Nuvelă

Jagannath

de Octavian Sărbătoare (Australia)

    Sunt la Puri, în statul indian Orissa, în aşteptarea începerii marelui festival legat de zeitatea tutelară a oraşului, Jagannath, în traducere însemnând Stăpânul Lumii. 
    Pentru această ocazie deosebită am sosit cu 10 zile mai devreme, ştiind că mai târziu va fi foarte greu să găsesc o cameră la un hotel. Sute de mii de oameni vin anual să participe la aceste evenimente de excepţie. 
    Mă aflu cazat într-o cameră mică, cu un singur pat, la un hotel bun, după standardele indiene. Deocamdată sunt singurul occidental în hotel; câteva familii de indieni au luat camerele mai încăpătoare, cele cu mai multe paturi. Vecinii mei de cameră, deşi au cinci paturi, sunt 10 persoane, adulţi şi copii, care dorm toţi la grămadă. 
    Oraşul se pregăteşte febril în anticiparea celui mai semnificativ eveniment local al anului: procesiunea de adorare şi transportare a zeilor Jagannath, a fratelui său Balabhadra şi a sorei lor Subhadra. 
    Jagannath este numele local dat zeului Vishnu, cel mai popular zeu al trinităţii hinduse trimurti, formată din Brahma, Vishnu şi Shiva. 
Sărbătoarea este multiconfesională, atrage pelerini din întreaga lume; tuturor, indiferent de religie, credinţă sau rasă, li se permite să participe la această întrunire unică prin tematica zeilor adoraţi. 
    Sosirea mea timpurie îmi permite să am câteva zile la dispoziţie pentru alte activităţi. Doresc să vizitez oraşul şi să văd pe dinafară templul ştiind că accesul în interior îmi este interzis. Urmăresc totodată pregătirile ce se fac înaintea ceremoniilor care vor fi deschise oficial de o personalitate de seamă: maharajahul din Puri. 
    Zilnic, pe străzi, în hoteluri, apar oameni noi sosiţi special pentru festivităţi. Hotelul meu s-a cam umplut cu oameni veniţi de peste tot din India. 
Mare îmi este mirarea când astăzi întâlnesc, printre cei din hotelul meu, doi occidentali; după felul cum se înfăţişează îmi par a fi americani. Ne observăm reciproc, ne îndreptăm direct unii către alţii pentru a ne cunoaşte. 
    Sunt primul care mă prezint: 
    - Ramdas, din Australia!
    - Suntem Abel şi John din Statele Unite, spun ei veseli. Numele tău indian este cel adevărat sau l-ai adoptat?
    - Aici în India, le explic, port acest nume pentru o mai mare „integrare“ în mediu. Numele meu real este Cezar Augustin. 
    - Bine Ramdas, îmi răspunde Abel, cel care pare mai în vârstă dintre fraţi. Te vom numi Ramdas, aşa cum doreşti aici în India. Cât despre noi... spune-ne pe nume, Abel şi John. Nu avem nume indiene deocamdată. 
    Îmi plac cei doi fraţi, sunt agreabili, prietenoşi, sinceri în felul lor de a fi. Le propun să luăm cina împreună:
    - Haideţi să ne întâlnim pe la ora şase, la restaurantul hotelului. 
    Amândoi dau din cap aprobator. 
    - Bună idee, Ramdas, spune John. În felul acesta vom şti şi noi mai multe despre ceea ce se pregăteşte pentru această mare celebrare. Nu suntem prea obişnuiţi cu astfel de ocazii. Mai bine spus, suntem novici în spiritualitatea indiană. 
    Sunt bucuros că le voi putea împărtăşi din cunoştinţele mele despre zeităţile de la Puri, derularea programului şi semnificaţiile spirituale ale evenimentului.
    Către seară vremea cinei soseşte. Cobor la restaurant cu 10 minute înainte de ora şase, aleg o masă potrivită pentru trei persoane. Îi spun ospătarului să aştepte cu comanda; am prieteni care vor veni şi ei în curând pentru servirea cinei. 
    Este aproape de ora de întâlnire când îi văd pe Abel şi John că apar. Mă reperează uşor, şi veseli vin către mine, luându-şi în primire locurile rezervate. Par amândoi foarte bine dispuşi de parcă ar fi văzut deja imaginea zeului Jagannath. 
    Ospătarul se înfăţişează imediat. Ne aduce lista cu meniuri şi aşteaptă comenzile. 
