Nuvelă

Apele Gangelui

de Octavian Sărbătoare (Australia)

    Sosit în Kolkata mă cazez la hotelul Tourist Inn, unde sunt deja un oaspete cunoscut. Către seară telefonez imamului Habib, un om deosebit pe care îl întâlnisem în trecut. 
    - Vă aşteptăm să ne vedem, propune el prompt şi bucuros să afle că mă aflu în oraş. Vă aduc la cunoştinţă că avem în mijlocul familiei mele pe prietenul meu, domnul Hoshyar, cel despre care v-am vorbit când ne-am văzut ultima dată. 
    - Ce bine! Va fi o încântare să-l cunosc. 
    - Mâine seară pot trimite pe fiul meu Aftab să vă ia de la hotel. Vă invităm nu numai să ne vizitaţi, dar şi la cină. 
    - Vă mulţumesc. Accept cu multă plăcere. La ce oră?
    - La şase jumătate dacă vă este convenabil. Aftab va fi punctual. 
    - De acord. 
    Închei convorbirea telefonică cu o satisfacţie deosebită. Îmi amintesc că la ultima noastră întâlnire domnul Habib îmi spusese câte ceva despre domnul Hoshyar, un personaj pe care dânsul îl considera foarte erudit. Pentru mine, a avea o conversaţie pe temele religiei islamice cu cineva considerat expert în materie, va fi ceva de excepţie. 
    Ziua următoare mi-o petrec în anticipaţia unei seri deosebite, sunt foarte nerăbdător să-l cunosc pe domnul Hoshyar. 
    Către ora de întâlnire cobor mai devreme din cameră ştiind că pot fi probleme cu parcatul maşinii în faţa hotelului. Privesc în stânga şi-n dreapta, îl zăresc de departe pe Aftab la volanul automobilului. Tânărul se apropie, îmi face semn să urc din mers în maşină, deoarece nu are unde s-o parcheze. 
    Curând sosim la reşedinţa familiei. Gazda, domnul Habib, cunoscând zgomotul motorului maşinii realizează că am sosit şi ne aşteaptă chiar la intrare. Păşim pragul şi ne îndreptăm către dinning room unde întreaga familie se află strânsă laolaltă. Printre cei prezenţi remarc pe un domn necunoscut. Este îmbrăcat într-un costum european, poartă cravată, presupun că este domnul Hoshyar, o persoană care, după aparenţe, cu greu aş bănui că este musulman; nu poartă clasica barbă a persoanelor islamice considerate că au învăţătură. 
    - Domnule Ramdas, faceţi cunoştinţă cu domnul Hoshyar, mă invită gazda.
    - Sunt deosebit de încântat să vă cunosc.
    - Plăcerea este reciprocă. Am aflat câte ceva de la domnul Habib privind căutările dumneavoastră spirituale în India. 
    - Îmi va face plăcere să schimbăm informaţii astă seară. 
    Gazda noastră îmi prezintă apoi membrii familiei, pe care îi cunoscusem în vizitele anterioare. Sunt bucuroşi de revedere. Domnul Habib schimbă cuvinte în şoaptă cu soţia, care se grăbeşte să meargă înspre bucătărie pentru a da dispoziţii de servire a cinei.
    - Vă rog să luaţi loc la masă, ne invită gazda. În curând vom fi serviţi. Mai apoi vom putea discuta în voie. Aveţi, cred eu, multe impresii de depănat, nu? mi se adresează el.
    - Într-adevăr. La şirul lung de peregrinări peste tot prin India sunt multe de povestit. 
    Gazda ne arată fiecăruia locurile. Abia aşezaţi, apar produsele servite pe platouri. Fiecare îşi ia ce doreşte pe farfuria proprie. 
    Ne îndeletnicim astfel timp de circa o oră. Cina este pe terminate, noi bărbaţii, unul câte unul, luăm loc pe fotolii în anticiparea conversaţiei mult aşteptate. 
    Domnul Hoshyar ia loc într-un fotoliu adiacent celui al meu. Privindu-l mai atentă pe erudit constat că aspectul său exterior este departe de a-mi sugera că am în faţa mea un musulman care urmează calea tradiţională islamică. Mă întreb în ce mediu de familie a crescut şi cum a fost educat de copil. 
