de Octavian Sărbătoare
Putem muri trăind? Întoarcere la sursă?
Moartea conştiinţei vechi, ivirea celei noi?
Şi Eu-l să dispară?
Divinul, cu o formă, nu este absolut.
Starea de trezire, ce numim iubire, este când
inima-i deschisă şi-i împăcare-n totul,
respiru-i întocmai ca
natura.
Frumosul d-imprejur ne face legătura.
Trăind în adevăr, îi adevăr ce facem.
Întregul univers urmează legea vieţii:
când iubirea pătrunde, lumina e văzută;
cu toţii ne plecăm fără condiţii.
Fiind înăuntru-acum, putem trăi conştiinţa:
spirit, natură, sunt una într-o nemărginire;
eliberaţi de toate, se simte infinitul,
spaţiul dorit al eternei treziri.
Este conştiinţa. Ce-a fost departe,
coboară-acum, cu-o nouă viaţă.
Şi liber în marea energie,
omul în noua-i conştiinţă
se renaşte.
Acest poem este Copyright © Octavian Sărbătoare. Autorul dă dreptul ca poemul să fie copiat şi publicat (în orice formă) fără modificări, cu condiţia ca drepul de autor să fie menţionat şi păstrat.