    - Noi, în general, nu suntem vegetarieni. Dar aici în India ne-am hotărât să adoptăm obiceiul locului, ştiind că majoritatea populaţiei consumă legume, fructe, cereale şi produse lactate. Vom comanda ceva tipic indian, respectând aceste reguli specifice. Ce ne recomanzi Ramdas? 
    Alegem masala dosa, o mâncare picantă din legume, precum şi lassi, iaurt indian, apoi aşteptăm. 
    Se înfiripă o discuţie cu caracter general. 
    - Spuneţi-mi mai multe despre voi, îi rog eu. Ce vă aduce aici în India? Aveţi preocupări spirituale? Sunteţi iniţiaţi sannyasini în vreun ordin spiritual hindus? 
    Cei doi fraţi se privesc unul pe altul. 
    - Noi, răspunde Abel, suntem businessmani. 
    „Iată un fapt nou“, gândesc. „Dacă businessmanii vor începe să practice spiritualitatea, lumea se va îndrepta în mod sigur pe calea salvării.“
    - Sunteţi, prin urmare, în călătorie de afaceri aici? Vindeţi sau cumpăraţi? 
    - Nu, nu! replică Abel. Am venit special pentru serbările de la Puri. Cunoaştem în linii mare despre ce este vorba, dar am dori să obţinem mai multe informaţii. Presupunem că tu ştii mai multe despre aceste evenimente. Ne poţi face o expunere a festivităţilor de la Puri? 
    - Cu multă placere. Să încep cu ideile de baza. Oraşul are o viaţa spirituală aparte. Aceasta m-a convins să fiu prezent şi anul acesta prin aceste locuri. Sunt câteva momente cheie ce vor urma. Vă interesează ceva în mod deosebit? 
    John, fratele mai mic, îşi şi arată preferinţele: 
    - Vrem să ştim mai multe despre personajele principale, zeităţile. Să ne prezinţi te rugăm şi programul la care vom putea participa noi ca vizitatori din occident.
    Soseşte meniu comandat, masala dosa şi iaurtul. Apa rece, în pahare. 
    - Să folosim furculiţele. Este mai uşor pentru noi, le propun eu.
    Privind caserolele cu mâncare, Abel şi John sunt încântaţi de alegerea făcută. John gustă.
    - Este foarte bună! se exprimă el entuziasmat. Cam picantă totuşi pentru mine. 
    - Este condimentată într-adevăr pentru un occidental, îmi spun părerea. 
    Servim masala dosa, căreia iaurtul îi mai atenuează din iuţime. Suntem aproape de a termina cina când le propun:
    - Acum după masala dosa ar fi bine să bem un suc de fructe, ceva cu citrice.
    - Cumpăram noi o sticlă. Putem mergem apoi la noi în cameră... avem aer condiţionat. 
    Plătim consumaţia, urcăm apoi în camera americanilor. Sunt impresionat de ceea ce văd. Cei doi fraţi au un mobilier de lux. Aerul condiţionat şi frigiderul adăugă nota de confort eleganţei camerei. 
    „Ehei, aşa da...! Cred şi eu! Ce plăcut este apartamentul americanilor. Sunt businessmani, le place să trăiască în condiţii super elegante!“ 
    Abel parcă îmi confirmă gândul meu. 
    - Suntem veniţi pentru prima dată în India şi dorim ca excursia noastră să conţină tot ceea ce este mai bun şi mai frumos aici. Am luat camera cea mai scumpă a hotelului, cea care este în general rezervată pentru personalităţi, deşi noi nu intrăm în rândul celebrităţilor. 
    - Se pare că vă merg bine afacerile. Ce mai pot spune? Sunt realmente impresionat.
    - Să servim sucul, ne invită John. Şi apoi te ascultăm Ramdas.
    - Mulţumesc. Festivalul de la Puri are o istorie lungă, este prezent în viaţa acestor locuri din timpuri foarte vechi, nu i se văd începuturile. De remarcat este faptul că tradiţia actuală este o sinteză, reprezintă o unitate a tuturor credinţelor religioase. După cum cred că ştiţi, oricine, din orice cultură, sau aparţinând oricărei religii, poate lua parte la festivităţi. Se spune că indiferent de unde provin participanţii, prezenţa lor aici le conferă proximitate cu divinitatea cultului, credinţei, religiei lor. Prin urmare, hinduşii se apropie de Vishnu, zeitatea generatoare a lui Jagannath, creştinii de Isus, cei din alte religii de personalităţi remarcabile ale acelor religii. Se apropie deci de Dumnezeu, aşa cum este înfăţişat El în feluritele comunităţi spirituale. 
    Descrierea mea atrage atenţia. Cei doi interlocutori sunt numai ochi şi urechi.