    - Domnule Hoshyar, suntem la prima noastră întâlnire. V-aş ruga să îmi permiteţi să vă întreb câte ceva referitor la viaţa dumneavoastră personală. Nu cunosc amănunte despre posibilităţile de formare, de educare a tinerilor de religie islamică în India. În ce familie aţi crescut? Ce educaţia vi s-a dat în copilărie? 
    Auzind întrebările mele domnul Habib zâmbeşte. Îşi aminteşte probabil de momente interesante legate de copilăria sau tinereţea domnului Hoshyar. 
    - Dacă ar fi să încep cu... începutul, trebuie să spun că familia mea este originară din Kashmir. Încă de la împărţirea Indiei britanice părinţii mei au părăsit satul în care strămoşii noştri au locuit multe generaţii. Şi-au dat seama că disputa dintre India şi Pakistan, privind Kasmirul, va fi lungă şi plină de suferinţe. La acea vreme eu aveam doar câţiva ani. Ne-am mutat la Allahabad. Tatăl meu, un om religios peste măsură, şi-a zis că nu poate fi un oraş mai sfânt pentru musulmanii indieni decât Allahabad, care în traducere înseamnă „oraşul lui Allah“, adică al lui Dumnezeu. El plănuia să mă dea la şcoala islamică, madrassa, acolo unde principala învăţătură este Coranul. Într-adevăr, atunci când am împlinit vârsta potrivită începerii şcolii, am mers acolo. 
    - Bănuiesc că şcoala aleasă era mai liberală în idei în comparaţie cu altele de acelaşi fel, întreb.
    - Oho! Nicidecum. Se preda în aceeaşi manieră ca în mai toate astfel de instituţii islamice religioase... elevii trebuiau să memoreze pe de rost pasaje din Coran. Desigur, copiii nu înţelegeau semnificaţia acelor versete în limba arabă. Noi elevii eram mai tot timpul înspăimântaţi de frica aplicării pedepselor atunci când nu puteam memora ceea ce se cerea. 
    - Presupun că dumneavoastră aţi reuşit. Eraţi, cred, încă de pe vremea aceea un copil dotat, aşa cum s-a dovedit mai apoi, când aţi devenit om matur. Domnul Habib mi-a vorbit despre erudiţia ce vă caracterizează. 
    - Poate veţi fi surprins să aflaţi că nu cunosc pe de rost versete din Coran. 
    - De necrezut!? Aş dori să ştiu de ce! 
    - Este o poveste destul de lungă. Aveţi timp de a o asculta? 
    - Vă rog să continuaţi, aprob din cap.
    Domnul Hoshyar se aşează mai confortabil pe canapea şi îşi deapănă povestea: 
    - Copil fiind, după ce familia mea s-a stabilit la Allahabad, am legat prietenie cu alţi băieţi de vârsta mea, cei mai mulţi dintre ei fiind hinduşi. Adesea mergeam împreună la apele Gangelui, mai precis la Prayag, locul confluenţei dintre Gange, Jamuna şi Saraswati, aceste trei râuri considerate sfinte hinduşilor. Acolo la Prayag, din când în când, are loc Kumbha Mela, îmbăierea în apele energizate de anumite momente astrale prielnice. Făceam escapade cu prietenii pentru a ne scălda acolo. Acestea au durat vreo câţiva ani. Tatăl meu, care nu ştia mai nimic despre religia hindusă, decât că o ura, nici nu bănuia că băile în apele acelea vor avea o mare influenţă asupra mea. 
    - La ce vă referiţi?
    - Veţi vedea din cele ce urmează... La vremea când a trebuit să merg la şcoala musulmană, încă din prima zi mi-am dat seama de absurditatea ideii de a memora ceva ce nu înţelegeam. Atunci, în fragedă copilărie eram foarte timid, nu îndrăzneam, de frica pedepselor aspre, să întreb pe cel care ne învăţa, ce înţeles au toate acele cuvinte într-o limbă necunoscută mie, araba. Am cerut în schimb ajutor băieţilor mai mari decât mine, de la acei elevi care erau acolo la învăţătură de câţiva ani. Ce să credeţi? Am aflat cu mare surprindere că nici unul nu putea explica ce înseamnă cuvinele pe care ei deja le memoraseră.
