şi în Cosmos. Vechi motiv din Upanishade, dar surprinzător
când îl întâlnesc realizat şi rodit în sufletul unui om de
ştiinţă din secolul XX.
Al
treilea Swami cu trecut social glorios este Swami Narayan, într-un kutir
de piatră albă, chiar alături de templu. El a fost judecător
în Gwalior, dar cu cinci ani înainte de pensie, care trebuia să fie
cam douăzeci de mii de lei lunar, a renunţat la tot şi a
venit în Rishikesh. De atunci a aruncat hainele, acceptând numai un
cache-sexe, şi cu tot gerul din ianuarie, Swamiji a umblat până
la Badrinath, în ţinutul zăpezilor veşnice. Doarme pe
lemn, se deşteaptă înaintea zorilor şi se scaldă în
Gange, apoi se cufundă în sadhana.
Nimeni
nu ştie pe ce drum a apucat Swami Narayan, pentru că el este
legat de jurământul tăcerii, singurul cuvânt pe care îl
pronunţă fiind mantra "Om", salut pe care îl
adresează oricui, salutând pe Dumnezeu pe care îl vede în oricine.
Swami
Advaitananda e fericit că m-a întâlnit, ca să-mi expună o
foarte isteaţă paralelă între Bergson şi Bradley, pe
de o parte, şi Shankara vedantinul pe de alta. Swamiji
este la curent cu mai toată filozofia modernă, pe care o citeşte
în traduceri englezeşti, şi evită practicile sau devoţiunea
la care aderă majoritatea eremiţilor, socotind că singura
cunoaştere metafizică, reală, efectivă, este de ajuns
pentru mântuirea omului.
Swami
Shivananda îmi dă fructe dintr-o farfurie de aluminiu. Kutirul său:
o cămară în mijlocul unei grădini, un pat, o poliţă
cu vase, câteva piei de leopard şi tigru şi două lăzi
cu cărţi. Cât de simplă şi plată ar fi conversaţia,
se desprinde din cuvintele lui Swami Shivananda o forţă
indiscutabilă, o înălţime spirituală manifestată
în toate pornirile şi prin toate sfaturile. Este aproape un
magnetism, o magie, căci ochii celui iniţiat în yoga capătă
un luciu metalic, hipnotic, priviri pe care nu le poţi defini, dar pe
care le simţi statice, dominante, reci. Swamiji evită, ca
mai toţi în Swarga Ashram, "puterile" yoghine (siddhis),
acele exhibiţii incerte şi oculte atât de discutate în Vestul
superstiţios. Yoga lor este disciplina personală, vindecătoare
a trupului şi a tumultului mental, un asistent nepreţuit şi
puternic în exerciţiile de concentrare (dharana), meditaţie
(dhyana) şi samadhi. Iar cu cât disciplina este mai
bine realizată, cu atât discipolul ajunge mai tăcut, mai
retras. În cele din urmă, după ani de practică, sadhana
cere ca el să părăsească orice societate, şi
eremitul se retrage în Tibet. Peşterile din acest ţinut sunt
pline de asemenea eremiţi, ce trăiesc din rădăcini
şi-şi petrec zilele într-o meditaţie greu de descris, care
poate fi simpla toropeală (cum ne place nouă, europenilor, să
credem, dar care poate fi de asemenea, una din acele speţe de extaz
mistic, de factură metafizică, contemplaţii pierdute în
Europa o dată cu alexandrinii).
Aşa
de pildă, Swami Purnananda din Rishikesh nu doarme niciodată.
Nopţile lucrează, gândeşte, iar ziua îşi învaţă
ucenicii sanscrită şi filosofie religioasă. După
miezul nopţii, până în apropierea zorilor, rămâne într-o
poziţie ciudată, într-un fel de transă yoghică,
în care se spune că posedă calităţi profetice,
clarviziune şi claraudiţie; dar despre aceasta nu ştiu
nimic. Faptul este că transa durează numai două ore şi
după ritmul respiraţiei cu greu aş crede că doarme.
Mai mult, la deşteptare, swami se dovedeşte a fi soluţionat
probleme filozofice puse de discipoli sau chiar simple probleme cotidiene.
Deşteptarea este sunetul de clopot ce se aude pe tot malul Gangelui,
la trei de dimineaţă. Sunt clopotele templelor şi
sanctuarelor, veghe oarbă în noapte, semn de începere a meditaţiei.
Se spune că la acest ceas, fiecare făptură fiind adormită,
Krishna se coboară din cer ca să împartă pomeni săracilor,
să mângâie pe cei năpăstuiţi, să apere pe cei
slabi. În restul timpului, oamenii şi zeii poartă de grijă
pământului, dar la trei din noapte somnul i-a cuprins pe toţi.
De aceea se coboară Krishna din cer, nevăzut, umil, dăruind
săracilor. Iar eremiţii sunt săracii Domnului şi rugăciunea
sau meditaţia lor, dinaintea zorilor este binecuvântată...
...Cel
dintâi apus de soare în Swarga Ashram, cu swamiji îndreptându-se
spre locuinţa administratorului (mahant). Gangele pare roşu,
munţii par de purpură, o lumină stranie se strecoară
în această vale himalayană, pierdută de lume.
Hotărându-mă
să petrec iarna în acest ermitaj, trebuia să cer permisiunea mahantului.
Mi-o dă cu toată inima, fără să mă întrebe
de religie, de naţionalitate sau de bani. Trebuie să respect, însă,
regulile aşramului: să scot hainele europene, să-mi acopăr
trupul cu o robă galbenă sau cu două fâşii albe
(semnul aspirantului brahmacharin), să umblu în sandale
şi să fiu vegetarian. Toate acestea le fac bucuros, căci
sunt obosit de veşmintele mele, care atrag atenţia, şi
obosit de pantofii pe care trebuie să-i descalţ la fiecare uşă,
să-i încalţ ca să traversez curtea şi să-i
descalţ iarăşi în pragul sanctuarului...
A
doua zi mi-am adus din Rishikesh bagajele, am măturat kutirul
dat de mahant, o cămară solitară cu prispa de ciment
şi umbra "pomului lui Shiva" (bilva), cu un pat de
lemn şi o lampă, mi-am încuiat pentru mult timp hainele şi
înfăşurat în cele două fâşii albe, m-am coborât să
mă scald în Gange. Douăzeci de paşi printre stânci şi
Gangele curge, curge. Ape verzi, reci, cu mireasma tare a zăpezii...
...Au
trecut două luni de când m-am statornicit în Swarga Ashram şi
multe lucruri noi am aflat, multe mai am de scris în aceste memorii. Dar
pe nimeni n-am întalnit care să ştie unde se află
Agarttha...
[Home]