    - Foarte interesant, spune Abel. Avem şi noi câteva date despre conţinutul acestui eveniment spiritual, dar ne bucurăm că avem ocazia să aflăm mai multe de la cineva care prin studiile sale a avut acces la o cunoaştere mai amplă.
    - Mi-a fost drag să ştiu cât mai multe despre India şi spiritualitatea ei. Vă precizez că ocazia la care vom participa este deosebită. Vor fi mii de oameni veniţi să trăiască starea deosebită de comuniune cu Divinul, oricum s-ar numi el în credinţa căreia participanţii îi aparţin. 
    Bem din paharele cu băutura răcoritoare. În ambianţa plăcută prezint acele idei ce m-au impresionat şi pe mine când le-am cunoscut.
    - De remarcat este faptul că în situaţii de excepţie, participanţii se pot chiar uni cu zeitatea principală a cultului lor. Adică, după cum spune hinduismul, ei îşi încheie ciclul de existenţe şi nu mai revin în viitor încarnaţi iarăşi în fiinţe umane. Prin urmare, aceşti oameni rar întâlniţi merg în paradisul descris de religia lor ca loc de destinaţie finală pentru cei salvaţi. 
    - Care este desfăşurarea festivităţilor? se interesează John. 
    - Sunt trei carturi enorme din lemn, ale celor trei zeităţi. Au roţi masive confecţionate numai din lemn, inclusiv aşa zisele cuie. Cele trei carturi sunt scoase din templu formând un şir, o procesiune. Cei care vor să participe la acest ritual trag frânghiile care pun în mişcare carturile. Ţinta este un loc anume ales, aşezat la aproximativ 3 kilometri distanţă de templu. Parcursul drumului durează câteva ore, timp în care mii de participanţi au şansa să tragă la frânghii. Oameni caută identitatea cu zeitatea căreia i se închină, în cultul sau religia din care provin, aşa cum v-am spus anterior. De remarcat este faptul că un foarte mic număr de oameni, din cauza intensităţii trăirilor, merg până la jertfa supremă şi se aruncă sub roţile cartului lui Jagannath. Acest act de sacrificiu se crede că le conferă contopirea cu divinitatea şi prin urmare atingerea paradisului fără întoarcere. 
    Interlocutorii mei americani par sincer impresionaţi. Abel iese primul din liniştea ce ne cuprinsese:
    - Am auzit şi noi de aceste acte disperate făcute de indieni. Sunt probabil oameni care nu mai au altă alternativă în viaţă, găsind că este mai bine să plece dintr-o astfel de existenţă a suferinţei. Dar în acelaşi timp au speranţa că actul lor disperat nu a fost în zadar. Ei cred că ajung la ţinta finală pe care toţi cei credincioşi o doresc, atingerea şi contopirea cu divinul. 
    - Noi suntem creştini, spune John. Ne uimesc aceste practici, totuşi nu le eliminăm veridicitatea. Personal ce părere ai? 
    - Eu cred că o viaţă de suferinţă nu-şi are rostul de a mai fi trăită. Cel puţin prin prisma celor ce se spun despre beneficiile sinuciderilor sub roţile cartului lui Jagannath. Chiar dacă este greu de demonstrat realitatea lor, totuşi ele dau o speranţă celor fără speranţă în această lume. Numai oamenii disperaţi în viaţa lumească şi care aspiră la latura spirituală a existenţei umane, recurg la astfel de situaţii. Trebuie să ţinem seama de realitatea care ne înconjoară. Fericirea pe lume depinde şi de condiţia materială, deşi aceasta nu este cheia existenţei. Voi, ca businessmani cu succes în afaceri, ştiţi bine ce vreau să spun prin aceasta: prosperitatea aduce mulţumire, condiţii bune de viaţă, o excursie în condiţii excelente, cum este cazul vostru de exemplu. O viaţă de mizerie, aşa cum este trăită de mulţi indieni, îi determină să facă acest gest ultim, încât în fiecare an sunt cazuri de sinucideri sub roţile carturilor. 
    Ne umplem iarăşi paharele cu sucul răcoritor. Interlocutorii mei au căzut pe gânduri. 
    Cred că le este greu să înţeleagă disperarea unor oameni din India, care recurg la sinuciderea rituală. Ei ca americani, eu ca australian, obişnuiţi cu o viaţă mai bună, ştim bine că viaţa merită să fie trăită; cazurile de sinucideri în lumea occidentală sunt legate mai cu seamă de droguri şi de oameni cu mintea nesănătoasă, pe când indienii care se sinucid la Puri… sunt perfect lucizi. 