    Iată ceva ce-mi stârneşte curiozitatea la maximum.
    - Ce aţi făcut în acea situaţie? Eraţi copil, nu vă puteaţi impune voinţa şi nici să răspândiţi verbal descoperirile pe care le-aţi făcut privind lipsa de înţelegere a scrierilor religioase printre elevi. V-aţi întrebat probabil ce sens are să mai mergeţi la şcoală. 
    - Într-adevăr! Dar fi fost dificil să mă opun direct de a frecventa şcoala. A trebuit să adopt o metodă... care să mă salveze. 
    Gazda noastră cere să ni se servească ceai. Domnul Hoshyar continuă:
    - Ce-am făcut? Pur şi simplu dădeam greş la orice încercare a învăţătorului de a mă face să reţin ceva. Nu mi-a fost uşor. Am primit palme, scuturături, dar ce puteau să-mi facă mai mult? Eram prea mic pentru a mă brutaliza mai serios, aşa cum se întâmpla cu băieţii mai mari. În cele din urmă, după câteva zile, timp în care s-a chinuit cu mine, învăţătorul l-a chemat pe tata. I-a spus că sunt un idiot, că nu pot să memorez nimic din învăţăturile Profetului, Pace Lui! Pentru tata, o astfel de veste a fost o lovitură grea. El, care cu bună intenţie, îmi pusese numele Hoshyar, adică „inteligent“, spera că voi face faţă aşteptărilor şi voi purta cu mândrie acest nume, arătându-mi măiestria în învăţăturile islamice. În urma discuţiei cu tata, învăţătorul i-a făcut cunoscută decizia sa de a mă da afară din şcoală. „Nu am mai văzut vreodată un copil mai idiot ca al tău! Culmea că îl cheamă... Hoshyar!“, îi spusese el tatei. 
    Sunt captat de povestea expusă. 
    - Foarte interesantă această evoluţie la „învăţătură“. Ce a mai urmat?
    - Pus într-o situaţie dificilă, tata m-a pălmuit, m-a tras de urechi, dar în cele din urmă a trebuit să se împace cu ideea că nu mai pot să urmez învăţătura la vreo şcoală islamică. Ajunşi acasă, în acea zi, după consultaţii cu mama, familia a decis să merg la şcoala normală de stat, cea frecventată de cei mai mulţi băieţi de vârsta mea, majoritatea lor fiind hinduşi. Am fost astfel înscris la o şcoală nouă pe care o frecventam cu plăcere. În timp, învăţătorul hindus s-a arătat nespus de mulţumit de mine. Mă lăuda tatei cu orice prilej. Aceasta a făcut ca tata să-şi reconsidere decizia anterioară. Crezând în progresele mele, dorea să mă readucă la şcoala islamică. Astfel că într-o zi am mers cu el din nou la aceeaşi madrassa. Cum am intrat în clasă învăţătorul m-a privit cu atenţie şi... m-a recunoscut. „Cum? L-ai adus iarăşi pe băiatul ăsta idiot?“ Dar tata mă apăra, explicându-i că atunci, cu doi ani în urmă, eram prea mic, dar acum am făcut progrese; sunt unul din elevii cei mai buni din şcoala mea actuală. „Bine, să-l testăm“, se învoieşte el, „repetă după mine!“ îmi spune. Învăţătorul recită un verset scurt în arabă. Nu vă spun că am strâmbat acel vers cât am putut mai bine. „Ţi-am spus că este tâmpit!“ strigă el la tata. „Ieşiţi afară şi să nu vă mai văd vreodată pe aici!“ 
    - Încerc să-mi imaginez cum s-a simţit tatăl dumneavoastră atunci.