    Aş dori să plec. Ne luăm rămas bun, le mulţumesc americanilor pentru ospitalitate şi mă retrag în camera mea.
    De acum îmi fac planul cum să particip la ceea ce va urma, ce haine voi îmbrăca în timpul când voi trage de funii alături de mulţimea de oameni. 
Au mai rămas doar două zile până la începerea festivalului. Sunt şi alţi occidentali prin oraş, cazaţi pe la alte hoteluri sau la case particulare. 
    În tot acest timp mai am ocazia să vorbesc cu Abel şi John, şi să mergem să servim masa împreună. Cei doi sunt joviali, par fericiţi în acest oraş nu cu mult deosebit de altele din India, dar oricum departe de ceea ce se poate numi civilizaţie occidentală. 
    Ziua mult aşteptată soseşte. Ies din hotel împreună cu Abel şi John cărora le fac cunoscut faptul că este foarte probabil să ne pierdem unii de alţii prin mulţimea ce întruneşte un număr greu de estimat. Mii de oameni se află în preajma templului pentru a privi ieşirea carturilor.
    Primul cart îşi face apariţia, apoi şi celelalte două. Sunt din cale afară de împodobite, au o alură maiestuoasă, de distincţie prin grandoarea înfăţişării lor. Imaginile zeităţilor, făcute din lemn şi pictate în culori atractive, se pot vedea în centrul fiecărui cart pe care se află urcaţi oameni care să îl deservească pe timpul transportului. 
    Suntem încă împreună când carturile pleacă spre locul de destinaţie, trase prin intermediul acelor funii groase. Le spun, lui Abel şi John, că dacă doresc să participe la deplasarea carturilor, să stea cumva pe lângă cartul lui Jagannath, cartul aflat în faţă. Atunci când va apare un loc liber, de-a lungul funiilor trase, ei pot merge să ia locul persoanei care a renunţat. 
    Conştient că şansa mi se poate ivi oricând, stau pe lângă cartul lui Jagannath, poate-poate apare un loc liber la frânghii. 
    Este o mare mulţime de oameni care se înghesuie să participe. Trece astfel o oră. Mă resemnez cu gândul că nu voi apuca să trag la vreun cart. 
Dar alţii sunt mai norocoşi. Mare îmi este surpriza să-i văd pe Abel şi John ajutând la mersul cartului lui Jagannath. Amândoi se află aproape de capătul din faţă al unei frânghii. Nu ştiu de când muncesc astfel, dar par obosiţi. 
    Mă apropii, Abel mă vede şi-mi face semn să vin să-l înlocuiesc. Nu pot să pierd ocazia, mă grăbesc să-i iau locul. Apoi americanul se pierde în mulţime, John este încă în vârtejul acţiunii. 
    Nu ştiu cât timp a mai trecut, dar mă simt obosit. Trăiesc prea intens aceste clipe încât să pot evalua corect durata participării mele. Hotărăsc să renunţ. John deja dispăruse. 
    Imediat cineva îmi ia locul. Oamenii încă se înghesuie să participe la trasul frânghiilor. 
    Mă pierd în mulţime. Doresc să mă depărtez acum de carturi şi astfel să scap din încleştarea gloatei, când... îl văd pe Abel aproape de cartul lui Jagannath, pierdut în marea adunare de oameni, ca şi fratele lui, ca şi mine. 
    Mă apropii şi-l strig. În zgomotul mulţimii Abel nu mă aude. Insist. Împing oamenii pentru a ajunge la el, aflat pe partea din stânga a cartului. Este o zonă periculoasă. Văd cum Abel se apropie din ce în ce mai mult de roţi. 
    Îl chem din nou, urmărindu-l cum se împinge în cei care sunt pe lângă roţi. Îmi dau imediat seama că ceva nu este în regulă. Apuc să strig din toate puterile: 
    - Nuuuuu! 
    Abel se aruncase cu partea din faţă a corpului sub roţile cartului lui Jagannath. Rămân stupefiat. Parcă lumea s-a oprit în loc. Nu pot să-mi revin.
    Cei din jurul cartului îşi continuă activităţile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; sinuciderea rituală este parte din festivalul de la Puri. 
    Ce să fac acum? Nu am puterea să rămân să văd rămăşiţele corpului strivit al lui Abel. Mă întorc imediat la hotel, beau ceva răcoritor şi mă aşez în pat. 
    Sunt încă în şoc. Abel, americanul venit pentru prima dată în India ca să participe la festivalul de la Puri, comisese sinuciderea rituală sub roţile cartului lui Jagannath. Gândul că fusesem martor, că văzusem acest eveniment de neîntâlnit printre occidentali, nu-mi dă pace, mă copleşeşte. 
    „Cum este oare posibil ca un businessman să facă aceasta? Ce-i lipsea? Iată ce aş dori să aflu neapărat.“
    Hotărăsc să mai stau în oraş câteva zile să văd ce mai urmează după cele petrecute. Vreau să am o discuţie cu fratele lui Abel, John. Anunţ pe recepţionerul hotelului să mă informeze imediat când va apare John. 
    Se lasă seara, vremea când de obicei mă găseam în restaurant cu prietenii mei americani. Stau singur la masă şi aştept, poate îl întâlnesc pe John.  Comand totuşi ceva de mâncare, când în sfârşit americanul apare. 
    Este cu totul răvăşit. Probabil fusese să identifice corpul mortului, să-l colecteze şi să-l îmbălsămeze, în ideea transportării lui legale în Statele Unite. 
    John mă observă. Se apropie de mine şi îmi spune:
    - Nu pot sta, nu pot mânca, fratele meu a fost prins sub roţile unui cart. Este mort. 
    Nu apuc să-i răspund. John pleacă imediat către camera lui. Merge încet, dărâmat, cu umerii căzuţi.
A doua zi se face bilanţul evenimentelor zilei precedente: câţi morţi, răniţi prin spitale, etc. Faptul că un american ajunsese sub roţile cartului lui Jagannath este ceva neobişnuit. Unii indieni, care mă văzuseră adesea în compania lui Abel, mă opresc să mă felicite.
    - Extraordinar! Ce om deosebit! Ce curaj a avut prietenul d-voastră! îmi spun ei, apoi îmi strâng mâna. 
    „Iată ce cultură stranie“, mă gândesc. „Un om moare strivit sub roţi uriaşe, iar aceşti oameni mă felicită. De necrezut!“ 
    A doua zi, îl întâlnesc pe John la cină. Cred că rezolvase toate formalităţile impuse de moartea fratelui său. Pare înfometat, cred că nu se hrănise de două zile. Comandăm ceva, John mănâncă repede, cu înghiţituri mari, cu mâini tremurânde.
    Îl las apoi să deschidă discuţia. 
    - Când pleci, Ramdas? mă întreabă.
    - Nu mă grăbesc. Am rămas special aici pentru a vorbi cu tine despre ceea ce s-a întâmplat cu fratele tău Abel. Este ceva uimitor ca un occidental să comită sinucidere rituală! Sunt de-a dreptul şocat! De ce a făcut aceasta? Ce-i lipsea? Sunteţi doar businessmani prosperi, aşa cum apare în mod evident. 
    - Părem prosperi, dar nu suntem! oftează John. Ţie îţi pot spune acestea pentru că te cred ca fiind un om deosebit căruia pot să mă destăinui. Abel era falimentar. A pierdut milioane de dolari în afaceri, nu a putut restitui creditorilor împrumuturile. N-am putut să fac nimic pentru el pentru a-i acoperi datoriile. Erau prea mari, peste puterile mele financiare. Ultima lui rugăminte a fost ca eu să-i plătesc acest drum în India, ceea ce am făcut. 
    - Cum adică? Fratele tău plănuia această sinucidere rituală? 
    - Abel s-ar fi putut sinucide acasă, aruncându-se de pe un pod, aşa cum se întâmplă de obicei cu unii oameni care au dat falimente spectaculoase… Noi suntem creştini, sinuciderea este un păcat. Dar Abel nu a vrut să renunţe la sinucidere, căuta doar un mod de a nu încălca preceptele creştine, deşi nu sunt complet sigur că a reuşit prin această soluţie de la Puri. Citind despre feluritele modalităţi de sinucidere, ajunsese până la urmă la concluzia că cea mai bună este cea rituală, din India, o sinucidere care are o conotaţie de aspiraţie divină. Abel era devotat ideii de Dumnezeu şi dorinţei de atingere a paradisului. 
    - Deci totul a fost premeditat!?!
    John se interiorizează. Lăcrimează. Se gândeşte la fratele dispărut, împins la sinucidere de lumea nemiloasă a afacerilor americane. 

Copyright (Drept de Autor) © 2008 and subsequent years by Octavian Sărbătoare - Email - Australia. Această lucrare este copyright (are drept de autor). Autorul dă dreptul ca lucrarea să fie publicată, copiată şi distribuită în orice formă cu condiţia să rămână nemodificată şi dreptul de autor (copyright) şi autorul să fie menţionate.

 

 

[Home]