    - Rău, cu adevărat! După întâlnirea cu învăţătorul islamic tata a rămas descumpănit. Nu ştia ce să mai creadă. La şcoala mea eram privit ca un elev excepţional, dar la cea religioasă eram considerat un tâmpit. Hotărârea cu care am fost respins la madrassa cred l-a făcut pe tata să-l creadă mai mult pe învăţătorul religios. Tata nu ştia practic nimic din ceea ce fac eu la şcoala normală, se îndoia de sinceritatea învăţătorului hindus asupra evaluării performanţelor mele şcolare. Cred că tata a rămas cu impresia că acel învăţător dorea bacşiş şi de aceea mă lăuda. În ochii tatei devenisem un copil fără speranţă, pentru că nu am fost în stare să recit pe de rost versete din Coran, cartea pe care tata o venera cel mai mult, deşi din păcate nici el nu o înţelegea. 
    - Aveţi o istorie la învăţătură extrem de interesantă. Sunt peste măsură de impresionat. Nu am mai auzit vreodată o astfel de întâmplare în copilăria unui băiat din India. Ce s-a mai întâmplat după aceea?
    - Am continuat să frecventez şcoala normală unde eram înscris. Anii au trecut, am făcut progrese. La liceu am terminat printre cei dintâi din promoţia mea. Am urmat apoi cursurile universităţii, unde mi-am luat licenţa, apoi masteratul. 
    - Ce a mai spus tatăl dumneavoastră de-a lungul anilor de evoluţia neaşteptată pe care aţi avut-o la învăţătură? 
    - Devenise mândru de mine. Până la urmă şi-a dat şi el seama că orice învăţătură fără înţelegere nu-şi are rostul. Şi totul a pornit de la faptul că... m-am scăldat în apele Gangelui împreună cu băieţii hinduşi. Se spune că Gangele purifică, că... are o putere magică.
    Domnul Habib ne invită să ieşim pe terasă. Afară aerul s-a mai răcorit. Luăm loc pe banchete, ni se serveşte ceai. Mă gândesc la întreaga întâmplare povestită de domnul Hoshyar. Ce semnificaţie poate avea? 
    Întreb:
    - Aş dori să ştiu dacă ceea ce s-a petrecut cu dumneavoastră în copilărie poate avea vreo importanţă pentru viitorul musulmanilor aflaţi în India. Ştiu că există aici o problemă spinoasă. Asimilarea musulmanilor în India nu se poate face deoarece nu pot fi încadraţi în nicio castă. O dată ce oamenii au gustat din libertatea de a se naşte neîngrădiţi de astfel de limitări, cum sunt cele de castă, ei nu pot îmbrăţişa un sistem care încătuşază. Islamul este o religie care propagă ideea de libertate la naşterea omului, un concept preluat din iudaism şi creştinism. 
    - Cred că problema neintegrării noastre se va menţine în India atâta timp cât influenţa castelor va persista. Convertirea la hinduism nu este posibilă pentru musulmani. Ce s-ar putea spune mai mult în această privinţă? Eu mă consider un om liber. 
    Imamul Habib râde din toată inima. 
    - Toţi musulmanii să facă băi în Gange! spune el în hohote de râs. 
    - Nu cumva... şi dumneavoastră...!?
    - Păi altfel cum? Dacă metoda a reuşit cu Hoshyar, de ce nu şi cu alţii? 
    Iată ce fapte uimitoare aflu. Musulmanii din India se purifică în apele Gangelui, care au puteri magice pentru a le da o nouă conştiinţă a vieţii lor. Iată cum India oferă soluţii neaşteptate pentru probleme religioase extrem de spinoase. 
    Mă despart curând de familia imamului Habib şi de prietenul lui domnul Hoshyar. Sunt pe deplin convins că se poate mândri cu numele ce-l poartă. 

Copyright (Drept de Autor) © 2008 and subsequent years by Octavian Sărbătoare - Email - Australia. Această lucrare este copyright (are drept de autor). Autorul dă dreptul ca lucrarea să fie publicată, copiată şi distribuită în orice formă cu condiţia să rămână nemodificată şi dreptul de autor (copyright) şi autorul să fie menţionate.

 

 

[Home]